La Seghedin în închisoare, unde ispășeam o pedeapsă ungurească, acolo l-am văzut ultima oară. I s-a părut că între zidurile reci ale unei singurătăți nedorite trebuie să-mi trimită cît mai multe semne din dragostea cu care m-a învrednicit. Cînd o carte poștală cu slova lui minunată, cînd o telegramă, cînd un pachet cu cărți nemțești venea zi de zi să-mi aducă mîngîiere și alunge urîtul. Într-o seară s-a socotit că pacea de după zabrele cere mai mult și-a plecat din Berlin la Seghedin (...).

Nu voi uita niciodată dimineața aceea de martie. Sergentul ungur mi-a intrat în cameră cu fața radioasă:

-„Aveți o vizită!”

–„Cine?”

–„Nu știu, un străin, o cam rupe pe ungurește. Vine de departe. Trebuie să fie însă un mare boier că ne-a miluit pe toți. E un om tare cumsecade, mi-a mîngîiat pe frunte amîndoi nepoții cînd i-am descuiat poarta... I-a întrebat cum îi chiamă și le-a dat cîte-o coroană”. Nu-mi puteam da seama cine e nobilul senior rătăcit la Seghedin, m-am ridicat în pripă și-am plecat spre odaia posomorîtă din fundul coridorului unde primeam oaspeții. Cînd deschid ușa mă ia în brațe și mă sărută pe amîndoi obrajii nenea Iancu Caragiale...

-„Am venit, băiete, am venit să văd cum o duci aici la pension... Nu ți-am spus eu să te astîmperi... Ai?...”. Și privindu-mă pe sub ochelari mă cerceta de sus pînă jos.

–„Ian ridică mîinile să văd urmele lanțurilor... Săracu de tine... Uite, ți-am adus niște merinde și două sticle de șampanie să le bem noi laolaltă aici în Kecskemét, la magyar királyi allamfogház, mă rog frumos...”.

Nenea Iancu era mai tînăr ca oricînd. Se plimbă de-a lungul odăii cu pași largi, se oprea cîteodată, potrivea ochelarii de după cari strălucea același neastîmpăr al ochilor cu sclipiri de oțel și vorba lui era vechea împletitură de fulgere cari cădeau tumultuos ca totdeauna. Ce vîltoare de imagini, cîte împărecheri paradoxale, cîtă pasiune și coloare în poveștile lui... În clipa cînd vorbea simțeai plutind parcă fiorul creațiunii, cu misteru-i etern nedeslușit. Vedeai chinurile facerii cum se petrec sub ochii tăi, cum radiază un spirit fosforescent, fără repaos. Cine a avut norocul să-l asculte pe Caragiale vorbind un sfert de ceas oriunde, la o adunare a negustorilor, ori într-un ungher din vagonul restaurant, n-are să uite niciodată cea mai strălucitoare icoană a inteligenții omenești din cîte a întîlnit în drum.

N-a fost minte să stăpînească cuvîntul cu mai multă siguranță, să-l frămînte și să-l chinuiască cu mai multă putere. În fraza lui fermecată se revărsa o lumină orbitoare, era pulbere de argint, foc de artificii, rîs și plîns, era alintare dulce și durere sălbatecă. Ca într-un caleidoscop fermecat se deslușeau chipuri vrăjite de magie. Marele meșter atingea toată claviatura sufletului omenesc. Deschidea vorba lin, cu bunătate, și-o muia într-o lene orientală, într-o clipă schimba resortul ca să-ți arate o seamă de jonglerii capricioase și deodată se oprea brusc, fața i se crispa, buzele i se strîngeau convulsiv, în fundul ochilor îi juca o lumină stranie... Era clipa cînd din creierul lui Caragiale răsărea un fulger nou... Universul devenea mai bogat cu o minune...

Cîte nu mi-a vorbit în cele trei ceasuri, acolo la Seghedin. Plin de surprize, vioi, paradoxal, nenea Iancu mă mustra părintește...

–„Ți-am spus de-atîtea ori, nu te mai bate cu proștii, că te răpun... Ce crezi tu, pe urma cui am suferit eu în viață ? Pe urma cuminților ? Prostia, suverana prostie, e totdeauna mai tare. În zadar lupți frumos cu tăieturi fine de floretă, el lovește greu cu lăstarul în moalele capului. Și în zadar risipești spirit și vervă, el e tare ca piatra. Cum să-ți spun, prostul are o concepție telurică a vieții. Uite așa își înfundă ochii și urechile, își înfige capul în pămînt ca struțul, ridică spatele și trec pe deasupra lui toate curentele... Nimic mai greu decît să cîrmuiești proștii... Ei au un instinct de împotrivire organică... Să vezi... Mai acum vreo treizeci de ani eram revizor școlar la Piatra-Neamț... Trenuri nu găseai prin Moldova, mergeam la inspecții călare... Avea popa o iapă murgă... Zic, să mi-o dai părinte dimineață... Popa zîmbea. Prea bucuros, domnule Iancule. Și-am plecat... Cît m-a zolit iapa ceia, mă... Oricum dam din căpăstru ieșea rău... N-o puteam cîrmui nicidecum... M-am întors la vreo două ceasuri tot apă: Părinte, cît face iapa asta ? Face zece galbeni! Ei, pune d-ta cinci, să pui și eu cinci, s-o tăiem, că asta-i om! Ba să n-o tăiem, domnule Iancule, mai bine să-i învățăm năravul... Știi ce ? Cînd o încaleci și ajungi la o răspîntie, dacă vrei s-apuce la stînga, tu să tragi de frîu la dreapta... Da să tragi cumplit, auzi... Să vezi c-o ia la stînga... Așa am făcut... Ei vezi, la prost trebuie meșteșug, nu glumă, ascultă-mă...

Nenea Iancu își scotea ochelarii, mai spunea o pildă, mai arunca cîteva frînturi de glumă, îl copleșeau amintirile, sta o clipă pe gînduri și oftă din tot sufletul...

-„Toată viața n-am putut să sufăr prostia... Săracu' de mine, mă băiete, cînd văd cîte un prost mă doare... Zău, am dureri fizice... Mă ia cu rece aici în creștet...”. Și fruntea i se întunecă, buzele i se împreunau într-o linie de desgust și sila nemărginită... Se făcea cîteva clipe tăcere și rotogoalele albastre ale fumului de țigară îi jucau în jurul frunții într-o rază de soare, împrejmuindu-l cu o aureolă...

-„Ce mai scrii acum nene Iancule?”

-„Ce să, scriu dragă, multe și nimic... Cîte nu-ți trec prin cap cînd stai așa la sporovăială, ori te uiți departe pe fereastra vagonului... Numai cînd te așezi la masa de scris și vezi hîrtia albă înaintea ta, atunci îți dai seama ce vîrtej cumplit îți face mintea în jurul unui subiect... E un chin facerea asta.. Talentul e un accident de naștere, o boală grea, ascultă-mă... Cere patimă și cere meșteșug. De aceea artistul nu poate fi un poligraf. Le spuneam mai deunăzi unor profesori la Berlin: ce-mi tot vorbiți de cutare, că-i harnic, că-i activ, că scrie cărți... Zic, știu eu unu și mai activ, așa-i și zicea, Iliuța activu', era la Mărcuța... Dimineața la patru el era în picioare, la fîntînă... Își sufleca mînecile și scotea apă, găleată după găleată... O vărsa în troacă... Troaca n-avea fund... Se făcea opt... Haide, Iliuța, de îmbucă și tu ceva.. N-am vreme, lucrez... Și nădușea, și-i dă înainte și apa se ducea... Era nebun Iliuța, da, vorba, era activ ? Era...”.

Maestrul clipea din gene, surîsul ironic îi fugea de pe buze și din cuvintele rostite încet, sentențios, se deslușea crezul artistic al unui suflet pentru care arta era o religie. „Arta spunea el, cere conștiință. Fără un perfect simt de onorabilitate literară nu se pot scrie lucruri de seamă... Ca în toate, și în literatură se pretinde o cinste profesională, un prestigiu de atelier... Ce crezi tu, în cîte ape n-am scăldat eu „Hanul lui Mînjoală”? Ce să mai vorbesc de melodia frazei, de ferecătură, de ritmul vorbelor... Încă, numai interpuncția... Cîți nu înțeleg că interpuncția e gesticularea gîndirii... Vezi, pe mine mă frămîntă astea, mă rod... Nu se poate artă fără migăleală... Cu vremea îți cresc tot mai mult scrupulele de conștiință... Dac-o fi și îmbătrînesc, știi cum să-mi ziceți ? Să-mi ziceți, Moș Virgulă!”

-„Da, piesa, nene Iancule cît o mai ții sub zăvor ?”

-„Acu în primăvară îi mai fac niște perieturi. Știi ce? Mi-am făcut socoteala. Mai scriu un roman filozofic, două volume de nuvele și schițe... Și gata... V-am dat destul... ce mai vreți ?...”.

S-a așezat pe canapeaua roșnită din colț și mi-a pus mîna pe umăr...

–„Am un plan pentru vara asta... viu acolo la Rășinari la tine, cu nevasta și cu copiii... Mi-a plăcut mult satul tău colo la poala munților... Să vie și Vlahuță... Să stăm așa pînă la toamnă... Nu ne trebuie nimic... Numai un pian să fie și unul să-i știe rostul... Cînd se face sară și iese luna albă-gălbuie de după mesteceni pe coasta ceia, noi să stăm întinși în iarbă și pe fereastra deschisă să pătrundă Beethoven: Sonata lunii...

Sub ochelari mi-s-a părut că tresar genele în tremurul unei clipe, pare că undeva departe ar fi trecut prin văzduh o fîlfîire de aripi negre... Dar, nenea Iancu s-a recules într-o clipeală, s-a ridicat, m-a îmbrățișat și m-a sărutat ca un părinte... Și-a tras pălăria ștrengărește pe ochi...

-„Acum plec s-apuc trenul de la amiazi...”.

-„Cum, nu te duci la București ?...”.

-„Nu, n-am vreme... Mă-ntorc la Berlin... Am venit numai să te văd... Ian vezi de scapă odată de-aici din Kecskemét...”. Încă o strîngere de mînă și trăsura care aștepta la poartă îl ducea pe nenea Iancu, întovărășit de privirea respectuoasă a sergenților, de dragostea copiilor și de nețărmurita mea admirație.

Cine ar fi crezut atunci că flutură umbra morții deasupra trăsurii care-l ducea? Cînd am cetit că s-a prăbușit de fulgerul unei clipe, am rămas uluit și nu-mi pot închipui nicidecum imaginea stranie a morții lui Caragiale. Un nenea Iancu neputincios, cu grumazul plecat de povara bătrâneții sau un Caragiale cu mîinile încrucișate pe piept, amuțit pentru totdeauna, niciodată nu mi-a trecut prin minte. Cum să se închidă pe vecie ochii lui cari pătrundeau sufletul și străluceau de departe ca două suliți de argint? Ce să facă pămîntul cu ei ?... Cum să se împace cu repaosul de veci creierul lui pururi frămîntat, acest complicat și sensitiv seismograf intelectual, care nu avea clipe de odihnă?...

Rămîi înfrînt, prostit, ți se moaie brațele.. Te cuprinde în mreaja lui gîndul zădărniciei tuturor celor omenești, te supune un desgust de materia urîtă, de carnea care ne ține în stăpînirea ei.. Îți vine parcă să frîngi în două condeiul și să-l arunci ca pe-o unealtă netrebnică.. La ce e toată goana asta chinuitoare, cînd ursita nu acordă nici un privilegiu celor aleși, cînd domnesc pe de-a-ntregul aceleași legi, cînd și Caragiale a putut să moară.. L-au îngropat și i se va topi țărîna.. vremea va trece.. vor veni oameni învățați să-i cîntărească scrisul, profesori cu ochelari să-i descifreze cărțile, să scrie studii cu adnotații despre Conul Leonida sau Cațavencu... Au să-l claseze, să-i deie locul cuvenit în istoria literaturii, să-i facă un monument la Belu... Noi însă, cari am avut norocul să-l vedem și să-l auzim, vom rămînea toată viața stăpîniți de senzația că prin moartea lui Caragiale s-a deschis o prăpastie, s-a făcut un gol în natură, ca de-o perturbație cosmică.

Cu cît va trece vremea, va crește tot mai mult silueta lui și vom rămînea totdeauna vrăjiți de farmecul celui mai luminos creier românesc. Îi vom spune poveștile, îi vom repeta glumele. Se vor crea legende și personalitatea lui va lua proporții mitice. Generațiile viitoare nici nu vor putea înțelege dacă din strălucirea unei minți s-au întrupat vreodată astfel de raze orbitoare... Peste un sfert de veac trecînd cutare bătrîn de-a lungul străzii oamenii își vor scoate pălăria înaintea lui și-i vor deschide drumul cu respect...

„Cine-i moșul ăsta de-i faceți atîta cinste”?, va întreba cutare băiețandru...

„A cunoscut pe Caragiale”, vor răspunde cu toții.