Sfântul Nicolae Velimirovici – Predică la Duminica Tuturor Sfinților
Trimite un gospodar argatul la oi fără merinde ? Trimite un tată la câmp pe fiul său fără plug și fără boi ? Trimite un comandant de oști soldatul în bătălie fără arme ?
Nu.
Nici Dumnezeu nu trimite pe slujitorii Săi, pe fiii Săi, pe oștenii Săi în lumea aceasta, fără hrană, fără unelte și fără arme. Nu sunt oamenii mai prevăzători și mai milostivi decât Dumnezeu — nici pe departe ! Așadar, de vreme ce oamenii au grijă să-i înzestreze pe ai lor cu tot ce le trebuie, cu atât mai mult are grijă Dumnezeu de următorii Săi!
Dumnezeu își revarsă din plin harul asupra celor ce fac lucrul Lui; mărturie ne stau Sfinții Apostoli. Doisprezece oameni întru totul simpli, și ca obârșie și ca stare, lipsiți de orice avere, vază și putere lumească, au ieșit din casa și din rudenia lor și au pornit să străbată lumea ducând Evanghelia lui Hristos: iată un lucru cu desăvârșire nou, cu desăvârșire potrivnic a tot ceea ce, până atunci, socotise lumea a fi bun și vrednic de dorit!
Nu poate fi înțeles acest lucru decât prin ajutorul lui Dumnezeu, prin împreună-lucrarea lui Dumnezeu, prin harul lui Dumnezeu. Cutezanța de a sta împotriva mincinoasei învățături a învățaților acestei lumi, împotriva trecătoarei bogății a bogaților acestei lumi, împotriva puterii întunecate a puternicilor acestei lumi, ar fi avut-o oare niște pescari de rând, dacă nu i-ar fi hrănit Dumnezeu cu înțelepciunea Sa, dacă nu i-ar fi întărit Dumnezeu cu puterea Sa, dacă nu i-ar fi înarmat Dumnezeu cu armele Sale ?
Ar fi avut ei îndrăzneala de-a îndura chinuri neînchipuite, umilințe negrăite, bătăi, naufragii, lanțuri, închisoare, batjocură, foame, pietre, vânturare de la un capăt la altul al lumii, aruncare la fiare sălbatice, biciuire, răstignire? Fără îndoială că acești doisprezece bărbați trebuie să fi primit un ajutor nebiruit, o hrană neobișnuită, o armă nevăzută vrăjmașului (cf. II Corinteni 10, 4).
Zguduind o lume întreagă cu nemaipomenita propovăduire a lui Hristos înviat, a lui Dumnezeu care S-a descoperit oamenilor în trup și apoi iarăși S-a înălțat în cereasca-I împărăție, ei au semănat sămânța unei credințe noi, a unei vieți noi, a unei zidiri noi.
Astfel au ieșit din lume; și atunci abia s-a aprins lumea de focul seminței semănate de ei, de focul cuvintelor rostite de ei, de focul urmelor lăsate de ei.
Popoare care i-au prigonit s-au risipit de pe fața pământului; împărății ce le-au stat împotrivă s-au prăbușit în țărână; case ce nu i-au primit au căzut în ruină; puternici ai lumii care i-au pus la chinuri s-au acoperit de rușine și au pierit jalnic. Iar sămânța aruncată de ei a răsărit și a dat în floare; din sângele lor a crescut Biserica, ridicându-se pe dărâmăturile mincinoaselor lucruri ieșite din mâini omenești sălbatice.
Cei ce i-au primit s-au înălțat; cei ce i-au crezut și i-au urmat s-au mântuit. O, cu câtă îmbelșugare îi hrănește Domnul pe slujitorii Săi! Cum îi înzestrează pe fiii Săi cei credincioși! Cât de desăvârșit îi întrarmează pe soldații Săi!
Domnul întâi îi înzestrează și îi înarmează pe următorii Lui și abia după aceea îi scoate la lucru și la luptă. Hristos a arătat aceasta în vremea vieții Sale pământești iar istoria Bisericii după Pogorârea Duhului Sfânt a dovedit-o cu prisosință.
Evanghelia spune Hristos i-a chemat pe toți ucenicii Săi și „le-a dat putere asupra duhrilor necurate, ca să le scoată și să tămăduiască orice boală și orice neputință „(Matei 10,1). Apoi le-a spus să meargă și să vestească venirea împărăției cerurilor, adăugând: „Tămăduiți pe cei neputincioși, înviați pe cei morți, curățiți pe cei leproși, pe demoni scoateți-i; în dar ați luat, în dar să dați” (Matei 10, 8 ).
Așadar le-a dat întâi putere, apoi i-a trimis să lucreze. Pentru o asemenea uriașă lucrare, era nevoie de o putere uriașă. Iar că într-adevăr au primit această putere, se vede din cuvintele Mântuitorului: „în dar ați luat”.
Iar mai departe, ca să le arate apostolilor cât de mare și de nebiruită este puterea aceasta care va fi cu ei mereu, Domnul le-a poruncit să meargă la lucrul lor fără nici o grijă, fără să ducă aur sau argint sau merinde, sau două haine, sau traistă, sau încălțări; să nu se mâhnească unde nu vor fi primiți, să nu se gândească mai dinainte ce vor răspunde în fața prigonitorilor.
După ce le-a dat puterea de care aveau nevoie și după ce i-a încredințat că acea putere le este lor destul întru toate, abia atunci le-a vorbit Hristos pe față despre necazurile și durerile ce îi așteaptă: „Iată Eu vă trimit pe voi ca pe niște oi în mijlocul lupilor” (10,16). Și îndată i-a îmbărbătat: Nu vă temeți! „La voi însă și perii capului, toți sunt numărați” (10, 30).
Poartă Dumnezeu de grijă vrăbiilor, și n-o să poarte de grijă vouă ? și termină Domnul spunând hotărâtoarele cuvinte ce alcătuiesc Evanghelia zilei de astăzi și care arată la ce au să se aștepte cei ce folosesc bine puterea dată lor de Dumnezeu, și dimpotrivă, ce îi așteaptă pe cei ce nu folosesc această putere, sau o folosesc rău.
„Oricine va mărturisi pentru Mine înaintea oamenilor, mărturisi-voi și Eu pentru el înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri. Iar de cel ce se va lepăda de Mine înaintea oamenilor și Eu Mă voi lepăda de el înaintea Tatalui Meu, Care este în ceruri”, întâi răsplata pentru luptătorii drepți și credincioși, cei care îndură cu răbdare, apoi pedeapsa pentru cei slabi și lași, care șovăie, dau înapoi și se predau vrăjmașului.
Poate om să primească răsplată mai mare decât să fie recunoscut de Însuși Domnul Iisus Hristos în împărăția cerurilor, înaintea Tatălui Ceresc și înaintea oștirilor îngerești fără de număr, drept al Său ? Decât să fie scris de El în Cartea Vieții ? Decât să fie încoronat de El cu negrăită slavă și așezat la dreapta Lui în nemuritoare adunare din ceruri ?
Și poate să fie mai mare pedeapsă pentru un om decât că Însuși Iisus Hristos Domnul să se lepede de el, să-i spună înaintea a toți îngerii și a toate neamurile laolaltă și în fața Tatălui Său din ceruri: „Nu te cunosc; nu ești al Meu; nu ești scris în Cartea vieții. Pleacă !” Iar că mărturisirea deschisă și chemarea numelui Domnului Iisus Hristos este absolut esențială, așa cum este și credința în El, se vede limpede din cuvintele Apostolului Pavel: „De vei mărturisi cu gura ta că Iisus este Domnul și crezi în inima ta că Dumnezeu L-a înviat pe El din morți, te vei mântui” (Romani 10,? 9).
Înseamnă că trebuie să-L mărturisim pe Hristos cu trup și suflet, pentru că omul este făcut din trup și suflet; omul întreg trebuie să-L mărturisească pe Cel care a venit să-l mântuiască întreg.
„Cel ce iubește pe tată ori pe mamă mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine; cel ce iubește pe fiu ori pe fiică mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine”.
Aceste stranii cuvinte nu pot fi rostite decât de cineva care are mai multă grijă de viața noastră decât înșiși tatăl și mama care ne-au născut. Doar cineva care ne iubește mai mult decât ne iubesc ei poate îndrăzni să spună una ca asta. Cineva care îi iubește pe copiii noștri mai mult decât suntem noi înșine în stare să-i iubim.
Tatăl și mama ne-au născut numai pentru viata aceasta trecătoare, pe când Acela ne dă naștere întru viața veșnică. Părinții ne nasc spre durere și umilință, Acela spre veșnică bucurie și slavă. Părinții noștri, ca să ne dea ceva, de la El iau. Ei ne pregătesc mâncare, El ne dă suflarea vieții. Ce-i mai de trebuință ? Mâncarea sau răsuflarea ? Părinții ne fac îmbrăcăminte, iar El ne-a dat inima.
Ce-i mai de seamă: haina sau inima ? El este Cel care ne-a adus pe lume; tatăl și mama sunt doar poarta prin care ne-a adus. Cine face mai mult pentru noi ? Cel care ne aduce într-o casă ori ușa pe care intrăm ?
Domnul, firește, nu înlătură dragostea pe care o datorăm părinților și tuturor celor de aproape ai noștri; doar El Însuși ne-a poruncit această dragoste! El Însuși Și-a arătat dragostea pentru Sfânta Lui mamă, chiar pe Cruce fiind, când a încredințat-o ucenicului iubit, spre a-i fi Ioan fiu în locul Său. Aici însă Hristos vorbește pentru vremurile de prigoană și suferințe ce îi așteaptă pe apostolii Săi.
Tatăl și mama se vor înfricoșa; fiul și fiica se vor înfricoșa. „Leapădă-te de Hristos”, îi vor spune, „rămâi cu noi, nu pleca de acasă ! Fii ca toată lumea, lasă credința asta nouă, care te ia de la noi și te duce poate la moarte ! Ce-o să ne facem noi atunci ? Or să ne bată, or să ne chinuiască, or să ne lase să răbdăm de foame, poate chiar or să ne ucidă. Pentru asta te-am născut noi”, vor spune mama și tata, „ca să pătimim din cauza ta acum, la bătrânețe”.
Fiul și fiica îți vor cere socoteală că i-ai născut ca să ajungă de batjocură, ca să fie disprețuiți, prigoniți și chiar uciși, până la urmă. „Lasă pe Hristos, stai cu noi, să trăim cu toții în pace.” În astfel de clipe hotărâtoare, ucenicul trebuie să aleagă.
Hristos sau părinții?
Hristos sau copiii ?
De hotărârea aceasta depinde întreaga lui veșnicie, și nu numai a lui, ci și a rudelor lui.
Nu este alegere mai dureroasă decât aceasta!
Și n-o poți lua acum pe un drum, și mâine pe altul. Nu poți să-ți rupi inima în două; trebuie s-o pui întreagă ori pe un talger, ori pe celălalt.
Dacă te închini lui Hristos, îi scapi și pe ai tăi și te scapi și pe tine.
Dacă te închini tatălui, sau mamei, sau fiului, sau fiicei tale, e lucru sigur că ai să-i pierzi și ei și pe tine. Pentru că oricine tăgăduiește pe Hristos în fața lumii, îl va tăgădui și pe el Hristos la înfricoșata Judecată în fața Tatălui Ceresc și a armiilor de îngeri și sfinți.
[Sfântul Isidor Pelusiotul i-a scris lui Filotei, care suferea pentru că ea nu izbutise să intre în înalta societate după care tânjea: „Slava în viața aceasta e mai neînsemnată decât pânza de păianjen, mai deșarta ca visul; ridică-ți așadar mintea spre ceea ce are mai mare însemnătate, și se va liniști mâhnitul tău suflet. Cine umblă după două slăviri, nu dobândește nici una. Le poate însă dobândi pe amândouă, dacă pe una singură o caută, și anume pe cea cerească. Așadar, dacă voiești cinstire, caut-o pe cea dumnezeiască, din cer, de unde poate să-ți vină apoi și cea de pe pământ.” (Scrisoarea V, p. 152)]
Domnul le-a spus pe fața apostolilor că este grea clipa hotărârii. Și a adăugat: „Dușmanii omului, casnicii lui”.
Adică: familia, care mai mult decât oricine altcineva pe lume, va vrea să-l oprească pe ucenicul lui Hristos de la urmarea Lui și, mai mult decât oricine altcineva pe lume, îl va osândi pentru că urmează lui Hristos.
Cu adevarat, nu vrăjmașii ne leagă pe noi de lumea aceasta, ci cei pe care-i iubim; nu străinii, ci ai noștri.
Ca să facă mai ușoară clipa despărțirii, și ca să despovăreze cugetul celor ce lasă pentru El casa lor, Domnul le spune dinainte să fie fără nici o grijă, cum sunt vrăbiile.
Să nu se îngrijoreze cei ce-L urmează pe El despre cine îi va hrăni și-i va îmbrăca în lipsa lor pe cei dragi. Aceștia vor fi îmbrăcați și hrăniți de Cel ce hrănește și îmbracă și păsările cerului. Nici o vrabie nu cade la pământ fără știrea și fără voia cerescului nostru Tată. „La voi însă”, și la ai voștri, „și perii capului, toți sunt numărați”.
Lăsa-ți-i așadar, și urmați-Mi Mie. Chiar și fiind lângă ei, nu voi, ci Dumnezeu le poartă de grijă. Le va purta mai departe de grijă și în lipsa voastră.
Însă „tată și mamă, fii și fiice” au aici un înțeles ascuns. Prin „tată” și „mamă” se înțeleg deasemenea și învățătorii și îndrumătorii noștri care, prin învățătura lor mincinoasă, izvodesc în noi un duh potrivnic lui Hristos și Evangheliei. Aceștia ne învață înțelepciunea pământului, cea care slujește mai mult trupul decât sufletul, cea care ne desparte de Hristos și ne robește lumii.
Câtă vreme nu îl cunoaștem pe Hristos, ne uităm la acești îndrumători ai noștri ca la niște idoli; și, fie că-i ascultăm prin viu grai, fie că le citim cărțile, le dăm dragostea noastră, cinstirea noastră, respectul nostru; ne închinăm lor în adâncul inimii. Iar cine îi iubește pe ei mai mult decât pe Hristos nu este vrednic de Hristos.
Prin „fii” și „fiice” avem să înțelegem, după înțelesul dinlăuntru, faptele noastre, lucrurile noastre, cărțile noastre, într-un cuvânt, tot ceea ce cu mândrie socotim a fi rodul minții sau al mâinilor noastre, în aceste produse ale noastre stă toată inima nostră, dragostea noastră, fala noastră. Dar ce sunt toate aceste lucruri pe lângă Hristos ? Zdrențe de fum în fața soarelui! Pulbere a vremii lângă marmura veșniciei! Cine le iubește pe ele mai mult decât pe Hristos nu este vrednic de Hristos.
A spus mai departe Domnul: „Și cel ce nu-și ia crucea și nu-Mi urmează Mie nu este vrednic de Mine”.
Prin „cruce”, trebuie să înțelegem mai întâi ceea ce ne înfățișează cuvintele dinainte: despărțirea de tată și de mamă, de fiu și de fiică, de rude, de prieteni și de învațători, și de toate lucrurile noastre. Crucea e suferință. Despărțirea doare.
Prin „cruce” trebuie, deasemenea, să înțelegem toate chinurile și durerile pe care are să le întâmpine în drumul său cel ce-L urmează pe Hristos.
Dragostea adevărată are nevoie de jertfă ca să se aprindă și mai tare; bolnavul are nevoie de o doctorie amară ca să se facă bine.
Nimeni nu urmează lui Hristos fără să întâmpine în calea sa suferințe, chinuri, agonie — și crucea fiecăruia este altfel. De aceea spune Domnul că fiecare trebuie să își ia crucea sa.
Încă mai trebuie să înțelegem prin cruce nu numai chinul și du-le ce se abat din afară asupra omului, ci și chinul si durerea pe care le încearcă omul când se desparte de sine însuși: de omul său cel vechi, de obiceiurile sale păcătoase, de patimile sale, de trupul sau.
Aceasta este una din crucile cele mai grele, și nu poate fi purtată fără ajutorul lui Dumnezeu si fără mare dragoste de Hristos. Dar este o cruce care trebuie luată cu orice preț pe umeri. Pentru că zice Domnul puțin mai departe: „Cine ține la viața lui o va pierde, iar cine-și pierde viața lui pentru Mine o va găsi” (Matei 10, 39).
Adică: cine-și ține cu îndârjire sufletul său cel vechi, pângărit de păcate si sleit de patimi, negreșit îl va pierde, pentru că nimic necurat nu poate intra înaintea feței lui Dumnezeu. Iar cine își pierde sufletul cel vechi, care se leapădă de el si îl taie de la sine pentru Hristos – pentru nașterea sa cea nouă, pentru înnoirea sa, pentru omul cel nou și pentru sufletul cel nou — îl va afla; va afla acest suflet nou, de o sută de ori mai strălucitor și mai bogat decât cel vechi.
Si tot astfel, cel care renunță la tatăl sau la mama sa pământească, sau la surori sau la frați, sau la soție sau la copii, însutit va primi.
Prin „cruce” mai trebuie, în sfârșit, să înțelegem neprețuita și de-viață-dătătoare Crucea lui Hristos. Nu lăsăm deoparte o cruce pămantească, o suferință, ca să o schimbăm cu alta asemănătoare. Luăm Crucea lui Hristos: necazuri, durere, suferință, pentru curătarea de păcat, pentru înnoirea sufletelor noastre, pentru viața veșnică.
Este ceea ce spune Apostolul Pavel despre Crucea Mântuitorului: „Iar mie, să nu-mi fie a mă lăuda, decât numai în crucea Domnului nostru Iisus Hristos, prin care lumea este răstignită pentru mine, și eu intru lume” (Galateni 6, 14).
Pentru purtătorul de Crucea lui Hristos, lumea a murit, și el a murit lumii; a murit lumii și e viu în Dumnezeu. Nu-i de mirare că această cruce le este unora sminteală iar altora nebunie (cf. Corinteni 1, 23).
Oamenii cu suflete vechi, pacătoșite, înrobiți lumii și patimilor, nu înțeleg alt fel de suferință decât cea aducătoare de oarecare câștig: înduri câte ceva pentru avere, sănătate, glorie. Iar Crucea lui Hristos înseamnă suferință purtată pentru sănătatea si averea sufletului, întru slava lui Hristos, Impăratul unei Impărății noi și singura dragoste a celor ce-L mărturisesc pe El.
„Atunci Petru, răspunzând, I-a zis: Iată noi am lăsat toate si Ți-am urmat Ție. Ce oare va fi nouă ? „Apostolul Petru a pus această întrebare în vremea când Domnul sfătuia pe tânărul bogat, care căuta viata veșnică, să meargă să-si vândă averile, să le dea la săraci, si să vina apoi să-I urmeze Lui, iar tânărul se întristase, „pentru că avea avuții multe” (Matei 19, 22). Atunci a întrebat Petru cele de mai sus, iar Biserica a așezat întrebarea lui laolaltă cu prima parte a Evanghelii de astăzi, pentru strânsa lor legătură duhovnicească. Sfântul Petru a întrebat, în numele tuturor apostolilor, ce se va întâmpla cu ei. Lăsaseră totul: casă, familie, îndeletniciri — ca să vină după Hristos.
„Iar Iisus le-a zis: Adevărat zic vouă că voi cei ce Mi-ați urmat Mie, la înnoirea lumii, când Fiul Omului va ședea pe tronul slavei Sale, veți ședea si voi pe douăsprezece tronuri, judecând cele douăsprezece seminții ale lui Israel”.
Răspunsul lui Iisus la întrebarea lui Petru a fost pentru toți apostolii: „le-a zis”. Dar printre ei se afla și vânzătorul Iuda. O sa stea si el pe un tron ? Iuda încă nu Il vânduse pe Hristos, cu toate că trădarea prinsese încă de pe atunci rădăcină în inima lui. Pentru că știa că Iuda Il va vinde, Domnul a vorbit cu prevedere, condițio¬nând răsplata. N-a spus: „voi toți”, ci: „voi cei ce Mi-ați urmat Mie”.
Cu aceste vorbe, Iuda a fost scos afară, pentru că el a mers doar o bucată de drum cu Hristos, și nici atunci urmându-L cu adevărat. Curând avea să se despartă cu totul de Hristos și de apostoli, altul având să-i ia locul și să stea în scaunul lui.
Domnul a făgăduit mare plată apostolilor Săi credincioși. Ei vor fi judecători ai poporului Israel; nu ai tuturor oamenilor, pentru că numai Hristos va fi judecătorul întregii omeniri, ci doar ai israeliților, din care sunt coborâtori.
Neamul care i-a judecat pe apostoli în viață, va fi judecat de ei la înfricoșata Judecată, când toate neamu¬rile și semințiile pământului se vor împărți de-a dreapta și de-a stânga, când unele se vor chema la veșnică bucurie iar altele la veș¬nică osândă.
Atunci, la acea a doua naștere, vor ședea cei doispre¬zece apostoli la dreapta Domnului pe douăsprezece tronuri slăvi¬te, și vor judeca poporul lor, poporul care i-a judecat pe ei în viața aceasta. Iar judecata lor nu va fi o judecată a răzbunării, ci va fi o judecată a dreptății.
Răspunsul dat de Domnul apostolilor a fost numai pentru apos¬toli. Dar Mântuitorul a mai adăugat ceva, un lucru care îi privește pe toți ucenicii Săi credincioși, din toate timpurile: „Și oricine a lăsat frati sau surori sau tată sau mamă, sau femeie, sau copii sau țarine, sau case, pentru numele Meu, înmulțit va lua înapoi și va moșteni viața veșnica”.
Și cu adevărat, n-au primit apostolii și sfinții în această lume insutit mai mult decât au lăsat pentru numele lui Hristos ? Nu s-au ridicat sute si mii de biserici care le poartă numele în tot cuprinsul lumii ? Si, nu sute, ci milioane de oameni îi numesc pe ei părinți ai lor și frați!
Făgăduința dată de Dumnezeu lui Avraam s-a împlinit cuvânt cu cuvânt în sfinții Lui: odrasla lor duhovnicească s-a înmulțit foarte, „ca stelele cerului și ca nisipul de pe țărmul mării” (Facere 22, 17). Nu au ajuns să fie atâtea sfinte femei, mucenițe și fecioare, maici și surori în duh atâtor credincioși care, urmându-le pilda, s-au făcut ucenici ai lui Hristos ?
Nu se află si în zilele noastre, așa cum au fost neîntrerupt în toată istoria Bisericii, apostoli și sfinți ai lui Hristos, mulțime de fii și fiice duhovnicești? Lăsându-și casele si țarinile, nu s-au făcut ale lor toate casele și țarinile credincioșilor ?
Renunțând la puțin — încă de la începutul lucrării lor apostolice— au primit, cu toții, mult; nimeni nu ducea lipsă de nimic (Fapte 4, 34). Vlăstarele duhovnicești sunt cu mult mai multe decât cele după trup. Câștigul în duh este nemăsurat mai mare decât cel material. Iar Domnul adaugă că vor primi cu toții, mai presus de toate, „viața veșnică”.
In înțeles ascuns, casă înseamnă suflet vechi, păcătos; frați si surori, tată, mamă si soție înseamnă legăturile pământești ale sufle¬tului; copii înseamnă faptele noastre rele, iar țarini înseamnă întrea¬ga lume a simțurilor, cu tot cu trupurile noastre.
Cine lasă toate zestea pentru Hristos, va primi însutit mai mult și mai bun decât avea înainte. Si, mai presus de toate, „viața veșnică”.
Domnul folosește numărul o sută ca să înfățișeze plinătatea darurilor pe care le vor primi credincioșii. Nu sute, ci sute de mii de oameni au lăsat toate și au primit totul. Tuturor acestora și celor ca ei le este închinată duminica de astăzi — Duminica tuturor Sfinților.
Unii din acești sfinți, cei mai cunoscuți, sunt pomeniți aparte peste an. Pe lângă ei însă avem mulțime uriașă de sfinți care au rămas ascunși vederii omului dar nu si lui Dumnezeu Atotștiitorul. Ei sunt Biserica lui Hristos cea biruitoare, cea slăvită, și stau în strânsă legătură cu noi, care suntem aici, pe pământ, oștenii Bisericii lui Hristos cea luptătoare. Prin ei strălucește Domnul ca soarele intre stele, pentru că sunt „mădulare ale trupului Lui” (Efeseni 5, 30).
Sunt vii, sunt puternici, sunt aproape de Dumnezeu. Si sunt aproape si de noi. Poartă neîncetat de grijă Bisericii lui Dumnezeu de pe pământ; ne însoțesc neîntrerupt de la naștere la moarte; ne aud rugile, ne știu necazurile, ne ajută cu puterea si cu rugăciunile lor care se înalță ca fumul de tămâie străbătând înălțimile îngerești până la tronul lui Dumnezeu (Apocalipsa 8, 3-4).
Sunt mucenicii și mucenițele lui Hristos, sfinții si de-Dumnezeu-purtătorii Părinți, păstori si învățători ai Bisericii, împărați și împărătesc care cu evlavie au apărat Biserica lui Hristos de prigonitori; mărturisitori și anahoreți, pustnici viețuitori în singurătate, stâlpnici și nebuni pentru Hristos, într-un cuvânt, toți cei întru care dragostea lui Hristos umbrește orice altă dragoste pe pământ și care, pentru Hristos, au lăsat toate și au răbdat până la sfârșit, mântuindu-se si pe ei și ducând și pe alții la mântuire.
Ei ne ajută și pe noi, în zilele de acum, să ne mântuim, pentru că nu se află întrînsii iubire de sine ci se bucură, de-ar fi să se mântuiască oameni cât mai mulți și să ajungă la slava de care ei înșiși se bucură. Ei toți sunt „biruitori prin credință”.
Ei toți au stins văpaia patimilor care făceau scrum fi¬rea omenească cea slabă. Mulți au îndurat batjocură și prigoană, lanțuri si închisoare și, la urmă, supliciu. Mulți din aceștia, de care lumea nu era vrednică, au pribegit pe fața pământului, „în pustii și în munți si în peșteri si în crăpăturile pământului „(Evrei 11, 38).
Viața aceasta este o încercare a lucrării noastre, iar răsplata o vom primi în veacul ce va să vină. Ei au trecut cu strălucire încercarea, și acum ne ajută si nouă, ca să nu fim rușinați ci să trecem și noi încercarea cu bine, ajungând asemenea lor în împărăția lui Dumne¬zeu.
Minunat este Dumnezeu întru sfinții Săi!
Biserica prăznuiește anume această Duminică a tuturor Sfinților în prima duminică după Pogorârea Duhului Sfânt, ca să ne învețe: că apostolii, ca și toți sfinții, s-au arătat cei mai mari eroi din istoria neamului omenesc, nu atât prin propriile puteri cât prin binecuvântata putere a Duhului Sfânt. Ei s-au hrănit cu pâinea lui Dumnezeu, s-au înzestrat cu purtarea de grijă a lui Dumnezeu, s-au în-armat cu armele lui Dumnezeu. Numai așa au putut să stăruiască în luptă, să îndure totul și să biruiască în toate.
[Sfântul Macarie Egipteanul ne învață, din trăirea lui, că omul trebuie să se îndeletnicească îndelung cu fapta cea bună, cu mare strădanie și hotărâre; abia atunci „Dumnezeu vine și se salășluiește in el, și el în Domnul, și Domnul Insusi seamana intrinsul poruncile Sale, umplându-l de roade duhovnicești” (Omilia 19)]
Ca și pilda apostolilor, pilda tuturor sfinților ne înfățișează preadulcele și marele adevăr că Dumnezeu nu-Si trimite slujitorii la pașune fără hrană, nici fiii la câmp fără unelte, nici soldații la bătalie fără arme.
Slavă fie Domnului preaînalt, care slăvește pe sfintii Săi întru biruință si Se slăvește întrînsii! |
„Si mulți dintai vor fi pe urmă, și cei de pe urmă vor fi întâi”.
Astfel încheie Domnul profeticul Său cuvânt către apostoli, cuvânt ce s-a implinit și se împlinește până astăzi, având însă a-și primi suprema împlinire abia la Judecata de Apoi. Apostolii erau priviți ca „cei de pe urmă” în Israel, pe când fariseii și toți fățarnicii prigoniți ai apostolilor erau „cei dintâi”: „Am ajuns ca gunoiul lumii, ca maturătura tuturor, până astăzi” (I Corinteni 4,13).
Dar apostolii au ajuns cei dintâi, iar prigonitorii lor cei din urmă, și în cer si pe pămant. Vânzătorul Iuda era printre cei dintâi, dar prin trădarea lui Dumnezeu a ajuns cel din urmă. Mulți sfinți erau socotiți codași, dar au ajuns în frunte, în vreme ce chinuitorii și batjocoritorii lor au căzut din cinstea ce-o aveau în ochii lumii și sunt ultimii înaintea feței lui Dumnezeu. Atunci, la Infricoșatul Județ, se va descoperi că foarte, foarte mulți care sunt astăzi priviți ca cei dintâi între noi, vor coborî pe treapta cea mai de pe urmă, iar mulți din cei ce singuri se socotesc si sunt socotiți si de lume a fi ultimii, se vor inălța si vor fi cei dintâi.
Cuvântul acesta are si un înțeles lăuntric.
In noi, în fiecare, se dă o luptă între omul nostru de jos si cel de sus. Când în noi stăpâneste ceea ce este josnic, grosolan, păcătos și șovăielnic, atunci omul cel de jos este cel dintâi și are întâietate asupra omului de sus.
Dacă omul își mărturisește păcatele, se căiește si primește îm¬părtășire de Hristos cel viu, atunci omul de jos cade si este cel din urmă, pe când cel nobil se ridică de pe ultimul loc pe primul.
Și, dimpotrivă, când în noi domnește frumusețea și înălțimea lui Hristos, în smerenie si ascultare către Domnul, în credință și fapte bune, atunci omul cel de sus stă la locul lui, care este al întâietății, iar omul de jos pe locul cel mai de jos.
Dar, vai, se poate întâmpla ca astfel fiind, omul bun si evlavios să se bizuie prea mult pe sine, de unde se naște mândria, iar din mândrie toate relele prin care josnicul se proțăpește iarăși deasupra iar omul nobil e împins în ultimul rând. Si așa cel din urmă ajunge întâiul, iar întâiul cel din urmă.
Trebuie de aceea să fim neîncetat cu luare-aminte de sine, si sa nu ne încredem prea mult în noi înșine, ci toată nădejdea să ne-o punem, cu rugăciune, în Domnul și în biruitoarele Sale arme de har.
„Toate le pot întru Hristos, cel ce mă îmbracă cu putere” (Filipeni 4, 13), zice Apostolul Pavel.
Toate le putem, O, atotputernice Doamne, prin Tine si prin puterea Ta dăinuitoare în noi.
Nu putem nimic de la noi înșine, afară doar de păcat. Fără Tine suntem flămânzi, fără Tine suntem goi, Părinte. Suntem slabi si neînarmați fără Tine, Conducătorul nostru în luptă. Cu Tine avem toate si putem toate, O, Mântuitorul nostru cel nebiruit.
Cu mulțumită pentru toate, ne rugăm Ție: nu ne trece cu vederea, nu-Ti întoarce ajutorul de la noi cât vom trăi! Ție se cuvine slava, O, Doamne Iisuse, împreună cu Tatăl si cu Sfântul Duh, Treimea cea deofiintă si nedespărțită, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.
Sfântul Nicolae Velimirovici
EVANGHELIE https://doxologia.ro/eva.../ev-matei-10-32-33-37-38-19-27-30
Ev. Matei 10, 32-33; 37-38; 19, 27-30
Zis-a Domnul către ucenicii Săi: Oricine va mărturisi pentru Mine înaintea oamenilor, mărturisi-voi și Eu pentru el înaintea Tatălui Meu, Care este în Ceruri. Iar de cel care se va lepăda de Mine înaintea oamenilor, și Eu Mă voi lepăda de el înaintea Tatălui Meu, Care este în Ceruri. Cel ce iubește pe tată ori pe mamă mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine; cel ce iubește pe fiu ori pe fiică mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine; și cel ce nu-și ia crucea și nu-Mi urmează Mie, nu este vrednic de Mine. Atunci Petru, răspunzând, I-a zis: Iată, noi am lăsat toate și Ți-am urmat Ție. Cu noi, oare, ce va fi? Iar Iisus le-a zis: Adevărat zic vouă că voi, cei ce Mi-ați urmat Mie, la înnoirea lumii, când Fiul Omului va ședea pe tronul slavei Sale, veți ședea și voi pe douăsprezece tronuri, judecând cele douăsprezece seminții ale lui Israel. Și oricine a lăsat case, sau frați, sau surori, sau tată, sau mamă, sau femeie, sau copii, sau țarini, pentru numele Meu, înmulțit va lua înapoi și viață veșnică va moșteni. Și mulți dintâi vor fi pe urmă și cei de pe urmă vor fi întâi.
APOSTOL https://doxologia.ro/ap-evrei-11-33-40-12-1-2
Ap. Evrei 11, 33-40; 12, 1-2
Fraților, sfinții toți, prin credință, au biruit împărății, au făcut dreptate, au dobândit făgăduințele, au astupat gurile leilor, au stins puterea focului, au scăpat de ascuțișul sabiei, s-au împuternicit, din slabi ce erau s-au făcut tari în război, au întors taberele vrăjmașilor pe fugă; unele femei și-au luat pe morții lor înviați, iar alții au fost chinuiți, neprimind izbăvirea, ca să dobândească mai bună înviere; alții au suferit batjocură și bici, ba chiar lanțuri și închisoare; au fost uciși cu pietre, au fost puși la cazne, au fost tăiați cu fierăstrăul, au murit uciși cu sabia, au pribegit în piei de oaie și în piei de capră, lipsiți, strâmtorați, rău primiți, ei, de care lumea nu era vrednică, au rătăcit în pustii, și în munți, și în peșteri, și în crăpăturile pământului. Și toți aceștia, mărturisiți fiind prin credință, n-au primit făgăduința, pentru că Dumnezeu rânduise pentru noi ceva mai bun, ca ei să nu ia fără noi desăvârșirea. De aceea, și noi, având împrejurul nostru atâta nor de mărturii, să lepădăm orice povară și păcatul ce grabnic ne împresoară și să alergăm cu stăruință în lupta care ne stă înainte, cu ochii ațintiți asupra lui Iisus, începătorul și plinitorul credinței.
Sau direct în conturile Media Root de la Banca Transilvania:
Autentifică-te sau înregistrează-te pentru a trimite comentarii.
„Frații mei, prea întunecat la minte și prea orbit la înțelegere să fie cineva ca să nu înțeleagă cât de mare este datoria noastră, a creștinilor, de a ne ruga, de a cinsti și de a chema în ajutor pe sfinții și îngerii lui Dumnezeu, în rugăciunile noastre pe care le facem zi și noapte înaintea lui Dumnezeu.”
Părintele Cleopa Ilie (1912-1998)
Evanghelia Duminicii I după Rusalii (a Tuturor Sfinților) Matei 10, 32-35, 37-38, 19, 27-30
"Zis-a Domnul către ucenicii Săi: pentru cel care va mărturisi pentru Mine înaintea oamenilor, voi mărturisi și Eu pentru el înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri. Iar de cel care se va lepăda de Mine înaintea oamenilor, și Eu mă voi lepăda de el înaintea Tatălui Meu Care este în ceruri. Cel ce iubește pe tată ori pe mamă mai mult decât pe Mine, nu este vrednic de Mine. Cel ce iubește pe fiu ori pe fiică mai mult decât pe Mine, nu este vrednic de Mine. Și cine nu își va lua crucea sa și nu va veni după Mine, acela nu este vrednic de Mine. Atunci, răspunzând, Petru a zis către Dânsul: iată noi am lăsat toate și am urmat Ție; oare ce vom avea noi? Iar Iisus a zis către ei: adevărat vă spun vouă că voi, cei care M-ați urmat pe Mine, la nașterea din nou a lumii, când va ședea Fiul Omului pe scaunul slavei Sale, veți ședea și voi pe douăsprezece scaune, judecând cele douăsprezece seminții ale lui Israel. Și oricine a lăsat case, sau frați, sau surori, sau tată, sau mamă, sau femeie, sau feciori, sau țarini pentru numele Meu, însutit va lua înapoi și viața veșnică va moșteni. Dar mulți din cei dintâi vor fi pe urmă, și din cei de pe urmă vor fi întâi."
Ați auzit în Sfânta și dumnezeiasca Scriptură zicându-se:
Prin sfinții care sunt pe pământul Lui, minunată a făcut Domnul toată voia întru dânșii (Psalm 15, 3).
Tocmai de aceea, noi, creștinii ortodocși, cinstim pe sfinții lui Dumnezeu, știind că Dumnezeu săvârșește în chip minunat voile Sale cu dânșii. Trebuie de la început să vă spun că Biserica Ortodoxă face deosebire între adorare, care se cuvine numai lui Dumnezeu, și venerare sau cinstire, pe care o dăm sfinților și îngerilor Lui, care slujesc la mântuirea sufletelor noastre.
La aceasta ne învață și Sfântul Apostol Pavel, zicând: Îngerii nu sunt, oare, toți, duhuri slujitoare, trimiși ca să slujească pentru cei ce vor fi moștenitorii mântuirii? (Evrei 1, 14). Iar scopul cultului sfinților este de a lăuda pe Dumnezeu prin ei, după mărturia Sfintei Scripturi, care ne îndeamnă la aceasta zicând: Lăudați pe Dumnezeu întru sfinții Lui (Psalmi 159, 1). (...)
Așadar, noi cinstim pe sfinți și aducem laudă lui Dumnezeu direct și indirect. Mântuitorul nostru Iisus Hristos ne arată că cine cinstește pe sfinți, pe El Îl cinstește, căci a zis: Cine vă primește pe voi, pe Mine Mă primește (Matei 10, 40).
Noi venerăm pe sfinți, pentru că ei sunt prieteni ai lui Dumnezeu, după mărturia Mântuitorului, Care a zis către sfinții Săi ucenici: Voi sunteți prietenii Mei (Ioan 15, 14).
Și, în alt loc al dumnezeieștii Scripturi, ni se arată că sfinții sunt prietenii lui Dumnezeu, zicând: A crezut Avraam lui Dumnezeu și i s-a socotit lui spre dreptate și prietenul lui Dumnezeu s-a chemat (Iacob 2, 23; Romani 4, 3; Facere 15, 6; Psalmi 138, 17; Isaia 41, 8).
Noi cinstim pe sfinții lui Dumnezeu și cerem ajutor lui Dumnezeu prin ei, căci: Sfinții vor judeca lumea (I Corinteni 6, 2). Prin sfinți nu înțelegem pe cei ce se numesc creștini DOAR CU NUMELE;
ci pe cei care s-au desăvârșit prin FAPTE bune și au urmat întru totul lui Hristos.
Căci Mântuitorul numai apostolilor și celor asemenea lor a zis: Adevărat grăiesc vouă că voi, cei ce ați urmat Mie, la înnoirea lumii, când Fiul Omului va ședea pe scaunul slavei Sale, veți ședea și voi pe douăsprezece scaune, judecând cele douăsprezece seminții al lui Israel (Matei 19, 28).
Cinstim pe sfinții lui Dumnezeu căci ei, prin puterea lui Dumnezeu, fac minuni mari preaslăvite, după cum au făcut Moise, Ilie, Daniel, Sfinții Apostoli Petru, Pavel, Ioan Evanghelistul și toți ceilalți apostoli și sfinți despre ale căror fapte și minuni arată Sfânta Scriptură și Sfânta Tradiție a Bisericii lui Hristos. (...)
Câți sfinți și îngeri există?
Frații mei, prea întunecat la minte și prea orbit la înțelegere să fie cineva ca să nu înțeleagă cât de mare este datoria noastră, a creștinilor, de a ne ruga, de a cinsti și de a chema în ajutor pe sfinții și îngerii lui Dumnezeu, în rugăciunile noastre pe care le facem zi și noapte înaintea lui Dumnezeu.
Să punem o întrebare. Este cunoscut numărul sfinților? Dar al îngerilor? Nimeni nu știe numărul sfinților și al îngerilor.
Despre numărul lor spune Sfânta Scriptură: Număra-voi pe ei și mai mult decât nisipul se vor înmulți (Psalm 138, 18).
Arătând și stăpânirea lor asupra diavolilor și a patimilor, zice:
Foarte s-a întărit stăpânirea lor. Necunoscut este și numărul îngerilor lui Dumnezeu, cum ne arată Sfânta Scriptură: Cine poate să numere oștile Sale? (Iov 25, 3).
Dacă poate mult rugăciunea stăruitoare a unui drept care se lucrează (Iacob 5, 16), oare cât poate rugăciunea milioanelor de sfinți înaintea lui Dumnezeu, care L-au mărturisit înaintea oamenilor și și-au pus sufletul pentru El?
De aceea, fericiți și de trei ori fericiți sunt acei creștini care cinstesc pe sfinții lui Dumnezeu, le cer ajutor în rugăciuni și îi pun mijlocitori către Dumnezeu în această viață de pe pământ. De asemenea, amar de acei creștini rătăciți de la adevărata credință, care nu cinstesc și nu pun rugători pe sfinți și pe îngeri către prea veșnicul și înduratul Dumnezeu. Unii ca aceștia vor avea multă rușine și amară durere când va veni Mântuitorul nostru Iisus Hristos, înconjurat de toți îngerii și sfinții Lui, ca să judece viii și morții și să răsplătească fiecăruia după faptele sale.
De ce era nevoie de o Duminică „a tututor sfinților”?
Biserica Ortodoxă cinstește în chip deosebit pe sfinți și îngeri, rânduindu-le în calendar câte o zi anuală de prăznuire, slujbe speciale la biserică, rugăciuni și icoane pictate cu chipul și numele lor.
Celor mai renumiți dintre sfinți, precum: Maica Domnului, Sfântul Ioan Botezătorul, Sfinții Apostoli, Sfinții Trei Ierarhi Vasile, Grigorie și Ioan Gură de Aur, Sfinții Ierarhi Nicolae și Spiridon, mari făcători de minuni, Sfinții Mari Mucenici Gheorghe și Dimitrie, Varvara și Ecaterina și mulți alții se bucură de un cult deosebit. Slujba lor este mai bogată, cu Priveghere, cu Litie și Acatist, iar sărbătorile lor se prăznuiesc cu multă evlavie. În numele sfinților mari se zidesc biserici, devenind astfel protectorii acestor lăcașuri și localități. De asemenea, majoritatea credincioșilor noștri poartă nume de sfinți, pe care le primesc din botez și sunt încredințați de mici în grija sfinților respectivi, cărora le cer ajutor în toate încercările vieții.
Dar, întrucât o mare parte dintre sfinți și cuvioși au rămas necunoscuți, nefiind trecuți în vechile sinaxare și martirologii creștine, Biserica Ortodoxă a rânduit ca, o dată pe an, prima duminică după Rusalii să fie închinată tuturor sfinților, cunoscuți și necunoscuți, de la Hristos până astăzi. Această cinstire comună a tuturor sfinților o săvârșim în duminica de astăzi, denumită Duminica tuturor sfinților.
După ce am arătat la început de ce trebuie să cinstim pe sfinți, să vedem acum cine poate fi cinstit ca sfânt?
Sfinții, fiind creștini desăvârșiți în rugăciune, în smerenie, în înfrânare și mai ales în dumnezeiasca dragoste, mulți dintre ei primeau daruri duhovnicești deosebite încă din viață. Astfel, unii aveau darul rugăciunii inimii, cea mai înaltă rugăciune creștină. Alții aveau darul lacrimilor, al înfrânării, al tăcerii duhovnicești, al smereniei și al desăvârșitei iubiri pentru toată zidirea. Alți sfinți se învredniceau de daruri miraculoase, văzute, ca: vindecarea bolilor, cunoașterea celor viitoare, înțelegerea gândurilor, izgonirea duhurilor necurate. Încă și după mutarea din trup moaștele lor rămân întregi, nestricate, și fac vindecări miraculoase cu cei bolnavi. De aceea moaștele sfinților sunt venerate de credincioși, care primesc sănătate, binecuvântare și ajutor.
Deci, sfinți pot fi cei care au dreapta credință, care duc pe pământ viață cu totul sfântă, cei care iubesc desăvârșit pe Dumnezeu și pe oameni, cei care se roagă neîncetat cu adânc de smerenie și sunt gata să-și dea și viața pentru Biserică. Semne ale sfințeniei sunt darurile facerii de minuni.
De aceeași cinstire se bucură în Biserică și în casele credincioșilor noștri Sfinții Îngeri. Mai ales Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil sunt deosebit de cinstiți, iar prin sate și orașe se află numeroși creștini care le poartă numele și biserici înălțate în cinstea lor.
Cetele sfinților
Sfinții în Biserica Ortodoxă se împart în mai multe cete, și anume:
Ceata apostolilor care au vestit Evanghelia lui Hristos pe pământ;
ceata proorocilor și a drepților Vechiului Testament;
ceata ierarhilor și a învățătorilor a toată lumea, care au apărat Biserica și dogmele credinței ortodoxe;
ceata mucenicilor, adică a celor ce și-au vărsat sângele pentru dreapta credință în Hristos;
ceata Cuvioșilor Părinți, adică a sfinților călugări și sihaștri purtători de Dumnezeu, care s-au nevoit prin mănăstiri, prin peșteri și pustietăți, în post și neîncetată rugăciune.
Ultima ceată este ceata fericiților și a tuturor drepților, care au bineplăcut lui Dumnezeu pe pământ, ca orfani, văduve, copii nevinovați, călugări și preoți evlavioși, credincioși dreptmăritori, care au răbdat cu bărbăție necazurile, bolile și ispitele vieții pământești.
Dar cei mai sfinți în împărăția lui Dumnezeu sunt: Preasfânta Născătoare de Dumnezeu și pururea Fecioară Maria, care se bucură de un cult deosebit de supravenerare, și Sfântul Ioan Botezătorul. După învățătura și iconografia ortodoxă, Maica Domnului și Sfântul Ioan Botezătorul stau înaintea Preasfintei Treimi, de-a dreapta și de-a stânga Mântuitorului, și se roagă NEÎNCETAT pentru mântuirea lumii.
Toți sfinții din cer, cunoscuți și necunoscuți, împreună cu cetele îngerilor cerești, formează în cer BISERICA BIRUITOARE.
Iar totalitatea credincioșilor dreptmăritori de pe pământ, care se LUPTĂ cu ispitele de tot felul, ce vin de la diavolul, de la lume și de la trup, formează așa-numita BISERICA LUPTĂTOARE. (...)
Să imităm pe sfinți!
Biserica lui Hristos este Biserica sfinților și a martirilor. Ea a fost întemeiată pe jertfa Domnului de pe Cruce, pe învățătura Apostolilor și pe sângele a peste zece milioane de martiri. Biserica dintotdeauna a născut sfinți, a fost slujită de sfinți.
Biserica și astăzi cere sfinți, păstori cât mai sfinți și credincioși cu viață sfântă.
Dintre aceștia facem parte și noi.
Dar, ca fii ai lui Dumnezeu după har și fii ai Bisericii luptătoare de pe pământ, suntem datori să fim „următori lui Hristos“, să trăim duhovnicește pe pământ, să ne facem vrednici de împărăția cerurilor.
Ca fii sufletești ai sfinților care ne-au născut în Hristos, suntem datori să le urmăm credința lor dreaptă, să le urmăm viața lor sfântă, dragostea lor pentru Dumnezeu, râvna lor pentru Evanghelie, evlavia lor pentru sfânta rugăciune.
NU ne putem mântui dacă NU imităm după putere viața sfinților.
Adică smerenia cuvioșilor, bărbăția mucenicilor, rugăciunea sihaștrilor, sfințenia drepților, curajul și statornicia în credință a înaintașilor, răbdarea părinților care ne-au născut, blândețea mamelor care ne-au crescut.
Să râvnim cu stăruință acestor mântuitoare virtuți creștine. Noi nu ne socotim sfinți, dar trăim și ne mântuim în Biserica sfinților. Ei ne sunt părinți, rugători, ajutători în necazuri și modele de urmat. Să părăsim mândria, răutatea și necredința care ucid sufletul și să cerem ajutorul tuturor sfinților din cer, în frunte cu Maica Domnului, pe care îi cinstim astăzi.
Ei aveau totul curat și sfânt: și trupul, și mintea, și cuvântul, și simțurile, și sufletul.
De aceea făceau minuni, de aceea izgoneau diavolii, de aceea trupurile lor rămân nestricate și vindecă mulți bolnavi.
D E C I, să ne pocăim de păcate, să imităm pe sfinți, să ducem viață curată și să le cerem întotdeauna ajutorul prin această scurtă rugăciune:
„Toți Sfinții, rugați-vă lui Dumnezeu pentru noi!“
Trimite un gospodar argatul la oi fără merinde ? Trimite un tată la câmp pe fiul său fără plug și fără boi ? Trimite un comandant de oști soldatul în bătălie fără arme ?
Nu.
Nici Dumnezeu nu trimite pe slujitorii Săi, pe fiii Săi, pe oștenii Săi în lumea aceasta, fără hrană, fără unelte și fără arme. Nu sunt oamenii mai prevăzători și mai milostivi decât Dumnezeu — nici pe departe ! Așadar, de vreme ce oamenii au grijă să-i înzestreze pe ai lor cu tot ce le trebuie, cu atât mai mult are grijă Dumnezeu de următorii Săi!
Dumnezeu își revarsă din plin harul asupra celor ce fac lucrul Lui; mărturie ne stau Sfinții Apostoli. Doisprezece oameni întru totul simpli, și ca obârșie și ca stare, lipsiți de orice avere, vază și putere lumească, au ieșit din casa și din rudenia lor și au pornit să străbată lumea ducând Evanghelia lui Hristos: iată un lucru cu desăvârșire nou, cu desăvârșire potrivnic a tot ceea ce, până atunci, socotise lumea a fi bun și vrednic de dorit!
Nu poate fi înțeles acest lucru decât prin ajutorul lui Dumnezeu, prin împreună-lucrarea lui Dumnezeu, prin harul lui Dumnezeu. Cutezanța de a sta împotriva mincinoasei învățături a învățaților acestei lumi, împotriva trecătoarei bogății a bogaților acestei lumi, împotriva puterii întunecate a puternicilor acestei lumi, ar fi avut-o oare niște pescari de rând, dacă nu i-ar fi hrănit Dumnezeu cu înțelepciunea Sa, dacă nu i-ar fi întărit Dumnezeu cu puterea Sa, dacă nu i-ar fi înarmat Dumnezeu cu armele Sale ?
Ar fi avut ei îndrăzneala de-a îndura chinuri neînchipuite, umilințe negrăite, bătăi, naufragii, lanțuri, închisoare, batjocură, foame, pietre, vânturare de la un capăt la altul al lumii, aruncare la fiare sălbatice, biciuire, răstignire? Fără îndoială că acești doisprezece bărbați trebuie să fi primit un ajutor nebiruit, o hrană neobișnuită, o armă nevăzută vrăjmașului (cf. II Corinteni 10, 4).
Zguduind o lume întreagă cu nemaipomenita propovăduire a lui Hristos înviat, a lui Dumnezeu care S-a descoperit oamenilor în trup și apoi iarăși S-a înălțat în cereasca-I împărăție, ei au semănat sămânța unei credințe noi, a unei vieți noi, a unei zidiri noi.
Astfel au ieșit din lume; și atunci abia s-a aprins lumea de focul seminței semănate de ei, de focul cuvintelor rostite de ei, de focul urmelor lăsate de ei.
Popoare care i-au prigonit s-au risipit de pe fața pământului; împărății ce le-au stat împotrivă s-au prăbușit în țărână; case ce nu i-au primit au căzut în ruină; puternici ai lumii care i-au pus la chinuri s-au acoperit de rușine și au pierit jalnic. Iar sămânța aruncată de ei a răsărit și a dat în floare; din sângele lor a crescut Biserica, ridicându-se pe dărâmăturile mincinoaselor lucruri ieșite din mâini omenești sălbatice.
Cei ce i-au primit s-au înălțat; cei ce i-au crezut și i-au urmat s-au mântuit. O, cu câtă îmbelșugare îi hrănește Domnul pe slujitorii Săi! Cum îi înzestrează pe fiii Săi cei credincioși! Cât de desăvârșit îi întrarmează pe soldații Săi!
Domnul întâi îi înzestrează și îi înarmează pe următorii Lui și abia după aceea îi scoate la lucru și la luptă. Hristos a arătat aceasta în vremea vieții Sale pământești iar istoria Bisericii după Pogorârea Duhului Sfânt a dovedit-o cu prisosință.
Evanghelia spune Hristos i-a chemat pe toți ucenicii Săi și „le-a dat putere asupra duhrilor necurate, ca să le scoată și să tămăduiască orice boală și orice neputință „(Matei 10,1). Apoi le-a spus să meargă și să vestească venirea împărăției cerurilor, adăugând: „Tămăduiți pe cei neputincioși, înviați pe cei morți, curățiți pe cei leproși, pe demoni scoateți-i; în dar ați luat, în dar să dați” (Matei 10, 8 ).
Așadar le-a dat întâi putere, apoi i-a trimis să lucreze. Pentru o asemenea uriașă lucrare, era nevoie de o putere uriașă. Iar că într-adevăr au primit această putere, se vede din cuvintele Mântuitorului: „în dar ați luat”.
Iar mai departe, ca să le arate apostolilor cât de mare și de nebiruită este puterea aceasta care va fi cu ei mereu, Domnul le-a poruncit să meargă la lucrul lor fără nici o grijă, fără să ducă aur sau argint sau merinde, sau două haine, sau traistă, sau încălțări; să nu se mâhnească unde nu vor fi primiți, să nu se gândească mai dinainte ce vor răspunde în fața prigonitorilor.
După ce le-a dat puterea de care aveau nevoie și după ce i-a încredințat că acea putere le este lor destul întru toate, abia atunci le-a vorbit Hristos pe față despre necazurile și durerile ce îi așteaptă: „Iată Eu vă trimit pe voi ca pe niște oi în mijlocul lupilor” (10,16). Și îndată i-a îmbărbătat: Nu vă temeți! „La voi însă și perii capului, toți sunt numărați” (10, 30).
Poartă Dumnezeu de grijă vrăbiilor, și n-o să poarte de grijă vouă ? și termină Domnul spunând hotărâtoarele cuvinte ce alcătuiesc Evanghelia zilei de astăzi și care arată la ce au să se aștepte cei ce folosesc bine puterea dată lor de Dumnezeu, și dimpotrivă, ce îi așteaptă pe cei ce nu folosesc această putere, sau o folosesc rău.
„Oricine va mărturisi pentru Mine înaintea oamenilor, mărturisi-voi și Eu pentru el înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri. Iar de cel ce se va lepăda de Mine înaintea oamenilor și Eu Mă voi lepăda de el înaintea Tatalui Meu, Care este în ceruri”, întâi răsplata pentru luptătorii drepți și credincioși, cei care îndură cu răbdare, apoi pedeapsa pentru cei slabi și lași, care șovăie, dau înapoi și se predau vrăjmașului.
Poate om să primească răsplată mai mare decât să fie recunoscut de Însuși Domnul Iisus Hristos în împărăția cerurilor, înaintea Tatălui Ceresc și înaintea oștirilor îngerești fără de număr, drept al Său ? Decât să fie scris de El în Cartea Vieții ? Decât să fie încoronat de El cu negrăită slavă și așezat la dreapta Lui în nemuritoare adunare din ceruri ?
Și poate să fie mai mare pedeapsă pentru un om decât că Însuși Iisus Hristos Domnul să se lepede de el, să-i spună înaintea a toți îngerii și a toate neamurile laolaltă și în fața Tatălui Său din ceruri: „Nu te cunosc; nu ești al Meu; nu ești scris în Cartea vieții. Pleacă !” Iar că mărturisirea deschisă și chemarea numelui Domnului Iisus Hristos este absolut esențială, așa cum este și credința în El, se vede limpede din cuvintele Apostolului Pavel: „De vei mărturisi cu gura ta că Iisus este Domnul și crezi în inima ta că Dumnezeu L-a înviat pe El din morți, te vei mântui” (Romani 10,? 9).
Înseamnă că trebuie să-L mărturisim pe Hristos cu trup și suflet, pentru că omul este făcut din trup și suflet; omul întreg trebuie să-L mărturisească pe Cel care a venit să-l mântuiască întreg.
„Cel ce iubește pe tată ori pe mamă mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine; cel ce iubește pe fiu ori pe fiică mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine”.
Aceste stranii cuvinte nu pot fi rostite decât de cineva care are mai multă grijă de viața noastră decât înșiși tatăl și mama care ne-au născut. Doar cineva care ne iubește mai mult decât ne iubesc ei poate îndrăzni să spună una ca asta. Cineva care îi iubește pe copiii noștri mai mult decât suntem noi înșine în stare să-i iubim.
Tatăl și mama ne-au născut numai pentru viata aceasta trecătoare, pe când Acela ne dă naștere întru viața veșnică. Părinții ne nasc spre durere și umilință, Acela spre veșnică bucurie și slavă. Părinții noștri, ca să ne dea ceva, de la El iau. Ei ne pregătesc mâncare, El ne dă suflarea vieții. Ce-i mai de trebuință ? Mâncarea sau răsuflarea ? Părinții ne fac îmbrăcăminte, iar El ne-a dat inima.
Ce-i mai de seamă: haina sau inima ? El este Cel care ne-a adus pe lume; tatăl și mama sunt doar poarta prin care ne-a adus. Cine face mai mult pentru noi ? Cel care ne aduce într-o casă ori ușa pe care intrăm ?
Domnul, firește, nu înlătură dragostea pe care o datorăm părinților și tuturor celor de aproape ai noștri; doar El Însuși ne-a poruncit această dragoste! El Însuși Și-a arătat dragostea pentru Sfânta Lui mamă, chiar pe Cruce fiind, când a încredințat-o ucenicului iubit, spre a-i fi Ioan fiu în locul Său. Aici însă Hristos vorbește pentru vremurile de prigoană și suferințe ce îi așteaptă pe apostolii Săi.
Tatăl și mama se vor înfricoșa; fiul și fiica se vor înfricoșa. „Leapădă-te de Hristos”, îi vor spune, „rămâi cu noi, nu pleca de acasă ! Fii ca toată lumea, lasă credința asta nouă, care te ia de la noi și te duce poate la moarte ! Ce-o să ne facem noi atunci ? Or să ne bată, or să ne chinuiască, or să ne lase să răbdăm de foame, poate chiar or să ne ucidă. Pentru asta te-am născut noi”, vor spune mama și tata, „ca să pătimim din cauza ta acum, la bătrânețe”.
Fiul și fiica îți vor cere socoteală că i-ai născut ca să ajungă de batjocură, ca să fie disprețuiți, prigoniți și chiar uciși, până la urmă. „Lasă pe Hristos, stai cu noi, să trăim cu toții în pace.” În astfel de clipe hotărâtoare, ucenicul trebuie să aleagă.
Hristos sau părinții?
Hristos sau copiii ?
De hotărârea aceasta depinde întreaga lui veșnicie, și nu numai a lui, ci și a rudelor lui.
Nu este alegere mai dureroasă decât aceasta!
Și n-o poți lua acum pe un drum, și mâine pe altul. Nu poți să-ți rupi inima în două; trebuie s-o pui întreagă ori pe un talger, ori pe celălalt.
Dacă te închini lui Hristos, îi scapi și pe ai tăi și te scapi și pe tine.
Dacă te închini tatălui, sau mamei, sau fiului, sau fiicei tale, e lucru sigur că ai să-i pierzi și ei și pe tine. Pentru că oricine tăgăduiește pe Hristos în fața lumii, îl va tăgădui și pe el Hristos la înfricoșata Judecată în fața Tatălui Ceresc și a armiilor de îngeri și sfinți.
[Sfântul Isidor Pelusiotul i-a scris lui Filotei, care suferea pentru că ea nu izbutise să intre în înalta societate după care tânjea: „Slava în viața aceasta e mai neînsemnată decât pânza de păianjen, mai deșarta ca visul; ridică-ți așadar mintea spre ceea ce are mai mare însemnătate, și se va liniști mâhnitul tău suflet. Cine umblă după două slăviri, nu dobândește nici una. Le poate însă dobândi pe amândouă, dacă pe una singură o caută, și anume pe cea cerească. Așadar, dacă voiești cinstire, caut-o pe cea dumnezeiască, din cer, de unde poate să-ți vină apoi și cea de pe pământ.” (Scrisoarea V, p. 152)]
Domnul le-a spus pe fața apostolilor că este grea clipa hotărârii. Și a adăugat: „Dușmanii omului, casnicii lui”.
Adică: familia, care mai mult decât oricine altcineva pe lume, va vrea să-l oprească pe ucenicul lui Hristos de la urmarea Lui și, mai mult decât oricine altcineva pe lume, îl va osândi pentru că urmează lui Hristos.
Cu adevarat, nu vrăjmașii ne leagă pe noi de lumea aceasta, ci cei pe care-i iubim; nu străinii, ci ai noștri.
Ca să facă mai ușoară clipa despărțirii, și ca să despovăreze cugetul celor ce lasă pentru El casa lor, Domnul le spune dinainte să fie fără nici o grijă, cum sunt vrăbiile.
Să nu se îngrijoreze cei ce-L urmează pe El despre cine îi va hrăni și-i va îmbrăca în lipsa lor pe cei dragi. Aceștia vor fi îmbrăcați și hrăniți de Cel ce hrănește și îmbracă și păsările cerului. Nici o vrabie nu cade la pământ fără știrea și fără voia cerescului nostru Tată. „La voi însă”, și la ai voștri, „și perii capului, toți sunt numărați”.
Lăsa-ți-i așadar, și urmați-Mi Mie. Chiar și fiind lângă ei, nu voi, ci Dumnezeu le poartă de grijă. Le va purta mai departe de grijă și în lipsa voastră.
Însă „tată și mamă, fii și fiice” au aici un înțeles ascuns. Prin „tată” și „mamă” se înțeleg deasemenea și învățătorii și îndrumătorii noștri care, prin învățătura lor mincinoasă, izvodesc în noi un duh potrivnic lui Hristos și Evangheliei. Aceștia ne învață înțelepciunea pământului, cea care slujește mai mult trupul decât sufletul, cea care ne desparte de Hristos și ne robește lumii.
Câtă vreme nu îl cunoaștem pe Hristos, ne uităm la acești îndrumători ai noștri ca la niște idoli; și, fie că-i ascultăm prin viu grai, fie că le citim cărțile, le dăm dragostea noastră, cinstirea noastră, respectul nostru; ne închinăm lor în adâncul inimii. Iar cine îi iubește pe ei mai mult decât pe Hristos nu este vrednic de Hristos.
Prin „fii” și „fiice” avem să înțelegem, după înțelesul dinlăuntru, faptele noastre, lucrurile noastre, cărțile noastre, într-un cuvânt, tot ceea ce cu mândrie socotim a fi rodul minții sau al mâinilor noastre, în aceste produse ale noastre stă toată inima nostră, dragostea noastră, fala noastră. Dar ce sunt toate aceste lucruri pe lângă Hristos ? Zdrențe de fum în fața soarelui! Pulbere a vremii lângă marmura veșniciei! Cine le iubește pe ele mai mult decât pe Hristos nu este vrednic de Hristos.
A spus mai departe Domnul: „Și cel ce nu-și ia crucea și nu-Mi urmează Mie nu este vrednic de Mine”.
Prin „cruce”, trebuie să înțelegem mai întâi ceea ce ne înfățișează cuvintele dinainte: despărțirea de tată și de mamă, de fiu și de fiică, de rude, de prieteni și de învațători, și de toate lucrurile noastre. Crucea e suferință. Despărțirea doare.
Prin „cruce” trebuie, deasemenea, să înțelegem toate chinurile și durerile pe care are să le întâmpine în drumul său cel ce-L urmează pe Hristos.
Dragostea adevărată are nevoie de jertfă ca să se aprindă și mai tare; bolnavul are nevoie de o doctorie amară ca să se facă bine.
Nimeni nu urmează lui Hristos fără să întâmpine în calea sa suferințe, chinuri, agonie — și crucea fiecăruia este altfel. De aceea spune Domnul că fiecare trebuie să își ia crucea sa.
Încă mai trebuie să înțelegem prin cruce nu numai chinul și du-le ce se abat din afară asupra omului, ci și chinul si durerea pe care le încearcă omul când se desparte de sine însuși: de omul său cel vechi, de obiceiurile sale păcătoase, de patimile sale, de trupul sau.
Aceasta este una din crucile cele mai grele, și nu poate fi purtată fără ajutorul lui Dumnezeu si fără mare dragoste de Hristos. Dar este o cruce care trebuie luată cu orice preț pe umeri. Pentru că zice Domnul puțin mai departe: „Cine ține la viața lui o va pierde, iar cine-și pierde viața lui pentru Mine o va găsi” (Matei 10, 39).
Adică: cine-și ține cu îndârjire sufletul său cel vechi, pângărit de păcate si sleit de patimi, negreșit îl va pierde, pentru că nimic necurat nu poate intra înaintea feței lui Dumnezeu. Iar cine își pierde sufletul cel vechi, care se leapădă de el si îl taie de la sine pentru Hristos – pentru nașterea sa cea nouă, pentru înnoirea sa, pentru omul cel nou și pentru sufletul cel nou — îl va afla; va afla acest suflet nou, de o sută de ori mai strălucitor și mai bogat decât cel vechi.
Si tot astfel, cel care renunță la tatăl sau la mama sa pământească, sau la surori sau la frați, sau la soție sau la copii, însutit va primi.
Prin „cruce” mai trebuie, în sfârșit, să înțelegem neprețuita și de-viață-dătătoare Crucea lui Hristos. Nu lăsăm deoparte o cruce pămantească, o suferință, ca să o schimbăm cu alta asemănătoare. Luăm Crucea lui Hristos: necazuri, durere, suferință, pentru curătarea de păcat, pentru înnoirea sufletelor noastre, pentru viața veșnică.
Este ceea ce spune Apostolul Pavel despre Crucea Mântuitorului: „Iar mie, să nu-mi fie a mă lăuda, decât numai în crucea Domnului nostru Iisus Hristos, prin care lumea este răstignită pentru mine, și eu intru lume” (Galateni 6, 14).
Pentru purtătorul de Crucea lui Hristos, lumea a murit, și el a murit lumii; a murit lumii și e viu în Dumnezeu. Nu-i de mirare că această cruce le este unora sminteală iar altora nebunie (cf. Corinteni 1, 23).
Oamenii cu suflete vechi, pacătoșite, înrobiți lumii și patimilor, nu înțeleg alt fel de suferință decât cea aducătoare de oarecare câștig: înduri câte ceva pentru avere, sănătate, glorie. Iar Crucea lui Hristos înseamnă suferință purtată pentru sănătatea si averea sufletului, întru slava lui Hristos, Impăratul unei Impărății noi și singura dragoste a celor ce-L mărturisesc pe El.
„Atunci Petru, răspunzând, I-a zis: Iată noi am lăsat toate si Ți-am urmat Ție. Ce oare va fi nouă ? „Apostolul Petru a pus această întrebare în vremea când Domnul sfătuia pe tânărul bogat, care căuta viata veșnică, să meargă să-si vândă averile, să le dea la săraci, si să vina apoi să-I urmeze Lui, iar tânărul se întristase, „pentru că avea avuții multe” (Matei 19, 22). Atunci a întrebat Petru cele de mai sus, iar Biserica a așezat întrebarea lui laolaltă cu prima parte a Evanghelii de astăzi, pentru strânsa lor legătură duhovnicească. Sfântul Petru a întrebat, în numele tuturor apostolilor, ce se va întâmpla cu ei. Lăsaseră totul: casă, familie, îndeletniciri — ca să vină după Hristos.
„Iar Iisus le-a zis: Adevărat zic vouă că voi cei ce Mi-ați urmat Mie, la înnoirea lumii, când Fiul Omului va ședea pe tronul slavei Sale, veți ședea si voi pe douăsprezece tronuri, judecând cele douăsprezece seminții ale lui Israel”.
Răspunsul lui Iisus la întrebarea lui Petru a fost pentru toți apostolii: „le-a zis”. Dar printre ei se afla și vânzătorul Iuda. O sa stea si el pe un tron ? Iuda încă nu Il vânduse pe Hristos, cu toate că trădarea prinsese încă de pe atunci rădăcină în inima lui. Pentru că știa că Iuda Il va vinde, Domnul a vorbit cu prevedere, condițio¬nând răsplata. N-a spus: „voi toți”, ci: „voi cei ce Mi-ați urmat Mie”.
Cu aceste vorbe, Iuda a fost scos afară, pentru că el a mers doar o bucată de drum cu Hristos, și nici atunci urmându-L cu adevărat. Curând avea să se despartă cu totul de Hristos și de apostoli, altul având să-i ia locul și să stea în scaunul lui.
Domnul a făgăduit mare plată apostolilor Săi credincioși. Ei vor fi judecători ai poporului Israel; nu ai tuturor oamenilor, pentru că numai Hristos va fi judecătorul întregii omeniri, ci doar ai israeliților, din care sunt coborâtori.
Neamul care i-a judecat pe apostoli în viață, va fi judecat de ei la înfricoșata Judecată, când toate neamu¬rile și semințiile pământului se vor împărți de-a dreapta și de-a stânga, când unele se vor chema la veșnică bucurie iar altele la veș¬nică osândă.
Atunci, la acea a doua naștere, vor ședea cei doispre¬zece apostoli la dreapta Domnului pe douăsprezece tronuri slăvi¬te, și vor judeca poporul lor, poporul care i-a judecat pe ei în viața aceasta. Iar judecata lor nu va fi o judecată a răzbunării, ci va fi o judecată a dreptății.
Răspunsul dat de Domnul apostolilor a fost numai pentru apos¬toli. Dar Mântuitorul a mai adăugat ceva, un lucru care îi privește pe toți ucenicii Săi credincioși, din toate timpurile: „Și oricine a lăsat frati sau surori sau tată sau mamă, sau femeie, sau copii sau țarine, sau case, pentru numele Meu, înmulțit va lua înapoi și va moșteni viața veșnica”.
Și cu adevărat, n-au primit apostolii și sfinții în această lume insutit mai mult decât au lăsat pentru numele lui Hristos ? Nu s-au ridicat sute si mii de biserici care le poartă numele în tot cuprinsul lumii ? Si, nu sute, ci milioane de oameni îi numesc pe ei părinți ai lor și frați!
Făgăduința dată de Dumnezeu lui Avraam s-a împlinit cuvânt cu cuvânt în sfinții Lui: odrasla lor duhovnicească s-a înmulțit foarte, „ca stelele cerului și ca nisipul de pe țărmul mării” (Facere 22, 17). Nu au ajuns să fie atâtea sfinte femei, mucenițe și fecioare, maici și surori în duh atâtor credincioși care, urmându-le pilda, s-au făcut ucenici ai lui Hristos ?
Nu se află si în zilele noastre, așa cum au fost neîntrerupt în toată istoria Bisericii, apostoli și sfinți ai lui Hristos, mulțime de fii și fiice duhovnicești? Lăsându-și casele si țarinile, nu s-au făcut ale lor toate casele și țarinile credincioșilor ?
Renunțând la puțin — încă de la începutul lucrării lor apostolice— au primit, cu toții, mult; nimeni nu ducea lipsă de nimic (Fapte 4, 34). Vlăstarele duhovnicești sunt cu mult mai multe decât cele după trup. Câștigul în duh este nemăsurat mai mare decât cel material. Iar Domnul adaugă că vor primi cu toții, mai presus de toate, „viața veșnică”.
In înțeles ascuns, casă înseamnă suflet vechi, păcătos; frați si surori, tată, mamă si soție înseamnă legăturile pământești ale sufle¬tului; copii înseamnă faptele noastre rele, iar țarini înseamnă întrea¬ga lume a simțurilor, cu tot cu trupurile noastre.
Cine lasă toate zestea pentru Hristos, va primi însutit mai mult și mai bun decât avea înainte. Si, mai presus de toate, „viața veșnică”.
Domnul folosește numărul o sută ca să înfățișeze plinătatea darurilor pe care le vor primi credincioșii. Nu sute, ci sute de mii de oameni au lăsat toate și au primit totul. Tuturor acestora și celor ca ei le este închinată duminica de astăzi — Duminica tuturor Sfinților.
Unii din acești sfinți, cei mai cunoscuți, sunt pomeniți aparte peste an. Pe lângă ei însă avem mulțime uriașă de sfinți care au rămas ascunși vederii omului dar nu si lui Dumnezeu Atotștiitorul. Ei sunt Biserica lui Hristos cea biruitoare, cea slăvită, și stau în strânsă legătură cu noi, care suntem aici, pe pământ, oștenii Bisericii lui Hristos cea luptătoare. Prin ei strălucește Domnul ca soarele intre stele, pentru că sunt „mădulare ale trupului Lui” (Efeseni 5, 30).
Sunt vii, sunt puternici, sunt aproape de Dumnezeu. Si sunt aproape si de noi. Poartă neîncetat de grijă Bisericii lui Dumnezeu de pe pământ; ne însoțesc neîntrerupt de la naștere la moarte; ne aud rugile, ne știu necazurile, ne ajută cu puterea si cu rugăciunile lor care se înalță ca fumul de tămâie străbătând înălțimile îngerești până la tronul lui Dumnezeu (Apocalipsa 8, 3-4).
Sunt mucenicii și mucenițele lui Hristos, sfinții si de-Dumnezeu-purtătorii Părinți, păstori si învățători ai Bisericii, împărați și împărătesc care cu evlavie au apărat Biserica lui Hristos de prigonitori; mărturisitori și anahoreți, pustnici viețuitori în singurătate, stâlpnici și nebuni pentru Hristos, într-un cuvânt, toți cei întru care dragostea lui Hristos umbrește orice altă dragoste pe pământ și care, pentru Hristos, au lăsat toate și au răbdat până la sfârșit, mântuindu-se si pe ei și ducând și pe alții la mântuire.
Ei ne ajută și pe noi, în zilele de acum, să ne mântuim, pentru că nu se află întrînsii iubire de sine ci se bucură, de-ar fi să se mântuiască oameni cât mai mulți și să ajungă la slava de care ei înșiși se bucură. Ei toți sunt „biruitori prin credință”.
Ei toți au stins văpaia patimilor care făceau scrum fi¬rea omenească cea slabă. Mulți au îndurat batjocură și prigoană, lanțuri si închisoare și, la urmă, supliciu. Mulți din aceștia, de care lumea nu era vrednică, au pribegit pe fața pământului, „în pustii și în munți si în peșteri si în crăpăturile pământului „(Evrei 11, 38).
Viața aceasta este o încercare a lucrării noastre, iar răsplata o vom primi în veacul ce va să vină. Ei au trecut cu strălucire încercarea, și acum ne ajută si nouă, ca să nu fim rușinați ci să trecem și noi încercarea cu bine, ajungând asemenea lor în împărăția lui Dumne¬zeu.
Minunat este Dumnezeu întru sfinții Săi!
Biserica prăznuiește anume această Duminică a tuturor Sfinților în prima duminică după Pogorârea Duhului Sfânt, ca să ne învețe: că apostolii, ca și toți sfinții, s-au arătat cei mai mari eroi din istoria neamului omenesc, nu atât prin propriile puteri cât prin binecuvântata putere a Duhului Sfânt. Ei s-au hrănit cu pâinea lui Dumnezeu, s-au înzestrat cu purtarea de grijă a lui Dumnezeu, s-au în-armat cu armele lui Dumnezeu. Numai așa au putut să stăruiască în luptă, să îndure totul și să biruiască în toate.
[Sfântul Macarie Egipteanul ne învață, din trăirea lui, că omul trebuie să se îndeletnicească îndelung cu fapta cea bună, cu mare strădanie și hotărâre; abia atunci „Dumnezeu vine și se salășluiește in el, și el în Domnul, și Domnul Insusi seamana intrinsul poruncile Sale, umplându-l de roade duhovnicești” (Omilia 19)]
Ca și pilda apostolilor, pilda tuturor sfinților ne înfățișează preadulcele și marele adevăr că Dumnezeu nu-Si trimite slujitorii la pașune fără hrană, nici fiii la câmp fără unelte, nici soldații la bătalie fără arme.
Slavă fie Domnului preaînalt, care slăvește pe sfintii Săi întru biruință si Se slăvește întrînsii! |
„Si mulți dintai vor fi pe urmă, și cei de pe urmă vor fi întâi”.
Astfel încheie Domnul profeticul Său cuvânt către apostoli, cuvânt ce s-a implinit și se împlinește până astăzi, având însă a-și primi suprema împlinire abia la Judecata de Apoi. Apostolii erau priviți ca „cei de pe urmă” în Israel, pe când fariseii și toți fățarnicii prigoniți ai apostolilor erau „cei dintâi”: „Am ajuns ca gunoiul lumii, ca maturătura tuturor, până astăzi” (I Corinteni 4,13).
Dar apostolii au ajuns cei dintâi, iar prigonitorii lor cei din urmă, și în cer si pe pămant. Vânzătorul Iuda era printre cei dintâi, dar prin trădarea lui Dumnezeu a ajuns cel din urmă. Mulți sfinți erau socotiți codași, dar au ajuns în frunte, în vreme ce chinuitorii și batjocoritorii lor au căzut din cinstea ce-o aveau în ochii lumii și sunt ultimii înaintea feței lui Dumnezeu. Atunci, la Infricoșatul Județ, se va descoperi că foarte, foarte mulți care sunt astăzi priviți ca cei dintâi între noi, vor coborî pe treapta cea mai de pe urmă, iar mulți din cei ce singuri se socotesc si sunt socotiți si de lume a fi ultimii, se vor inălța si vor fi cei dintâi.
Cuvântul acesta are si un înțeles lăuntric.
In noi, în fiecare, se dă o luptă între omul nostru de jos si cel de sus. Când în noi stăpâneste ceea ce este josnic, grosolan, păcătos și șovăielnic, atunci omul cel de jos este cel dintâi și are întâietate asupra omului de sus.
Dacă omul își mărturisește păcatele, se căiește si primește îm¬părtășire de Hristos cel viu, atunci omul de jos cade si este cel din urmă, pe când cel nobil se ridică de pe ultimul loc pe primul.
Și, dimpotrivă, când în noi domnește frumusețea și înălțimea lui Hristos, în smerenie si ascultare către Domnul, în credință și fapte bune, atunci omul cel de sus stă la locul lui, care este al întâietății, iar omul de jos pe locul cel mai de jos.
Dar, vai, se poate întâmpla ca astfel fiind, omul bun si evlavios să se bizuie prea mult pe sine, de unde se naște mândria, iar din mândrie toate relele prin care josnicul se proțăpește iarăși deasupra iar omul nobil e împins în ultimul rând. Si așa cel din urmă ajunge întâiul, iar întâiul cel din urmă.
Trebuie de aceea să fim neîncetat cu luare-aminte de sine, si sa nu ne încredem prea mult în noi înșine, ci toată nădejdea să ne-o punem, cu rugăciune, în Domnul și în biruitoarele Sale arme de har.
„Toate le pot întru Hristos, cel ce mă îmbracă cu putere” (Filipeni 4, 13), zice Apostolul Pavel.
Toate le putem, O, atotputernice Doamne, prin Tine si prin puterea Ta dăinuitoare în noi.
Nu putem nimic de la noi înșine, afară doar de păcat. Fără Tine suntem flămânzi, fără Tine suntem goi, Părinte. Suntem slabi si neînarmați fără Tine, Conducătorul nostru în luptă. Cu Tine avem toate si putem toate, O, Mântuitorul nostru cel nebiruit.
Cu mulțumită pentru toate, ne rugăm Ție: nu ne trece cu vederea, nu-Ti întoarce ajutorul de la noi cât vom trăi! Ție se cuvine slava, O, Doamne Iisuse, împreună cu Tatăl si cu Sfântul Duh, Treimea cea deofiintă si nedespărțită, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.
Sfântul Nicolae Velimirovici
EVANGHELIE https://doxologia.ro/eva.../ev-matei-10-32-33-37-38-19-27-30
Ev. Matei 10, 32-33; 37-38; 19, 27-30
Zis-a Domnul către ucenicii Săi: Oricine va mărturisi pentru Mine înaintea oamenilor, mărturisi-voi și Eu pentru el înaintea Tatălui Meu, Care este în Ceruri. Iar de cel care se va lepăda de Mine înaintea oamenilor, și Eu Mă voi lepăda de el înaintea Tatălui Meu, Care este în Ceruri. Cel ce iubește pe tată ori pe mamă mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine; cel ce iubește pe fiu ori pe fiică mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine; și cel ce nu-și ia crucea și nu-Mi urmează Mie, nu este vrednic de Mine. Atunci Petru, răspunzând, I-a zis: Iată, noi am lăsat toate și Ți-am urmat Ție. Cu noi, oare, ce va fi? Iar Iisus le-a zis: Adevărat zic vouă că voi, cei ce Mi-ați urmat Mie, la înnoirea lumii, când Fiul Omului va ședea pe tronul slavei Sale, veți ședea și voi pe douăsprezece tronuri, judecând cele douăsprezece seminții ale lui Israel. Și oricine a lăsat case, sau frați, sau surori, sau tată, sau mamă, sau femeie, sau copii, sau țarini, pentru numele Meu, înmulțit va lua înapoi și viață veșnică va moșteni. Și mulți dintâi vor fi pe urmă și cei de pe urmă vor fi întâi.
APOSTOL https://doxologia.ro/ap-evrei-11-33-40-12-1-2
Ap. Evrei 11, 33-40; 12, 1-2
Fraților, sfinții toți, prin credință, au biruit împărății, au făcut dreptate, au dobândit făgăduințele, au astupat gurile leilor, au stins puterea focului, au scăpat de ascuțișul sabiei, s-au împuternicit, din slabi ce erau s-au făcut tari în război, au întors taberele vrăjmașilor pe fugă; unele femei și-au luat pe morții lor înviați, iar alții au fost chinuiți, neprimind izbăvirea, ca să dobândească mai bună înviere; alții au suferit batjocură și bici, ba chiar lanțuri și închisoare; au fost uciși cu pietre, au fost puși la cazne, au fost tăiați cu fierăstrăul, au murit uciși cu sabia, au pribegit în piei de oaie și în piei de capră, lipsiți, strâmtorați, rău primiți, ei, de care lumea nu era vrednică, au rătăcit în pustii, și în munți, și în peșteri, și în crăpăturile pământului. Și toți aceștia, mărturisiți fiind prin credință, n-au primit făgăduința, pentru că Dumnezeu rânduise pentru noi ceva mai bun, ca ei să nu ia fără noi desăvârșirea. De aceea, și noi, având împrejurul nostru atâta nor de mărturii, să lepădăm orice povară și păcatul ce grabnic ne împresoară și să alergăm cu stăruință în lupta care ne stă înainte, cu ochii ațintiți asupra lui Iisus, începătorul și plinitorul credinței.