În duminica a șaptea după Rusalii, în cadrul Sfintei Liturghii oficiate în Biserica Ortodoxă este rânduit să se citească din Sfânta Evanghelie după Matei un fragment din capitolul al IX-lea, versetele 27-35, în care Domnul Iisus Hristos vindecă în chip minunat doi orbi și un demonizat care avea duh mut.
„În vremea aceea, pe când trecea Iisus, doi orbi se țineau după El, strigând și zicând: Miluiește-ne pe noi, Fiule al lui David! Iar după ce a intrat în casă, au venit la El orbii și Iisus i-a întrebat: Credeți că pot să fac Eu aceasta? Zis-au Lui: Da, Doamne! Atunci S-a atins de ochii lor, zicând: După credința voastră fie vouă! Și s-au deschis ochii lor. Iar Iisus le-a poruncit cu asprime, zicând: Vedeți, nimeni să nu știe. Dar ei, ieșind, L-au vestit în tot ținutul acela. Și, plecând ei, iată au adus la El un om mut, având demon. Și, fiind scos demonul, mutul a grăit. Iar mulțimile se minunau, zicând: Niciodată nu s-a văzut așa ceva în Israel. Dar fariseii ziceau: Cu domnul demonilor scoate pe demoni. Și Iisus străbătea toate cetățile și satele, învățând în sinagogile lor, propovăduind Evanghelia Împărăției și vindecând toată boala și toată neputința în popor” (Ev. Matei 9, 27-35).
În predica rostită la Duminica a șaptea după Rusalii, vrednicul de pomenire mitropolit Bartolomeu Anania se oprește asupra celei de-a doua minuni relatate de Evanghelie, anume vindecarea demonizatului care avea duh mut, și mai exact asupra rumorii stârnite de farisei cum că Iisus Hristos ar fi vrăjitor, scoțând pe demoni cu ajutorul mai-marelui acestora. Or, Mântuitorul făcea vindecări cu ajutorul Duhului lui Dumnezeu, iar acuzația necredincioșilor devine astfel un păcat nu doar împotriva Fiului Omului, ci mai ales o blasfemie împotriva Duhului Sfânt. Hula împotriva Duhului Sfânt este cel mai greu păcat pe care-l poate săvârși cineva, iar un al doilea păcat la fel de grav este deznădejdea în puterea lui Dumnezeu. Leacul pentru evitarea acestor căderi omenești este dat de dreapta socotință, calea de mijloc, spiritul de discernământ. Care, la rândul lor, sunt daruri ale Duhului Adevărului.
„Iubiții mei, ați ascultat astăzi încă două din minunile săvârșite de Mântuitorul Hristos: vindecarea a doi orbi și vindecarea unui demonizat care avea duhul muțeniei. Mă voi opri asupra celui de-al doilea caz și nu atât asupra minunii, pentru că v-am vorbit de atâtea ori, și minunea Mântuitorului Hristos ca și minuni ale lui Dumnezeu este simplă – crezi sau nu crezi. Noi credem în puterea lui Dumnezeu de a face minuni și credem în puterea lui Iisus de a fi realizat vindecări minunate în timpul vieții Sale și după aceea, bineînțeles.
Dar, iată că cel de-al doilea caz ridică o altă problemă. I se aduce lui Iisus acest om mut, care, însă, își avea muțenia datorată unui demon care se cuibărise în el și care îl stăpânea. Iisus i-a poruncit demonului să îl părăsească și după aceea mutul a început să vorbească. Cu alte cuvinte, Iisus a alungat cauza, iar efectul s-a arătat de la sine; nu era vorba de o muțenie, de o afazie, cu explicații biologice sau patologice sau care poată fi tratată medical, ci era vorba de o boală sufletească, prin fenomenul care se cheamă demonizare.
Dar, iată că cu acest prilej s-a întâmplat o dispută. De față erau și adversarii neîmpăcați ai lui Iisus: fariseii și cărturarii poporului, cei care refuzau cu îndârjire să recunoască cât de cât faptul că Iisus Hristos este sau ar fi Fiul lui Dumnezeu. Vedeau cu ochii lor minunile pe care Iisus le săvârșea, dar refuzau să creadă că le face cu puterea lui Dumnezeu, care era și puterea lui, ca Fiu al lui Dumnezeu. E adevărat că o vreme și Iisus Hristos i-a ținut – cum zicem noi în limbaj obișnuit – i-a ținut în doi peri, în șah – pentru că ne amintim din Sfintele Evanghelii că la un moment dat ei L-au întrebat pe Iisus: „Învățătorule, spune-ne și nouă: cu ce putere faci tu lucrurile acestea?” Și Iisus le-a spus: „Am să vă spun dacă și voi o să-mi răspundeți la o întrebare.” „Care întrebare?”„Ia spuneți-mi voi mie: Ioan Botezătorul a fost de la Dumnezeu sau de la oameni?” Și atunci repede și-au dat seama de cursa întrebării și și-au zis în ei: „Dacă vom spune că Ioan a fost de la oameni, ne ridicăm poporul în cap, pentru că tot poporul crede că Ioan Botezătorul a fost profet trimis de Dumnezeu. Iar dacă vom spune că a fost de la Dumnezeu, atunci o să ne spună El, Iisus: păi atunci voi de ce n-ați crezut în el?” Și atunci ei au zis: „Nu știm.” „Ei, păi dacă nu știți, nici eu nu vă spun cu ce putere fac aceste lucruri.” Și trebuie să luăm acest joc de cuvinte și acest joc de inteligență ca una din metodele prin care Iisus dialoga cu adversarii Săi, întotdeauna punându-i în inferioritate.
Iată că de data asta, însă, Iisus descoperă cu ce putere face El aeste minuni, dar tot la o provocare a fariseilor, și anume, ei, deoparte stând, spuneau între ei și în sinea lor: „A, păi știm noi cu ce putere-i scoate pe demoni: cu domnul demonilor, cu stăpânul lor, cu regele lor, cu împăratul lor, cu Belzebur.” Și Iisus, cunoscându-le gândurile, S-a apropiat de ei și zice: „De ce cugetați voi acestea în inimile voastre? Voi credeți că Eu îi scot pe demoni cu ajutorul căpeteniei demonilor.” Cu alte cuvinte, dragii mei, completând relatarea aceluiași eveniment de către evangheliștii Marcu și Luca, putem să avem întregul dialog, miezul acestui dialog dintre Iisus și adversarii săi. Cu alte cuvinte, ei construiseră prin această supoziție un anumit sistem de relații: că, adică, Iisus ar fi făcut o înțelegere cu șeful demonilor, cu mai-marele lor, în așa fel ca acesta, șeful, să le poruncească celor mai mici decât el, celor din subordinea sa, să facă un anumit lucru. Și aceasta de ce? Pentru că totul se petrecea prin poruncă.
Fac o mică paranteză, pentru ca să ne dăm seama de felul cum lucra Mântuitorul Hristos în toate aceste împrejurări. Înainte de a face o minune, nu făcea o demonstrație verbală, nu ținea un discurs, nu ținea o predică, nu enunța o teorie... I se aducea în față un orb și Iisus îl întreba: „Ce vrei să-ți fac?”Și orbul: „Doamne, vreau să văd!” „Bine, vezi!” Și orbului i se deschideau ochii. I se aducea un om cu mâna uscată. „Crezi tu că pot Eu să te vindec?” „Cred, Doamne!” „Bine, întinde-ți mâna!” Și-și întindea mâna. Un ordin. I se aducea un alt bolnav, un slăbănog. Și-i spunea: „Ridică-te, ia-ți patul tău și umblă!” Dar acest „ridică-te” era un ordin pe care un comandant îl dă subalternilor săi, pentru că boala era efectul răului, al păcatului, iar Iisus întâi ștergea păcatul pentru ca să vindece boala. Așa [...] este învierea fiicei lui Iair. Iisus a apucat-o de mână și i-a zis: „Copilă, ție-ți spun: scoală-te!” Și s-a sculat. Să mai vorbim de învierea lui Lazăr? Lazăr, care murise de patru zile și era în groapă, iar Iisus stă în fața mormântului și îi strigă: „Lazăre, vino afară!” Și Lazăr a înviat și a ieșit afară din peștera în care fusese îngropat. Acest lucru îl știa bine acel sutaș, păgân centurion roman, care a venit la Iisus rugându-L să-i vindece sluga care era foarte bolnavă. Și Iisus îi spune: „Bine, am să vin și să vindec.” Și Îi spune: „Învățătorule, nu-i nevoie să intri în casa mea, că eu sunt om păcătos, eu sunt păgân, eu sunt roman. Eu nu sunt de-al vostru, iudeu. Dar mă gândesc că și eu sunt ostaș, eu sunt centurion” – era comandant peste o sută de soldați – „și dacă-i spun unui subaltern de-al meu: <Du-te!>, se duce, și îi spun: <Vino!>, vine. Și îi spun slugii mele: <Fă asta> și face. Tot așa și la Tine: Dă ordin să se vindece sluga mea și se va vindeca.” Și Iisus S-a minunat că păgânul acesta are atâta credință, pentru că el judeca ostășește, așa cum ostășește proceda Iisus în cazul acestor vindecări. Într-o altă împrejurare, S-a găsit în fața unui tânăr demonizat Iisus și i-a poruncit demonului: „Ieși din el și-n el să nu mai intri!” Totul se petrecea scurt, fulgerător, ca o comandă care trebuie neapărat executată.
Ei bine, acesta era sistemul de relații pe care-l gândeau fariseii atunci când au născocit supoziția că Iisus a făcut un pact cu căpetenia demonilor – deci nu El este Cel Care-i poruncește demonului să iasă afară din om, ci căpetenia demonilor îi poruncește, pentru că acela n-ar fi ieșit altfel. Dar printr-un pact. Dar ce presupune un pact? Presupune o anumită concesie din partea celui care propune pactul, adică o concesie din partea lui Iisus, deci o concesie din partea lui Dumnezeu. Cu aceasta, ei voiau să dărâme, saducheii, prin această construcție superficială să dărâme autoritatea dumnezeiască a lui Iisus. Dar Iisus le răspunde prin același sistem de gândire și spune: „Bine, bine, voi știți că o împărăție, dacă se dezbină în sinea ei, piere, nu dăinuiește. Și o cetate sau o casă, dacă se dezbină înîninteriorul ei, nu dăinuiește, se risipește, piere.” O familie este bună și puternică atâta vreme cât membrii ei sunt uniți, și soții, și copiii, toți laolaltă. Dar de îndată ce soții se ceartă, sau copiii cu părinții, sau părinții cu copiii, familia se destramă și nu durează, se risipește. Rămâne nimic din ea. E ceea ce se întâmplă sub ochii noștri: cei mai mulți din copiii aceștia ai străzii care fug de-acasă, fug de familii destrămate, care se risipesc. Așa se întâmplă și cu această împărăție a demonilor. Păi dacă vine șeful lor și le ordonă să iasă din oameni – că regula lor e să intre în oameni și să nu-i părăsească – păi atunci se dezbină și se produce un haos. Și atunci înseamnă că împărăția diavolului urmează să se risipească. Dar Eu nu pentru aceasta am venit, ca s-o destram, pentru că diavolul, cu permisiunea Tatălui, încă mai are de lucru în lume, ca să încerce credința oamenilor. De aceea, iată, vă spun Eu vouă, care nu credeți că Eu săvârșesc aceste minuni nu cu Belzebur, cu căpetenia demonilor, ci cu Duhul lui Dumnezeu, adică cu Duhul Sfânt. Și, în continuare, Iisus spune apăsat: „Adevăr vă spun vouă: nu blasfemiați împotriva Duhului Sfânt. Cel ce va spune o vorbă de rău împotriva Fiului Omului, adică împotriva Mea, a lui Iisus, i se va ierta. Dar cel ce va blasfemia, va spune o vorbă de ocară, împotriva Duhului Sfânt, nu i se va ierta nici în veacul de acum și nici în cel ce va să fie.”
Iubiții mei, știm aceasta din toată învățătura Bisericii noastre. Blasfemia împotriva Duhului Sfânt este cel mai greu păcat pe care-l poate săvârși cineva. Este egală cu sinuciderea, pentru că este un păcat împotriva vieții, iar viața ne este dată de Dumnezeu prin Duhul Sfânt. De aceea, amintiți-vă de rugăciunea „Împărate ceresc” – Duhul Adevărului, Care este Dătătorul de viață. Așadar, păcatul împotriva vieții este păcat împotriva Duhului Sfânt. Păcat împotriva Duhului Sfânt este ura împotriva lui Dumnezeu. Și când spun aceasta nu mă gândesc la atei. Ateul nu crede în Dumnezeu, dar nu-L defaimă, nu-L blasfemiază, nu-L ocărăște. Pentru că, asemenea iubirii, și ura trebuie să aibă un obiect. Dar dacă ateul Îl neagă pe Dumnezeu înseamnă că nu are obiect; nu poți urî pe cineva care nu există. Așa cum nu poți iubi pe cineva care nu există. De aceea, ateul, încă o dată, Îl tăgăduiește, nu crede, pur și simplu, în Dumnezeu. Dar nu spune vorbe de ocară împotriva Lui sau a instituțiilor lui, nu le defaimă. El este mai bun decât cel care Îl urăște pe Dumnezeu, care Îl ocărăște, care Îl defaimă, care spune lucruri necuviincioase pe seama Lui, uneori mergând până la glume foarte-foarte defăimătoare. Acesta este un păcat foarte-foarte grav, pentru că este un păcat împotriva Duhului Sfânt.
Tot un păcat împotriva Duhului Sfânt este deznădejdea. Atunci când ești foarte păcătos și te apropii de sfârșitul vieții și spui: „Iată, mi-am petrecut viața numai în păcate, în destrăbălări, n-am crezut, n-am fost la biserică, nu m-am spovedit, nu m-am împărtășit, mor mâine-poimâine, apoi tot aia e, de-acum e târziu să mă mai îndrept. O să mă duc în iad, ei, asta mi-a fost, să merg în iad. Așa a vrut Dumnezeu cu mine.” Este un mare păcat acesta. Nu trebuie să deznădăjduiești până în ultima clipă a vieții tale, când încă mai ești conștient, pentru că Dumnezeu te salvează chiar în ultima clipă dacă îți scuturi conștiința, îți pare rău pentru păcatele tale cu sinceritate și te întorci cu fața către Dumnezeu. Aduceți-vă aminte de tâlharul de pe cruce, care era tâlhar, hoț de drumul mare, criminal, și care pe cruce, înainte de a muri, L-a recunoscut pe Iisus drept Dumnezeu, și-a recunoscut păcatele vieții lui întregi și L-a rugat pe Iisus să-l primească în Împărăția Lui, și Iisus l-a primit. Acolo, înainte ca tâlharul să-și dea duhul odată cu Iisus. Pentru ca să te întorci la Dumnezeu niciodată nu e prea târziu, chiar în ultima secundă a vieții tale. Dar tot păcat este și reversul: să ai prea multă încredere în bunătatea lui Dumnezeu și să zici: „Fie că păcătuiesc, fie că nu păcătuiesc, Dumnezeu e bun și mă iartă.” Și vei duce-o toată viața în păcat, pentru că vei spune: „Dumnezeu de-aceea este bun, ca să ierte. Eu sunt făptura Lui, creatura Lui, n-o să mă distrugă pe mine, să mă trimită în iad sau să mă nimicească.” Și aceasta este un păcat. Deci, deznădejdea, dar și prea marea încredere în bunătatea lui Dumnezeu.
De aceea, Sfinții Părinți vorbesc despre dreapta socotință, calea de mijloc, spiritul de discernământ, iubiții mei. Mântuirea se obține prin cooperarea perfectă între Dumnezeu și între om. Într-o grădină, dimineața, sunt bobocii de flori care așteaptă roua cerului. Bobocul care se deschide și devine floare primește roua și petalele florii se brobonesc și strălucesc în răsăritul soarelui. Dar bobocul care nu se deschide, nu primește roua, pentru că stă închis, stă închircit în sinea lui proprie. Așa este sufletul omului. Să nu stea ca un boboc care refuză să devină floare și rămâne închircit în el, chiar dacă este viță de floare. Sufletul omului trebuie să se deschidă spre roua cerească, spre roua harului lui Dumnezeu, pentru ca s-o primească, și-n felul acesta să facă și el mișcarea – dacă roua cerului face mișcarea de a se pogorî spre floare, important este ca și floarea să facă mișcarea de a privi în sus către roua harului lui Dumnezeu.
De aceea, iubiții mei, bucurați-vă că sunteți în Biserica lui Hristos, în care lucrează harul întru-tot Sfântului Duh, în care lucrează Duhul lui Dumnezeu în toată plinătatea Lui, și împotriva demonilor, și împotriva bolilor, și împotriva relelor de tot felul. Duhul lui Dumnezeu este numit și Mângâietor, alinător. Atunci când ai o tristețe, când te apasă ceva pe suflet, fie că știi, fie că nu știi cauza, când o negură se așterne peste inima ta și-ți este inima rea, atunci fă o rugăciune către Duhul lui Dumnezeu, către Mângâietor, și El te va alina. Sărută o Cruce, dacă ai în casă aghiasmă, stropește-ți casa și pe tine, pe creștet, cu un fir de floare și cu aghiasmă și, vă spun eu, pe toată răspunderea și cu toată încrederea: faceți lucrurile acestea și vă veți liniști. Eu sunt om bătrân și am trecut prin multe și, măcar c-am fost călugăr, negurile sufletului nu m-au părăsit deseori, așa cum se întâmplă fiecărui om, pentru că oameni suntem toți. Dar, dacă am recurs la o scurtă rugăciune, la aghiasmă, la busuioc, la sfânta cruce, totul a pierit și m-am luminat ca prin farmec. Nu recurgeți la alte mijloace. Vă spun eu: o rugăciune și-un strop de aghiasmă fac mai mult decât o aspirină sau decât un medicament. Așadar, bucurați-vă că sunteți în Biserica lui Hristos, în care lucrează Harul. […]
Așadar, binecuvântat în veci fie Duhul Sfânt, împreună cu Tatăl și cu Fiul. Amin”, a afirmat vrednicul de pomenire Mitropolit Bartolomeu Anania în predica rostită la duminica a șaptea după Rusalii.
Sau direct în conturile Media Root de la Banca Transilvania:
Autentifică-te sau înregistrează-te pentru a trimite comentarii.
Dumnezeu a făcut minuni mărite și înfricoșate, care nu s-au mai săvârșit în tot pământul și neamul (Ieșire 14, 20): trecerea lui Israel prin Marea Roșie (Ieșire 14, 20-22); nimicirea lui Senaherib (IV Regi 19, 35); glasul din cer către Nabucodonosor (Daniel 4, 28).
Duminica a VII-a după Rusalii – Vindecarea a doi orbi și a unui mut din Capernaum
„Mare ești, Doamne, și minunate sunt lucrurile Tale și nici un cuvânt nu este de ajuns spre lauda minunilor Tale”. (Slujba aghiazmei mari)
Astăzi, când Sfânta Evanghelie ne prezintă două din minunile săvârșite de Mântuitorul nostru Iisus Hristos și anume vindecarea a doi orbi și a unui demonizat și mut, m-am gândit să vorbesc despre minunile făcute de Dumnezeu și de sfinții Lui.
Dacă veți asculta cu luare aminte, veți înțelege marea deosebire dintre minunile lui Dumnezeu și cele ale sfinților.
Să știți că Dumnezeu este izvorul fără de margini al tuturor minunilor, deoarece puterea Lui este nemărginită și înțelegerea lui este neajunsă de minte. Deosebirile minunilor Lui, față de cele făcute de sfinți sunt acestea: Dumnezeu Cel în Sfânta Treime-închinat, Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt, a făcut minuni mari direct asupra lumii Sale, precum: răpirea lui Enoh la cer (Facere 5, 24; Evrei 11, 5); amestecarea limbilor (Facere 11, 7); orbirea locuitorilor Sodomei (Facere 19, 11); prefacerea femeii lui Lot în stâlp de sare (Facere 19, 26); glasul ceresc în rug (Ieșire 3, 2-5); toiagul lui Moise prefăcut în șarpe (Ieșire 4, 2-4); mâna lui Moise acoperită de lepră (Ieșire 4, 6-7); prepelițele (Ieșire 16, 13); glasul Domnului în Sinai (Ieșire 20, 22).
Dumnezeu a făcut minuni mărite și înfricoșate, care nu s-au mai săvârșit în tot pământul și neamul (Ieșire 14, 20): trecerea lui Israel prin Marea Roșie (Ieșire 14, 20-22); nimicirea lui Senaherib (IV Regi 19, 35); glasul din cer către Nabucodonosor (Daniel 4, 28).
Iată și câteva minuni făcute în legea Harului; Pogorârea Sfântului Duh în chip de porumbel (Matei 3, 16); glasul din cer la botezul lui Iisus (Matei 3, 17; Marcu 1, 11; Luca 3, 22); glasul Tatălui din cer la Schimbarea la Față a Domnului (Matei 17, 5; Marcu 9, 7); întunericul și semnele la moartea lui Iisus Hristos (Matei 27, 45, 51-53; Marcu 15, 33; Luca 23, 44-45); Catapeteasma bisericii ruptă (Marcu 15, 38); limbile de foc la Cincizecime și darul vorbirii în limbi (Fapte 2, 2-3); eliberarea Apostolilor din închisoare (Fapte 12, 8-9) și multe altele.
Puterea lui Iisus Hristos este asemenea Tatălui și lucrarea Lui este împreună cu a Tatălui (Ioan 5, 17).
Minunile lui Iisus Hristos în Legea Harului au fost deosebite de cele ce s-au făcut de Dumnezeu în Legea Veche. Dar și sfinții au făcut minuni prin puterea dată lor de la Duhul Sfânt. Însă ele se deosebesc de cele făcute de Dumnezeu. Pentru că sfinții nu au săvârșit minuni directe asupra întregii lumi, cum a făcut și face Dumnezeu pururea.
Apoi sfinții au luat darul facerii de minuni numai prin post și rugăciune multă către Dumnezeu (Ieșire 24, 18; 34, 28; Deuteronom 9, 18; Luca 2, 37; Fapte 10, 30; 14, 23).
Mântuitorul a făcut minunile cu a Sa poruncă și datorită puterii Sale (Ioan 19, 11; 5, 17; 19, 21-26). El a făcut minuni pe care nimeni din oameni nu le-a mai făcut (Matei 9, 33; Marcu 2, 12; Ioan 21, 25), pe când sfinții au făcut minuni numai prin darul și puterea primită de la Dumnezeu (Fapte 3, 12). Apoi sfinții au făcut minuni la porunca lui Dumnezeu (Ieșire 4, 3; 6, 7; Numerii 20, 8-9).
Dumnezeu însă nu primește poruncă de la nimeni ca să facă minuni, ci toate câte voiește le face în cer și pe pământ (Psalmi 76, 13; 85, 9; 113, 11).
Minunile Mântuitorului nostru Iisus Hristos au fost profețite mai înainte de Duhul Sfânt prin gura sfinților Săi prooroci. Așa de exemplu marele prooroc Isaia prin Duhul Sfânt a arătat că Mântuitorul va lumina orbii, va da auz surzilor, va da grai muților și vedere orbilor, zicând: „Atunci va sări șchiopul ca cerbul și limpede va vorbi limba gângavilor”. Iarăși zice despre dezlegarea celor legați de duhuri necurate și pentru cei orbi că “va deschide ochii orbilor, și va scoate din legături pe cei legați“ (Isaia 35, 5; 42, 8). Minunile sfinților s-au făcut cu un scop anumit când a binevoit Dumnezeu și unde a voit El (Ieșirea 7, 20-21; Fapte 1, 16; II Petru 1, 21).
Vedem iarăși că sfinții au făcut minuni puține, iar Mântuitorul ca Dumnezeu a făcut tot felul de minuni pe care nimeni din oameni nu le-a putut face (Matei 9, 33; Marcu 2, 12; Ioan 15, 24).
Toate minunile sfinților au fost făcute nu prin puterea lor, ci de Dumnezeu prin ei, ca să se împlinească cuvântul Scripturii care zice: “Sfinților care sunt pe pământul Lui minunate a făcut Domnul voile Sale întru dânșii“ (Psalmi 15, 3). Sfinții au făcut minuni și ei, ca să arate puterea lui Dumnezeu, precum scrie: “Minunat este Dumnezeu întru sfinții Lui, Dumnezeul lui Israel“ (Psalm 67, 36).
Să știm că Dumnezeu a făcut, face și va face tot felul de minuni în vecii vecilor, atât în cer și pe pământ.
În schimb, sfinții pot face minuni și pot prooroci numai când voiește și unde voiește Dumnezeu.
Vedem că sfinții Apostoli, care luaseră de la Dumnezeu darul și puterea de a face minuni n-au putut scoate duhul cel rău din omul lunatic când au voit ei (Matei 17, 16; Marcu 9, 20). Sfântul prooroc Elisei, măcar că luase de la Dumnezeu dar îndoit de a face minuni mai mari decât Ilie proorocul, n-a cunoscut scârba cea mare a femeii sunamitence, căreia îi murise copilul pentru că Domnul a ascuns de la el lucrul acesta (IV Regi 4, 27).
Vedem iarăși că Sfântul Antonie cel Mare, care luase de la Dumnezeu darul facerii de minuni în diferite împrejurări, n-a putut scoate duhul cel rău din femeia îndrăcită, măcar că s-a nevoit mult cu post și rugăciune. Pe acest duh rău l-a scos ucenicul său, Sfântul Pavel cel simplu. Sfântul Antonie n-a cunoscut pe diavolul cel viclean care se prefăcea că este om păcătos și că vine să se pocăiască (a se vedea Viața Sfântului Antonie cel Mare, în 17 ianuarie).
Creștinismul este una din marile minuni ale Preasfintei Treimi pe pământ.
V-am vorbit pe scurt despre minunile lui Dumnezeu și despre minunile sfinților și am arătat că darul facerii de minuni se dă de Dumnezeu numai celor desăvârșiți, cui voiește și cât voiește El.
Prin minuni Dumnezeu Își arată atotputernicia, bunătatea și iubirea Sa față de oameni și de întreaga creație.
Scopul pentru care Dumnezeu și sfinții Săi fac minuni este preamărirea numelui Său în cer și pe pământ, întărirea și apărarea dreptei credințe în lume, călăuzirea și mântuirea oamenilor, și izgonirea duhurilor răutății dintre noi.
Minunile arată în chipul cel mai convingător și direct că Dumnezeu este Creatorul și Stăpânul întregii lumi, că El are milă de oameni și așteaptă pocăința lor și că dă aceeași putere de a face minuni tuturor celor ce se tem de dânsul.
Iar dacă oamenii se îndoiesc de Dumnezeu chiar când se află în fața unor adevărate minuni, înseamnă că mântuirea lor este în mare PRIMEJDIE.
Dumnezeul nostru este Dumnezeul minunilor, iar minunile sunt semnul văzut al puterii și iubirii Sale. Căci credința în Dumnezeu dacă nu săvârșește minuni, nu este adevărată. Despre aceasta spune și proorocul David: “Cine este Dumnezeu mare ca Dumnezeul nostru? Tu ești Dumnezeu care faci minuni“ (Psalm 76, 13).
Și în alt psalm zice: “Dumnezeul nostru în cer și pe pământ toate câte a voit a făcut“ (Psalm 113, 11).
De aceea cel ce se împotrivește minunilor sau se îndoiește de adevărul lor, acela tăgăduiește Sfânta Scriptură, tăgăduiește Revelația divină și pe Însuși Dumnezeu și NU se poate mântui pentru că nu duce nici un suflet în împărăția lui Dumnezeu.
Or, credința creștină și revelația divină sunt întemeiate și întărite de minuni, adică de fapte și lucruri supraomenești săvârșite de Dumnezeu mai PRESUS de mintea și înțelegerea noastră.
Prin minuni se slăvește Cel Preaînalt, iar oamenii se întăresc în credință și se mântuiesc.
Să știți, frații mei, că minunile s-au făcut veșnic: și înainte de întemeierea lumii, și înainte de darea Legii, și înainte de venirea lui Hristos pe pământ, și după întruparea Cuvântului și astăzi se fac minuni și în veci se vor face și nu vor înceta niciodată.
Cele mai mari minuni ale lui Dumnezeu însă, sunt două:
crearea lumii văzute și nevăzute din nimic, numai prin cuvânt și
înnoirea lumii prin întruparea, nașterea Domnului din Fecioara Maria și învierea Lui din morți, ce nu pot fi înțelese de noi oamenii.
Ce este universul în negrăita sa frumusețe și ordine, dacă nu o mare minune a Creatorului care uimește până și pe îngeri?
Ce este omul, atât de minunat creat, dacă nu o nepătrunsă minune a Creatorului?
Ce este creștinismul care a biruit păgânismul și pe diavol dacă nu cea mai mare minune a lui Hristos înviat din morți?
Din sângele Domnului răstignit pe Golgota și din lumina Sfântului Mormânt a răsărit o lume nouă, o Biserică nouă și o lege nouă mărturisită și apărată de două mii de ani prin jertfa a nenumărate milioane de creștini apostoli, ierarhi, martiri, sfinți și drepți.
Într-adevăr, creștinismul este una din marile minuni ale Preasfintei Treimi pe pământ.
Căci Tatăl a trimis pe Fiul Său în lume, iar Fiul S-a jertfit și Sfântul Duh a făcut să se vestească cuvântul și să lucreze mântuirea neamului omenesc.
Zadarnic s-au ostenit dușmanii lui Hristos să biruiască Biserica, să înlocuiască Evanghelia și să înfrângă creștinismul. Lupta a fost și este CRÂNCENĂ, potrivnicii tot mai mulți, jertfele tot mai mari, dar și creștinismul tot mai tare și de nebiruit, pentru că la cârma Bisericii se află Domnul nostru Iisus Hristos înviat din morți.
Mulți cer ajutor și așteaptă minuni de la Dumnezeu, dar puțini sunt pe care îi miluiește și le ascultă rugăciunea.
Fiecare dintre noi am văzut în viață unele minuni și fapte mai presus de mintea noastră, săvârșite fie cu noi, fie cu cei din jurul nostru. Fiecare, mai ales când suntem bolnavi, în fața morții sau a unei mari primejdii, cerem stăruitor să facă Dumnezeu o minune cu noi și să ne scape de moarte, de primejdie, de boală, să ne ajute la examene, la operație, la necazul care ne apasă. Fiecare ne închinăm în biserică, dăm slujbe la Sfântul Altar, sărutăm sfintele icoane, aprindem lumânări și spunem lui Dumnezeu, Maicii Domnului și sfinților Lui necazul nostru, cu speranța că ni se va îndeplini cererea.
Dar aproape întotdeauna uităm să ne recunoaștem nevrednicia și să ne întrebăm cu smerenie: „Doamne, oare sunt vrednic eu păcătosul de mila Ta? Sunt vrednic să faci o minune atât de mare cu mine cel plin de păcate?”
Mulți cer ajutor și așteaptă minuni de la Dumnezeu, dar puțini sunt pe care îi miluiește și le ascultă rugăciunea.
Și aceasta pentru că NU cer ceea ce trebuie spre folos și mântuire sau pentru că sunt nevrednici de ajutorul lui Dumnezeu și al sfinților Lui din cauza păcatelor care îi stăpânesc. De aceea cerem mult, dar primim mai puțin pentru că Dumnezeu face minuni numai cu acei care au credința tare și se roagă mult cu smerenie, cu lacrimi și cu post.
Domnul miluiește și sfinții ajută cu rugăciunile lor mai întâi pe acei care sunt milostivi în dragoste și-și cresc COPIII în frică de Dumnezeu. Pe aceștia îi miluiește mai mult. Cu aceștia face adevărate minuni, pentru că au credință mai multă, iartă mai mult, iubesc mai mult și au inimă smerită.
Să cerem lui Dumnezeu mai întâi iertarea păcatelor și mântuirea sufletului, apoi să cerem cele pământești.
Să învățăm a ne ruga cu credință, având drept pildă pe cei orbi vindecați din Evanghelia de astăzi. Că aceia mergeau după Mântuitorul și strigau cu credință: Miluiește-ne pe noi, Fiul lui David! Iar dacă Domnul ne va întreba ca și pe aceia:
Credeți că pot să fac Eu aceasta?, noi să răspundem din toată inima:
Da, Doamne!
Credem că Tu ai făcut cerul și pământul!
Credem că Tu ai creat pe îngeri și pe oameni!
Credem că Tu Te-ai întrupat din Fecioară și ai înviat din morți, pentru a noastră mântuire!
Credem în Evanghelie și în puterea Sfintei Cruci!
Credem în mila și minunile Tale!
Revarsă mila și harul minunilor Tale peste noi toți, ca să Te slăvim și să Te lăudăm în veci. Amin.
V1wEtDVrRymFp27fVvVKzFXqt5gytbEhoCGPUUgkgGMzdGN3kDx
rUeX1FQGl
Duminica a 7-a după Rusalii (Vindecarea a doi orbi și a unui mut din Capernaum) - https://marturieathonita.ro/in-suferinta-nu-suntem-singuri/
„Un lac fără apă mai poate fi numit lac? Nu, e mai degrabă un crater uscat. Un om fără Dumnezeu mai poate fi numit om? Nu, e mai degrabă un mormânt. După cum apa e tot ce-i mai de seamă dintr-un lac, tot așa Dumnezeu în om. Dacă sufletul omului ar fi cu totul deschis către Dumnezeu, omul acela s-ar întoarce la încântarea primordială a vederii lui Dumnezeu. Credința înseamnă, mai înainte de toate, amintirea acelei vederi primordiale a lui Dumnezeu pierdută, amintire rămasă întipărită în conștiință.” Așa începea Sfântul Nicolae Velimirovici cuvântul său la Duminica a 7-a după Rusalii, cuvânt inspirat din dragoste și prețuire față de păstoriții săi. Pentru că orice cuvânt al nostru, dacă nu se naște din dragoste și sinceritate față de cel din fața noastră, nu poate fi ziditor al unei relații mântuitoare.
Ne-a învrednicit Bunul Dumnezeu să străbatem aceste înălțătoare zile ale Postului Adormirii Maicii Domnului și să fim martori, prin credință, ai Schimbării la Față a Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Sfinții Apostoli s-au învrednicit să vadă cu ochii trupești, atât cât se putea, din slava lui Dumnezeu și au grăit despre aceasta. Însă cei doi orbi și cel mut despre care vorbește Evanghelia de astăzi au primit Harul lui Dumnezeu și tămăduirea de neputința lor prin lucrarea Mântuitorului Hristos și au vestit, la rândul lor, această bucurie tuturor. Prin intermediul simțurilor, o lume străină de noi devine a noastră; o lume exterioară devine parte a vieții noastre și capătă sens și valoare prin ceea ce avem în noi, credință, iubire și iertare. Orbii pe care-i întâlnește Mântuitorul Hristos în Capernaum nu au avut bucuria de a fi văzut răsăritul sau apusul soarelui. Aceștia nu au văzut chipul mamei sau al tatălui, nu au trăit emoția de a vedea chipul aproapelui și de a se bucura de frumusețea creației lui Dumnezeu. Uneori noi, deși avem ochi trupești, nu vedem frumusețea creației lui Dumnezeu, pentru că răutatea și păcatul întunecă modul nostru de a percepe frumusețea făpturii lui Dumnezeu.
Bucuria de a vedea frumusețea lumii
După ce Mântuitorul vindecă femeia în suferință de 12 ani și înviază pe fiica lui Iair, doi orbi se roagă stăruitor, intrând după El în casă, cu rugăciunea izvorâtă din credința născută în inimile lor din ceea ce auziseră despre El, la care se adaugă nădejdea de a fi întâlnit persoana Care poate să le vindece și lor suferința. Erau încredințați în sufletul lor că această întâlnire va aduce o schimbare în bine în viața lor. După cuvântul Preafericitului Părinte Patriarh Daniel, „orbii devin dascăli ai rugăciunii stăruitoare”. Ei nu întârzie să mărturisească: „Da, Doamne!” (Matei 9, 28), mărturisire născută din suferință, dar și din încredere și smerenie. Fiecare dintre ei nu caută vindecarea pentru sine, în chip egoist, ci și pentru aproapele său aflat în aceeași suferință. Aceștia nu vedeau lumea, dar „se vedeau” unul pe altul prin împărțirea suferinței. Suferința trupească îi vindecase de egoismul nimicitor al iubirii și dăruirii. De aceea, Hristos îi vindecă pe amândoi, pentru ca amândoi să așeze, în locul suferinței, bucuria. Deși nu se precizează, intuim că orbii au rămas împreună și după ce au fost vindecați. Mântuitorul îi asigură că această minunată vindecare s-a întâmplat „după credința” lor, pentru a le dovedi că sunt parte a minunii și „pentru a-i face pe aceștia mai străluciți, iar pe ceilalți mai râvnitori”, după cuvântul Sfântului Ioan Gură de Aur. Mântuitorul le poruncește ca „nimeni să nu știe”. Ceea ce rostise Hristos în public „să nu știe stânga ce face dreapta” este spus acum „cu asprime”, într-o altă formă. Ei, însă, nu ascultă de cuvântul lui Hristos și devin apostoli în propovăduirea bucuriei. Ei văd acum și vor ca această bucurie a lor să fie împărtășită de toți.
Vindecarea celui mut, pricină de discuții și separare
„Și plecând ei, iată au adus la El un om mut, având demon, și fiind scos demonul, mutul a grăit” (Matei 9, 32-33). Această minune este săvârșită fără un dialog prealabil, întrucât el era mut, dar și din cauza faptului că nu poți stabili un dialog cu diavolul. Mântuitorul Hristos rostise în pustiul Carantaniei că „numai lui Dumnezeu să-I slujești”. Această minune a împărțit mulțimile între cei care „se minunau” și cei care cleveteau zicând: „Cu domnul demonilor scoate pe demon”. Orice intervenție a lui Dumnezeu în istorie, și aceasta se întâmplă în fiecare clipă, poate să facă lumină pentru unii sau poate să-i tulbure pe alții.
În cea de-a doua rugăciune de exorcizare de la botez preotul se roagă „să i se deschidă ochii gândului ca să strălucească în el (în cel care urmează să primească botezul) lumina Evangheliei”, iar înainte de citirea Sfintei Evanghelii preotul se roagă în Altar ca să „strălucească” în toți „lumina cea curată a cunoașterii” lui Dumnezeu. Evanghelia, vestea cea bună a mântuirii, a schimbat lumea, a transformat oamenii, a transfigurat relațiile și sufletele și a vindecat vieți. Atunci când o auzim trebuie să ne schimbe și pe noi. Evanghelia devine astfel fapta cea bună din viața noastră, împlinită din conștiința legăturii cu Dumnezeu.
Hristos – Doctorul sufletelor și al trupurilor noastre
Ce ar putea însemna această minune pentru noi, cei de astăzi? Suferința, ca parte din existența noastră pământească, este văzută diferit de la o persoană la alta. Timpul suferinței poate fi convertit de cel care suferă într-un timp al sensibilizării, al apropierii de Dumnezeu, al evaluării propriei libertăți și al consimțirii în a-L primi în suflet pe Dumnezeu Cel iubitor. Suferința orbilor a fost șansa întâlnirii lor cu Dumnezeu, dar și a apropierii lor, a unuia de celălalt, a sentimentului că cineva este lângă tine în momente grele și că împărtășește câtuși de puțin din suferința ta, deși, uneori, suferința devine și spațiu al singurătății. Suferim fiecare în parte, așa cum nu o poate face altcineva în locul nostru. Suferința trupească și cea sufletească ne fac mai transparenți în relațiile cu Dumnezeu și cu oamenii și ne ajută să devenim încrezători în ceea ce primim de la ceilalți. Fragilitatea umană în suferință ia locul orgoliului și cutezanței nemăsurate. Suferința ne dă un sentiment al neputinței și al dependenței noastre de altcineva. Sfântul Apostol Pavel va fi întărit de cuvântul lui Dumnezeu: „Îți este de ajuns Harul Meu, căci puterea Mea se desăvârșește în slăbiciune”, bine știind că în slăbiciuni locuiește puterea lui Hristos.
Orbii vin la Hristos, iar mutul este adus. Acestea sunt căile sigure ale dobândirii tămăduirii sufletului și trupului. Prima cale este aceea de a merge către Hristos cu o credință vie, cu nădejde în puterea Sa dumnezeiască și cu smerenia de a fi îmbrățișați de iubirea desăvârșită a Mântuitorului. Cea de-a doua cale este de a-i duce la Hristos pe cei pe care suferința îi ține legați de patul suferinței. Să-i ducem și să-i încredințăm lui Hristos, Tămăduitorul sufletelor și al trupurilor, cu o iubire care „pe toate le nădăjduiește” și cu o credință asemenea cu a celor patru despre care citim în Evanghelia altei Duminici. Pentru că adevărata bucurie este aceea care nu uită suferința și care se naște din lumina Crucii și înflorește din Învierea Mântuitorului. În „Anul omagial al pastorației și îngrijirii bolnavilor”, Biserica se dovedește a fi un loc al vindecării, tămăduirii și descoperirii iubirii. A devenit normă pentru teologia contemporană cuvântul vrednicului de pomenire Patriarh Justinian: „Rugați-vă pentru cei care nu știu, nu pot sau nu vor să se roage!”. În dragostea noastră de a-i vedea sănătoși pe ceilalți pot străluci nădejdea și bucuria Învierii lui Hristos. „Miluiește-ne!” – devine strigătul suferinței împărtășite, al suferinței care nu mai încape în propria viață. Doar rugăciunea transformă crucea suferinței în lumină a cunoașterii.
Mulțimea se minunează de cele întâmplate. Femeile mironosițe au plecat și ele de la mormânt, „minunându-se în sine de cele întâmplate”; Apostolul Petru se miră și el la ușa mormântului. Sunt exemple care ne ajută să ieșim din siguranța definită de propriile concepții despre viață și să trăim sentimentul de uimire care ne asigură de prezența delicată a lui Dumnezeu în lume și în viața noastră și de faptul că lumea aceasta are profunzimi pe care nu le putem identifica totdeauna.
Să ne dea și nouă Preabunul Dumnezeu să trăim „prin credință, nu prin vedere”, pentru a urma calea aici, pe pământ, „cu răbdătoarea nădejde”, măsurând iubirea lui Dumnezeu nu cu măsura încercărilor prin care trecem, ci prin măsura crucii Mântuitorului Hristos.
† Galaction, Episcopul Alexandriei și Teleormanului
Sursa: http://ziarullumina.ro.
https://doxologia.ro/doamne-iisuse-hristoase-vesnicule...
https://doxologia.ro/rugaciune-de-lasare-voia-lui-dumnezeu
După credința voastră, fie vouă! (Duminica Vindecării a doi orbi și a unui mut din Capernaum)
Sfântul Nicolae Velimirovici
Un lac fără apă mai poate fi numit lac? Nu; e mai degrabă un crater uscat. Un om fără Dumnezeu mai poate fi numit om? Nu; e mai degrabă un mormânt. După cum apa e tot ce-i mai de seamă dintr-un lac, tot așa Dumnezeu în om.
Dacă sufletul omului ar fi cu totul deschis către Dumnezeu (și acest lucru presupune închiderea către lume), omul acela s-ar întoarce la încântarea primordială a vederii lui Dumnezeu. Credința înseamnă, mai înainte de toate, amintirea acelei pierdute primordiale vederi a lui Dumnezeu, amintire rămasă întipărită în conștiință.
După întunecimea Gadarei, a viețuirii păgâne, unde Domnul nu a întâlnit niciun strop de credință la oameni- nici măcar după marea minune a vindecării celor doi îndrăciți- urmează, una după alta, câteva împrejurări când Hristos găsește mare credință la câte cineva. Hristos putea, cu un singur cuvânt al Său, să vindece într-o clipă toți bolnavii de pe pământ, spune înțeleptul Gură-de-Aur. Dar pentru ce? Ar fi însemnat să-i pună pe oameni pe aceeași treaptă cu necuvântătoarele, care sunt lipsite și de libera voință, și de libera alegere, și de scopuri mai înalte. Ar fi coborât oamenii, să zicem, la scara lunii și a stelelor, care sunt legate prin legi să strălucească; și la scara stâncilor, care sunt legiuite să stea și să cadă la poruncă; și a apelor din râuri, care curg după cum li s-a rânduit. Dar omul are înțelegere, el trebuie să facă de bunăvoie ceea ce creaturile necuvântătoare fac în virtutea legii puse lor: să fie credincioși lui Dumnezeu și să împlinească poruncile Lui. „Dumnezeu poruncește și sunt legată să-L ascult”, spune întreaga fire. „Dumnezeu poruncește și am datoria morală să-L ascult”, spune omul. Omul are alegerea; nu între două bunuri, ci între bine și rău. Dacă alege binele, va fi prieten lui Dumnezeu și fiu in împărăția cea veșnică, și va fi deasupra firii. Dacă alege răul, va fi retezat de la Dumnezeu și va fi mult mai jos decât necuvântătoarele.
„Trecând Iisus de acolo, doi orbi se țineau după El și strigau și ziceau: Miluiește-ne pe noi Fiule al lui David”. „Fiul lui David”, Fiul Omului, fiind totodată și Fiul lui Dumnezeu, îi miluiește și îi tămăduiește. Nici n-au plecat bine orbii, acum văzând și nemaiavând trebuință de călăuză, că au și adus la Domnul un pătimitor mut și îndrăcit. Mut si îndrăcit! Nici minte având să izvodească cuvinte, nici grai să le poată rosti. Domnul nu i-a cerut acestuia credință, pentru că ce credință poate să aibă un nebun? Sau cum să poată un mut să-și mărturisească credința? Dar Hristos a văzut credința celor care-l aduseseră pe mut la Dânsul.
Cu toate acestea, vă dați seama ce faptă uriașă: să scoți diavolul dintr-un om, să-i descui graiul și să-l faci să vorbească deslușit! E mai mult decât un război despre care se scriu cărți. Un război poate purta oricine, dar numai Dumnezeu poate izgoni diavolul și poate da grai buzelor mute.
Ni se spune ca Domnul a scos întâi demonul și abia după aceea omul a vorbit. Acest lucru ne arată de asemenea că Domnul merge întotdeauna de la suprafață în adânc, până la rădăcina răului. În om se încuibase duhul rău și duhul rău îi legase graiul. Trebuia scos întâi duhul și legăturile cu care fusese ferecat omul aveau să cadă de la sine. Domnul, așadar, scoate întâi duhul rău din om, apoi îi dă puterea înțelegerii și a vorbirii. La ce bun să fi dezlegat graiul omului cu demonul încă sălășluind în el? Să-i deschidă graiul ca să poată diavolul dintr-însul huli împotriva lui Dumnezeu și a semenilor? Pentru ce să scapi omul de un rău mai mic decât răul căruia îl lași pradă mai departe? Nu l-ar fi legat demonul din nou, amuțindu-l iar?
Unii se minunează; iar alții râd. Unii se bucură de bine, alții se pornesc împotriva binelui. Poporul dă slavă lui Dumnezeu, căpeteniile pomenesc pe diavol. Cei neînvățați îl numesc pe Hristos „Fiu al lui David”, iar cărturarii mândri de învățătura lor zic că-i trimisul lui Beelzebub, starostele demonilor.
Fariseii nici ei n-au tăgăduit minunea Hristos- și nu s-ar fi dat în lături s-o tăgăduiască dacă ar fi avut cum, dacă ar fi putut s-o ascundă sau să tocmească martori mincinoși, ca la Înviere- numai că totul se făcuse în văzul lumii, înaintea a mulțime de norod. Ei, așadar, din nou o spunem, n-au tăgăduit minunea, ci au răstălmăcit-o după inima lor: „Cu domnul demonilor scoate pe demoni”. I-o mai aruncaseră pe aceasta Domnului în câteva împrejurări, iar El le răspunsese fără înconjur. „Dacă satana s-a sculat împotriva sa însuși… nu poate să dăinuiască”, le-a spus Domnul. Într-adevăr, cu greu și-ar putea închipui cineva, oricâtă minte ar avea- multă sau puțină- o interpretare mai ridicolă, mai lipsită de noimă a faptelor lui Hristos decât cea pe care o găsesc capetele întunecate ale mai-marilor din Israel. Să scoți pe diavol cu ajutorul satanei! E totuna cu a zice: să ucizi pe tatăl copiilor cu ajutorul tatălui! Sau să distrugi armata unui comandant cu ajutorul comandantului!
Doamne Iisuse, Fiul Dumnezeului Celui Viu, miluiește-ne pe noi! Fie ca să învățăm a slăvi numele Tău în noi înșine, în neamul nostru și în lumea toată a celor vii și a celor morți deopotrivă; numele Tău și numele Preasfântului Tău Tată Cel fără de început, împreună cu Tatăl și cu Sfântul Duh, Treimea cea deoființă și nedespărțită, acum și pururi și în vecii vecilor. Amin!
EVANGHELIE https://doxologia.ro/evanghelie/ev-matei-9-27-35
Ev. Matei 9, 27-35
În vremea aceea, pe când trecea Iisus, doi orbi se țineau după El, strigând și zicând: Miluiește-ne pe noi, Fiule al lui David! Iar după ce a intrat în casă, au venit la El orbii și Iisus i-a întrebat: Credeți că pot să fac Eu aceasta? Zis-au Lui: Da, Doamne! Atunci S-a atins de ochii lor, zicând: După credința voastră fie vouă! Și s-au deschis ochii lor. Iar Iisus le-a poruncit cu asprime, zicând: Vedeți, nimeni să nu știe. Dar ei, ieșind, L-au vestit în tot ținutul acela. Și, plecând ei, iată, au adus la El un om mut, având demon. Și, fiind scos demonul, mutul a grăit. Iar mulțimile se minunau, zicând: Niciodată nu s-a văzut așa ceva în Israel. Dar fariseii ziceau: Cu domnul demonilor scoate pe demoni. Și Iisus străbătea toate cetățile și satele, învățând în sinagogile lor, propovăduind Evanghelia Împărăției și vindecând toată boala și toată neputința în popor.
APOSTOL https://doxologia.ro/apostol/ap-romani-15-1-7
Ap. Romani 15, 1-7
Fraților, datori suntem noi, cei tari, să purtăm slăbiciunile celor neputincioși și să nu căutăm plăcerea noastră, ci fiecare dintre noi să caute să placă aproapelui său, la ce este bine, spre zidire. Că și Hristos n-a căutat la plăcerea Sa, ci, precum este scris: «Ocările celor ce Te ocărăsc pe Tine au căzut asupra Mea». Căci toate câte s-au scris mai înainte s-au scris spre învățătura noastră, ca, prin răbdarea și mângâierea care vin din Scripturi, să avem nădejde. Iar Dumnezeul răbdării și al mângâierii să vă dea vouă a gândi la fel unii pentru alții, după Iisus Hristos. Pentru ca toți laolaltă și cu o singură gură să slăviți pe Dumnezeu și Tatăl Domnului nostru Iisus Hristos. Drept aceea, primiți-vă unii pe alții, precum și Hristos v-a primit pe voi, spre slava lui Dumnezeu.
https://doxologia.ro/rugaciune-pentru-citirea-cu-folos-sfintei-scripturi