În Duminica Lăsatului sec de brânză (a Izgonirii lui Adam din Rai sau a Iertării), care marchează intrarea în Postul Mare (Postul Sfintei Învieri a Domnului nostru Iisus Hristos), în cadrul Sfintei Liturghii oficiate de Biserica Ortodoxă este rânduit să se citească evanghelia de la Matei 6, 14-21.
Zis-a Domnul: „Dacă veți ierta oamenilor greșelile lor, va ierta și vouă Tatăl vostru Cel ceresc; iar dacă nu veți ierta oamenilor greșelile lor, nici Tatăl vostru nu vă va ierta greșelile voastre. Când postiți, nu fiți triști ca fățarnicii; că ei își întunecă fețele, ca să se arate oamenilor că postesc. Adevărat grăiesc vouă: și-au luat plata lor. Tu însă, când postești, unge capul tău și fața ta o spală, ca să nu te arăți oamenilor că postești, ci Tatălui tău, Care este în ascuns, și Tatăl tău, Care vede în ascuns, îți va răsplăti ție. Nu vă adunați comori pe pământ, unde molia și rugina le strică și unde furii le sapă și le fură, ci adunați-vă comori în cer, unde nici molia, nici rugina nu le strică și unde furii nu le sapă și nu le fură. Căci unde este comoara voastră, acolo va fi și inima voastră”. (Matei 6, 14-21)
Într-o predică a Mitropolitul Ardealului, ÎPS Laurențiu Streza, la evanghelia Duminicii Izgonirii lui Adam din Rai, sunt evidențiate cele trei condiții pentru dobândirea Împărăției Cerurilor: Iertarea, condiție a mântuirii; Postul ca act de cult și jertfă bine-plăcută lui Dumnezeu; Faptele bune, comori nemuritoare în Împărăția Cerurilor.
„Duminica Lăsatului sec de brânză, numită și a Izgonirii lui Adam din Rai, ne aduce aminte că am fost în rai, că am pierdut raiul, dar, prin Hristos, putem să-l redobândim, pentru ca să ajungem cu toții la fericirea veșnică. Pericopa evanghelică rânduită în această duminică dinaintea postului ne prezintă trei teme de meditație: iertarea, pe care să o oferim altora, ca să fim și noi iertați de Dumnezeu; practicarea postului cu smerenie; strângerea de comori cerești. Sfânta Evanghelie de astăzi ne atrage mai întâi atenția asupra importanței covârșitoare pe care Mântuitorul o acordă iertării, pentru pacea noastră cu Dumnezeu și cu aproapele, pentru mântuirea sufletelor noastre, zicând: Că de veți ierta oamenilor greșelile lor, ierta-va și vouă Tatăl vostru Cel ceresc; iar de nu veți ierta oamenilor greșelile lor, nici Tatăl vostru nu vă va ierta greșelile voastre (Matei 6, 14-15).
Virtutea iertării este foarte importantă pentru câștigarea Împărăției Cerurior și ea trebuie să ne însoțească mai ales pe toată durata nevoințelor noastre spirituale. De aceea, a doua îndrumare din Evanghelia de astăzi, a doua poruncă pe care trebuie s-o împlinim este cea a postului, a unei postiri cu smerenie, nu spre lauda și aprecierea din partea altora.
Mai întâi de toate, postul este un act de cinstire adusă lui Dumnezeu, cu suflet smerit și înlăuntrul sufletului. Există acest sens tainic al postului pe care trebuie să îl înțelegem astăzi așa cum se cuvine. Nu înseamnă că trebuie să te ascunzi și să minți când postești, ci să nu te lauzi în fața altora care nu postesc, umilindu-i pe aceștia (...).
Mântuitorul Iisus Hristos condamnă fățărnicia fariseilor în legătură cu postul, care urmăreau doar lauda și aprecierea oamenilor, nu folosul sufletesc al acestor nevoințe. La fel s-a lăudat fariseul în rugăciunea sa din templu, când a zis: ... postesc de două ori pe săptămână ... (Luca 18,12), înșirând apoi toate așa-zisele sale virtuți, lipsindu-i cel mai de preț lucru, smerenia.
În Sfânta Evanghelie de astăzi, suntem îndrumați să ne comportăm ca oameni obișnuiți, să nu ieșim cu nimic în evidență în fața oamenilor în această perioadă a împlinirii nevoințelor noastre duhovnicești, decât cu credința și cu smerenia noastră: Când postiți, nu fiți triști ca fățarnicii; că ei își smolesc fețele ca să se arate oamenilor că postesc (Matei 6,16).
Fariseii, când posteau, își puneau cenușă pe cap și se îmbrăcau cu haine sărăcăcioase, umblând nespălați, pentru a atrage atenția tuturor spre a fi lăudați pentru vrednicia lor de postitori. Imaginea lor tristă și fățarnică L-a indignat și pe Mântuitorul Hristos, lăsându-ne și nouă tuturor acest îndemn: Tu, însă, când postești, unge capul tău și fața ta o spală, ca să nu te arăți oamenilor că postești, ci Tatălui tău, Care este în ascuns, și Tatăl tău, Care vede în ascuns, îți va răsplăti Ție (Matei 6, 17-18).
Dumnezeu apreciază împlinirea acestei porunci a postirii, această lucrare duhovnicească a noastră, atunci când ea este împlinită în interiorul nostru, în tainița sufletului, cu bucurie și cu smerenie, nu în public pentru laudele altora. Pentru că orice faptă, ca să fie bună, trebuie să se încadreze în toate cele trei condiții, privind: obiectul ei, scopul pentru care este săvârșită și împrejurările în care ea se împlinește.
Postul este o lucrare spirituală complexă, pornită din credință și din dorința omului de desăvârșire prin împlinirea poruncilor dumnezeiești. Sensul pozitiv al postului constă tocmai în voința liberă a credinciosului de a se pregăti sufletește și trupește pentru apropierea de Hristos și de Tainele Sale mântuitoare: Spovedania și Împărtășania. Prin postire noi oferim sufletului nostru șansa de a obține victorii asupra neputințelor trupești, prin înfrânarea de la o anumită mâncare și de la păcate. Postul adevărat nu este o simplă restricție de la hrana mai consistentă, de origine animală, pe care și-o impune un credincios, într-o zi sau într-o perioadă de timp, ci este o completare și o încununare a acestui efort fizic, cu cel spiritual, postul de bucate fiind unit cu postul de păcate și cu împlinirea faptelor milei trupești față de aproapele nostru. Orice restricție creează, psihologic, o reacție puternică împotriva acesteia. Înțeleasă în adevăratul ei sens, practicarea postirii devine o virtute de mare folos pentru progresul nostru spiritual, spre câștigarea mântuirii.
Prima poruncă de postire au primit-o strămoșii noștri, Adam și Eva, în rai, și tot ei au săvârșit prima încălcare a postului, gustând din pomul cunoașterii binelui și răului. Și noi, iubitori de desfătare și stăpâniți de dorința de posesie, crezându-ne stăpâni și pe darurile pe care ni le-a dat Dumnezeu, ne angajăm foarte greu într-o lucrare de postire adevărată și completă.
În sens duhovnicesc, postul este și un act de cult, o jertfă, fiind rânduit de Biserică și încadrat în lucrarea ei liturgică, Hristos Însuși sprijinind toată osteneala omului, postind El în noi și în locul nostru. Pe lângă jertfa noastră pentru întreținerea vieții, care este obligatorie și greu de împlinit, jertfa postului este plăcută și ușoară, precum jugul lui Hristos, care este bun și sarcina Sa, ușoară (cf. Matei 11,30).
Postul este, desigur, folositor și pentru trup și credem că e bine să postim pentru ca să ne ușurăm trupul de greutățile și de toxinele pe care le acumulăm prin mâncărurile bune. Chiar terapia medicală implică un regim alimentar special, pentru diferite boli, însă, fiind respectat de nevoie și din dorința vindecării, regimul medicului nu are valoare spirituală. Dacă am posti după rânduiala Bisericii, de bună seamă că nu am ajunge la regimul medical și nici la regim forțat de slăbire. (...)
Postul, rugăciunea și faptele bune sunt mijloace necesare câștigării mântuirii. Foloasele minunate ale postului sunt legate de dobândirea multor virtuți, precum: curajul, stăpânirea de sine, înfrânarea, biruința asupra patimilor și poftelor trupești, bucurii duhovnicești și multe altele. Exersarea voinței libere și stăpânirea ei în toate nevoințele ascetice se numește în monahism călcarea voii, prin înfrângerea poftelor.
Cea mai mare bucurie, legată de post, o are un credincios atunci când reușește să-l încheie cu bine, pentru prima dată sau de mai multe ori, depășind toate tentațiile și toate ispitele, pentru a se bucura cu adevărat în Duminica Învierii, de Sfânta Împărtășanie. (...)
Ca o continuare a nevoințelor duhovnicești, cuvântul Mântuitorului din Sfânta Evanghelie de astăzi ne îndeamnă: Nu vă adunați comori pe pământ, unde molia și rugina le strică și unde furii le sapă și le fură (Matei 6, 19). Toate bunurile materiale ne sunt rânduite de Dumnezeu pentru această viață trecătoare, ele fiind pieritoare, perisabile, se distrug și se pierd. De aceea, preocuparea noastră dominantă trebuie îndreptată spre dobândirea de bunuri veșnice, nepieritoare, adunate în cer, după cuvântul Domnului: Ci adunați-vă comori în cer, unde nici molia, nici rugina nu le strică, unde furii nu le sapă și nu le fură (Matei 6, 19-20).
Virtuțile dobândite și cultivate în sufletul nostru, iubirea aproapelui prin fapte de întrajutorare, iertarea vrăjmașilor, postul și rugăciunea sunt toate comori nepieritoare, care ne înnobilează sufletul și îl îmbogățesc cu comori veșnice, strânse la banca cerului.
Evanghelia se încheie cu această proclamare, pe care am dori să o păstrăm în suflet, ca pe o minunată sintagmă: unde este comoara ta, acolo va fi și inima ta! (Matei 6, 21)”.
(Dr. Laurențiu Streza, Mitropolitul Ardealului: Din exilul păcatului la Masa Împărăției - călătorie cu Hristos spre Postul Mare. vol. I, editura Andreiana, Sibiu, 2016)
Sau direct în conturile Media Root de la Banca Transilvania:
Autentifică-te sau înregistrează-te pentru a trimite comentarii.
“Iar tu postind, unge capul tău și fața ta o spală, ca să nu te arăți oamenilor că postești” (Matei 6, 17)
Iubiți credincioși,
Domnul și Mântuitorul nostru Iisus Hristos a venit din Cer ca să facă ascultare de Părintele Său și să slujească la mântuirea neamului omenesc, scoțându-l din robia diavolului și a morții.
În toată Evanghelia El a învățat neâncetat pe oameni, cum să facă voia lui Dumnezeu și cum să lucreze faptele bune spre slava Lui și spre mântuirea sufletelor lor. În dumnezeiasca Evanghelie de azi, pe lângă alte învățături, ne arată cum să postim și unde să adunăm comoară pentru sufletele noastre. Iată ce zice în privința postului ca să fie spre slava lui Dumnezeu și spre mântuirea sufletelor noastre: “Tu însă, când postești, unge capul tău și fața ta o spală, ca să nu te arăți oamenilor că postești, ci Tatălui tău care este în ascuns; și Tatăl care vede în ascuns îți va răsplăti ție” (Matei 6, 17-18).
Dar Mântuitorul ne-a poruncit nu numai postul să-l facem în ascuns, spre a scăpa de slava oamenilor, ci și milostenia, și rugăciunea, și toate faptele bune, că iată ce zice: “Luați aminte ca faptele dreptății voastre să nu le faceți înaintea oamenilor, ca să fiți văzuți de ei; altfel nu veți avea plată de la Tatăl vostru Cel din ceruri” (Matei 6, 1).
Deci, “când faci milostenie, nu trâmbița înainta ta, cum fac fățarnicii în sinagogi și pe ulițe, ca să fie slăviți de oameni; adevărat grăiesc vouă că își iau plata lor. Tu însă, când faci milostenie, să nu știe stânga ta ce face dreapta ta, ca milostenia ta să fie într-ascuns și Tatăl tău care vede în ascuns, îți va răsplăti ție. Iar când vă rugați, nu fiți triști ca fățarnicii cărora le place, prin sinagogi și prin colțurile ulițelor, stând în picioare, să se roage ca să se arate oamenilor; adevărat grăiesc vouă că își iau plata lor. Tu însă, când te rogi, intră în cămara ta și, închizând ușa, roagă-te Tatălui tău care este în ascuns, și Tatăl tău, Care vede în ascuns, îți va răsplăti ție” (Matei 6, 2- 6).
Iată, frații mei, cum ne-a învățat Mântuitorul nostru Iisus Hristos să lucrăm întru ascuns, spre a ne feri de păcatul cel mare al mândriei și al slavei deșarte care de multe ori ne vine din lauda oamenilor.
Dar oare întotdeauna trebuie să lucrăm faptele bune în ascuns? Suntem datori să lucrăm faptele bune și în ascuns și la arătare, când nu vom putea să le ascundem.
NUMAI un lucru să avem în vedere: ca toate faptele noastre să fie plăcute lui Dumnezeu și spre slava Lui.
Că zice Mântuitorul nostru Iisus Hristos: “Așa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, încât să vadă faptele voastre cele bune și să slăvească pe Tatăl vostru cel din ceruri” (Matei 5, 16).
Deci, ori de facem fapte bune în ascuns, ori întru arătare, să le facem spre slava și plăcerea lui Dumnezeu. Acest lucru ne învață și vasul alegerii marele Apostol Pavel, zicând:
“De aceea, ori de mâncați, ori de beți, ori altceva de faceți, TOATE spre slava lui Dumnezeu să le faceți”. (I Corinteni 10, 31).
Dumnezeieștii Părinți ne arată că fapta are trup și suflet. Trupul faptelor bune este lucrarea lor, iar sufletul faptelor bune este scopul cu care le lucrăm. Deci, se cuvine să fim cu mare luare aminte la scopul cu care lucrăm faptele cele bune. Fapta bună făcută cu scop rău are temelie de umbră și, pe lângă faptul că pierdem osteneala săvârșirii ei, ne facem vinovați de osândă.
Căci Dumnezeu, care vede cele ascunse ale inimii noastre nu ia aminte la cele ce facem, ci la SCOPUL cu care lucrăm fapta bună.
Acest adevăr ni-l arată și dumnezeiescul părinte Maxim Mărturisitorul, care zice: "În toate cele făcute de noi, Dumnezeu ia seama la scop" (Filocalia, vol. II, Sibiu, 1947, p. 86).
Căci unul lucrează fapta bună ca să fie lăudat și cinstit de oameni, altul, ca să câștige bani sau avere, iar altul, ca să tragă pe unii la păcate și dezmierdări. Toate aceste scopuri sunt rele și vătămătoare de suflet. Altul însă suferă toată osteneala faptelor bune și cu multă răbdare și smerenie își duce crucea vieții având în vedere numai scopul sfânt de a face toate spre slava lui Dumnezeu, spre a câștiga milă și îndurare în ziua morții și a Judecății de apoi ca să-și mântuiască sufletul.
Fericit și de trei ori fericit este asemenea om care nu dorește altceva în viață decât MÂNTUIREA sufletului său.
Oare câți din sfinți, urând slava de la oameni, au fugit de lume și au slujit lui Dumnezeu prin pustietăți și prin stâncile pământului! Iar unii, spre a fi urâți și batjocoriți de oameni, s-au făcut nebuni pentru Hristos, precum au fost sfinții Andrei și Simon. Alții, având în vedere prăpastia slavei deșarte, se sileau mai mult a ascunde faptele bune decât a le lucra. Așa vedem pe acel bătrân care se depărta totdeauna întru adâncul pustiului și acolo își petrecea viața lui în tăcere, în liniște și rugăciune. Odată l-a întrebat ucenicul lui, zicând: "Pentru ce, părinte, totdeauna fugi de noi și te depărtezi în adâncul pustiului? Nu este mai bine să trăiești aproape de oameni, ca văzând ei nevoința și viața ta bună, să se folosească și alții, și tu vei avea mai mare plată de la Dumnezeu?"
Răspuns-a bătrânul: "Crede-mă, fiule, că măcar de ar fi cineva asemenea cu Sfântul și Marele Prooroc al lui Dumnezeu Moise și ar trăi împreună cu oamenii, nu poate să se cheme fiu al lui Dumnezeu după dar și să-și folosească sufletul său nicidecum. Că eu sunt fiu al lui Adam, și precum Adam părintele meu, văzând roada frumoasă și bună la gust, n-a răbdat să nu guste, prin care a murit, așa și eu, când văd rodul păcatului, îndată îl poftesc, prin care luând și gustând mor. Pentru aceea, Preacuvioșii noștri Părinți, fugeau din lume la pustie, ca să-și omoare patimile și poftele dulceților căci acolo nu aflau mâncare care naște poftele păcatului" (Pateric, Rm. Vâlcea, 1930. Despre smerenie).
Iubiți credincioși,
Astăzi se lasă sec de brânză, iar de mâine începe Sfântul și Marele post al Paștelui, care durează șapte săptămâni. Primele șase săptămâni formează postul propriu-zis, iar ultima săptămână de la Florii până la învierea Domnului, postim șapte zile în cinstea Sfintelor și mântuitoarelor Patimi ale Domnului nostru Iisus Hristos.
De felul cum trebuie să postim ne învață însuși Mântuitorul în Evanghelia de astăzi, cum am amintit la început. Adică să postim după puterea fiecăruia, dar în taină și cu bucurie, iar nu cu tristețe, căci sunt o parte din creștini care spun: "Eu nu pot posti că sunt bolnav!" Sau dacă totuși postesc o zi, două se arată triști, indispuși și chiar agitați.
În această privință, frații mei, trebuie să știți că "Biserica nu este omorâtoare de oameni ci de patimi". Postul de mâncare de dulce și chiar de vin este rânduit de Biserică pentru toți, dar după putere. El este necesar tuturor, mai ales celor tineri, ca să-i oprească de la păcate și de la patimile trupești. Iar dacă cineva este bolnav, bătrân sau neputincios să asculte de duhovnicul lui și să postească după cât poate.
Să știți și aceasta, că postul este de două feluri. Post trupesc, adică înfrânare de la mâncare pe un timp limitat, cu scopul de a ne ruga mai curat lui Dumnezeu și de a ne stăpâni firea. Al doilea, este postul sufletesc, adică înfrânarea limbii, a ochilor, a auzului de la cele rele; a mâinilor să nu lucreze vreun păcat și, mai ales, înfrânarea minții de la imaginații și gânduri pătimașe, a inimii de la pofte și tot felul de răutăți "care ies din inimă" și a voinței ca să nu accepte săvârșirea vreunui păcat.
Iată deci, cele două feluri de posturi. Numai cine postește cu amândouă felurile de post, adică și cu trupul și cu sufletul, numai acela ține post întreg și adevărat. Iar dacă cineva este bolnav să se înfrâneze de la mâncare după putere, dar să postească de mânie, de tutun, de beție, de ceartă, de înjurături, de glume, de somn mult, de gânduri și imaginații necurate, de cărți rele, de păcate urâte trupești și sufletești, de furt, de minciună, de judecăți prin tribunale, de vrăjitorie, de avorturi, de divorț, de dezbinări între rude și de tot păcatul. Că mai mare este postul sufletesc de gânduri și de faptele rele, decât postul trupesc de mâncare.
Cine se înfrânează de la toate aceste răutăți se va putea cu ușurință înfrâna și de la mâncare și băutură.
Poate întreba cineva de vechimea postului, crezând că postul a fost rânduit de Biserică mult mai târziu. Aici vă amintesc cuvintele Sfântului Vasile cel Mare care spunea că postul este una din cele mai vechi porunci, fiind rânduit chiar din rai. Căci a poruncit Dumnezeu lui Adam: “Din toți pomii din rai poți să mănânci, iar din pomul cunoștinței binelui și răului să nu mănânci, căci, în ziua în care vei mânca din el, vei muri negreșit!” (Facere 2, 16-17).
Vedeți vechimea postului?
Iar dacă Adam și Eva au călcat porunca postului și ascultării, vedeți că au fost izgoniți din rai și au murit? Iată vechimea postului și iată și urmările celor ce au putut dar n-au voit să postească. Deci și noi să ne silim a trece curgerea Postului Mare, cu înfrânare după puterea trupească și sufletească. Iar când nu putem sau nu știm cum să postim să urmăm sfatul preotului nostru.
Iubiți credincioși,
Postul se respecta și în Legea Veche. Iudeii posteau lunea și joia și în anumite zile după rânduiala de cult a Vechiului Testament. În Legea Harului, Sfinții Părinți, pornind de la cultul iudaic, au rânduit două zile de post săptămânal obligatoriu: miercurea, în amintirea vânzării Domnului de către Iuda și vinerea, în cinstea răstignirii Lui pe cruce.
Mai târziu s-a rânduit și lunea zi de post, mai ales pentru călugări, ca să prisosească în toate Biserica creștină față de cultul iudaic. Apoi s-au rânduit și celelalte patru posturi de peste an, dintre care cel mai important pentru pocăința și creșterea noastră duhovnicească este Postul Mare. în acest sfânt post creștinii se înfrânează de la mâncare de dulce, merg cât mai regulat la biserică, se împacă unii cu alții, soții țin definitiv curățenie trupească. Apoi toți se roagă mai mult, citesc regulat Psaltirea, fac metanii și milostenie după putere, se spovedesc și se împărtășesc în post de două ori, sau măcar odată până la Sfintele Paști, renunță la judecăți, la certuri și distracții care robesc mintea și înșeală pe mulți.
Pentru a avea folos de post și pentru a-l trece cu ușurință, trebuie să-l UNIM cu încă două fapte bune cu sfânta rugăciune și cu milostenia. Rugăciunea și postul formează cele două aripi cu care creștinul poate zbura până la Hristos, iar amândouă unite cu milostenia ne duc până în fața Preasfintei Treimi și formează cea mai sigură și scurtă scară de mântuire pentru creștini.
O scară numai cu trei trepte care ne poate ridica de jos, unde suntem căzuți împreună cu Adam, până sus, în împărăția Cerurilor. Să iubim aceste trei virtuți și să le lucrăm toată viața, dar mai ales acum în Postul Sfintelor Paști.
Postul este jertfa trupului, rugăciunea este jertfa sufletului, iar milostenia este jertfa dragostei în Hristos.
Să postim cu dragoste și să urcăm scara Postului Mare cu bucurie, iar nu suspinând, "că pe dătătorul de bunăvoie îl iubește Dumnezeu". Adam a căzut călcând porunca postului. De aceea se și numește Duminica de astăzi "a Izgonirii lui Adam din rai". Noi însă să ne ridicăm din căderea lui Adam, încercând cu post, cu rugăciune și cu milostenie, scara celor patruzeci de zile ale Marelui Post, crescând duhovnicește în credință, în dragoste și în nădejdea mântuirii, până vom ajunge înaintea lui Hristos înviat și în lumina cea neapusă a Preasfintei Treimi.
În seara aceasta se citește la vecernie o rugăciune de iertare și se iartă, acasă și în biserică, toți credincioșii din fiecare sat, parohie, familie, ca și cei din mănăstiri.
Fără iertare NU putem începe postul, nu ne putem ruga și osteneala ne este FĂRĂ folos.
Iar începând de mâine, timp de patru zile se citește, în fiecare biserică, "Canonul Mare" al Sfântului Andrei Criteanul, o prea frumoasă rugăciune de pocăință. Care puteți, luați parte cu evlavie la slujba Canonului Mare, care se citește patru zile.
Acasă citiți cărți de rugăciuni și cărți creștinești, după timp și putere faceți metanii și, mai ales, citiți Psaltirea până la Sfintele Paști, că mare putere au psalmii.
Cu aceste scurte învățături duhovnicești, încheiem predica de azi și rugăm pe bunul Dumnezeu să ne binecuvânteze începutul Postului Mare, ca să-l parcurgem cu folos și să ajungem cu bucurie să ne închinăm și slăvitei Sale învieri.
Amin.