În duminica a zecea după Rusalii, în cadrul Sfintei Liturghii oficiate în Biserica Ortodoxă este rânduit să se citească din Sfânta Evanghelie după Matei un fragment din capitolul al XVII-lea, versetele 14-23, în care Domnul Iisus Hristos mântuiește pe fiul demonizat al unui om, care pătimea cumplit și nu putuse fi vindecat nici chiar de ucenicii Domnului. Neînțelegând de ce ei nu au avut putere să scoată demonul, deși primiseră acest har, ucenicii Îl întreabă pe Iisus Hristos, Care le răspunde că puțina credință e sursa de neputință și că acel soi de demon nu iese decât numai cu rugăciune și cu post.
„În vremea aceea s-a apropiat de Iisus un om, îngenunchind înaintea Lui și zicându-I: Doamne, miluiește pe fiul meu, că este lunatic și pătimește rău, căci adesea cade în foc și adesea în apă. Și l-am adus la ucenicii Tăi, însă ei n-au putut să-l vindece. Iar Iisus, răspunzând, a zis: O, neam necredincios și îndărătnic, până când voi fi cu voi? Până când vă voi răbda pe voi? Aduceți-l aici la Mine! Și Iisus l-a certat și demonul a ieșit din el și copilul s-a vindecat din ceasul acela. Atunci, apropiindu-se ucenicii de Iisus, I-au zis de o parte: De ce noi n-am putut să-l scoatem? Iar Iisus le-a răspuns: Pentru puțina voastră credință. Căci adevărat grăiesc vouă: Dacă veți avea credință cât un grăunte de muștar, veți zice muntelui acestuia: Mută-te de aici dincolo și se va muta; și nimic nu va fi vouă cu neputință. Dar acest neam de diavoli nu iese decât numai cu rugăciune și cu post. Pe când străbăteau Galileea, Iisus le-a spus: Fiul Omului va fi dat în mâinile oamenilor și-L vor omorî, dar a treia zi va învia” (Ev. Matei 17, 14-23)
În predica rostită la Duminica a zecea după Rusalii din anul 2001, vrednicul de pomenire mitropolit Bartolomeu Anania reamintește că diavolul este Răul personificat, cel care se opune lui Dumnezeu și oamenilor, făpturile lui Dumnezeu și purtători ai chipului Său. Cazuri de înrâurire demonică a omului sunt relatate în mai multe părți din Noul Testament. Ucenicii primesc putere de la Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, să scoată demoni și să vindece boli. Cu toate acestea, ei nu-l pot ajuta pe lunaticul posedat. Domnul le explică pricina: că nu au dobândit încă o credință neclintită și că nu se roagă îndeajuns de mult și de puternic și nu postesc îndeajuns de mult și de puternic, mai cu seamă când este vorba de a face o minune de acest fel. Iată armele cu care credincioșii pot alunga puterile întunericului: credința, smerenia, rugăciunea și golirea de sine (prin post și umilință).
„Iubiți credincioși,
[…] Orice părinte își iubește copilul. Este normal să fie așa. Și, dacă îl iubește, are grijă de el. Este în firea lucrurilor. Așa se face că Sfânta Evanghelie care s-a citit astăzi ne istorisește despre un tată care își iubea copilul bolnav. Copilul se îmbolnăvise încă de mic de o boală ciudată, care se mai numește și cea a lunaticilor, care este un fel de demonizare. Asemenea cazuri avem mai multe istorisite în Noul Testament, unul mai dramatic decât celălalt, pentru că demonizarea presupunea intrarea și stăruința unui demon în ființa unui om, căutând să o distrugă și moral, și material. Omul se depersonaliza prin demonizare, nu mai era el cel care vorbea sau acționa, ci demonul din el. Este exact opusul a ceea ce se întâmplă cu cel care Îl are pe Hristos în el. Sfântul Apostol Pavel, în una din epistolele sale, spunea: „Nu mai trăiesc eu, ci Hristos este Cel Ce trăiește în mine”. Așa de mult era el „posedat”, în sensul bun al cuvântului, de prezența Mântuitorului Iisus Hristos. La polul opus, este Cel-Rău, este Satana, este vrăjmașul lui Iisus Hristos, și, în general, al lui Dumnezeu, care pune stăpânire, așa încât nu mai este omul care trăiește, ci Satana este cel care trăiește în el.
Ei bine, Domnul Iisus Hristos, ca Dumnezeu, avea puterea de a alunga demonii, pentru că, iubiții mei, demonul luptă împotriva lui Dumnezeu, dar nu cu puteri egale. El este nu numai simbolul răului, este întruparea răului și răul însuși. Este motivul pentru care noi, în „Tatăl nostru”, nu zicem, așa cum zic unele traduceri occidentale: „ci ne izbăvește de rău”, adică de răul abstract, de orice întâmplare rea, ci spunem corect, în traducere exactă: „ci ne izbăvește de Cel-Rău”, adică Răul majusculat, Răul care nu este doar un principiu sau o anumită stare de fapt, ci este o persoană.
Așadar, persoana este cea care pune stăpânire pe om, dar nu este mai puternică decât Dumnezeu, deși răul nu a fost creat de Dumnezeu. Așa cum se știe, Dumnezeu a creat toată lumea bună, dar înaintea de crearea lumii s-a întâmplat răzvrătirea îngerilor prin Lucifer, care, din invidie față de puterea lui Dumnezeu, a vrut să fie el însuși dumnezeu, tăgăduind unicitatea și atotputernicia Adevăratului Dumnezeu și, prin această răzvrătire, a căzut din poziția de înger, el și cei care l-au urmat, și a devenit opusul îngerilor, adică din înger luminat, înger întunecat, din exponent al binelui, exponent al răului, din cel care Îl lăuda pe Creator, cel care Îl blasfemiază și-L tăgăduiește pe Creator. Ei bine, diavolul rămâne pe totdeauna dușmanul lui Dumnezeu, dar, repet, nu este mai puternic decât Dumnezeu, deși Dumnezeu îi îngăduie să lupte și chiar să cucerească teritorii. Este și, poate, modalitatea pedagogică de a ne supune pe noi la încercări în lupta cu răul, pentru că Dumnezeu tot timpul vrea din partea noastră probe, dovezi, că noi credem în El și că-L iubim și că suntem în stare să ne jertfim pentru El.
Așadar, să nu vă mirați dacă ați auzit în Evanghelia de astăzi că tatăl acestui copil spunea: „De multe ori îl aruncă în foc și de multe ori îl aruncă în apă și-l trântește la pământ și vrea să-l piardă”. De ce? Pentru că demonul vrea să înspăimânte. Aceasta era arma lui, aceea de a înspăimânta, de a-i înspăimânta pe alții prin cel care era posedat de demon. În alte părți ale Sfintei Evanghelii, citim că demonizații nu mai locuiau printre oameni, ci locuiau în morminte goale, prin cimitir, și că insuflau spaimă față de oricine trecea pe aproape sau îi vedea. Și mai spune tatăl copilului: „Și, Învățătorule,” parcă scuzându-se că Îl deranjează, că Îl supără, „am fost la ucenicii Tăi și i-am rugat pe ei ca să-l scoată pe demon din copilul meu, dar n-au fost în stare. Așa că Te rog pe Tine să-l vindeci”. Și Domnul Iisus i-a poruncit demonului să iasă din copil și acesta a ieșit și s-a dus, iar copilul și-a revenit la normalitate în chiar clipa aceea.
Iubiții mei, nu este singura minune de acest fel pe care o face Mântuitorul Hristos – repet, cu această putere a lui Dumnezeu de a-i porunci diavolului, așa cum, tot prin puterea Lui, îi permite să lucreze. Și, am să fac o mică paranteză, veți spune: totuși, de ce-i permite și nu-l leagă? Va fi legat diavolul! Dacă citiți Apocalipsa Sfântului Ioan, cu care se încheie Noul Testament, veți afla că va fi o vreme în care diavolul va fi legat pentru vecie, dar nu înainte de a-și fi făcut mendrele prin lume până într-acolo încât va lua chiar chipul unui Antihrist, adică opusul lui Iisus Hristos, dar asemănat cu Iisus Hristos, venit să înșele lumea ca și cum el ar fi Iisus Hristos. De la a îngrozi va trece la a atrage, a încânta, a-și face prieteni.
Iubiții mei, minunea s-a petrecut. Și, după ce s-a petrecut, Iisus a rămas împreună cu ucenicii Săi, iar aceștia L-au întrebat: „Învățătorule, spune-ne, l-a adus mai întâi la noi și noi am încercat să-l scoatem pe demon, dar n-am izbutit. De ce?”. Și Iisus răspunde: „Pentru puțina voastră credință. Că dacă ați avea credință cât un grăunte de muștar, acestui munte dacă-i veți spune: ‘Mută-te și aruncă-te în mare!’, o va face. Aceasta, pe de o parte, iar, pe de altă parte, acest soi de demoni nu iese decât cu rugăciune și cu post”. Cu alte cuvinte, observația că apostolii nu se roagă îndeajuns de mult și de puternic și nu postesc îndeajuns de mult și de puternic, mai cu seamă când este vorba de a face o minune de acest fel. […]
Iubiții mei, voi reveni la tată: ceea ce impresionează este nefericirea acestui părinte, care avea copilul bolnav, și încă de-o boală considerată pe atunci incurabilă. […] Ce nu face un părinte pentru copilul său?!
V-aș îndemna să vă iubiți copiii și să vi-i îngrijiți, dar ar fi de prisos. Sunt convins că cei care credeți în Dumnezeu, aveți frica lui Dumnezeu, veniți la biserică și sunteți buni creștini, vă iubiți copiii și vi-i îngrijiți. […] Mai degrabă mă gândesc la acei părinți care nu-și iubesc copiii și nu-i îngrijesc și pe care nu i-am înțeles niciodată. Unii pun pe seama sărăciei. […] Sărăcia nu explică beția, nu explică desfrâul, nu explică bătăile, nu explică înjurăturile, nu explică ceea ce se numește, în general, dezorganizarea sau destrămarea familiei. Nu explică doar sărăcia; sunt și alte cauze, de ordin moral, care trebuie combătute. […]
Fie ca demonii să fie alungați prin sfintele noastre rugăciuni și fie ca Iisus Hristos să fie pururea biruitor!”, a îndemnat vrednicul de pomenire mitropolit Bartolomeu Anania în predica rostită la duminica a zecea după Rusalii din anul 2001.
Sau direct în conturile Media Root de la Banca Transilvania:
Autentifică-te sau înregistrează-te pentru a trimite comentarii.
(Despre puterea credinței, a postului și a rugăciunii )
Adevărat grăiesc vouă: Dacă veți avea credință cît un grăunte de muștar,
veți zice muntelui acestuia: Mută-te de aici dincolo, și se va muta;
și nimic nu va fi vouă cu neputință (Matei 17, 20)
Iubiți credincioși,
C Â N D omul va avea credință dreaptă și tare, unită cu fapte bune și mai ales rugăciune și post, unul ca acela poate, cu ajutorul lui Dumnezeu, să facă minuni mari și să primească de la El tot ce va cere, spre folosul sufletului lui și al altora.
Acest adevăr ni-l arată Mîntuitorul nostru Iisus Hristos, în Sfînta Evanghelie care s-a citit astăzi, prin următoarele cuvinte: De veți avea credință cît un grăunte de muștar, veți zice muntelui acestuia: Mută-te de aici dincolo și se va muta și nimic nu va fi vouă cu neputință (Matei 17, 20). Apoi arătînd puterea cea mare a postului și a rugăciunii, zice: Dar acest neam de demoni nu iese decît numai cu rugăciune și cu post (Matei 17, 21).
Pentru a ne putea da seama de PUTEREA CREDINȚEI, vom aduce mărturia Sfîntului Apostol Pavel care, arătînd multe din faptele credinței, zice:
Prin credință pricepem că s-au întemeiat veacurile cu Cuvîntul lui Dumnezeu, de s-au făcut din nimic cele ce se văd...
Prin credință, Enoh a fost luat de pe pămînt ca să nu vadă moartea.
Prin credință, Noe, luînd înștiințarea de la Dumnezeu despre cele ce nu se vedeau încă, a gătit, cu evlavie, o corabie spre mîntuirea casei sale...
Prin credință, Avraam, cînd a fost chemat, a ascultat și a ieșit la locul pe care era să-l ia spre moștenire și a ieșit neștiind încotro merge...
Prin credință, însăși Sarra a prins putere să zămislească fiu (deși trecuse de vîrsta cuvenită), pentru că L-a socotit credincios pe Cel ce îi făgăduise.
Prin credință, cînd s-a născut Moise, a fost ascuns de părinții lui trei luni, căci l-au văzut prunc frumos și nu s-au temut de porunca regelui...
Prin credință a părăsit Egiptul, fără să se teamă de urgia regelui, căci a rămas neclintit, ca unul care a văzut pe nevăzutul Împărat.
Prin credință, au trecut israeliții Marea Roșie, ca pe uscat, pe cînd egiptenii, încercînd a trece și ei, s-au înecat (Evrei 11, 3-29).
La aceste mărturii, despre puterea credinței, amintite de Sfîntul Pavel din Vechiul Testament, putem adăuga și altele mult mai mari luate din istoria creștinismului, de la Hristos pînă astăzi.
Prin credință, Fecioara Maria a primit vestea cea bună de la arhanghelul Gavriil și s-a învrednicit să nască în trup pe Hristos, Mîntuitorul lumii.
Prin credință, Sfîntul Ioan Botezătorul a primit să boteze în apele Iordanului pe Fiul lui Dumnezeu și a văzut pe Duhul Sfînt ca un porumbel șezînd deasupra Lui.
Prin credință, pescarii galileeni au lăsat toate și, urmînd lui Hristos, au devenit pescari de oameni.
Prin credință, Apostolii au primit harul Duhului Sfînt și, cu puterea Lui, au vestit Evanghelia mîntuirii în toată lumea.
Prin credință, Pavel, vasul alegerii, s-a convertit la Hristos pe calea Damascului și a ajuns cel mai mare apostol al neamurilor.
Prin credință Apostolul Petru a primit să fie răstignit la Roma, pe cruce, cu capul în jos pentru dragostea lui Hristos, iar Sfîntului Pavel i s-a tăiat capul.
Prin credință, zeci de milioane de creștini AU PRIMIT CU BUCURIE să fie arși de vii, tăiați, sfîșiați de lei, sau înecați în mare, pentru Evanghelie, strigînd: "Sîntem ucenici ai lui Hristos și fii ai lui Dumnezeu după dar și sîntem gata să ne dăm viața și să trăim cu El în veci, decît să ne lepădăm și să ne osîndim în iad!"
Prin credință, ucenicii Sfinților Apostoli și toți dumnezeieștii Părinți au mărturisit și au apărat dreapta credință ortodoxă, prin cuvînt și prin minuni și
AU FIXAT-O D E F I N I T I V în dogme și canoane la cele șapte Sinoade Ecumenice.
Prin credință, mulți creștini iubitori de Hristos au părăsit grijile și plăcerile lumii și s-au făcut călugări, sihaștri și sfinți prin mînăstiri, prin munți și prin crăpăturile pămîntului, ducînd viață îngerească.
Prin credință, nenumărați păgîni s-au convertit la creștinism și mulți păcătoși s-au pocăit și au devenit creștini desăvîrșiți.
Prin credință și dragoste pentru Hristos, casele creștinilor s-au transformat în biserici, fecioarele au devenit mirese ale lui Hristos, iar bărbații cu viață sfîntă au ajuns mărturisitori ai ortodoxiei și slujitori vrednici ai sfintelor altare.
Prin credință, după două mii de ani de luptă cu puterile întunericului, creștinismul s-a răspîndit în toată lumea, biruind marile arme ale Satanei necredința, sectele, desfrîul și ura dintre oameni.
Iubiți credincioși,
Am arătat aici cîteva mărturii despre marile fapte ale credinței. În continuare voi vorbi pe scurt despre puterea rugăciunii și a postului.
Mai întîi, trebuie să facem RUGĂCIUNEA cu CREDINȚĂ (Matei 21, 22; Marcu 11, 24; Evrei 11, 6).
Apoi trebuie s-o facem din TOATĂ INIMA (Deuteronom 4, 29; Psalm 118, 145; Ieremia 29, 13) și NEÏNCETAT (Luca 21, 36; I Tesaloniceni 5, 17).
Faptele mari și minunate ale rugăciunii și postului sînt nemăsurate. Spre încredințare vom vorbi aici despre cîteva din ele.
Prin rugăciune și post, Moise proorocul a luat din mîinile lui Dumnezeu Tablele Legii (Ieșire 34, 28).
Prin rugăciune și post, marele prooroc Ilie a încuiat cerul să nu plouă trei ani și șase luni; și iarăși cu rugăciune și cu post, a pogorît foc din cer și a descuiat cerul, de a dat Dumnezeu ploaie pe pămînt (III Regi 18, 38).
Cu rugăciune și cu post, Daniel proorocul a ieșit nevătămat din groapa leilor (Daniel 6, 17-23).
Prin rugăciune și post ninivitenii au scăpat de pieire (Iona 3, 5-10).
Rugăciune și post poruncește Dumnezeu, prin proorocul Ioil, să facă iudeii spre a scăpa de urgia Domnului (Ioil 2, 12-15).
Prin post de patruzeci de zile, Mîntuitorul biruiește cele trei ispite ale satanei în pustie (Matei 4, 1-11).
Cu rugăciune și cu post, Ana proorocița a născut pe Samuel, fiind stearpă mai înainte (I Regi 1, 11; 16, 28).
Cu rugăciune și cu post aspru a petrecut toată viața sa Sfîntul Ioan Botezătorul și Înainte Mergătorul pentru care a fost mărturisit de Însuși Mîntuitorul drept cel mai mare om născut din femeie (Matei 11, 10-19).
Cu rugăciune și cu post s-au întărit Sfinții Apostoli în osteneala propovăduirii Evangheliei lui Hristos (II Corinteni 6, 4-5; 11, 27).
Cu rugăciune și cu post se izgonesc diavolii din oameni (Matei 17, 19-21).
Prin rugăciune și post sfinții lui Dumnezeu au făcut minuni mari și multe, atît în Legea Veche cît și în Legea Harului, cum citim în Sfînta Scriptură, în cărțile de cult și în viețile sfinților.
Dar să luați aminte că nu toată credința este bună, ci NUMAI
CREDINȚA CEA DREAPTĂ, ORTODOXĂ, JNITĂ CU FAPTELE CELE BUNE.
Numai rugăciunile și posturile rînduite de Biserica dreptmăritoare sînt bune, iar rugăciunile și posturile care le fac păgînii, sectanții și ereticii sînt urîciune înaintea lui Dumnezeu pentru că NU se fac după îndreptarul credinței apostolice.
Sfîntul Apostol Pavel ne arată că, cel ce nu se luptă după lege, nu se încununează (II Timotei 2, 4-5). Numai cel ce slujește lui Dumnezeu în adevăr și lucrează toate faptele cele bune după dreapta credință și spre slava lui Dumnezeu, poate să dobîndească mîntuirea sufletului său (I Corinteni 10, 31; Filipeni 1, 9-11).
Altfel toate posturile și rugăciunile noastre devin urîciune înaintea lui Dumnezeu (Isaia 1, 11-15).
Așadar, frații mei, fiți cu MARE LUAREA AMINTE și să nu vă luați după cei rătăciți de la dreapta credință, cărora li se pare că vor dobîndi mîntuirea sufletelor lor, fără a asculta de Biserica lui Hristos.
Auziți ce spune Sfîntul Efrem Sirul: "Cînd mintea omului va părăsi dreapta credință, toate faptele sale cele bune NU mai sînt de folos".
Iar Sfîntul Ioan Damaschin, arătînd același lucru cu alte cuvinte zice: "Binele nu este bine cînd nu se face bine" (Filocalia IV, 1948, pag 194).
Despre puterea rugăciunii și a credinței se vorbește și în Evanghelia ce s-a citit astăzi, în care se spune cum a vindecat Mîntuitorul un copil demonizat. Copilul a fost adus de tatăl său la ucenici, dar aceștia n-au putut să alunge duhul rău din el. Iar dacă a coborît Domnul de pe Muntele Tabor, tatăl copilului a îngenunchiat la picioarele Lui și a zis: Doamne, miluiește pe fiul meu că este lunatic și greu pătimește; că de multe ori cade în foc și de multe ori în apă. Și l-am adus la ucenicii Tăi, dar n-au putut să-l vindece... (Matei 17, 14-16).
Vedeți ce greu se vindecă un om epileptic, stăpînit de duh necurat?
Că dacă nici Apostolii n-au putut să vindece acest copil demonizat, cu atît mai greu vor reuși preoții să vindece pe cei stăpîniți de diavoli, și mai ales pe cei robiți de patimi grele. Diavolul obișnuiește să-l arunce pe cel epileptic uneori în foc, alteori în apă, ca să-l omoare și să ne amăgească a crede că nu el, ci apa și focul l-au ucis.
Dar asupra sufletului celui bolnav, vrăjmașul nu are nici o putere. Însă pe cei robiți de patimi cumplite, precum: necredința, mîndria, mînia, beția, desfrîul și uciderea, oare nu-i chinuiesc diavolii mai rău ca pe cei epileptici?
Nu vedeți pe unii ca aceștia cum îi chinuiesc patimile, cum se aprind ca de foc de patima mîniei, a desfrîului, a mîndriei și a răzbunării, patimi ce stăpînesc astăzi TOATĂ lumea?
Sau pe cei bețivi și nepăsători de a lor mîntuire, nu vedeți cum îi aruncă diavolul în apa necredinței și a nesimțirii sufletești? Unii ca aceștia, chiar dacă le vorbești de rai, ei nu-l doresc. Iar dacă le spui de boli grele, de moarte și osînda iadului care îi așteaptă din cauza păcatelor făcute, ei nu se cutremură, nici nu vor să le părăsească prin pocăință, căci păcatele vechi, adică patimile întunecă și orbesc mintea și omoară sufletul și conștiința oamenilor.
Să ne ferească Dumnezeu de o asemenea orbire și moarte sufletească.
Milostivindu-Se Domnul de suferința copilului, i-a zis tatălui său: "Aduceți-l aici la Mine". Apoi certînd demonul, duhul rău a fugit, "iar copilul s-a făcut sănătos din ceasul acela". Apropiindu-se ucenicii de Hristos, L-au întrebat: Pentru ce noi n-am putut să scoatem pe demon?...
Pentru necredința voastră! a răspuns Mîntuitorul. Că acest neam de demoni nu iese decît numai cu rugăciune și cu post (Matei 17, 19-21).
Din aceste cuvinte vedem că Domnul mai întîi cheamă pe cel bolnav la Sine. Dacă toți se feresc și chiar fug de cei bolnavi, Fiul lui Dumnezeu îi cheamă la El, îi mîngîie, pune mîinile peste ei și îi vindecă atît pentru credința bolnavilor, cît și pentru credința rudelor și a celor ce îi aduc la El.
FĂRĂ CREDINȚĂ TARE în Dumnezeu, nimeni NU se vindecă și NU se poate face nici o minune.
Dumnezeu cere și CABORAREA NOASTRĂ.
El revarsă peste noi harul, mila și iertarea, iar noi trebuie să-i aducem credința noastră, smerenia și pocăința. De aceea a și răspuns ucenicilor că din cauza necredinței lor n-au putut să vindece copilul. Apoi spune Domnul că diavolii se scot din oameni și patimile se scot din inimile noastre "numai cu rugăciune și cu post".
Vedeți ce mare este puterea credinței ajutată de rugăciune și de post?
Toate trei la un loc fac nenumărate minuni și vindecări, iar una fără alta nu aduc niciodată roade, nici nu ni se împlinesc cererile. La orice cerere a credincioșilor, trebuie atît din partea lor, cît și a preoților slujitori aceste trei virtuți obligatorii: credință, rugăciune și post.
Ba celor bolnavi li se mai cere și SPOVEDANIE GENERALĂ, cu pocăință și hotărîre de a nu mai păcătui.
Cea mai grea boală nu este cea trupească, ci cea sufletească, pentru că pierde și trupul și sufletul.
Cea mai grea demonizare a omului nu este epilepsia, care chinuiește numai trupul, ci este ÎNROBIREA omului de PATINI ucigătoare de suflet.
Un om stăpînit de beție și desfrîu este un om posedat de diavoli.
Pentru aceea este MAI GREU de vindecat un bețiv, un desfrînat, un ucigaș, sau un om stăpînit de ură, de lăcomie, invidie, decît un om chinuit de un duh necurat, cum este copilul din Evanghelia de astăzi.
Întristarea noastră este că, astăzi, numărul credincioșilor tineri și bătrîni stăpîniți de asemenea patimi este cu mult mai mare ca odinioară.
Înclinarea oamenilor tot mai mult spre beție și desfrîu, spre necredință și grupări sectare, spre egoism, divorț și ucidere ne îngrijorează din ce în ce mai mult. Ba acest fenomen se extinde mai ales în rîndurile celor tineri, în ultimii ani, prin filmele de groază care duc la crimă și filmele imorale care împing, în masă, la păcate pe atîția tineri care cad pradă acestor droguri diabolice, străine de sufletul, de credința și cumințenia neamului nostru.
Dumneavoastră, frați creștini, în calitate de fii ai Bisericii lui Hristos, de părinți, de frați și educatori de copii,
AVEȚI MARD GRIJĂ
cum vă creșteți copii pe care vi i-a dat Dumnezeu!
Nu-i ucideți înainte de naștere prin avort, nici după naștere prin sminteală și lipsă de educație religioasă! Nu-i lăsați pradă beției, necredinței și desfrîului la vîrsta tinereții!
Sînt copiii dumneavoastră, dar sînt și copiii lui Hristos, care ne zice: Lăsați copiii să vină la Mine! (Luca 18, 16). Aveți grijă de copiii ce vi i-a dat Dumnezeu!
Vom da împreună GREU RĂSPUNS pentru ei, pentru fiecare suflet pierdut, furat, ucis de diavolul.
Duceți-i regulat la biserică, la rugăciune, la spovedanie, la Sfînta Împărtășanie. Puneți-le la îndemînă cărți creștinești de zidire sufletească și scăpați-i de desfrîu și necredință.
Rugăm pe bunul Dumnezeu să ne izbăvească pe toți de cursele cele cumplite ale diavolilor ucigași de oameni. Amin.