Proza lui Mihai Eminescu, rămasă în cea mai mare parte în manuscris, a fost publicată după ce poetul devenise deja un mit național. „Istorie minaturală” este un text mai puțin cunoscut ce-i aparține marelui poet național. 

„Și pare că, repetându-mi-se atât de des cum că pe icoană este un sfânt, mi se părea firesc lucru că acel sfânt gândește, altfel la ce ar fi stat așa serios în cadrul lui, cu fruntea pleșuvă cu ochii rotuzi și cu barba creață și albă. El era demult amic cu dânsul... și îndat’, când rămânea singur singurel în casă se pornea la vorbă cu moșneagul și-i povestea tot, tot ce-i trecea prin cap și bătrânul parcă zâmbea a râde. Dar de zis nu zicea nimica. Altfel, cum că icoana era vie, de asta nu se îndoia de fel. Știa că o icoană ștearsă și veche nu se pune pe foc, ca să ardă, ci dacă nu încape-n părete, i (se) dă drumul, cel mult, pe pârâu la vale... căci sfântul (știe) ce să facă dacă i (se) dă drumul în lume. Găsește pe drum vo biserică pustie și intră(-n) ea și se face preot... ori intră-ntr-un copac și, după multă vreme, ciobanii îl găsesc sub coajă și fac în acel loc mănăstire închinată lui... și icoana face minuni, lumea se miră. «De aceea s-a fi ștergând icoanele, gândi el, pentru că vor să meargă-n lume, să facă minuni.» «Așa-i Sfinte Nicolae?» El nu răspunde. «Adică-i drept... ca un copil sărac, mie nu-mi răspunde. Dar am să-l chinuiesc, poate că mi-a spune ceva.» Ȋi puse o muscă pe barbă, bătrânul parcă clipea din ochi... «Ȋl supără, de nu răspunde.» Dar ce-i trebuia lui să-i răspundă, numai să-l asculte. Și icoana-l asculta ș-ar fi ascultat cât lumea câte i-ai fi spus. Și el îi și spunea povești, planuri, ce-i trecea prin minte.

Sunt ochi în lumea aceasta care au deosebită plecare pentru tot ce (e) miniatură. Dacă iarna ți-ai închipui că copacii de gheață din geamul ferestrei sunt un codru verde și-n ele petrec zâne din povești, el s-apropie cu fața adâncită și zice, uite, sub tufa aceea, un titirez s-a amorezat foc într-o zână, uite cum se ridică din călcâie și se uită la ea. Și dacă ți se pare c-auzi cântec de bucium și fluier din acel codru verde, el va asculta cum îi țiuie pin ureche și-ți va spune anume aria ce s-aude. Un asemenea om face cucoși de hârtie și-i pune să joace comedie pe masă, e-n stare să-ți spuiă dacă o muscă surâde, ce planuri diplomatice umblă pin capul unui painjen, ce idei asupra lumei are un gânsac. Și dacă-ți spune vo anecdotă or vo istorie, ea se întâmplă totdeauna pe terenul naturei minime. Dacă o foaie de trandafir a căzut pe un gândăcel smălțuit, a fost cu intenție... regina a aruncat batista, în taină, uimitului ei servitor... dacă painjeni înconjură c-un voal diamantin capul unei flori pe cari cad apoi mărgăritarele de rouă, el zice: vezi ce frumoasă mireasă. Și painjeni țes de la o tufă de flori la cealaltă un pod de diamant la mirele ce șade departe - pe altă tufă - s-aducă nuntașii, un card întreg de musculițe albastre că oțelul... furnicile sunt servitori, căci aduc saci albi cu miere și făină, ba țin câte o iarbă în gură, cu care să apere de razele soarelui capul miresei. Clopoțeii albaștri a florilor sună de liturghie, albinele cânta ca lăutari, bondarul în veșmânt de catifea murmură pe nas ca un popă bătrân, fluturii, donjuanii grădinelor, vin în cârduri la nuntă - ci ceea ce nimeni n-aude a auzit miniaturistul meu, o nuntă în taina firei. 

Dacă se uită la icoană, zice că a zâmbit peste noapte și c-a rămas încă urma zâmbetului. Dar unde? Unde n-o poți vedea, dar eu o văd. Vasăzică icoanele trăiesc?... Se-nțelege. Oare pictorul nu și-a pus în ea o bucată din suflet și când icoana s-a uitat la el nu se uită el însuși la el însuși? Pentru că zeci de maiștri și(-au) pus sufletul întreg în ea și le-auzi apoi, o armonie de suflete. De ce lemnul să fie neprimitor de viață. 

Dar o arie? Crezi tu (că) o arie se naște mai ușor(?). Gândește întâi că artistul e un inel dintr-un șir întreg de oameni ce l-au preces, apoi că stă într-o societate. El răsună în arie durerea celor ce l-au preces, fără cari el n-ar fi fost, împreunată cu a celora ce sunt. De ce plâng oamenii auzindu-l? Pentru că simt că el e o resumțiune a lor. Cine nu-i cuprins în această resumțiune nu plânge... nu are sens pentru (el) acea arie. 

Cugetați (la) o copilă bogată. Părinți și protopărinți a fost bogați, vasăzică a adunat în mâna lor sudoarea, vasăzică durerea altora. Din acest pământ de osteneală, udat cu sudoare și lacrimi, iese (un) crin fragil și alb - ea. O arie-n gura ei, ca mirosul dintr-o garoafă. Nu este oare orce notă chintesența din pământul din care ea a crescut(?). Dar putea să nu cânte... prea bine... și floarea putea să nu miroase, asta însă nu șterge originea mirosului, care e împrejurările din care a crescut. Și fiecare frumusețe este cristalizarea suferințelor universului, prin urmare și fiecare gândire gingașă a ei, fiece vorbă, fiece cântare. Iartă-mi o teorie panteistă. Elemente intră în luptă. Lupta lor e mișcare... le-mpacă... împăcarea este o formă oarecare... cristal, floare, om... Este o convenție a lor. Cu cât mai multe elemente s-a împăcat din fierberea lor într-un organism, cu atâta el este mai perfect. Dovadă toată natură organică. Este împăcare complectă... atunci vezi armonia, frumusețea... e imperfectă, atunci te pomenești c-un nas turtit, c-o mutră șuie, cu ochii încrucișați... urâciunea și boala e semnul unei împăcări neperfecte, în care de es. un element are egemonia, se naște un natural nearmonic, contradictoriu... De ce frumuseță este fragilă, zici tu? Pentru că împăcarea a o mulțime de elemente cere armonie și pace, pentru că dacă împrejurări de dinafară turbură această armonie elementele nu mai pot să refacă cele ce au făcut odată, vasăzică frumuseța, dar dinăuntru ele nimicesc această convenție a lor turburată. De aceea rolul în genere nemulțămit al frumuseței, ea intră armonică într-o lume turburată, în care elementele și organismul sunt în vecinică luptă. Ea este cristalizarea durerilor din mijlocul cărora a răsărit, o armonie de ordine superioară, dar nu-ncetează de-a conține în ea elementele din care s-a născut... 

Îmi vine adesea să scriu viața unui fir de colb, a unui miros de floare sau originile unei cântări, dar mă tem că n-aș sfârși cât lumea. Și totuși cred că, de la-nceput pân-la sfârșit și pin toate episoadele, ar fi foarte interesantă. Uite la Irimie: un pepelea a fost tată-său, un pepelea străbu(nu)-său, e același Pepelea care nainte c-o mie de ani făcea glose asupra unei strachine cu linte; uite la Veniamin: un năuc în vecii vecilor, și cu același năuc ne-om întâlni peste o mie de ani poate-n locul unde a stat odată această cafenea... va fi un lac aici și noi vom (fi) stalactiți... O lacrimă! ce cristal grațios! Să storci pământul - ah, ce! - să storci tot sistemul solar, nu capeți o lacrimă... trebuie să treacă asemene prin mii de faze elementele din cari se compune acel lichid scump... Ah, cine îmi spune istoria unei lacrime? 

Bravo! Istoria unei lacrime - spune-ne-o tu! 

Toată viață îi trecea în tablouri naintea ochilor... și o lacrimă îi curse din ochiul drept, una... ea era un cristal frumos, a căzut pe o scrisoare, scrisoarea fu închisă și sufletul... aroma lacrimei fu conservată. De atunci acel om n-a mai plâns. Nu știe de ce. Destul c-a închis cartea cu lacrima și s-a făcut ceea ce vedeți... căci acel om - sunt eu. 

Trăia odată un om cu ochii uscați... Ciudat! de ce era ei uscați, pentru că ochii oamenilor tineri sunt umezi în genere, plutitori. Trebuie să fi fost o natură estremă ce nu cunoștea decât bucuria or desperarea. Gând, seriozitate, surâs, melancolie, durere, ce n'etai(e)nt pas. 

Ș-atunci o lacrimă curse... una... Era viața lui pierdută în zădar. Viață unui om, a părinților, poate a unui șir infinit de oameni... într-o lacrimă... Dar căzuse scursă în cafea și ce romanță cântă, zise el! în această noapte, la lumina dulce a țigărei mele... Este o romanță... îmi aduce aminte de (ce) a zis. 

**** atuncea va face glose asupra unei femei, căci va fi în(c)ântat omul de nimic ce este. 

Nu credeți că sunt în viața omului momente care rezumă-n ele soarta lui întreagă... și-ți spun pareca... auzi, așa, un țiuit în ureche: Sunt eu! sunt eu!... Ș-atunci dac-ai însemna bine... orce vorbă dimprejurul tău este semnificativă, pentru că-ți pare ciudată. Ba nu zău... nu ți s-a părut vodata că(-n) o vorbă oarecare sunetele ei sunt ridicole? Adesea numele tău propriu are această soarte... Ți se pare nușcum ciudat și ridicol... Ei bine, sunt ore întregi așa ciudate... Pare că te cheamă cineva din urmă pe nume... te uiți, și nu-i nimic. Hm! Este ceva în toate astea... Cine te cheamă? Râzi, Pepelea, fire-ai dracului... dar nu râde... cine te cheamă?”