Și-a fost să se ridice în sfârșit și țara aceasta îngenunchiată de-atâtea dureri și suferință! Nebănuit și neașteptat s-a ridicat așa, ca întotdeauna în de-a lungul istoriei sale, din amarul ei sufletesc plin de negrăite pătimiri și jertfe. Dar nu legitima revoltă pentru sfintele-i drepturi încălcate de cinismul și indiferența unei istorii nedrepte a ridicat-o din pustia unei lumi în derivă, ci un tulburător suspin țâșnit din adâncurile ei, ce s-a înălțat ca o coloană de demnitate românească în plin deșert sufletesc.

Și-atunci, parcă pentru câteva clipe, țara aceasta întinată de atâtea cumplite nedreptăți, a fost spălată de ploaia de lacrimi căzute din ochii triști plini de neștiute suferințe ai oamenilor-dureri, ce o locuiau. 

Surprinsă, țărâna jertfei noastre neîntrerupte a tresărit și ea ca-n fața unei neașteptate binecuvântări.

Apa aceasta curată a pătimirii românești, s-a adunat apoi toată într-un fluviu de suferință mută ce-a străbătut încet și sigur, netulburat de istorie, pământul plin de răni deschise și nevindecate.

Pe valurile mângâietoare ale acestui fluviu de durere, plutea legănată ușor în voia brizei-suspin ce-o înconjura din toate părțile, o bărcuță fără de vâsle pe care în sfârșit destinul o lăsase în pace ca să-și găsească liniștea în brațele Lui Dumnezeu... Era sicriul regal! Legănat încet de valurile-lacrimă, el se-ndrepta ca-ntr-un dulce somn spre Cetatea Eternă.

În felul acesta, într-un suspin comun mare cât o țară, își conducea pe ultimul lui drum pe ultimul lor Rege, poporul român.

Lumina candelei sufletești a Suveranului se stinsese de mult și totuși, în mod neașteptat și tainic, acum nenumărate lumini se-aprindeau rând pe rând în inimile slujitorilor săi ca într-o nebănuită Înviere.

Parcă cu „suferința pre suferință călcând”, acești oameni-durere luau lumină unii de la alții, putând astfel pentru întâia oară să se vadă între ei și să prefacă pentru o clipă întreaga țară într-o strălucitoare Biserică.

Suveranul de care se despărțeau cu atâta durere în inimi nu le adusese nici o victorie militară, nici o izbândă politică, nici o prosperitate de viață, ci doar o simplă cruce de lemn. Pe ea era scris doar atât „Mihai I – Rege”. Ca un vârf de corabie prin ceața de lacrimi a mulțimii înainta încet, tăcut și cutremurător de singură crucea! 

În urma ei, tăcuți ca niște umbre ale durerii, veneau unul după altul în pas de Liturghie, oamenii bisericii, preoții. Călcau încet parcă sfințind în șoaptă drumul pe care mergeau. Pe afetul de tun războinic ce se târa acum smerit și parcă cuprins de somnul veșniciei, era așezat sicriul suveranului. Acoperit de drapelul țării ca de năframa plină de durere a întregului său popor, ținea deasupra-i cu degetele nevăzute coroana regală rămasă acum fără stăpân. În spatele lui, ca niște lungi alei de plopi străbătuți de freamătul unei surde dureri, veneau în pas legănat abia auzit, ce parcă picurau suspine în aerul trist, soldații armatei române. Mergeau în neauzită cadență ca și cum n-ar fi vrut să tulbure somnul cel veșnic al Regelui lor. Nimic din pasul victorios de altă-dată, din marșul triumfal

aclamat de mulțime. Ceva se strecura sfios ca un murmur de curățenie și forță sufletească. Erau soldații-lacrimi ai Majestății Sale. Orașul întreg era o sfântă catedrală ce oficia în tragică durere marea Despărțire. Pentru o clipă cerul plumburiu se dădu la o parte ca soarele să lumineze destinul cenușiu al acelor oameni. Aerul vibra de tristețe ca lacrima atârnată pe geana unui copil. De o parte și de alta a cortegiului funerar se-nălțau în aer, ca niște păsări eliberate din cușca propriului suflet, mii de cruci făcute de degetele tremurânde ale unui popor învins în destinul său istoric, dar care acum în sfârșit, după atâta timp, își murmura nebiruita lui credință.

Suveranii de dinainte, demnii lui strămoși, aduseseră rând pe rând acestui popor libertatea, gloria militară, unirea ființei naționale și odată cu ea, onoarea de a fi român în lume. Dar el, „bietul” Rege de azi, pe care lumea-l conducea cu o cumplită jale pe ultimul drum, ce-ar fi putut să le ofere? Nimic din toate astea! El, cel din urmă dintre toți, cel umilit, cel prigonit, cel lovit în demnitatea regală de a fi, el cel exilat, el regele rămas fără de țară! Și-atunci neputând să le dăruiască supușilor săi nimic din ceea ce un rege le poate oferi, se gândi să-și smulgă din piept singura lui avere. „Averea” cu care-și părăsise țara și cu care acum se-ntorcea din exil, o simplă cruce de lemn. Iar poporul acesta românesc, privind-o, ca la un semn îngenunche și țâșni în lacrimi. Căci el își vedeau în ea propria lor crucificare.

Era darul Majestății Sale Mihai I pentru poporul lui român!