În duminica a patra după Paști, în cadrul Sfintei Liturghii din Biserica Ortodoxă se va citi relatarea vindecării de către Iisus Hristos a unui slăbănog (paralizat) la scăldătoarea Vitezda din Ierusalim, minune consemnată de Sfânta Evanghelie după Ioan în capitolul 5, versetele 1-15.
"În vremea aceea era o sărbătoare a iudeilor și Iisus S-a suit la Ierusalim. Iar în Ierusalim, lângă Poarta Oilor, era o scăldătoare, care se numea pe evreiește Vitezda, având cinci pridvoare. În acestea zăcea mulțime de bolnavi: orbi, șchiopi, uscați, așteptând mișcarea apei. Căci un înger al Domnului se cobora din când în când în scăldătoare și tulbura apa, și cine intra întâi după tulburarea apei, se făcea sănătos de orice boală era cuprins. Și era acolo un om care era bolnav de treizeci și opt de ani. Iisus, văzându-l pe acesta zăcând și știind că este așa încă de multă vreme, i-a zis: Voiești să te faci sănătos? Bolnavul I-a răspuns: Doamne, nu am om ca să mă arunce în scăldătoare, când se tulbură apa; că, până când vin eu, altul se coboară înaintea mea. Iisus i-a zis: Scoală-te, ia-ți patul tău și umblă! Și îndată omul s-a făcut sănătos, și-a luat patul și umbla. Dar, în ziua aceea era sâmbătă. Deci ziceau iudeii către cel vindecat: Este zi de sâmbătă și nu este îngăduit să-ți iei patul. El le-a răspuns: Cel Ce m-a făcut sănătos, Acela mi-a zis: Ia-ți patul tău și umblă! Ei l-au întrebat: Cine este Omul Care ți-a zis: Ia-ți patul tău și umblă? Iar cel vindecat nu știa Cine este, căci Iisus Se dăduse la o parte din mulțimea care era în acel loc. După aceasta, Iisus l-a aflat în templu și i-a zis: Iată că te-ai făcut sănătos. De acum să nu mai păcătuiești, ca să nu ți se întâmple ceva mai rău. Atunci, omul a plecat și a spus iudeilor că Iisus este Cel Care l-a făcut sănătos." (Ev. Ioan 5, 1-15)
În predica rostită la Catedrala Mitropolitană din Cluj-Napoca, în Duminica vindecării slăbănogului de la Vitezda, în anul 2000, vrednicul de pomenire Mitropolit Bartolomeu Anania sublinia importanța păstrării speranței până la capăt, atrăgând totodată atenția asupra singurătății bolnavului sau întemnițatului și a datoriei creștinului de a purta de grijă semenilor care-și poartă Crucea suferinței.
"Iubiți credincioși! În vechiul Ierusalim din vremea Mântuitorului Hristos se găsea un așezământ pentru suferinzi. Dar nu un așezământ spitalicesc, ci unul al puterii lui Dumnezeu. Era vorba de ceea ce limbajul biblic numește „scăldătoare” - noi am zice astăzi un bazin cu apă; îi spunem și piscină, inadecvat, dar era o apă obișnuită, însă, din când în când, prin voia lui Dumnezeu, devenea o apă neobișnuită, tămăduitoare. Nu era, deci, o apă vindecătoare din cele pe care le avem și noi din belșug în țara noastră pentru diferite boli, începând cu reumatismele și terminând cu afecțiunile gastro-intestinale. Aceea era o apă obișnuită, însă ni se spune în Sfânta Evanghelie după Ioan că, din când în când, la o vreme care nu se știa din timp, îngerul Domnului se pogora și tulbura apa, adică o agita, cu o aripă, credem noi. Și, după acest fenomen ceresc, dintre bolnavii care se găseau acolo și așteptau acest moment, îl pândeau, cel care izbutea să se arunce întâi în apă se făcea sănătos, indiferent de boala pe care o avea. Așadar, să reținem: îngerul Domnului făcea apa vindecătoare numai din când în când și numai pentru unul singur, nu pentru toți, cel care se arunca primul.
Printre mulțimea de bolnavi de toate felurile care se găseau acolo, se găsea și un bărbat care aștepta de nu mai puțin de treizeci și opt de ani. Era paralitic, nu putea să umble. Damblagiu. Bolnav de picioare. La un moment dat, Mântuitorul Hristos intră în acest loc și merge printre suferinzii care erau acolo și se oprește în fața acestui bărbat și îi pune o singură întrebare: „Vrei să te faci sănătos?”, la care bolnavul răspunde: „Vreau! Cum să nu vreau să mă fac?! De aceea sunt aici! Dar, vezi că eu sunt singur și nu are cine să mă ajute. Mi-ar trebui un om care să mă ajute să ajung și eu primul la marginea bazinului și să mă arunce în apă. Dar, neavând niciun om care să mă ajute, până să mă târăsc eu pe mâini, cu picioarele moi, altul mi-o ia înainte și se vindecă el și pleacă acasă, iar eu rămân aici.” Atunci Domnul se uită la el și îi spune doar atât: „Ridică-te, ia-ți patul și du-te acasă.” Minunea s-a petrecut într-o singură secundă, acela și-a simțit picioarele înzdrăvenite, s-a ridicat, și-a luat patul, adică targa pe care zăcea și care era alcătuită, ca orice targă, din două bârne cu o pânză în mijloc, a înfîșurat-o, a luat-o în spate și a plecat. Ni se mai menționează că era o zi de sâmbătă, zi în care evreii , după legea lor, nu aveau voie să facă niciun fel de lucrare și nici măcar să umble, să aibă o sarcină, o povară în spate, cum avea acesta. A primit observație din partea cărturarilor, a preoților, că n-are voie să meargă cu patul în spinare în zi de sâmbătă, dar acela a răspuns: „Cel Care m-a vindecat mi-a spus <Ia-ți patul tău și umblă, du-te acasă!>”. „Dar cine te-a vindecat?” „Nu știu.” De ce? Pentru că de îndată ce-l vindecase, Iisus S-a strecurat prin mulțime și S-a făcut nevăzut. Ceva mai târziu, Domnul l-a întâlnit în templu pe fostul paralitic și i-a spus: „De acum să nu mai greșești, ca să nu-ți fie ție mai rău.” Iar atunci a știut acela că Iisus fusese Cel care îl vindecase.
Iubiții mei, am citit în ziar sau am văzut la televizor, nu mai țin minte […], despre un bărbat, un tânăr paralitic care zace și acum în casă de foarte, foarte mulți ani, cincisprezece-douăzeci, și care era îngrijit de mama lui - caz impresionant. Și eu am avut un coleg de școală care a devenit preot și care a trebuit să o îngrijească el pe soacra lui vreme de șaisprezece ani. Era paralitică. Avea creierul bun, stomacul bun, intestinele bune, inima bună, numai că nu putea să se miște, să umble. Și îmi spunea: „Aceasta este crucea mea, o fac pentru că este mama soției mele, dar este crucea mea și de preot, și de om s-o ajut să trăiască.” Și a ajutat-o până a murit.
Bărbatul acesta de la lacul Betezda, așa se numea, n-avea pe nimeni. Era singura lui tristețe și singura lui plângere: „Cum să nu vreau, Doamne, să mă fac sănătos, dar dacă nu am un om, să mă ajute și pe mine, mi-o ia altul înainte!” Atunci, vedeți, când se constata că îngerul tulburase apa, vă închipuiți că era o vânzoleală teribilă, toți bolnavii, zecile, poate sutele de bolnavi care erau acolo se îngrămădeau, singuri sau ajutați de alții – cei mai mulți ajutați de alții, să ajungă la marginea bazinului și să-i arunce în apă. Acesta nu avea pe nimeni de treizeci și opt de ani. Ceea ce mă impresionează și ne impresionează este teribila singurătate a acestui om. Să fii bolnav, să ai nevoie de ajutorul cuiva, și să nu ai pe nimeni lângă tine – un prieten, un vecin, un cunoscut, o rudă, cineva din familie. Fie că nu avea pe nimeni, fie că nimeni nu se interesa de el. Fiecare își vedea de viața lui, de interesele lui. „E paralitic, așa a vrut Dumnezeu cu el, ce să-i fac?” Ni se întâmplă și nouă de atâtea ori să trecem pe lângă suferința omului considerând că nu ne privește, că îl privește pe el sau, cel mult, îi privește pe alții, că nu pe noi. Aceasta era singura plângere: „Doamne, nu am om care să mă ajute!” Omul aștepta un Om. Și, dacă nu a venit omul, a venit Dumnezeu. În aproape toate celelalte împrejurări, bolnavii Îl căutau pe Domnul Iisus, pe Dumnezeu. Se așezau slăbănogii, leproșii și orbii la marginea drumului pe unde știau că va trece Iisus și Îi cereau ajutor: „Iisuse, Fiul lui David, miluiește-mă, ai milă de mine!” „Ce vrei?” „Vreau să văd!” „Vezi!” „Ce vrei?” „Vreau să merg!” „Mergi!” „Ce vrei?” „Vreau să nu mai am lepră!” „Curăță-te!” Și minunea se producea uneori în urma unei întrebări: „Crezi tu că pot să fac Eu aceasta?” De data aceasta nu bolnavul a ieșit înaintea lui Dumnezeu, ci Dumnezeu a ieșit înaintea bolnavului.
Sfântul Evanghelist menționează că Iisus știa despre el, știa, desigur, cu puterea Sa dumnezeiească, știa că este acolo de foarte, foarte multă vreme. Și nu S-a oprit în fața unuia care venise de o săptămână, sau o lună, sau cu un an înainte, și care, poate, avea pe cineva lângă el, un om să îl ajute, ci S-a oprit în fața unuia care zăcea de foarte multă vreme – imaginați-vă că acesta era un bărbat de cincizeci-șaizeci de ani. […] Aproape o viață întreagă să fii suferind și să suferi în singurătate. Și, repet, dacă nu l-a căutat el pe Dumnezeu, l-a căutat Dumnezeu pe el, l-a descoperit și l-a vindecat.
Iubiții mei, pregătind predica de astăzi, am aflat ieri și eu, ca toată lumea, că, în sfârșit, Ilie Ilașcu a fost eliberat din închisoare. Și m-am bucurat și I-am mulțumit lui Dumnezeu. Așa cum știți, noi, împreună, în această catedrală, ne-am rugat pentru el duminică de duminică, sărbătoare de sărbătoare.
Desigur, ne-am rugat cu gândul că Dumnezeu o să facă în așa fel ca un condamnat la moarte să fie, totuși, grațiat și eliberat. Dar scopul nostru principal era acela ca Ilie să nu se simtă singur. Nu era în puterea noastră să îl eliberăm. Acestea sunt resorturi politice, care nu țin de noi, de Biserică. Dar noi am vrut ca Ilie să nu fie singur acolo unde este. Iar eu am făcut-o cu tot sufletul și cu toată căldura, pentru că eu am avut în viață aceasta experiență și știu ce înseamnă singurătatea închisorii, a celulei, în care, cu fiecare zi care trece, ai impresia că lumea se îndepărtează de tine, și mamă și tată și soție și copii, dacă ai, și rude și prieteni, toți își văd de treburile lor, pentru că viața merge înainte, iar tu rămâi acolo zi de zi, lună de lună și an de an și ai impresia că toată omenirea s-a îndepărtat undeva pe altă planetă și că tu ai rămas singur acolo.
Aș vrea să vă fac o mărturisire. Eu vorbesc foarte rar de experiența mea de acest fel, pentru că în niciun caz nu vreau să par altceva decât un om obișnuit, cu păcatele lui, cu suferințele lui, dar trebuie să vă spun că mulți ani am trecut prin localitatea Aiud fără să mă interesez unde anume este închisoarea. Eu nu o văzusem niciodată pe dinafară, ci numai pe dinăuntru.
Și de-abia în 1990, întorcându-mă de la Albă Iulia, de la Ziua Națională – 1 Decembrie, i-am spus șoferului meu: „Tu știi unde se găsește pușcăria?” Și a zis: „Nu știu, dar să întrebăm.” Și a întrebat și era numai o stradă dincolo. Și m-am dat jos din mașină și m-am uitat lung la ea, uriașă și sinstră, așa cum arată, și știți care a fost sentimentul? Nu îmi venea să cred că se găsește pe pământ, pe planeta Pământ, și că se găsește într-o localitate locuită de oameni, că dincolo, pe strada de alături, anume câțiva pași, și în vremea aceea fuseseră oameni liberi, familii cu copii, copii care mergeau la școală, bărbați și femei care mergeau la serviciu, care sărbătoreau un Crăciun, un Paște... Nu-i vorba că trăiau bine, faptul că erau acolo. Și mi se părea incredibil că, totuși, acest așezământ, această temniță, se găsește în mijlocul lumii, atât de cumplit fusese sentimentul singurătății.
Dar știți care este singurul sentiment care te salvează, pe lângă cultură? Credința în Dumnezeu și faptul că tu te rogi pentru alții și că știi că și alții se roagă pentru tine. Acest lucru se simte, iubiții mei. Așa cum nevăzătorii, orbii, capătă un simț în plus, tot așa și condamnatul, la singurătate, capătă simțuri în plus. Evaluează timpul, deși nu știe niciodată dacă este luni sau marți, dacă este ora două sau douăzeci. Simțul acsta te călăuzește și te învață să știi că unii se gândesc și se roagă pentru tine. Dar nu numai în viață, ci și dincolo, și aici am să vă spun ceva din experiența mea.
După ce am ieșit din închisoare, am fost chemat de un fost camarad de-al meu de suferință, care făcuse șaisprezece ani de temniță. M-a chemat pe mine și pe încă un părinte arhimandrit de la Patriarhie. Eram prieteni, ne spuneam „tu” încă din închisoare. L-am găsit pe pat și a spus: „Iată, am cancer și urmează ca peste câteva zile după diagnosticul medicilor să mă mut la Domnul.” Era foarte credincios. „Și v-am chemat să stăm de vorbă ca niște prieteni și să îmi iau rămas bun. Vă asigur: m-am spovedit, m-am împărtășit.” - el se căsătorise între timp și avea o soție admirabilă, care îl îngrijea – și ne-a vorbit vreme de un ceas și jumătate, poate mai mult, noi stând pe două scăunele lângă patul lui. Și, în final, ce ne-a spus? „Dragii mei, sunteți preoți amândoi. Eu mă duc dincolo, dar voi să nu mă uitați și să vă rugați pentru mine. Că, dacă o să vă rugați, eu o să simt acest lucru. Dar, dacă nu o să vă rugați, eu am să mă simt acolo foarte singur. Și ar trebui să aveți milă de mine și să nu mă condamnați și voi la singurătate.”
S-a stins peste câteva zile, într-adevăr, și pe Ion îl pomenesc la fiecare proscomidie, de câte ori slujesc Sfânta Liturghie, pentru că nu pot să uit această rugăminte și, mai cu seamă, acest accent: „Eu am să simt acolo!”.
Dragii mei, rugăciunea este aceea care străbate orice zid, orice depărtare, orice temniță, orice boltă de beton. În calea rugăciunii și a aripilor ei nu există niciun fel de obstacol. Nu poate fi oprită nici de depărtările cerului sau ale iadului. De aceea, ne rugăm pentru cei vii și pentru cei morți, pentru că rugăciunea pătrunde și prin moarte, pătrunde prin mormânt, prin pământ, pătrunde prin întuneric și duce lumină. Noi nu suntem iisuși ca să putem să ieșim în întâmpinarea bolnavului, a suferindului, dar suntem oameni creștini, cu putere de rugăciune, și ne rugăm.
De aceea ne-am rugat pentru Ilie câțiva ani buni, până când a vrut Dumnezeu să fie liber, să-și revadă soția și copilul, să încerce să-și reia viața normală și să creadă în viață după ce, condamnat la moarte, a stat câțiva ani de zile cu sabia lui Damocles deasupra creștetului său. Să fiți mulțumiți că ne-am rugat pentru el! Eu nu-l cunosc, nu l-am văzut decât în poză, s-ar putea să nu-l cunosc niciodată, dar sunt încredințat că el a simțit rugăciunile noastre, ale tuturor celor care s-au rugat pentru el în acest timp și că acestea l-au întremat și l-au ajutat, așa după cum un bolnav în spital, pe lângă iscusința medicului, dacă este asistat prin medic sau prin preot și de credință, organismul lui capătă puteri sporite de rezistență împotriva bolii și capătă mai multe șanse de a se vindeca.
Este învățătura pe care aș vrea să o reținem din Evanghelia de astăzi. Și am să închei cu încă ceva din aceeași Evanghelie. Minunea se producea în apa de la lacul Betezda, din vreme în vreme, atunci când nimeni nu știa. Aceasta însemna că toți bolnavii trebuia să stea într-o permanentă, sau aproape permanentă, stare de veghe. Ei, sau cei de lângă ei, care îi ajutau. Cu ochii deschiși, pentru ca să prindă clipa când vine îngerul și când apa devine tămăduitoare. O stare nu de simplă așteptare, dar o stare de speranță și de veghe, iar omul acesta veghease și sperasevreme de treizeci și opt de ani. Și Dumnezeu a ținut seama de această veghe, de aceea i-a venit în față și l-a vindecat.
Va mai fi un fenomen al lui Dumnezeu despre care nimeni nu cunoaște niciun termen, și anume A Doua Venire a Domnului, când se va produce Învierea de Obște din morți și Dreapta Judecată. Au încercat și ucenicii să-L ispitească pe Iisus și să afle când va fi sfârșitul lumii. Și a spus: „Nu. Acest momnt doar Tatăl îl știe. De aceea, privegheați și vă rugați”, a spus Domnul, „că nu știți ziua și nici ceasul când Fiul Omului va veni.” Noi, creștinii, suntem obligați să stăm în permanentă stare de veghe. Așa cum omul nu-și cunoaște clipa când va să moară, tot așa noi, ca omenire, nu cunoaștem clipa când o să înviem. Dar și pentru una, și pentru alta, creștinul trebuie să fie în permanență pregătit și să stea drept, în stare de veghe, în stare de rugăciune și, mai cu seamă, în stare de speranță. Dacă paraliticul din Evanghelie nu ar fi avut această speranță, nu ar fi răbdat să stea treizeci și opt de ani – o viață întreagă – în același loc, așteptând și sperând, așteptând și sperând, și, dacă a așteptat și a sperat, Dumnezeu a venit. Veți zici: „târziu!” - târziu, dar a venit. El hotărăște când.
De aceea, iubiții mei, să avem credință, să fim treji, să stăm de veghe, să așteptăm și să sperăm și Dumnezeu va veni la fiecare atunci când crede El. Amin."
(fragmente din predica Mitropolitului Bartolomeu Anania la Duminica vindecării slăbănogului de la Vitezda, Catedrala Mitropolitană Cluj-Napoca, 2000)
Sau direct în conturile Media Root de la Banca Transilvania:
Autentifică-te sau înregistrează-te pentru a trimite comentarii.
Întrucât unii din creștini s-au rupt de Biserica lui Hristos și cinstesc sabatul Legii vechi, în loc de Duminică, ziua Învierii lui Hristos, am căutat să vă explic la Evanghelia de astăzi ce însemnătate a avut sabatul iudaic, cât a fost respectat, când și de ce a fost schimbat cu ziua Duminicii de Însuși Hristos și Sfinții Săi Apostoli.
„Nimeni deci să nu vă judece pentru mâncare sau băutură, sau cu privire la vreo sărbătoare, sau lună nouă, sau la sâmbete, care sunt umbre celor viitoare” (Coloseni, 2, 16-17)
Hristos a înviat !
Iubiți credincioși,
În Evanghelia de azi vedem că Iisus Hristos a vindecat într-o zi de sâmbătă un slăbănog care zăcea de 38 de ani. Pentru aceasta s-au supărat iudeii căci Domnul a călcat porunca sâmbetei. De veți asculta însă cu luare aminte cele ce vom vorbi astăzi, veți înțelege luminat că serbarea sâmbetei nu este dată creștinilor, ci evreilor și totodată veți înțelege că atât Mântuitorul, cât și Sfinții Apostoli au desființat prin cuvânt și faptă serbarea Sâmbetei.
Mai întâi voi arăta că de la Adam și până la Moise, timp de 4108 ani, nici unul dintre patriarhii cei vechi nu au ținut sâmbăta ca sărbătoare. Ca să ne dăm seama de acest mare adevăr, vom apela la mărturisirile Sfintei Scripturi, prin care vom arăta, că Dumnezeu făcând pe om, nu i-a dat poruncă de la început, să serbeze vreo zi, ci numai l-a așezat în grădina Edenului, adică în Rai, ca să-l lucreze și să-l păzească (Facere 2, 15).
Apoi i-a dat prima poruncă, de a nu mânca din pomul cunoștinței binelui și răului (Facere 2, 17). Ba, mai mult. După ce Adam a călcat porunca lui Dumnezeu și a fost izgonit din Rai, nu a primit nici o poruncă de la Dumnezeu să serbeze vreo zi. Dimpotrivă, toată viața lui de acum devine o muncă continuă sub forma blestemului și i se dă poruncă și canon de la Dumnezeu care îi zice: “În sudoarea feței tale îți vei mânca pâinea ta, până te vei întoarce în pământul din care ești luat; căci pământ ești și în pământ te vei întoarce” (Facere, 3, 19).
Nici o mărturie nu avem în Biblie care să ne arate că Adam, Noe, Avraam, Isaac, Iacov și ceilalți patriarhi aleși de Dumnezeu până la Moise, ar fi serbat sâmbăta.
Dar poate va zice cineva că Avraam a păzit poruncile lui Dumnezeu. Da, le-a păzit cu mare sfințenie, de aceea a și fost binecuvântat de Dumnezeu să fie tată a multor neamuri. Dar nu porunca sâmbetei, ci iată care porunci a auzit Avraam: “Ieși din pământul tău, din neamul tău și din casa tatălui tău și vino în pământul pe care ți-l voi arăta Eu” (Facere 12, 1); “altă poruncă: Iar legământul dintre Mine și tine și urmașii tăi de după tine din neam în neam, pe care trebuie să-l păziți, este acesta: toți cei de parte bărbătească ai voștri să se taie împrejur” (Facere 17, 10).
Altă poruncă dată lui Avraam este aceasta: “Să nu ți se pară grele cuvintele cele pentru prunc și pentru roabă: toate câte-ți va zice Sarra, ascultă glasul ei” (Facere 21, 12), adică să izgonească pe roaba Agar cu fiul ei. Altădată poruncește Dumnezeu lui Avraam: “Ia pe fiul tău, pe Isaac, pe singurul tău fiu, pe care-l iubești, și du-te în pământul Moria și adu-l acolo ardere de tot, pe un munte pe care ți-l voi arăta Eu” (Facere 22, 2).
Așadar, după cum vedem din cele arătate până aici, nici una din poruncile pe care le-a primit Avraam de la Dumnezeu nu se referă la serbarea sâmbetei. Primul loc unde se vorbește în Sfânta Scriptură despre Sabat, ca zi de odihnă, este la Ieșire, unde Moise vorbește poporului în pustie, zicând: “Iată ce a zis Domnul: Mâine este odihnă, odihna cea sfântă în cinstea Domnului; ce trebuie copt, coaceți, ce trebuie fiert, fierbeți astăzi, și ce va rămâne lăsați să rămână pe a doua zi” (Ieșirea 16, 23).
Dacă vor zice vouă că în Decalog în porunca IV-a se scrie: Adu-ți aminte de ziua Sâmbetei, ca să o sfințești pe ea, și prin aceasta, vor zice că sâmbăta a existat și mai înainte de Moise ca sărbătoare, și de aceea zice: "Adu-ți aminte", apoi să le spuneți că evreii, când au ajuns în pustia Sin au primit porunca cea pentru ținerea Sâmbetei, Moise, pe muntele Sinai, le aduce aminte de această poruncă a Sabatului, pe care o primise înainte în pustia Sin, și nicidecum că sâmbăta a fost de la Adam până la Moise.
Încă și aceasta e bine să țineți minte, că sâmbăta nu s-a dat pentru toate popoarele lumii să se țină ca sărbătoare, ci numai evreilor, ca amintire de binefacerile cele mari ale lui Dumnezeu, prin care El i-a scos din robia Egiptului.
Acest adevăr îl arată Sfânta Scriptură, zicând: “Adu-ți aminte că ai fost rob în pământul Egiptului și Domnul Dumnezeul tău te-a scos de acolo cu mână tare și cu braț înalt, și de aceea ți-a poruncit Domnul Dumnezeul tău să păzești ziua odihnei și să o ții cu sfințenie” (Deuteronom 5, 15).
Deci celelalte neamuri nu au acest așezământ dat lor de la Dumnezeu de a serba ziua sâmbetei. Legea Veche a fost dată pentru un timp limitat, adică până era să vină Urmașul, Căruia I s-a dat făgăduința (Galateni 3, 19).
Deci sâmbăta n-a fost dată ca sărbătoare tuturor neamurilor, nici pentru toate timpurile. Legea cea Veche, împreună cu Sâmbăta, au încetat de a mai fi întru totul valabile în Legea Darului. Acest adevăr îl arată Sfântul Apostol Pavel, zicând: “Trecut-a umbra Legii și Darul a venit” (Evrei 8, 5; Coloseni 2, 16-17); “Cele vechi au trecut, iată toate sunt noi” (Evrei 8, 13).
Această încetare a Legii Vechi a fost proorocită de sfinții prooroci. Despre aceasta spune marele prooroc Ieremia: “Iată vin zile, zice Domnul, când voi încheia cu casa lui Israel și cu casa lui Iuda un legământ nou. Însă nu ca legământul pe care l-am încheiat cu părinții lor în ziua când i-am luat de mână ca să-i scot din pământul Egiptului. Acel legământ ei l-au călcat deși Eu am rămas în legătură cu ei, zice Domnul. Dar iată legământul pe care-l voi încheia cu casa lui Israel, după zilele acelea, zice Domnul: Voi pune Legea Mea înăuntrul lor și pe inimile lor voi scrie și le voi fi Dumnezeu, iar ei Îmi vor fi popor” (Ieremia 31, 31-33).
Să vedem acum în ce fel Iisus Hristos și Sfinții Apostoli au desființat Sâmbăta Legii Vechi prin învățătură și fapte. Auzim pe Mântuitorul, zicând: “Tatăl Meu până acum lucrează și Eu lucrez” (Ioan 5, 17). Când a zis Hristos aceste cuvinte? Când “căutau iudeii să-L omoare, că dezlega sâmbăta” (Ioan 5, 16).
Deci, dacă Mântuitorul lucra sâmbăta, arăta că și Tatăl Său lucrează sâmbăta. Atunci care ar fi vina celor ce urmează lui Hristos care lucrează și nu țin sâmbăta? Dacă cineva ne-ar învinui că lucrăm sâmbăta, să audă unii ca aceștia, că și “iudeii căutau să-L omoare pe Iisus că dezleagă sâmbăta” (Ioan 5, 18). Auzim pe Mântuitorul zicând:
“Dacă-Mi slujește cineva, să-Mi urmeze” (Ioan 12, 26).
Și dacă Tatăl și Fiul lucrează sâmbăta, cine poate învinui pe Dumnezeu că dezleagă sâmbăta?
Cine poate să învinuiască pe creștini că urmează lui Hristos, adică dacă lucrează sâmbăta și fac ceea ce a făcut Hristos Domnul? Câtă orbire au mințile acelea, care nu văd ce a făcut Hristos sâmbăta! Oare nu sâmbăta a vindecat Mântuitorul pe slăbănogul din Evanghelia de azi? Dar nu numai că l-a vindecat, ci l-a pus și la lucru, poruncindu-i să-și ia patul și să meargă cu el la casa sa (Ioan 5, 8-9).
Vechiul Testament nu dădea voie să facă acest lucru (Ieremia 17, 21; Neemia 13, 15).
Dar și orbul din naștere a fost vindecat în zi de sâmbătă (Ioan 9, 14), și omul cu mâna uscată a fost vindecat în ziua sâmbetei (Luca 6, 6-10; Matei 12, 10-13; Marcu 3, 1-5). Și femeia cea gârboavă de 18 ani tot sâmbăta a fost vindecată de Mântuitorul (Luca 13, 14).
Ucenicii Domnului, urmând pilda Învățătorului Lor, mergând sâmbăta prin lanurile de grâu, smulgeau spice și le frecau în palme spre a le mânca (Marcu 2, 23-24; Luca 6, 1-3). Când fariseii și cărturarii Îl învinuiau pe Iisus că nu păzește sâmbăta, El le răspundea că “Fiul Omului este Domn și al sâmbetei” (Luca 6, 5) și le zicea:
“Sâmbăta a fost făcută pentru om, iar nu omul pentru sâmbătă” (Marcu 2, 27).
Iată de ce marele Apostol Pavel zice: „Nimeni deci să nu vă judece pentru mâncare sau băutură, sau cu privire la vreo sărbătoare, sau lună nouă, sau la sâmbete, care sunt umbră celor viitoare, iar trupul este al lui Hristos” (Coloseni 2, 16-17).
Iubiți credincioși,
Pentru a vă încredința mai bine că Iisus Mântuitorul nostru și sfinții Săi ucenici și Apostoli, au desființat sărbătoarea sâmbetei, citiți Sfânta Scriptură în următoarele locuri: Porunca I - Matei 12, 1-3 și 10-18; Porunca a 2-a, la I Corinteni 10, 14 și I Ioan 5, 21; Porunca a 3-a, la Iacov 4, 12; Porunca a 5-a la Matei 15, 4; 19, 18; Marcu 7, 10 și Efeseni 6, 1-2; Porunca a 6-a la Matei 19, 18; Marcu 10, 19 și Romani 13, 9; Porunca a 8-a, la Matei 19, 18; Marcu 10, 19 și Romani 13, 9 și Porunca a 9-a Matei 19, 18; Marcu 10, 19 și Romani 13, 9 și Porunca a 10-a, la Romani 13, 9.
Vedeți că nici într-o parte a Sfintei Evanghelii sau în vreo epistolă a Sfinților Apostoli, nu găsim lămurire sau măcar aluzie la porunca a 4-a, despre ziua sabatului? Acestea ne dovedesc clar că nu era obligatorie pe vremea Mântuitorului și a Sfinților Apostoli serbarea sâmbetei pentru cei ce credeau în Hristos.
Iar ca să înțelegeți că Duminica, ziua cea dintâi a săptămânii, a luat locul sâmbetei în Biserica creștină, să citiți în Sfânta Scriptură în aceste locuri: Ioan 20, 1-15 și 26 și veți vedea că Duminica, ziua întâi a săptămânii, a înviat Domnul; Duminica, a 8-a zi după înviere, s-a arătat Mântuitorul Sfinților Apostoli fiind ușile încuiate, și a fost pipăit în coastă de Toma (Ioan 20, 27); Duminică, în drum spre Emaus, Luca și Cleopa au călătorit cu Domnul (Luca 24, 13-31) Duminică la Cincizecime s-a pogorât Duhul Sfânt (Leviticul 23, 15-16; Fapte 2, 1-4); Duminica frângeau Apostolii pâinea, adică se împărtășeau cu Sfintele Taine (Fapte 2, 46; 20, 7- 12); Duminica s-a descoperit Apocalipsa Sfântul Ioan Evanghelistul (vezi Apocalisa 1, 10). În Duminici adunau creștinii ajutoare pentru sfinți, după porunca marelui Pavel (I Corinteni 16, 1-2).
Dar spune undeva că Dumnezeu va lăsa altă zi de sărbătoare poporului Său?
Auzi ce scrie Sfânta Scriptură: “Drept aceea a lăsat Dumnezeu altă sărbătoare de odihnă poporului” (Evrei 4, 9; 4, 11; 8, 13; Apocalipsa 14, 13). Așadar în Noul Testament altă zi de odihnă este rânduită de Dumnezeu creștinilor, adică Duminica sau ziua întâia a săptămânii.
După cum vedem, multă orbire sufletească era pe vremea Mântuitorului la farisei, cărturari și legiuitori, care, văzând atâtea minuni și semne care se făceau de către Mântuitorul nostru în ziua sâmbetei nu cunoșteau că Hristos este Dumnezeu, care le dăduse poruncă să serbeze sâmbăta în pustie și care acum a venit să dezlege și să desființeze sâmbăta, Legea Veche, și să așeze altă zi de sărbătoare neamului omenesc care va crede în El. Această orbire și întunecare sufletească o au toți sectarii, care, nevrând a ține ca zi de odihnă Duminica, ziua în care a înviat Domnul, se țin de umbră și defaimă Harul Noului Așezământ.
Iubiți credincioși,
În cele ce urmează, vom arăta și mai luminat cele despre sâmbătă și despre rătăcirea celor ce țin de sâmbăta Legii Vechi, care a fost umbră și închipuirii din Legea Harului. Acest adevăr îl arată marele Apostol Pavel când zice: “Nimeni deci să nu vă judece pentru mâncare sau băutură, sau cu privire la vreo sărbătoare sau lună nouă, sau la sâmbete, care sunt umbra celor viitoare, iar trupul este al lui Hristos” (Coloseni 2, 16-17).
Iată ce doresc să vă spun în această privință. Cuvântul "sabat", "sâmbătă", din evreiește, înseamnă "odihnă". După ieșirea din Egipt, Dumnezeu a poruncit evreilor să prăznuiască ziua aceasta ca zi de amintire despre ziua a șaptea în care Dumnezeu S-a odihnit de faptele Sale după zidirea lumii (Facere 2, 2-3; Ieșirea 35, 2-3) și îndeosebi pentru a le aminti evreilor despre izbăvirea lor din robia Egiptenilor (Deuteronom 5, 13-15).
Noi creștinii, asemenea prăznuim ziua a șaptea din săptămână, însă nu sâmbăta cea veche, evreiască, ci pe cea nouă, creștină, adică ziua Învierii, când s-a săvârșit înnoirea neamului omenesc.
“Dacă este cineva în Hristos, este făptură nouă” (II Corinteni 5, 17; Galateni 6, 15); “că a Lui făptură suntem, zidiți în Hristos Iisus spre fapte bune” (Efeseni 2, 10). Prăznuim nu sâmbăta, ci Duminica, pentru că în această zi am fost izbăviți, nu din robia egipteană, în care nici noi, nici părinții noștri nu au fost vreodată; ci dintr-o robie generală și mult mai grea, din ROBIA DIAVOLULUI de care scăpăm, după cum ne învață Sfântul Apostol Petru, prin Învierea lui Iisus Hristos (I Petru 3, 21).
În ziua aceasta și nu sâmbăta sau în altă zi, Hristos “a surpat prin moartea Sa pe cel ce are stăpânirea morții, adică pe diavolul, și a izbăvit pe acei pe care frica morții îi ținea în robie toată viața” (Evrei 2, 14-15). În ziua aceasta și nu în alta, Hristos S-a sculat “pentru îndreptarea noastră” (Romani 4, 25).
“Iar dacă Hristos nu a înviat, zadarnică este credința voastră, sunteți încă în păcatele voastre” (I Corinteni 15, 17).
Iată, pentru ce noi creștinii prăznuim ziua Învierii, ca zi a noii zidiri a omului, ca ziua izbăvirii noastre și a întregii noi lumi din robia diavolului, de păcate, de blestem și de moartea cea duhovnicească. Dar poate vor zice unii sectanți că “a binecuvântat Dumnzeu ziua a șaptea și a sfințit-o pentru că într-însa S-a odihnit de toate lucrurile Sale, pe care le-a făcut și le-a pus în rânduială” (Facere 2, 2-3). Dar în acest loc al Sfintei Scripturi nu ne spune că Dumnezeu a poruncit oamenilor să cinstească sâmbăta. Se spune că Dumnezeu S-a odihnit în ziua a șaptea de faptele Sale, adică El a încetat a zidi. Că El a binecuvântat și a sfințit ziua aceasta pentru a aminti oamenilor despre sfârșitul creației și atât.
În Rai pentru oameni toate zilele erau la fel, toate zile de fericire, fiind totodată și zile de muncă pentru a lucra și a păzi grădina Edenului (Facere 2, 15).
Iar după CĂDEREA ÎN PĂCAT a primilor oameni și alungarea lor din Rai, ei trebuiau, ca pedeapsă, să lucreze și să se hrănească cu necazuri în toate zilele vieții lor (Facere 3, 17), prin urmare și în ziua sâmbetei. Și într-adevăr, din Sfânta Scriptură nicăieri nu se vede că strămoșii noștri: Noe, Avraam, Isaac, Iacob și alții ar fi prăznuit ziua sâmbetei.
Numai pe timpul lui Moise după ieșirea evreilor din Egipt, Dumnezeu dă evreilor în pustie, pentru prima dată poruncă despre sâmbătă (Ieșirea 16, 23-26). Și aceasta, pentru că evreii erau întotdeauna nemulțumiți, să-și amintească și să mulțumească în ziua aceasta lui Dumnezeu, Care i-a scos din robia egiptenilor (Deuteronom 5, 12-15).
Dacă scrie în Sfânta Scriptură că Dumnezeu zice prin Moise: „Adu-ți aminte de ziua odihnei” (Ieșirea 20, 8) să nu creadă cineva că serbarea sâmbetei a fost de la începutul lumii. Nu, cu adevărat. Ci de această poruncă le aduce aminte pe Sinai, că porunca Sâmbetei a fost dată puțin mai înainte evreilor în pustiul Sin, când erau tot sub conducerea lui Moise (vezi Ieșirea 16, 23-30) și le-a repetat pe muntele Sinai porunca pe care le-o dăduse mai înainte, în pustiul Sin, cum am arătat mai sus. De aceea a zis Dumnezeu: "Adu-ți aminte!"
Trebuie să înțelegem că evreii erau obligați să prăznuiască sâmbăta. Altfel, ei cădeau sub blestemul legii (Deuteronom 26; 27). Noi creștinii nu mai suntem sub lege, ci sub Harul lui Hristos, Care ne-a răscumpărat din acest blestem (Romani 6, 14). Sfântul Apostol Pavel învață că: „Hristos ne-a răscumpărat din blestemul legii, făcându-Se pentru noi blestem”. Ce este legea? Pentru călcările de poruncă s-a adus legea, până când era să vină Sămânța căreia i s-a dat făgăduința. Pentru aceea ne-a fost nouă legea învățătoare spre Hristos,
ca din credința în Hristos Iisus să ne îndreptăm.
Iar dacă a venit credința, nu mai suntem sub Învățător, căci pe toți fii ai lui Dumnezeu ne-a făcut, prin credința în Iisus Hristos (Galateni 3, 19-26).
„Domnul a desființat vrăjmășia în Trupul Său, legea poruncilor și învățăturile ei”... (Efeseni 2, 15).
De ar zice cineva că sâmbăta este numită lege veșnică și legătură veșnică (Ieșirea 31, 16-17) și de aceea trebuie a se ține ca sărbătoare veșnică, unul ca acela să știe că Dumnezeu, fiind Creator și Legiuitor, poate să strice nu numai toate legile Sale ci și legăturile Sale, deși a spus că le dă până în veac (I Regi 2, 30).
Legătura nu este un contract între om și Dumnezeu.
Căci contractează ceva numai cei egali între ei. Legătura este manifestarea milei lui Dumnezeu și a bunei Sale voințe către om.
Iar făgăduințele, legile, legăturile, poruncile, așezămintele Sale, Dumnezeu le poate schimba sau chiar nimici cu totul, dacă oamenii nu sunt vrednici de ele. Așa de pildă: "Legătură veșnică" au fost numite jertfele și alte așezăminte din Vechiul Testament (Levitic 7, 30; Ieșirea 21, 6; 40, 15) dar în Noul Testament toate sunt înlăturate.
N-a fost legătură mai mare decât legătura prin tăierea împrejur, aceasta fiind superioară sâmbetei, nu numai după timp, fiind mai veche, ci și după însemnătate. Însuși Mântuitorul a spus că ea este mai importantă decât sâmbăta: „Moise, zice Hristos, v-a dat tăierea împrejur, nu că este de la Moise, ci de la părinți, și sâmbăta tăiați împrejur pe om. Dacă omul primește tăierea împrejur sâmbăta, ca să nu se strice Legea lui Moise, vă mâniați pe Mine că am făcut sâmbăta un om întreg sănătos?” (Ioan 7, 22-23).
Astfel, pentru tăierea împrejur se calcă sâmbăta.
Și ea, de asemenea, se numește "legătură veșnică". Călcătorii ei se condamnau la moarte: „Veți tăia împrejur, a spus Dumnezeu încă lui Avraam, marginea trupului vostru și va fi semn de legătură între Mine și voi... Și va fi legătura Mea peste trupul vostru întru legătură veșnică. Și partea bărbătească ce nu-și va tăia împrejur marginea trupului său în ziua a opta, pierde-se-va sufletul acela din poporul său, pentru că a călcat legământul Meu” (Facere 17, 11-13).
Și, iată, această "legătură veșnică" despre tăierea împrejur ce a fost mai mare decât sâmbăta este înlăturată de Sfinții Apostoli la sinodul lor, când creștinii din iudei au început să ceară la creștinii din păgâni ca dânșii să păzească tăierea împrejur și legea lui Moise.
Apostolii, adunându-se împreună, au hotărât, zicând:
„Pentru că părutu-s-a Duhului Sfânt și nouă, să nu vi se pună nici o greutate în plus afară de cele ce sunt necesare: să vă feriți de cele jertfite idolilor și de sânge și de (animale) sugrumate și de desfrâu, de care păzindu-vă, bine veți face” (Fapte 15, 28-29).
Prin această hotărâre, Sfinții Apostoli au înlăturat nu numai tăierea împrejur, care era mai mare decât sâmbăta, ci și toată legea ceremonială a lui Moise, cu sărbătorile, lunile noi, sâmbetele și altele ale ei (Vezi Coloseni 2, 16-17; Galateni 5, 6; 6, 15).
De va cugeta cineva la cuvintele lui Hristos care a zis:
„Să nu socotiți că am venit să stric Legea sau proorocii, nu am venit să stric, ci să împlinesc” (Matei 5, 17), va înțelege că El a ținut și sâmbăta. La aceasta trebuie să știm că Hristos a ținut sâmbăta pentru că era iudeu după trup și trebuia să se supună legii ceremoniale a lui Moise până la înlăturarea acestei legi; până la încheierea cu oamenii a
Legăturii noi din Sângele Lui (Luca 22, 20),
adică până la vremea suferințelor Lui și a strălucitei Sale învieri, când a venit sfârșitul Vechiului Testament, prezis încă de marele prooroc Ieremia (Ieremia 31, 31-32).
Atunci Hristos a stricat legea poruncilor cu dogmele Sale (Efeseni 4, 15).
Pe temeiul că Hristos a ținut sâmbăta, nu putem susține că și creștinii trebuie s-o cinstească. Hristos, ca iudeu, prăznuia sărbătorile evreiești. Hristos, ca iudeu, a primit tăierea împrejur; sectanții, însă, nu se taie împrejur. Pentru ce și până când a cinstit Hristos sâmbăta s-a lămurit mai sus.
Din textele aduse din Sfânta Scriptură nu se vede că și creștinii sunt datori să prăznuiască ziua sâmbetei. În ele se vorbește despre faptul că Hristos a învățat pe evrei de obicei sâmbăta în sinagogile lor, și atât. Învăța însă sâmbăta, fiindcă atunci se adunau evreii în sinagogile lor pentru rugăciuni și Hristos putea să aibă ascultători.
Poate cineva ar zice că Hristos spunea ucenicilor Săi: „Rugați-vă ca să nu fie fuga voastră iarna, nici sâmbăta” (Matei 24, 20) și că prin aceasta Hristos ar fi arătat sfințenia sâmbetei. Trebuie să înțelegem că cuvintele acestea ale Domnului nu obligă deloc pe creștini să prăznuiască sâmbăta. Altfel, ar trebui să cinstim și să serbăm și iarna.
Cuvintele acestea arată numai apropiata dărâmare a Ierusalimului și greutatea pe care puteau s-o îndure ucenicii lui Hristos, dacă această dărâmare s-ar întâmpla iarna pe neașteptate, când ei ar fi putut să moară de frig pe drumuri curând, până la patimile și învierea lui Hristos, când încă nu era pe deplin înlăturată sâmbăta cea veche și în vremea când era greu să fugi din Ierusalim pentru că sâmbăta porțile orașului se închideau.
Iată, deci, de unde se vede că Hristos a înlăturat sâmbăta. Căci Legea lui Moise a avut „umbra bunătăților viitoare, iar nu însuși chipul lucrurilor” (Evrei 10, 1).
Pentru aceasta Hristos-Mesia, venind și îndeplinind toată Legea (Matei 5, 17) și poruncile Vechiului Testament (Ioan 15, 10),
El însuși a COMENTAT unele din ele și pe altele le-a SCHIMBAT.
În general, a înlăturat legea poruncilor prin învățătura Sa (Efeseni 2, 15), iar sâmbăta cu totul a înlăturat-o prin cuvânt și prin fapte.
Așa, de pildă, El însuși a călcat-o, vindecând sâmbăta bolnavii și pe cel cu mâna uscată (Matei 12, 10-13), pe slăbănogul din Evanghelia de astăzi (Ioan 5, 5-16), și pe orbul din naștere, făcând sâmbăta pentru el tină (Ioan 9, 1-16).
Toate acestea erau oprite de Legea Veche să se facă sâmbăta (Ieșirea 20, 10-13; Numeri 16, 32-36). Călcând sâmbăta, Hristos impunea și altora să o calce.
Vindecând pe slăbănogul sâmbăta, Iisus îi spunea: „Scoală-te, ia-ți patul tău și umblă. Și îndată s-a făcut sănătos omul, și-a luat patul și umbla și era acea zi sâmbăta”.
Sâmbăta evreiască este numită de Sfântul Apostol Pavel "umbră", adică ceva ce nu înseamnă nimic, fără nici un folos, pentru că, cuvântul "umbră" în Sfânta Scriptură, când se vorbește despre Vechiul Testament, înseamnă ceea ce e destinat spre ÎNLĂTURARE (Evrei 10-1, 4-5, 13).
Iubiți credincioși,
Întrucât unii din creștini s-au rupt de Biserica lui Hristos și cinstesc sabatul Legii vechi, în loc de Duminică, ziua Învierii lui Hristos, am căutat să vă explic la Evanghelia de astăzi ce însemnătate a avut sabatul iudaic, cât a fost respectat, când și de ce a fost schimbat cu ziua Duminicii de Însuși Hristos și Sfinții Săi Apostoli.
Noi, fiii Bisericii Ortodoxe, dacă vrem să ne mântuim, suntem datori să ascultăm de ea. Să împlinim cu sfințenie poruncile Domnului din Sfânta Evanghelie, și să nu urmăm sfaturile credincioșilor răzvrătiți, care s-au lepădat de Biserică, de sfânta Duminică, de bucuria Învierii, de preoți, de cruce și de sfintele icoane și cinstesc sâmbăta ca zi de odihnă.
Să rămânem în casa Domnului și în mântuitoarea bucurie a Învierii lui Hristos. Căci mai mare este ziua Învierii decât ziua odihnei.
Aici în Biserică se află lacul Vitezda, adică Taina Botezului prin care ne facem fii ai lui Dumnezeu după har, nou născuți.
Aici se află apa cea tămăduitoare de boli, adică Taina Spovedaniei, a pocăinței cu lacrimi, prin care ne vindecăm sufletul de rănile păcatelor.
Aici se săvârșește Taina Sfântului Maslu, prin care mulți bolnavi se vindecă și se ușurează.
Să nu spunem "că nu avem om să ne arunce" în apa aceasta tămăduitoare.
Preoții Bisericii sunt cei ce ne botează, ne dezleagă de păcate, se roagă pentru mântuirea noastră și ne conduc pe calea mântuirii.
Să cinstim cu vrednicie, cu rugăciuni și fapte bune sfânta zi a Duminicii ca să auzim și noi cuvântul cel mântuitor al lui Hristos:
"Iată te-ai făcut sănătos, de acum să nu mai greșești ca să nu-ți fie ție ceva mai rău". Amin.
VgnsKFk4oYTEQgPPvBxoRMAmjLl/
Duminica a 4-a după Paști (Vindecarea slăbănogului de la Vitezda)
23/05/2021
Apostol Fapte 9, 32-42
În zilele acelea, Petru, trecând pe la toți, a coborât și la sfinții care locuiau în Lida. Și acolo a găsit pe un om, anume Enea, care de opt ani zăcea în pat, fiindcă era paralitic. Și Petru i-a zis: Enea, te vindecă Iisus Hristos. Ridică-te și strânge-ți patul! Și îndată s-a ridicat. Și l-au văzut toți cei ce locuiau în Lida și în Saron, care s-au și întors la Domnul. Iar în Iope era o uceniță, cu numele Tavita, care, tâlcuindu-se, se zice Căprioară. Aceasta era plină de fapte bune și de milosteniile pe care le făcea. Și în zilele acelea ea s-a îmbolnăvit și a murit. Și, scăldând-o, au pus-o în camera de sus. Și, fiind aproape Lida de Iope, ucenicii, auzind că Petru este în Lida, au trimis pe doi bărbați la el, rugându-l: Nu pregeta să vii până la noi. Și Petru, sculându-se, a venit cu ei. Când a sosit, l-au dus în camera de sus și l-au înconjurat toate văduvele, plângând și arătând cămășile și hainele câte le făcea Căprioara, pe când era cu ele. Și Petru, scoțând afară pe toți, a îngenuncheat și s-a rugat și, întorcându-se către trup, a zis: Tavita, scoală-te! Iar ea și-a deschis ochii și, văzând pe Petru, a șezut. Și, dându-i mâna, Petru a ridicat-o și, chemând pe sfinți și pe văduve, le-a dat-o vie. Și s-a făcut cunoscută aceasta în întreaga Iope și mulți au crezut în Domnul.
Evanghelia Ioan 5, 1-15
În vremea aceea era o sărbătoare a iudeilor și Iisus S-a suit la Ierusalim. Iar în Ierusalim, lângă Poarta Oilor, era o scăldătoare, care se numea pe evreiește Vitezda, având cinci pridvoare. În acestea zăcea mulțime de bolnavi: orbi, șchiopi, uscați, așteptând mișcarea apei. Căci un înger al Domnului se cobora din când în când în scăldătoare și tulbura apa, și cine intra întâi după tulburarea apei, se făcea sănătos de orice boală era cuprins. Și era acolo un om care era bolnav de treizeci și opt de ani. Iisus, văzându-l pe acesta zăcând și, știind că este așa încă de multă vreme, i-a zis: Voiești să te faci sănătos? Bolnavul I-a răspuns: Doamne, nu am om ca să mă arunce în scăldătoare, când se tulbură apa; că, până când vin eu, altul se coboară înaintea mea. Iisus i-a zis: Scoală-te, ia-ți patul tău și umblă! Și îndată omul s-a făcut sănătos, și-a luat patul și umbla. Dar în ziua aceea era sâmbătă. Deci ziceau iudeii către cel vindecat: Este zi de sâmbătă și nu este îngăduit să-ți iei patul. El le-a răspuns: Cel ce m-a făcut sănătos, Acela mi-a zis: Ia-ți patul tău și umblă. Ei l-au întrebat: Cine este omul care ți-a zis: Ia-ți patul tău și umblă? Iar cel vindecat nu știa cine este, căci Iisus Se dăduse la o parte din mulțimea care era în acel loc. După aceasta, Iisus l-a aflat în templu și i-a zis: Iată că te-ai făcut sănătos. De acum să nu mai păcătuiești, ca să nu ți se întâmple ceva mai rău. Atunci, omul a plecat și a spus iudeilor că Iisus este Cel Care l-a făcut sănătos.
Sfântul Nicolae Velimirovici
După acestea era o sărbătoare a iudeilor și Iisus S-a suit la Ierusalim. Iar în Ierusalim, lângă Poarta Oilor, era o scăldătoare, care se numea pe evreiește Vitezda, având cinci pridvoare. În acestea zăcea mulțime de bolnavi: orbi, șchiopi, uscați, așteptând mișcarea apei. Căci un înger al Domnului se cobora la vreme în scăldătoare și tulbura apa și cine intra întâi, după tulburarea apei, se făcea sănătos, de orice boală era ținut.
Și era acolo un om, care era bolnav de treizeci și opt de ani. Iisus, văzându-l pe acesta zăcând și știind că este așa încă de multă vreme, i-a zis: Voiești să te faci sănătos? Bolnavul I-a răspuns: Doamne, nu am om ca să mă arunce în scăldătoare, când se tulbură apa; că, până când vin eu, altul se coboară înaintea mea. Iisus i-a zis: Scoală-te, ia-ți patul tău și umblă. Și îndată omul s-a făcut sănătos și și-a luat patul și umbla. Dar în ziua aceea era sâmbătă.
Deci ziceau iudeii către cel vindecat: Este zi de sâmbătă și nu-ți este îngăduit să-ți iei patul. El le-a răspuns: Cel ce m-a făcut sănătos, Acela mi-a zis: Ia-ți patul și umblă. Ei l-au întrebat: Cine este omul care ți-a zis: Ia-ți patul tău și umblă? Iar cel vindecat nu știa cine este, căci Iisus Se dăduse la o parte din mulțimea care era în acel loc. După aceasta Iisus l-a aflat în templu și i-a zis: Iată că te-ai făcut sănătos. De acum să nu mai păcătuiești, ca să nu-ți fie ceva mai rău. Atunci omul a plecat și a spus iudeilor că Iisus este Cel ce l-a făcut sănătos. Pentru aceasta iudeii prigoneau pe Iisus și căutau să-L omoare, că făcea aceasta sâmbăta.
Binecuvântat este omul care, cu răbdare și nădejde în Dumnezeu, îndură toată suferința din viața aceasta. Pentru el, fiecare zi se întinde până la măsura unei luni în ceruri și până la un an pentru necredinciosul care se veselește fără să aibă suferință ori suferă fără să aibă răbdare și nădejde în Dumnezeu. Binecuvântat este omul care nu clevetește când se află în suferință, ci cercetează pricinele suferinței cu răbdare și nădejde în Dumnezeu. Unde va găsi pricinele suferinței sale, cel care se află în suferință? Le va găsi în sine, sau în părinți sau în cei din preajma lui – aici va afla pricinele suferinței cel care este în suferință. Împăratul David a suferit pentru păcatele sale; Ieroboam a suferit pentru păcatele tatălui său, împăratul Solomon; proorocii au suferit pentru păcatele celor din preajma lor.
Dacă cel ce se află în suferință ar căuta mai departe și mai adânc pricinele suferinței sale, unde le-ar găsi? El le va găsi în necredința cea dintâi a omului față de Dumnezeu sau în duhul răului celui întunecat și rău, într-un întuneric otrăvit fără zi, sau în iubirea lui Dumnezeu și tânduiala lui Dumnezeu, cea tămăduitoare – aici va găsi pricinele suferinței sale, cel care se află în suferință. Adam și Eva au suferit pentru lipsa lor de credință față de Dumnezeu; dreptul Iov a suferit din pricina duhului celui rău întunecat și pizmaș; și bărbatul născut orb, ai cărui ochi au fost deschiși de Domnul Cel milostiv, a suferit spre slava lui Dumnezeu și răsplata sa veșnică.
Pentru omul cu dreaptă judecată, este întotdeauna firesc să caute pricinele suferinței sale mai întâi în sine, iar pentru cel nebun să osândească mereu pe alții. Omul cu dreaptă judecată își amintește toate păcatele sale din copilărie până în prezent; el și le amintește cu frică de Dumnezeu și se așteaptă să sufere pentru păcatele sale; și, astfel, când cade asupra lui suferința, care vine fie prin prietenii sau prin dușmanii săi, de la oameni sau de la duhurile rele, fie mai curând, fie mai târziu, el cunoaște de îndată pricinele suferinței sale, fiindcă el își cunoaște și își amintește păcatele pe care le-a făcut.
Cu toate acestea, omul cel nebun uită și își uită toate nedreptățile sale; așadar, atunci când cade asupra lui suferința, el se zvărcolește în chinuire mare și se întreabă cu uimire de ce îl doare capul, de ce trebuie să-și piardă toți banii sau de ce trebuie să-i moară copiii. Și, în nebunia și mânia sa, el va arăta cu degetul spre fiecare ființă de pe pământ și din cer, ca fiind responsabilă pentru suferința sa, înainte de a arăta cu degetul spre sine – singurul responsabil pentru suferința sa în chip adevărat.
Binecuvântat este omul care folosește suferințele sale pentru folosul și ajutorul oamenilor, cunoscând că toată suferința sa din această viață scurtă este îngăduită de Dumnezeu din iubirea Sa pentru oameni. În marea Sa milă, Dumnezeu îngăduie suferința asupra oamenilor pentru păcatele lor – prin mila Sa, iar nu prin dreptatea Sa. Întrucât, dacă ar fi prin dreptatea Sa, atunci fiecare păcat ar aduce moartea în chip de netăgăduit, după cum spune Apostolul: „Păcatul, odată săvârșit, aduce moarte” (Iacov 1, 15). În locul morții, Dumnezeu dă tămăduire prin suferință. Suferința este calea prin care Dumnezeu vindecă sufletul de lepra păcatului și de moarte.
Numai nebunul crede că suferința este rea. Omul cu dreaptă judecată știe că suferința nu este rea, ci este numai lucrarea răului și vindecare de rău. Numai păcatul din om este răul cel adevărat și nu se află niciun rău în afara păcatului. Orice altceva ce omul numește în general rău, nu este așa, ci este un leac amar pentru tămăduirea răului.
Cu cât omul este mai bolnav, cu atât leacul pe care-l prescrie medicul este mai amar. Uneori, chiar, bolnavului i se pare că leacul este mai rău și mai amar decât boala însăși! Și uneori așa i se pare păcătosului: suferința este mai grea și mai amară decât păcatul săvârșit. Dar aceasta este numai o înșelare – o înșelare de sine foarte puternică. În lume nu există nicio suferință nicăieri care să fie atât de grea și atât de pierzătoare așa cum este păcatul. Toată suferința îndurată de oameni și de popoare nu este nimic altceva decât tămăduirea bogată pe care o dă Veșnica Milostivire oamenilor și popoarelor pentru a-i mântui de moartea veșnică.
Fiecare păcat, chiar dacă este mic, va aduce fără chip de tăgadă moartea, dacă Milostivirea nu ar îngădui suferința pentru oameni cinstiți pentru a-i ridica din beția păcatului; fiindcă vindecarea care vine prin suferință este adusă prin puterea harică a Duhului Sfânt și de Viață-dătător.
Puteți spune: „Omul se teme de suferință pentru că el se teme de moarte, și poate suferința să înlăture moartea?”. Ce duce omul la moarte: boala sau leacul? Fără îndoială că este boala, nu leacul. La fel, nu suferința va duce sufletul la moarte, ci păcatul, care aduce boala oamenilor și moartea sufletului. Păcatul este sămânța morții, o sămânță groaznică care, dacă nu este smulsă din rădăcină la timp prin suferință și arsă prin focul Duhului Sfânt, va crește și va umple tot sufletul, făcându-l vas al morții, nu al vieții.
De aceea, ne este lămurit faptul că suferința trebuie îndurată cu răbdare și nădejde în Dumnezeu, cu recunoștință față de Dumnezeu și cu bucurie. „Multe necazuri și rele ai trimis asupra mea,” spune împăratul David lui Dumnezeu, „dar întorcându-Te mi-ai dat viață și din adâncurile pământului iarăși m-ai scos. Că eu voi lăuda cu instrumente de cântare adevărul Tău, Dumnezeule, cânta-voi Ție din alăută, Sfântul lui Israel. Bucurase-vor buzele mele când voi cânta Ție și sufletul meu pe care l-ai mântuit” (Psalm 70, 23-26).
Apostolul Petru îi povățuiește pe credincioși: „Întrucât sunteți părtași la suferințele lui Hristos, bucurați-vă” (I Petru 4, 13); „lui Hristos” – asta înseamnă în mod conștient și cu deplină înțelegere, cu blândețe și cu răbdare, pentru curățirea de păcatele noastre, pentru viața cea nouă, pentru sporirea lui Hristos care trăiește în noi și împrejurul nostru. Când marele Ioan Gură de Aur murea în exil, chinuit și disprețuit de oameni, ultimele sale cuvinte au fost: „Slavă lui Dumnezeu pentru toate!”.
Sfintele Scripturi și istoria Bisericii dau cele mai mari pilde de răbdare în suferință care au fost cunoscute vreodată de către oameni. Pericopa Evanghelică de astăzi povestește o asemenea pildă de mare și îndelungă răbdare în suferință.
Și nu numai aceasta; în povestirea omului celui slăbănogit de paralizia sa care ținea de treizeci și opt de ani, îndurând-o cu răbdare și nădejde, Evanghelia de astăzi ne mai arată – sau mai degrabă întărește – două mari taine. Prima, că omul acesta, care fusese bolnav vreme îndelungată, purta pricina bolii sale, și suferința sa, în sine, în păcatul său. A doua, că Atotputernicul Domn Iisus Hristos l-a tămăduit pe suferind prin puterea Sa Dumnezeiască cu cuvintele: „Ia-ți patul tău și umblă!”.
În aceasta, iubirea Sa Dumnezeiască pentru oameni și puterea Sa Dumnezeiască, care fusese ascunsă din priveliște de către învelișul subțire, în suferință, al trupului omenesc, era dat la iveală încă o dată.
Pe atunci, Iisus S-a suit la Ierusalim. Iar în Ierusalim, lângă Poarta Oilor, era o scăldătoare, care se numea pe evreiește Vitezda, având cinci pridvoare. Înainte de aceasta, Domnul fusese în Galileea, de unde venise în Ierusalim pentru Sărbătoare.
Nu-i ușor de spus ce sărbătoare era aceasta: Trecerea, sau Cincizecimea, sau Curățarea; dar nu este nevoie să știm asta. Dacă ar fi fost important, Evanghelistul ar fi făcut aceasta lămurit. Scăldătoarea Oilor ori Vitezda și-a luat numele de la Poarta Oilor din apropiere (vezi Neemia 3, 1, 32; 12, 39), prin care erau duse oile care erau rânduite pentru jertfă; și pentru că oile pentru jertfă erau mai întâi spălate în această scăldătoare.
Scăldătoarea există până astăzi în Ierusalim, dar este aproape o ruină și nu se mai folosește acum. Dar pe vremea Evanghelistului, această scăldătoare se folosea, după cum vedem că se folosește timpul prezent: Iar în Ierusalim, lângă Poarta Oilor, este o scăldătoare. Cinci pridvoare acoperite care se aflau împrejurul scăldătoarei erau folosite ca adăpost de către bolnavii cei mulți care își căutau vindecarea în scăldătoare, așa cum se vede în următoarele cuvinte: În acestea zăcea mulțimea de bolnavi: orbi, șchiopi, uscați, așteptând mișcarea apei. Căci un înger al Domnului se cobora la vreme în scăldătoare și tulbura apa și cine intra întâi, după tulburarea apei, se făcea sănătos, de orice boală era ținut. Mulți bolnavi de pretutindeni, care sufereau de tot felul de boli, se adunau în locul acesta tăinuit, ca să-și găsească tămăduirea pe care o căutaseră în deșert de la oameni sau de la natură prin alte locuri.
Faptul că acea apă nu avea niciun fel de însușiri vindecătoare, în compoziția ei naturală sau în amestecul de minerale, ci era tămăduitoare prin puterea cea cerească, este foarte limpede din faptul că aceasta primea puteri vindecătoare din timp în timp, și aceasta numai atunci când, prin Voia lui Dumnezeu, un înger cobora și tulbura apa.
Ce priveliște uimitoare și dramatică! Închipuiți-vă cele cinci pridvoare pline tare cu oameni din tot poporul, aflați în mare disperare, în suferință! Închipuiți-vă case cu cinci etaje în care se aflau dureri și suferințe omenești, lacrimi și văicăreli! În preajma scăldătoarei se află o cetate cu oameni mulți, care caută lenevirea, se țin cu toată puterea de bogății și se zbat să dobândească cinste și putere, care joacă o comedie atât cu trupurile, cât și cu sufletele lor; cu toate astea, lupta crâncenă a apropierii morții, o moarte înceată, de durată, și singurul loc către care se îndreaptă toți ochii: apa; toți cei bolnavi aveau o singură așteptare – îngerul; cu toții aveau o singură dorință: vindecarea. „La ce vă folosește sănătatea?” – îi întrebați.
Pentru acea comedie întreagă a trupului și a sufletului care se joacă în jurul vostru? Nu sunt prea mulți cei care fac acestea pretutindeni, fără să mai sporești și tu numărul lor? Sau pentru a sluji lui Dumnezeu? Dar nu este Dumnezeu bine slujit și de către cei care suferă întru El cu răbdare și nădejde? Ori tu dorești sănătate pentru sănătatea în sine și viață pentru viața în sine? Dar mijlocul nu se poate face scop.
Când Dumnezeu te-a trimis în lume, El te-a trimis cu un scop; când El îți dă sănătate, El are în minte un anumit scop. „Oare omul pe pământ nu este ca într-o slujbă ostășească și zilele lui nu sunt ca zilele unui simbriaș?”, spune Iov (7, 1). Dacă omul este în armată, el se află acolo pentru instrucție, luptă și biruință; dacă zilele lui sunt ale unui simbriaș, atunci îl așteaptă plata la apusul zilelor sale. Dar viața pentru ea însăși – și pentru ca viața pământească să fie trăită pentru viața pământească, și sănătatea de dragul sănătății – toate astea înseamnă viață lipsită de scop și sănătate lipsită de scop.
De fapt, viața și sănătatea – pentru a împlini comedia păcatului: nu înseamnă un cuțit ascuțit pus la gât? Cinci pridvoare înghesuite de bolnavi de multă vreme – ce uimitoare învățătură pământească pentru răbdare și nădejde în Dumnezeu! Ce priveliște uimitoare și plină de viață, ce aducere aminte uimitoare și adevărată a acelei stări în care toți cei din cetatea din preajma scăldătoarei își irosesc viața și sănătatea – și pentru care scop? Pentru a cumpăra păcatul; pentru a îngrămădi păcate!
Dar dacă cele cinci pridvoare de la Scăldătoarea Vitezda au ajuns o ruină cu multă, multă vreme în urmă, nu vă gândiți că povestea supărării și sărăciei omenești care zac sub ei în grămezi mari se sfârșește pentru totdeauna. Nu vă gândiți că povestea aceasta este departe de voi și nu are nicio legătură cu viața voastră.
În cele cinci simțuri, ca și sub cele cinci pridvoare, nu este strâns un întreg depozit cu durere, supărare, lacrimi și văicăreli, păcat și fărădelege, gânduri bolnave, pofte și patimi oarbe, încercări schiloade și nădejdi năruite? O, Vitezda, Vitezda, cât ești de adevărată pretutindeni! În tine îngerul lui Dumnezeu împlinea atunci lucrarea păstorului și izbăvea oile cele pierdute una câte una, până când S-a arătat Păstorul tuturor – atât al îngerilor, cât și al oamenilor.
Un înger tăcut, slujitorul Ziditorului său, se folosește de apa ta, pentru a spăla oile cele bolnave de stricăciunea plină de păcat; și când Păstorul cel Bun a coborât în tine – Cuvântul lui Dumnezeu Cel ziditor, în trup și în faptă lucrătoare – El, prin cuvântul Său cel ziditor, au dus departe stricăciunea păcatului și prin aceasta te-a lăsat gol de păcat. Păstorul cel Bun. Din această pricină, tu ai primit numele proorocesc Scăldătoarea Oilor. „Și oile ascultă de glasul Lui … și oile merg după El căci cunosc glasul Lui” (Ioan 10, 3-4) – glasul Păstorului celui Bun.
Și era acolo un om, care era bolnav de treizeci și opt de ani. Iisus, văzându-l pe acesta zăcând și știind că este așa încă de multă vreme, i-a zis: Voiești să te faci sănătos? Bolnavul i-a răspuns: Doamne, nu am om ca să mă arunce în scăldătoare, când se tulbură apa; că până când vin eu, altul se coboară înaintea mea.
Domnul cel înțelept a văzut mai dinainte și de departe unde era nevoie de El. Asta nu era din întâmplare, de exemplu, că El a mers pe apă și a străbătut drumul până în țara gadarenilor – chiar dacă însoțitorilor Săi li se părea că este adevărat – dar El a văzut mai dinainte în duhul Său că erau în țara aceea doi oameni îndrăciți pe care El trebuia să-i vindece.
Nu era întâmplător nici faptul că El Se afla la poarta cetății Nain tocmai atunci când îl scoteau afară pe fiul mort al văduvei, ci El iarăși a văzut mai dinainte că Îl aștepta lucrare mare în locul acela și la vremea aceea. La fel, nu din întâmplare S-a aflat El în Ierusalim la această Sărbătoare, oricare sărbătoare ar fi fost ea, nici nu a fost întâmplător sau neobișnuit faptul că El a vizitat acest adăpost al durerii, Scăldătoarea Oilor, dar totul s-a isprăvit prin înainte cunoașterea și înainte vederea Lui a timpului și a locului. Este limpede că El nu venise în Ierusalim pentru Sărbătoare, așa cum credeau cei care Îl însoțeau, ci pentru acest om bolnav și pentru lucrarea pe care trebuia El să o săvârșească asupra lui.
Acesta era un om foarte, foarte bolnav. Boala care ține treizeci și opt de zile li se pare oamenilor că nu are sfârșit, atunci ce se poate spune despre o boală care ține de treizeci și opt de ani? Cât de grabnic sau cât de încet trece timpul depinde de starea și firea noastră.
Ceasurile de fericire au aripi, pe când ceasurile de suferință au aripile tăiate și adesea nu au nici picioare. Unui paralitic timpul i se pare oprit pe loc; lui i se pare că timpul este la fel de nemișcător precum este și el. Dacă înmulțești această vreme de treizeci și opt de ani de boală de cel puțin trei ori, vei obține cu aproximație adevărata durată a timpului pentru omul care este sănătos, mișcător, plin de viață și cu bucurie multă.
Acest paralitic a petrecut ceea ce ar însemna un veac întreg pentru omul sănătos, zăcând în patul său și împingând mai degrabă timpul înaintea lui decât să fie el împins de timp. Ce răbdare biruitoare avea acest om! Ce osteneli peste puterile omului, ca să se târască până la scăldătoare atunci când îngerul Domnului tulbura apa! Ce nădejde neclintită în tămăduirea lui – de la zi la zi, de la an la an; dar și de la deceniu la deceniu!
Chiar dacă acest bolnav suferea atât de mult pentru păcatele sale, noi nu putem decât să ne minunăm de el; și, gândindu-ne la el, nu putem să nu ne gândim la mulțimea de oameni slabi – bărbați și femei, tineri și tinere – din zilele noastre care, sub o apăsare cu mult mai mică și de o lungime mai mică, își ridică mâinile împotriva vieților lor, plecând în lumea cealaltă ca sinucigași.
„Voiești să te faci sănătos?” este întrebarea singurului Prieten care S-a plecat vreodată asupra patului său de-a lungul acestor treizeci și opt de ani. „Doamne, nu am om!”. Orbii au călăuză, ologii au rudenii, neputincioșii au prieteni, dar eu nu am pe nimeni nicăieri în lumea asta mare, care să simtă milă față de mine și să mă ducă la apă atunci când primește putere vindecătoare.
Când eu mă ostenesc să ajung în apă, altul a fost ajutat înaintea mea să intre în apă și a fost vindecat și eu trebuie să mă întorc în patul meu mișcându-mă cu dureri mari. Și asta se tot întâmpla de treizeci și opt de ani! „Nu am om” și nu am bani să plătesc un slujitor.
Între atât de mulți oameni din Ierusalim – de la oameni fără lucru, până la bogați și săraci – nu se află nici măcar un singur om care să-ți întindă mâna ca să te ajute numai pentru sufletul lui sau cel puțin să-și trimită sluga să te ajute? Trebuia cu adevărat ca Omul să vină tocmai din Galileea, ostenindu-Se într-o călătorie de trei zile, când sunt atâția oameni fără de lucru în Cetatea Sfântă care umblă aiurea zi și noapte, doar la câțiva metri de patul tău? Doamne, atât de mulți umblă prin preajmă, dar „Eu nu am om”. Atât de mulți preoți. Iată, Templul este doar peste drum! Preoți fără de număr citesc Legea lui Dumnezeu și învață pe oameni să facă milostenii – dar nu-i nimeni care să vină, sau să trimită pe cineva care să te ajute? Așa este, Doamne; se află mulți preoți în Templu, dar „Eu nu am om”.
Sunt mulți iudei, mii și mii de iudei, care s-au adunat în Ierusalim pentru sărbătoare. Dar pe ei nu-i interesează un suferind trist și fără glas; pe ei îi preocupă sâmbăta. Au venit mii și mii, numai ca să aducă slavă sâmbetei, așa cum strămoșii lor preamăreau vițelul de aur din pustiu. Mii și mii de iudei pot spune, „Eu nu am om”.
Iată un om – singurul om! Este Domnul – mai milostiv decât o rudenie sau un prieten, mai lucrător decât o slugă. El nu S-a pornit pe această cale lungă și ostenitoare din Galileea până la Ierusalim pentru ziua de sâmbătă și de sărbătoare, ci pentru acest om în suferință. El a venit astfel ca, prin fapte, iar nu prin vorbe, să pună întru arătare lipsa de milă a oamenilor ale căror simțăminte sunt învârtoșate. Și Omul a venit pentru om.
Iisus i-a zis: Scoală-te, ia-ți patul tău și umblă. Și îndată omul s-a făcut sănătos și și-a luat patul și umbla. Din clipa aceea, probabil pentru totdeauna, îngerul lui Dumnezeu a încetat să coboare în Scăldătoarea Oilor și să tulbure apa; că iată, Mesia Se arătase, Domnul îngerilor, care tămăduiește fără niciun mijlocitor. În vreme ce oamenii se aflau sub Lege, fiind slujitori ai Legii, Domnul S-a folosit de slujitorii Lui. Dar acum că harul a pogorât și Legea a fost dată la o parte, atunci Domnul Însuși Se apropie de oameni, precum tatăl de fiii săi, și chiar El, cu mâinile Sale, le dăruiește lor daruri în chip nemijlocit.
Se poate pune întrebarea: de ce Domnul nu i-a pus acestui bolnav obișnuita întrebare: „Crezi tu asta?”. De ce nu a căutat în el credința, așa cum a făcut El cu mulți alții? Dar credința acestui suferind nu este mai mult decât lămurită? El a zăcut vreme de treizeci și opt de ani cu răbdare în locul acesta, cu nădejdea de a primi ajutor din cer. Asta înseamnă nu numai că el crede în lucrarea minunată a îngerului lui Dumnezeu; într-un fel, el crede și în Domnul Iisus, deși nu-L numește Domn. Da, Doamne, eu vreau să mă vindec, dar „Eu nu am om”.
Trebuie amintit, în trecere, că Domnul a vindecat mulți îndrăciți, surzi și muți, la care El nu a căutat credință: El i-a vindecat din milă curată. Iar în acest caz, la Vitezda, Domnul săvârșește lucrare, pe de o parte, din milă curată față de omul care a suferit ani îndelungați, care a suferit atât de mult printre oameni lipsiți de milă; pe de altă parte, El săvârșește lucrare dinadins, pentru ca această lucrare de milă din partea Lui, să dea la iveală lipsa acesteia nu numai din partea cetățenilor Ierusalimului, ci din partea tuturor oamenilor tuturor vremurilor care îl văd pe aproapele lor în durere mare și nu ridică un deget ca să-l ajute.
În sfârșit, Domnul dinadins îl vindecă pe acest om în zi de sâmbătă – deși putea foarte bine să facă aceasta în zi de vineri, dacă El ar fi dorit aceasta. El procedează astfel ca să dea la iveală slava idolească a iudeilor față de ziua de sâmbătă și pentru a arăta că omul este mai de preț decât ziua de sâmbătă și că mila este mai de preț decât oricare fel de punere în lege pe dinafară. Și această lucrare a lui Hristos are un semn unic al căii de lucrare a lui Dumnezeu: să se săvârșească mai multe scopuri în același timp.
Dar în ziua aceea era sâmbătă. Deci ziceau iudeii către cel vindecat: Este zi de sâmbătă și nu-ți este îngăduit să-ți iei patul. O, ce suflete nesimțitoare! O, ce inimi învârtoșate! În loc să se veselească că un vierme care se târa s-a făcut iarăși om; în loc să-l felicite pentru refacerea sănătății; în loc să se ridice întreaga cetate și să se adune laolaltă ca să-L slăvească pe Dumnezeul Cel viu și plin de iubire – în loc de toate astea, ei sunt mânioși că omul a fost împins de pe pat și îndreptat spre casă! Dacă, în zi de sâmbătă, un om mort ar fi fost înviat din morți în fața ochilor lor, ei nu s-ar fi minunat la învierea sa, ci l-ar fi certat, întrebând: „De ce ești om de nimic în zi de sâmbătă?”.
El le-a răspuns: Cel ce m-a făcut sănătos, Acela mi-a zis: Ia-ți patul și umblă. Ei l-au întrebat: Cine este omul care ți-a zis: Ia-ți patul tău și umblă? Iată încă o dovadă a celei mai mari orbiri a iudeilor și a fanatismului lor față de ziua de sâmbătă! Omul care a fost vindecat vorbește mai întâi despre vindecarea sa, ca despre lucrul cel mai de preț, și apoi despre ducerea patului său ca fiind de preț mai mic; în vreme ce pe iudei nu-i interesează de loc vindecarea sa, viața sa.
Ar fi fost firesc, după auzirea răspunsului, să-l întrebe: „Cine este omul care te-a vindecat?”. Dar nu; ei întreabă numai despre cealaltă problemă, mai mică și măruntă: Ei l-au întrebat: Cine este omul care ți-a zis: Ia-ți patul tău și umblă? Vedeți cum a ajuns în stricăciune Poporul Ales? Vedeți bălăriile care au crescut pe câmpul unde s-au născut odinioară Moise, Isaia și David? Vedeți cum cucernicia iudeilor cea înflăcărată de odinioară s-a schimbat în pândirea celor care țin sâmbăta, și cum slujba preoțească a Dumnezeului Celui viu au sucit-o schimbând-o într-o supraveghere polițienească împrejurul statuii zeiței numită „sâmbăta”?
Iar cel vindecat nu știa cine este, căci Iisus Se dăduse la o parte din mulțimea care era în acel loc. Omul care fusese tămăduit privise din patul său drept în ochii Domnului; el I-a simțit suflarea dătătoare de viață, el I-a cunoscut puterea făcătoare de minuni – dar, cu toate acestea, el nu a putut spune numele Tămăduitorului său, nici să spună de unde venise El. Dar Domnul, care săvârșise aceasta, se retrage de îndată din mulțime și lasă lucrurile să-și urmeze cursul lor. El este Semănătorul care seamănă sămânța cea bună și o lasă să crească și, la vremea potrivită să aducă roadă bună în pământul în care a căzut.
Săvârșind bună lucrare, faptă Dumnezeiască, atât în puterea, cât și în mila ei, El, Domnul, se retrage dintre oameni ca să fugă de laudele lor, așa cum spune puțin mai târziu: „Slavă de la oameni nu primesc” (Ioan 5, 41). El fuge de oameni ca aceștia să nu-L pizmuiască pe El, așa cum se întâmplă adesea. În sfârșit, El fuge de oameni ca o pildă pentru noi toți, cei care ne numim Creștini. O lucrare bună este desăvârșită atunci când aceasta se împlinește din iubire curată pentru oameni, spre slava lui Dumnezeu.
Toți cei care doresc să săvârșească lucrări bune, să nu le facă din mândrie sau din dorința de a primi laude de la oameni. Pentru că cel care aduce în priveliștea oamenilor faptele sale cele bune este ca omul care își duce oile sale între lupi. Atunci, noi trebuie să avem pază bună asupra lucrărilor noastre celor bune, ca să ne ferim să stârnim fie lauda, fie pizma din partea altora. Cel care în chip voit caută să-și atragă lauda și pizma, împreună cu lucrarea lui cea bună, va săvârși două rele: lauda îi va aduce vătămare lui, iar pizma va aduce vătămare altora.
După aceasta Iisus l-a aflat în templu și i-a zis: Iată că te-ai făcut sănătos. De acum să nu mai păcătuiești, ca să nu-ți fie ceva mai rău. Vindecându-i trupul, Domnul duce acum fapta spre treapta ei duhovnicească cea mai înaltă, arătându-i că păcatul a fost pricina bolii sale cumplite, și îl povățuiește ca să nu mai păcătuiască din nou, „ca să nu-ți fie ceva mai rău”.
Nu se știe ce fel de păcat săvârșise omul acesta, nici nu este nevoie să știm aceasta, pentru că se știe că orice păcat aduce mânia lui Dumnezeu și înseamnă o întoarcere de la Dumnezeu și de asemenea că fiecare păcat, dacă nu este urmat de pocăință adâncă, trebuie să aducă suferință și durere mai curând sau mai târziu. „De acum să nu mai păcătuiești, ca să nu-ți fie ceva mai rău”.
Acum Dumnezeu ți-a arătat ție milă și păcatul tău este iertat; de aceea, nu-L mai ispiti pe Dumnezeu, căci ai putea să simți asprimea dreptății Lui în locul milei. Dacă ai putea să-ți îndreptățești păcatul tău de mai înainte prin necunoașterea îndestulată a lui Dumnezeu și a puterii Sale, după ce ți s-a întâmplat ție aceasta, nu vei mai putea găsi nicio îndreptățire. Aceasta reprezintă o atenționare minunată și cumplită pentru noi toți că, atunci când am simțit odată mila lui Dumnezeu față de noi, să nu mai păcătuim, ca să nu ne fie nouă mai rău decât răul acela de care ne-a slobozit mila lui Dumnezeu.
Atunci omul a plecat și a spus iudeilor că Iisus este Cel ce l-a făcut sănătos. El spune aceasta cu bună credință și scopul cel mai bun. El a fost întrebat despre Iisus și crede că trebuie să răspundă la întrebare.
În același timp, el simte că Îi este dator cu aceasta Binefăcătorului său și astfel el crede că trebuie să-I facă cunoscut numele fiecărui om, mai ales celor care au întrebat despre El. Zăcând treizeci și opt de ani și gândindu-se numai la durerea sa, sărmanul om nici măcar nu putea visa cât de rele erau inimile celor care se iscodeau cele despre Iisus. Cum ar fi putut el bănui că întrebau de El, nu ca să-I aducă slavă, ca unui făcător de minuni, ci ca să-L ucidă ca pe un stricător al legii sâmbetei?
Observați aceasta: el merge și spune iudeilor că Iisus l-a făcut pe el sănătos. El este stăpânit de gândul vindecării sale și de Vindecătorul său, pe când iudeii erau stăpâniți de ziua de sâmbătă și de încălcarea legii sâmbetei.
Poate că, în aceste clipe neobișnuite, el nu face deosebirea între ceea ce gândește el despre Iisus și ceea ce gândesc iudeii despre El. El socotește că gândurile lui sunt și ale lor, gândurile sale mărețe și înflăcărate despre venirea lui Dumnezeu și minunea pe care a lucrat-o în el, și de aceea nu poate desluși gândurile lor strâmte și răutăcioase, că ei se ascund ca șerpii sub frunze.
Gândurile lui sunt de slăvire a Domnului Iisus, Binefăcătorul său, și cele ale iudeilor sunt de ucidere a Lui, căci se spune: iudeii căutau să-L omoare (Ioan 5:16). De ce vor ei să-L omoare? Pentru că El este singurul om pe care L-a văzut bolnavul de la Vitezda în acești treizeci și opt de ani? Da; din această pricină și, de asemenea, pentru că El este singurul Om care pune preț mai mare pe viața unui om decât pe statuia moartă care este zeița iudeilor, adică ziua de sâmbătă.
Dar Domnul a trecut nevătămat prin toate murdăriile și lovirile răutății iudeilor, răspândind prin cuvânt și faptă Evanghelia Sa a iubirii de oameni, până în clipa când El a știut că trebuia să se dea în mâinile iudeilor; pentru a arăta adevărata Sa măreție prin umilire și, prin moarte, pentru a birui moartea. Așadar slavă și laudă Lui, dimpreună cu Tatăl și cu Duhul Sfânt – Treimea Cea deoființă și nedespărțită, acum și pururea, și-n vecii vecilor. Amin.