Eminescu, Slavici și Caragiale au lucrat o vreme în redacția ziarului „Timpul”, care avea sediul în București. Ioan Slavici a povestit în Amintirile sale cum era atmosfera din redacție și cum lucrau ziariștii.  

CENTENAR SLAVICI - CUM ERA LA BUDAPESTA

"Eminescu avea o fire duioasă, umbla deseori flămând, iarna zgribulit de frig și jerpelit, iar mulțumirile lui erau gândul înalt, inima curată, cerul senin, poiana înflorită, crângul plin de păsări voioase. Caragiale era un cinic optimist care observa viața din berărie pentru a da viață persoanjelor sale", scria Slavici.

"Una dintre marile mulțumiri ale vieții e să știi să fii om și să stai în tihnă de vorbă cu alt om. Trăiau amândoi în mijlocul unei lumi în care atât de multe nu erau cum trebuie să fie și erau sortiți din naștere să le vadă, să le înțeleagă și să le judece pe toate. Când unul le privea cu inima, era cuprins de mânie, iar celălalt, care le judeca cu mintea, era scârbit; pe când unul se avânta în mustrări cât mai aspre, celălalt izbucnea în hohote de râs și-i prezenta pe Ipingescu, Rică Venturiano, pe coana Veta și Zița, pe Zoe, Trahanache, Tipătescu, Zibal și pe toți ceilalți, și-l consola pe Eminescu că oamenii au fost așa dintotdeauna și așa au să rămână în vecii vecilor", povestește Ioan Slavici.

Cât au fost colegi de redacție la ziarul Timpul, o zi de muncă începea la 7 dimineața pentru Eminescu, Slavici și Caragiale. Atunci apăreau pe ușa redacției cu manuscrisele lor în buzunar, scrise citeț.

„Eminescu era de părere că slova proastă strică efectul în frază. Luaserăm de la Viena obiceiul de a citi împreună tot ceea ce, fie unul, fie altul avea de gând să publice, și eu îi citeam ceea ce a scris el, iar el îmi citea ceea ce am scris eu. Acum, Caragiale, adevărat mare maestru în ale citirii, citea atât cele scrise de noi și ceea ce scria el însuși. Urmau discuții generale, care se întindeau departe, pătrunzând în politică, în economia națională, în etică și în estetică, în scrutarea firii particulare a poporului român, a istoriei lui și a stărilor în care se află țara, discuții vii și variate care nu se mai puteau sfârși.

Eminescu, om avântat, de o fire impulsivă, cu mintea luminoasă, cu sufletul plin de duioșie și cu o extraordinară cultură generală, era nesecat în gândiri ademenitoare, iar Caragiale care puțin învățase, dar pentru toate își avea mintea deschisă și pe toate era în stare să le înțeleagă din puține vorbe, era încântat și stătea în fața lui cu ochii pătrunzători, hâtru nesățios, care vrea să afle orice, și-l zgândărea mereu mai cu "Aș!”, mai cu „Nu se poate!”, mai cu „Ba, bine că nu!”, ca să scoată din el tot ceea ce avea sufletul lui.

„Manuscript!” Striga băiatul din zețărie ivindu-se în prag. Eminescu îl lua la goană pe „imbecilul soios” care îndrăznea să tulbure prin prezența lui "discuțiunile”.

Slavici: „Bine, ziceam eu, dar ziarul trebuie să fie distribuit pe la patru”.

Caragiale: „Dă-o naibii de gazetă! Nu merită publicul să ne stricăm cheful de dragul lui!”

Treceam cu toate acestea la a doua citire și se începea discuțiunea pe amănunte, frază cu frază, propoziție cu propoziție, vorbă cu vorbă. Urmau a se discuta aprins chestiunile de gramatică. În redacție erau discutate în liniște, căci Caragiale, în materie de limbă românească, era deasupra. Eminescu avea cunoștințe uimitoare în ceea ce privește literatura universală, cunoștea literatura românească, cărțile bisericești, cronicarii, scriitorii din Renaștere.

Eminescu locuia într-o cameră la Slavici acasă, prin bunăvoința nevestei lui, undeva în curte, în două încăperi, cu o masă de brad, niște rafturi cu cărți, un pat din topor, câteva scaune, un cuier, și în loc de dulap o ladă mare.

Toți trei amicii își continuau discuțiile de gramatică și de literatură acasă la Eminescu, după programul de la redacție unde nu-i mai supăra băiatul de la zețărie, printre cafele, nori de fum de țigară până la cântatul cocoșilor. Citeau mult și unul și altul, erau mereu nedumeriți, iar sămânța de vorbă nu li se mai sfârșea. O dată pe săptămână, vinerea, aveau serata literară a "Junimii” de la care ei nu lipseau niciodată.

Caragiale se interesa de muzică, balet, arhitectură, pictură, de tot ce era frumos în artă, iar când era vorba de scriitură, avea un cult al formei, pe când Eminescu se pierdea în lumea ideilor. Pe cât era rău de gură cu alții dramaturgul, pe atât era nemilos față de sine însuși. De aceea a scris atât de puțin, deși avea atât de multe să spună".

„Scria o pagină – își amintește Slavici – și o copia curat cu o slovă frumoasă, apoi și-o citea. O strâmbătură, alta, iar alta: ici o vorbă nu i se părea aleasă adecvat cu gândul lui, acolo alta era rău întrebuințată ori greșit așezată, un gând nu-i ieșea destul de-nvederat la iveală. Deoarece corecturile îi erau nesuferite, copia pagina din nou cu slova încă mai frumoasă. Era în stare să copieze și de zece ori, să rupă pagina și să se ducă la plimbare.”

După câteva luni de lucru în redacția ziarului „Timpul”, Caragiale își anunță prietenii că pleacă.

Caragiale: Sunt om incapabil de a scrie la gazetă.

Eminescu: Prostii! N-ai dat până acum nimic ce era bun.

Caragiale: Da! Le-o fi plăcând altora, dar nu-mi place mie. Nu mă maltratez pe mine mușcându-mi buzele când văd tipărit ce am scris! Ori tac și râd pe n-fundate, ori îi batjocoresc, ca să râdă și ei înșiși de sine! Așa a făcut. Și au râs, râd și vor râde mulți în fața oglinzii ce el le-a pus-o în nas.

Sursa: "Amintiri despre Caragiale" în ziarulmetropolis.ro