„Povestea de iubire dintre Mihai Eminescuși Veronica Micle a fost de la început o poveste rău croită, pentru că a plecat din mai multe puncte deodată. Mai întâi s-a ticluit în mintea și în relațiile dintre prietenii și cunoscuții lor, risipindu-se apoi și recreându-se unde a fost nevoie de iubire pe de o parte, de omenesc pe de alta, în înțelegerea lui mai ales.

Evident, este o zonă a ajustărilor și potrivirilor continui. Pe măsură ce s-au descoperit noi creații eminesciene în inepuizabilul său depozit de manuscrise, și s-a observat că din centrul poeziei sale erotice iradiază constant imaginea ei, s-au configurat împrejurările. Pe măsură, iarăși, ce au ieșit la iveală mărturii documentare despre ea- mai ales scrisori, dar și amintiri, impresii etc. - împrejurările s-au reconfigurat.

Cert este că nu se potriveau cele două imagini, cea dinlăuntru, reieșită din sufletul poetului implicat în creație,și cea din afară, rezultată, probabil, din dorința anturajului de a stabili un adevăr. Adevărul doare totdeauna, sufletul nu vindecă mereu... Adevărul vrea calea realității, sufletul nu are cale, este nemișcător...

În această zonă a realității terestre, „adevărate”, s-au încercat mai multe puncte din care să înceapă explorarea relației pentru a construi ceea ce se cheamă o biografie, în cazul nostru: viețile paralele congruente. Evident, citite prin creația ca atare, toate devierile se iartă: și ce dacă și-au fost infideli, și ce dacă ea l-a împiedicat în viața politică iar el, în cea de familie, și ce dacă o mândrie exagerată a eia făcut-o să se laude și să se afișeze public cu iubirea pe care i-o poartăel ... și ce dacă, și ce dacă. Relația s-a constituit și s-a consolidat sub emblema de pereche, a devenit chiar perechea paradigmatică a poeților români.

Ei se pot despărți, reapropia, trăda, ierta, dar sunt o pereche de îndrăgostiți, totul li se iartă pentru că sunt creatori, sorb poezie unul de la celălalt, experimentează răul lumii în mic...

Această imagine ar putea fi și rămâne convenabilă, dacă n-ar fi șchioapă cel puțin într-o privință: tocmai aceea a creației. Opera lui este imensă – a ei, mică, mai puțin valoroasă, uitată (dată uitării, mai bine zis). Acesta poate fi un adevăr, și în mare măsură chiar este; dar...cum să faci pereche între mareși mic, între imens și minuscul mai degrabă?! Teoretic, asta nu se poate, implică servitute din partea celui mic, dorință de concurență, furt de harismă - tot ce vreți. Numai că... în mentalul colectiv ideea de pereche s-a consolidat, există dincolo de acest paradox teoretic.

Și atunci? Da, să despărțim viața de operă, biografia de creație, cum cer socialiștii la începutul secolului al XX-lea... Asta, iarăși e convenabil, el este marele beneficiar - ea este o întâmplare, de altfel repetată în toate aventurile amoroase ale lui.

Pe un maldăr de documente atât de înalt, cum îl avem astăzi, imaginea este chiar convenabilă. Dar... Există acest dar... Cât de cunoscut era ziaristul Eminescu în epoca lui ca poet? Până la volumul cu 64 de poezii publicat în 1883, el publicase înConvorbiri literarevreo 30 și ceva de titluri (din 1881 nu mai publicase nimic, ocupat să-și definitiveze volumul cerut de Titu Maiorescu), încât Al. Macedonschi putea să-i zică, chiar public: „Un X... pretins poet...”, el. Al. Macedonschi având volume de poezii publicate.... Numai în Convorbiri literarea publicat Eminescu, revistă cu un tiraj de câteva sute de exemplare (cam 800 de exemplare). Lumea bună le cunoștea, desigur, dar numai pe acestea, nu avea acces la cele peste 400 de titluri descifrate astăzi din maldărul de documente amintit mai sus. Imaginea sa publică de poet se construia mai mult după regulile imaginarului colectiv. Ori, în același timp, imaginea de poetă a Veronicăi Micle se construia tot din câteva zeci de titluri, desigur, publicate, însă, în Convorbiri literare, Literatorul, Columna lui Traian șiFamilia, poezii scurte, difuzate în patru medii culturale, cu tiraj mai larg așadar; în multe dintre este evocat chiar Eminescu, multe altele fiind scrise în stil eminescian (ea este primul epigon poetic al lui Eminescu, înainte de Vlahuțăși ceilalți). Realitatea aceasta terestră care ne obligă să coborâm în presa timpului ne arată că chiar atunci s-a constituit în mentalul colectiv ideea de pereche. Cutare ziarist de laFamilia o spune pe față: ea este perechea poetului, cutare altul, vrând s-o atace ca înrobită modelului, nu are alt titlu de pamflet mai inspirat decât acesta: „O familie de poeți”.

Așadar, nu din numărul de poezii, nu din mărimea lor sau din valoarea lor - ci din viață, din cele văzute, auzite, citite, simțite,și oarecum de la sine s-a născut pentru public ideea curată de relație cu egalitate între parteneri, de pereche paradigmatică a poeților români. Această imagine a persistat în timpul vieții lor și câțiva ani după ce au murit.

Apoi?... Apoi au început „croielile” succesive pentru a ajusta imaginea, pentru a o caricaturiza și chiar pentru a o șterge. Cartea de față își propune să stabilească liniile și direcțiile acestei tendințe de disoluție. Interese, invidii, inabilități. Le vom urmări, încercând să le explicăm - dar, repetăm, nu pentru a încerca să refacem imaginea idilică a poeților-pereche, apelând mereu la miezul operei pentru a-l iubi pe fiecare în parte după măsură - ci pentru a descrie mecanismul ca atare.”

Extras din „Iubind în taină: dragostea dintre doi mari poeți, Mihai Eminescu și Veronica Micle!”, N. Georgescu, Centrul Cultural Spiritual Văratic, Editura MUȘATINIA, 2022