Dacă Vechiul Adam a fost calea de izgonire, Adam cel Nou este Calea de intrare. Tot Sfântul Apostol Pavel ne asigură asupra acestui adevăr: „Căci de vreme ce printr-un om a venit moartea, tot printr-un om și învierea morților. Căci precum în Adam toți mor, așa și în Hristos toți vor învia…” (I Cor., 15, 21-22).
Iubiți credincioși,
Astăzi, cu ajutorul Domnului, am urcat a patra treaptă a Triodului pe care, pășind, intrăm în Sfântul și Marele Post. Astfel, în seara aceasta, lăsăm sec de brânză, de aici și denumirea acestei duminici. Dar ea se mai numește, știm cu toții, a izgonirii lui Adam din Rai.
Avem, așadar, trei noțiuni: izgonire, Adam, Rai, cuvinte asupra cărora vom zăbovi în cele ce urmează.
Dreptmăritori creștini,
Această duminică, cu multe și adânci semnificații, are darul să ne ajute a recapitula succint istoria căderii lui Adam, strămoșul nostru, așadar motivele pentru care a fost izgonit din Rai. Dar nu numai istoria căderii, ci și începutul ridicării.
Cum știți, de altfel, întregul an liturgic-bisericesc este în așa fel alcătuit încât în cele 365(6) de zile ni se înfățișează pe dinaintea ochilor sufletești întreaga istorie a căderii și mântuirii neamului omenesc.
Cele trei mari perioade: Octoihul, Triodul și Penticostarul au fiecare o semnificație specifică, cu raportare la cele trei slujiri ale Mântuitorului nostru Iisus Hristos.
Astfel, perioada Octoihului, cea mai mare ca extindere, comemorează evenimentele de dinaintea venirii Lui, până în ajunul Patimilor, reînnoind activitatea didactică sau învățătorească a Domnului.
Perioada Triodului, în care ne găsim acum, evidențiază oficiul arhieresc al Mântuitorului, sau activitatea de Mare Preot, împlinită mai ales prin Jertfă, adică prin Patimile și moartea Sa pe Cruce.
Perioada Penticostarului comemorează timpul dintre Învierea Sa și Pogorârea Sfântului Duh (Rusaliile), semnificând slujirea împărătească a Domnului, biruitor asupra păcatului și a morții.
Nu întâmplător am făcut aceste referiri, iubiți credincioși, ci pentru a reuși să reconstituim cu exactitate timpul liturgic în care ne găsim, amintindu-ne, deci, că Triodul recapitulează slujirea arhierească, mântuitoare, a Domnului, pentru ridicarea omului căzut și izgonit, propriu-zis pentru a-i oferi șansa redobândirii raiului pierdut.
Iar duminica de azi poate fi asemănată cu ziua căderii strămoșului nostru, de mâine începând conștientizarea și retrăirea dramei omului căzut, dar și folosirea mijloacelor duhovnicești pentru ridicare.
De mare ajutor în această orientare duhovnicească sunt și slujbele din Postul Mare, între care și Deniile la care se citește Canonul Sfântului Andrei Criteanul, care, prin stihuri de cugetare adâncă, descrie psihologia căderii, dar și căile de revenire la statura creștinului înduhovnicit.
De aceea vă invităm stăruitor să participați la aceste denii, ca la niște veritabile tratamente medicale sufletești.
Și acum să luăm pe rând cele trei noțiuni: Izgonire, Adam, Rai. Nu recapitulând datele istorice și geografice care se cunosc din Biblie, ci încercând să vedem ce legătură au aceste trei cuvinte cu noi, cu viața și mântuirea noastră.
1. Izgonire.
Vom pune mai întâi o întrebare: Cine l-a izgonit pe Adam din Rai? Veți zice, Dumnezeu. Nu! Să nu vă mirați de acest răspuns. Atunci cine, dacă nu Dumnezeu? Adam însuși s-a izgonit! O foarte scurtă analiză ne va lămuri. Propriu-zis, pe Adam l-au izgonit din Rai trei mari păcate, rod al întrebuințării neînțelepte a libertății dăruite lui de Dumnezeu: mândria, neascultarea și lăcomia.
Lăsându-se amăgit de diavolul-șarpe, omul s-a mândrit crezând că va fi asemenea lui Dumnezeu și fără ascultare, de aceea s-a lăcomit să accepte repede oferta Evei. În acest sens grăiește Sfântul Ioan Gura de Aur: „Pe Adam lăcomia pântecelui l-a scos din Rai!”.
2. Adam.
Trebuie să recunoaștem că de fiecare dată când recitim istoria căderii și izgonirii lui Adam, ne gândim exclusiv la el, ca personaj biblic. Oare numai despre el sa fie vorba? Nicidecum! În primul rând trebuie să știm că Adam este prototipul fiecăruia dintre noi, așa încât ne dăm seama că noi repetăm, sub o formă sau alta, istoria căderii lui.
Nu doar el a căzut și a fost izgonit, ci fiecare dintre noi am căzut și nu zicem am fost izgoniți, ci ne-am izgonit singuri, afară din împărăția sfințeniei, dreptății, adevărului. Suntem legați de strămoșul nostru nu numai prin rudenia descendenței, ci și prin moștenirea păcatului său, numit îndeobște „păcatul strămoșesc”.
Sfântul Apostol Pavel scrie limpede: „Precum printr-un om a intrat păcatul în lume și prin păcat moartea, așa și moartea a trecut la toți oamenii, pentru că toți au păcătuit în el” (Romani, 5, 12).
Iar acest păcat, se știe, este șters prin Taina Sfântului Botez. Evident, urmările acestui păcat n-ar avea putere, dacă n-am repeta greșelile strămoșului nostru. Dar cine ar putea spune că nu repetă, zilnic poate, cele trei mari păcate adamice, pomenite mai sus: mândria, neascultarea și lăcomia?
Iar odată cu acestea pe toate câte ni le știe Dumnezeu! În Canonul Sfântului Andrei Criteanul, una din stihirile care se citește luni seara, în prima săptămână a Postului Mare, glăsuiește astfel: „Râvnind neascultării lui Adam celui întâi zidit, m-am cunoscut pe mine dezbrăcat de Dumnezeu și de împărăția cea vecuitoare și de desfătare pentru păcatele mele...” (Cântarea I, stihira 4).
Sfântul Andrei a exprimat poetic, așadar, acest adevăr al strânsei noastre legături cu păcatul adamic. Pe de altă parte, când pronunțăm cuvântul „Adam”, trebuie să ne gândim și la Noul Adam, Iisus Hristos, Care ne-a oferit mijloacele prin care putem redobândi Raiul pierdut.
Dacă Vechiul Adam a fost calea de izgonire, Adam cel Nou este Calea de intrare. Tot Sfântul Apostol Pavel ne asigură asupra acestui adevăr: „Căci de vreme ce printr-un om a venit moartea, tot printr-un om și învierea morților. Căci precum în Adam toți mor, așa și în Hristos toți vor învia…” (I Cor., 15, 21-22).
3. Rai.
Raiul pierdut nu trebuie înțeles numai ca loc geografic, plin cu pomi fructiferi, udat de patru râuri limpezi, grădină a bunăstării și fericirii. Prin „Rai” înțelegem în primul rând locul apropierii maxime de Dumnezeu, locul fericirii de a viețui cu El, a-I simți prezența, a vorbi cu El. Locul în care te simți în maximă siguranță, în care răul nu te poate ajunge.
De aceea, izgonit din Rai, Adam a trăit durerea sfâșietoare a ruperii de Dumnezeu, o dată cu dorul după ocrotitoarea apropiere de El. După Adam, toate generațiile retrăiesc această nostalgie a paradisului, cum genial s-a exprimat teologul nostru Nichifor Crainic. În excepționala carte „Nostalgia paradisului”, Crainic arată cât de potrivit este cuvântul „nostalgie” pentru a exprima dorul după comuniunea cu Dumnezeu.
Iată ce spune: „Căci nostalgia este alcătuită din două cuvinte grecești: nostos, care înseamnă întoarcere, în sens de întoarcere acasă sau întoarcere în patrie și algos, care înseamnă durere, în sensul unei copleșitoare afecțiuni subiective, căreia nu i se poate rezista. Nostalgia este astfel durerea de a nu mai fi în locul unde ai fost odinioară, pe care amintirea îl păstrează mereu prezent, ca pe un cuib al fericirii pierdute”.
Acestei limpezi și convingătoare etimologii, Nichifor Crainic îi adaugă următoarea explicație: „Nostalgia paradisului este dorul de patria cerească a spiritului nemuritor. Iar idea paradisului, adică a unui loc care a fost sau care va fi al fericirii veșnice, e universal omenească. Fie în forma anteistorică privind începutul lumii, fie ca formă post istorică privind sfârșitul ei, fie ca amândouă deodată, această idee e comună tuturor credințelor religioase și tuturor neamurilor pământului. Pretundenitatea ei, în care se realizează un miraculos acord unanim al sufletului omenesc, peste toate timpurile și peste toate locurile globului terestru, ne vorbește, ca însăși universalitatea credinței în Dumnezeu, de un destin originar și de un destin final al omenirii”.
Iubiți credincioși,
Am insistat asupra acestui suspin al omului după raiul pierdut, genial exprimat de Nichifor Carainic, pentru că este suspinul nostru, al tuturor. De aceea, după ce am evocat câteva din semnificațiile celor trei noțiuni, să încercăm a observa că această duminică nu este doar un simplu „remember” (amintire), o atenționare asupra tragediei izgonirii, ci și o invitație spre a păși pe căile dăruite nouă de Hristos, pentru redobândirea raiului mult dorit.
Părintele Cleopa, Dumnezeu să-l odihnească în pace, repeta mereu ucenicilor și creștinilor care-i cereau sfat: „Mânca-var Raiul!”, sau „Vede-te-aș în Rai!”.
Cine nu ar vrea să fie „mâncat” de Rai? Cine nu ar vrea să intre în el, pentru Marea Întâlnire cu Dumnezeu, Maica Domnului, îngerii, sfinții, strămoșii, părinții? Cu Părintele Cleopa, de ce nu? Și cu toți cei dragi plecați mai înainte.
Iar pentru împlinirea acestei nostalgii, trebuie să ne ridicăm din căderile de tot felul, prin folosirea căilor oferite de Adam cel Nou, Mântuitorul nostru Iisus Hristos. Căci după ce ai căzut, este foarte important să știi ce să faci pentru a te ridica. Întâi de toate, să ai voința ridicării, bine știind că dacă rămâi în stare decăzută, murind, așa te duci. „Unde”, nu mai este nevoie s-o spunem.
Dar „de va voi omul - zice Avva Alonie din Pateric - de dimineața până seara ajunge la măsură dumnezeiască!”.
Tot în Pateric găsim un minunat îndemn, în același scop: „Un frate a întrebat pa Avva Sisoe, zicând: Ce voi face, Avvo, că am căzut? I-a răspuns lui bătrânul: Scoală-te iarăși. Zis-a fratele: M-am sculat și iarăși am căzut. Și a zis bătrânul: scoală-te iarăși și iarăși! Deci a zis fratele: Până când? Zis-a bătrânul: Până vei fi apucat sau în bine sau în cădere, căci în ce se află omul, în aceea se și duce!”.
Un îndemn similar a fost inspirat pus în versuri de apreciatul poet englez Rudiard Kipling (1865-1936), în cunoscuta poezie „Dacă” (în original „If”), în care autorul subliniază importanța perseverenței omului în actul ridicării. Chiar și numai citarea primelor două versuri va fi, sperăm, ilustrativă și convingătoare ca dumneavoastră să citiți singuri toată poezia: „De poți să nu-ți pierzi capul când toți în jurul tău/Și l-au pierdut pe-al lor, găsindu-ți ție vină/De poți atunci când toți te cred nebun și rău, să nu-ți pierzi nici o clipă încrederea în tine”.
Să nu-ți pierzi nici o clipă încrederea în tine, adică în puterile pe care ți le-a dat Dumnezeu.
Iubiți ascultători,
Înainte de a ne apropia de încheierea cuvântului, revenim asupra adevărului că Mântuitorul ne-a oferit căile ridicării și dobândirii Raiului. Una dintre ele este postul.
Cum știți cu toții, de mâine începem călătoria Postului Mare, de șase săptămâni. Nu vom detalia acum învățătura ortodoxă despre post, întrucât nu ne propunem să rostim o a doua predică.
Iubiți credincioși,
Astăzi, cu ajutorul Domnului, am urcat a patra treaptă a Triodului pe care, pășind, intrăm în Sfântul și Marele Post. Astfel, în seara aceasta, lăsăm sec de brânză, de aici și denumirea acestei duminici. Dar ea se mai numește, știm cu toții, a izgonirii lui Adam din Rai.
Avem, așadar, trei noțiuni: izgonire, Adam, Rai, cuvinte asupra cărora vom zăbovi în cele ce urmează.
Dreptmăritori creștini,
Această duminică, cu multe și adânci semnificații, are darul să ne ajute a recapitula succint istoria căderii lui Adam, strămoșul nostru, așadar motivele pentru care a fost izgonit din Rai. Dar nu numai istoria căderii, ci și începutul ridicării.
Cum știți, de altfel, întregul an liturgic-bisericesc este în așa fel alcătuit încât în cele 365(6) de zile ni se înfățișează pe dinaintea ochilor sufletești întreaga istorie a căderii și mântuirii neamului omenesc.
Cele trei mari perioade: Octoihul, Triodul și Penticostarul au fiecare o semnificație specifică, cu raportare la cele trei slujiri ale Mântuitorului nostru Iisus Hristos.
Astfel, perioada Octoihului, cea mai mare ca extindere, comemorează evenimentele de dinaintea venirii Lui, până în ajunul Patimilor, reînnoind activitatea didactică sau învățătorească a Domnului.
Perioada Triodului, în care ne găsim acum, evidențiază oficiul arhieresc al Mântuitorului, sau activitatea de Mare Preot, împlinită mai ales prin Jertfă, adică prin Patimile și moartea Sa pe Cruce.
Perioada Penticostarului comemorează timpul dintre Învierea Sa și Pogorârea Sfântului Duh (Rusaliile), semnificând slujirea împărătească a Domnului, biruitor asupra păcatului și a morții.
Nu întâmplător am făcut aceste referiri, iubiți credincioși, ci pentru a reuși să reconstituim cu exactitate timpul liturgic în care ne găsim, amintindu-ne, deci, că Triodul recapitulează slujirea arhierească, mântuitoare, a Domnului, pentru ridicarea omului căzut și izgonit, propriu-zis pentru a-i oferi șansa redobândirii raiului pierdut.
Iar duminica de azi poate fi asemănată cu ziua căderii strămoșului nostru, de mâine începând conștientizarea și retrăirea dramei omului căzut, dar și folosirea mijloacelor duhovnicești pentru ridicare.
De mare ajutor în această orientare duhovnicească sunt și slujbele din Postul Mare, între care și Deniile la care se citește Canonul Sfântului Andrei Criteanul, care, prin stihuri de cugetare adâncă, descrie psihologia căderii, dar și căile de revenire la statura creștinului înduhovnicit.
De aceea vă invităm stăruitor să participați la aceste denii, ca la niște veritabile tratamente medicale sufletești.
Și acum să luăm pe rând cele trei noțiuni: Izgonire, Adam, Rai. Nu recapitulând datele istorice și geografice care se cunosc din Biblie, ci încercând să vedem ce legătură au aceste trei cuvinte cu noi, cu viața și mântuirea noastră.
1. Izgonire.
Vom pune mai întâi o întrebare: Cine l-a izgonit pe Adam din Rai? Veți zice, Dumnezeu. Nu! Să nu vă mirați de acest răspuns. Atunci cine, dacă nu Dumnezeu? Adam însuși s-a izgonit! O foarte scurtă analiză ne va lămuri. Propriu-zis, pe Adam l-au izgonit din Rai trei mari păcate, rod al întrebuințării neînțelepte a libertății dăruite lui de Dumnezeu: mândria, neascultarea și lăcomia.
Lăsându-se amăgit de diavolul-șarpe, omul s-a mândrit crezând că va fi asemenea lui Dumnezeu și fără ascultare, de aceea s-a lăcomit să accepte repede oferta Evei. În acest sens grăiește Sfântul Ioan Gura de Aur: „Pe Adam lăcomia pântecelui l-a scos din Rai!”.
2. Adam.
Trebuie să recunoaștem că de fiecare dată când recitim istoria căderii și izgonirii lui Adam, ne gândim exclusiv la el, ca personaj biblic. Oare numai despre el sa fie vorba? Nicidecum! În primul rând trebuie să știm că Adam este prototipul fiecăruia dintre noi, așa încât ne dăm seama că noi repetăm, sub o formă sau alta, istoria căderii lui.
Nu doar el a căzut și a fost izgonit, ci fiecare dintre noi am căzut și nu zicem am fost izgoniți, ci ne-am izgonit singuri, afară din împărăția sfințeniei, dreptății, adevărului. Suntem legați de strămoșul nostru nu numai prin rudenia descendenței, ci și prin moștenirea păcatului său, numit îndeobște „păcatul strămoșesc”.
Sfântul Apostol Pavel scrie limpede: „Precum printr-un om a intrat păcatul în lume și prin păcat moartea, așa și moartea a trecut la toți oamenii, pentru că toți au păcătuit în el” (Romani, 5, 12).
Iar acest păcat, se știe, este șters prin Taina Sfântului Botez. Evident, urmările acestui păcat n-ar avea putere, dacă n-am repeta greșelile strămoșului nostru. Dar cine ar putea spune că nu repetă, zilnic poate, cele trei mari păcate adamice, pomenite mai sus: mândria, neascultarea și lăcomia?
Iar odată cu acestea pe toate câte ni le știe Dumnezeu! În Canonul Sfântului Andrei Criteanul, una din stihirile care se citește luni seara, în prima săptămână a Postului Mare, glăsuiește astfel: „Râvnind neascultării lui Adam celui întâi zidit, m-am cunoscut pe mine dezbrăcat de Dumnezeu și de împărăția cea vecuitoare și de desfătare pentru păcatele mele...” (Cântarea I, stihira 4).
Sfântul Andrei a exprimat poetic, așadar, acest adevăr al strânsei noastre legături cu păcatul adamic. Pe de altă parte, când pronunțăm cuvântul „Adam”, trebuie să ne gândim și la Noul Adam, Iisus Hristos, Care ne-a oferit mijloacele prin care putem redobândi Raiul pierdut.
Dacă Vechiul Adam a fost calea de izgonire, Adam cel Nou este Calea de intrare. Tot Sfântul Apostol Pavel ne asigură asupra acestui adevăr: „Căci de vreme ce printr-un om a venit moartea, tot printr-un om și învierea morților. Căci precum în Adam toți mor, așa și în Hristos toți vor învia…” (I Cor., 15, 21-22).
3. Rai.
Raiul pierdut nu trebuie înțeles numai ca loc geografic, plin cu pomi fructiferi, udat de patru râuri limpezi, grădină a bunăstării și fericirii. Prin „Rai” înțelegem în primul rând locul apropierii maxime de Dumnezeu, locul fericirii de a viețui cu El, a-I simți prezența, a vorbi cu El. Locul în care te simți în maximă siguranță, în care răul nu te poate ajunge.
De aceea, izgonit din Rai, Adam a trăit durerea sfâșietoare a ruperii de Dumnezeu, o dată cu dorul după ocrotitoarea apropiere de El. După Adam, toate generațiile retrăiesc această nostalgie a paradisului, cum genial s-a exprimat teologul nostru Nichifor Crainic. În excepționala carte „Nostalgia paradisului”, Crainic arată cât de potrivit este cuvântul „nostalgie” pentru a exprima dorul după comuniunea cu Dumnezeu.
Iată ce spune: „Căci nostalgia este alcătuită din două cuvinte grecești: nostos, care înseamnă întoarcere, în sens de întoarcere acasă sau întoarcere în patrie și algos, care înseamnă durere, în sensul unei copleșitoare afecțiuni subiective, căreia nu i se poate rezista. Nostalgia este astfel durerea de a nu mai fi în locul unde ai fost odinioară, pe care amintirea îl păstrează mereu prezent, ca pe un cuib al fericirii pierdute”.
Acestei limpezi și convingătoare etimologii, Nichifor Crainic îi adaugă următoarea explicație: „Nostalgia paradisului este dorul de patria cerească a spiritului nemuritor. Iar idea paradisului, adică a unui loc care a fost sau care va fi al fericirii veșnice, e universal omenească. Fie în forma anteistorică privind începutul lumii, fie ca formă post istorică privind sfârșitul ei, fie ca amândouă deodată, această idee e comună tuturor credințelor religioase și tuturor neamurilor pământului. Pretundenitatea ei, în care se realizează un miraculos acord unanim al sufletului omenesc, peste toate timpurile și peste toate locurile globului terestru, ne vorbește, ca însăși universalitatea credinței în Dumnezeu, de un destin originar și de un destin final al omenirii”.
Iubiți credincioși,
Am insistat asupra acestui suspin al omului după raiul pierdut, genial exprimat de Nichifor Carainic, pentru că este suspinul nostru, al tuturor. De aceea, după ce am evocat câteva din semnificațiile celor trei noțiuni, să încercăm a observa că această duminică nu este doar un simplu „remember” (amintire), o atenționare asupra tragediei izgonirii, ci și o invitație spre a păși pe căile dăruite nouă de Hristos, pentru redobândirea raiului mult dorit.
Părintele Cleopa, Dumnezeu să-l odihnească în pace, repeta mereu ucenicilor și creștinilor care-i cereau sfat: „Mânca-var Raiul!”, sau „Vede-te-aș în Rai!”.
Cine nu ar vrea să fie „mâncat” de Rai? Cine nu ar vrea să intre în el, pentru Marea Întâlnire cu Dumnezeu, Maica Domnului, îngerii, sfinții, strămoșii, părinții? Cu Părintele Cleopa, de ce nu? Și cu toți cei dragi plecați mai înainte.
Iar pentru împlinirea acestei nostalgii, trebuie să ne ridicăm din căderile de tot felul, prin folosirea căilor oferite de Adam cel Nou, Mântuitorul nostru Iisus Hristos. Căci după ce ai căzut, este foarte important să știi ce să faci pentru a te ridica. Întâi de toate, să ai voința ridicării, bine știind că dacă rămâi în stare decăzută, murind, așa te duci. „Unde”, nu mai este nevoie s-o spunem.
Dar „de va voi omul - zice Avva Alonie din Pateric - de dimineața până seara ajunge la măsură dumnezeiască!”.
Tot în Pateric găsim un minunat îndemn, în același scop: „Un frate a întrebat pa Avva Sisoe, zicând: Ce voi face, Avvo, că am căzut? I-a răspuns lui bătrânul: Scoală-te iarăși. Zis-a fratele: M-am sculat și iarăși am căzut. Și a zis bătrânul: scoală-te iarăși și iarăși! Deci a zis fratele: Până când? Zis-a bătrânul: Până vei fi apucat sau în bine sau în cădere, căci în ce se află omul, în aceea se și duce!”.
Un îndemn similar a fost inspirat pus în versuri de apreciatul poet englez Rudiard Kipling (1865-1936), în cunoscuta poezie „Dacă” (în original „If”), în care autorul subliniază importanța perseverenței omului în actul ridicării. Chiar și numai citarea primelor două versuri va fi, sperăm, ilustrativă și convingătoare ca dumneavoastră să citiți singuri toată poezia: „De poți să nu-ți pierzi capul când toți în jurul tău/Și l-au pierdut pe-al lor, găsindu-ți ție vină/De poți atunci când toți te cred nebun și rău, să nu-ți pierzi nici o clipă încrederea în tine”.
Să nu-ți pierzi nici o clipă încrederea în tine, adică în puterile pe care ți le-a dat Dumnezeu.
Iubiți ascultători,
Înainte de a ne apropia de încheierea cuvântului, revenim asupra adevărului că Mântuitorul ne-a oferit căile ridicării și dobândirii Raiului. Una dintre ele este postul.
Cum știți cu toții, de mâine începem călătoria Postului Mare, de șase săptămâni. Nu vom detalia acum învățătura ortodoxă despre post, întrucât nu ne propunem să rostim o a doua predică.
Dorim numai să atragem atenția că, pentru a fi de folos, postul trebuie să fie complet, sub două aspect
1. Post și de păcate, nu numai de bucate. În această privință socotim binevenit un cuvânt al Sfântului Vasile cel Mare: „Cei ce se înfrânează de la mâncare, dar au purtări rele, se aseamănă cu diavolul, care deși nu mănâncă nimic, totuși nu încetează să păcătuiască”.
Tot aici amintim și o vorbă a Părintelui Constantin Voicescu: „Postul numai de bucate este simplu regim dietetic, pe care-l prescriu și medicii. N-are nici o legătură cu Biserica!”.
2. Postul cu bucate îndelung pregătite și cu prea multe dezlegări este auto-amăgire. Numai în cazurile unor maladii grave se îngăduie dezlegări și regim preferențial. Altfel riscăm un post fals. Căci zice Sfântul Asterie al Amasiei: „Nu falsifica postul, ca să nu pățești ce pățesc cârciumarii.
Dacă ei sunt pedepsiți că pun apă în vin, cum vei scăpa oare nepedepsit tu, care falsifici asprimea postului prin mâncăruri de post pregătite cu multă grijă și artă?”.
Sau direct în conturile Media Root de la Banca Transilvania:
Autentifică-te sau înregistrează-te pentru a trimite comentarii.