În duminica a optsprezecea după Rusalii, în cadrul Sfintei Liturghii oficiate în Biserica Ortodoxă este rânduit să se citească din Sfânta Evanghelie după Luca un fragment din capitolul al V-lea, versetele 1-11, în care Mântuitorul Iisus Hristos folosește corabia lui Petru de pe malul lacului Ghenizaret pe post de amvon pentru a predica mulțimilor de oameni adunate acolo, după care îi poruncește viitorului apostol să mâne corabia în larg, pentru a arunca mrejele în ape adânci, deși acesta deja spălase mrejele după o noapte de încercări zadarnice. Deși se arată neîncrezător, Petru ascultă de cuvântul lui Iisus, Care face minunea unei pescuiri atât de abundente, încât pescarii au fost nevoiți să cheme în ajutor o a doua corabie, împreună cu care abia vor reuși să încarce și transporte la mal întreaga captură de pește. Impresia pe care evenimentul o produce în sufletul pescarului e atât de copleșitoare, încât acesta își dă seama că tot ce știuse el până atunci nu înseamnă nimic prin comparație cu ce avea să i se descopere ulterior. Astfel, Petru, Iacov și Ioan își abandonează vechile ocupații și Îl urmează pe Iisus Hristos, Care i-a chemat cu îndemnul de a nu se teme, căci vor deveni „pescari de oameni”.
„În vremea aceea Iisus ședea lângă lacul Ghenizaret și a văzut două corăbii oprite lângă țărm, iar pescarii, coborând din ele, spălau mrejele. Atunci El, urcându-Se într-una din corăbii, care era a lui Simon, l-a rugat s-o depărteze puțin de la uscat și, șezând în corabie, învăța din ea mulțimile. Iar când a încetat să vorbească, i-a zis lui Simon: Îndepărteaz-o la adânc și lăsați în jos mrejele voastre ca să pescuiți. Și, răspunzând, Simon a zis: Învățătorule, toată noaptea ne-am trudit și nimic n-am prins, dar, după cuvântul Tău, voi arunca mrejele. Și, făcând ei aceasta, au prins mulțime mare de pește, încât li se rupeau mrejele. De aceea, au făcut semn celor care erau în cealaltă corabie să vină să-i ajute. Și au venit și au umplut amândouă corăbiile, încât erau gata să se scufunde. Iar Simon-Petru, văzând aceasta, a căzut în genunchi, înaintea lui Iisus, zicând: Ieși de la mine, Doamne, că sunt om păcătos! Căci spaimă îi cuprinsese, pe el și pe toți cei ce erau cu el, pentru pescuirea atâtor pești. Tot așa și pe Iacov și pe Ioan, fiii lui Zevedeu, care erau împreună cu Simon. Și a zis Iisus către Simon: Nu te teme; de acum înainte vei fi pescar de oameni. Și, trăgând corăbiile la țărm, au lăsat totul și au mers după El” (Ev. Luca 5, 1-11).
Într-o predică rostită la Duminica a optsprezecea după Rusalii, vrednicul de pomenire mitropolit Bartolomeu Anania relata despre chemarea primilor apostoli, prin îndemnul adresat de Mântuitorul Iisus Hristos pescarilor de a „căuta mai la adânc”. Arhiereul lui Hristos repetă același îndemn: aruncați întotdeauna mreaja minții și a sufletului vostru mai la adânc! Inclusiv în materie de credință, „e bine să citiți, e bine să cugetați, e bine să vă rugați, dar întotdeauna să tindeți mai către adânc”.
„Iubiți credincioși, Mântuitorului Iisus Hristos, în timpul vieții Sale, I se spunea „Învățătorule”. Și era, într-adevăr, un învățător al cuvântului lui Dumnezeu. În vremea veche, învățătorii erau, de obicei, filosofi, cei care făceau parte din tagma înțelepților. Una din grijile unui filosof, a unui înțelept, era aceea de a-și face învățăcei, sau ucenici, sau discipoli, sau elevi, pe care să-i învețe tot ceea ce știe el și care să-i ducă mai departe învățătura, pe cât se poate, amplificată și îmbunătățită. Așa se face, de pildă, că Socrate l-a avut ca ucenic pe Platon, Platon l-a avut ca ucenic pe Aristotel ș.a.m.d. Fie direct, fie indirect, un învățat, un înțelept, nu se mulțumește să învețe doar pentru el, ci trebuie să răspândească lumina și altora. Mântuitorul Hristos avea să le spună apostolilor Săi aceleași cuvinte: „Așa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, pentru ca ei, văzând faptele voastre cele bune, să preamărească pe Tatăl vostru Cel din Ceruri.” Așadar, Iisus Hristos era Lumina lumii și, la rândul Său, a venit să aprindă alte lumini, pentru ca din ele să se aprindă altele și altele, până la sfârșitul veacurilor. Toată istoria duhovnicească a Bisericii creștine este relația de la maestru la ucenic.
Iubiții mei, Mântuitorul Hristos, așadar, de îndată ce Și-a cunoscut misiunea și a început activitatea, prima Sa grijă a fost aceea de a-Și alege învățăceii, ucenicii, elevii, pe care El, Dascălul, Învățătorul, să-i învețe și care să-I ducă mai departe învățătura, desăvârșită și amplificată prin puterea Duhului Sfânt. Așa se face că Iisus deja era cunoscut ca un Învățător, de vreme ce mulțimile se țineau după El din ce în ce mai numeroase.
Sf. ev. Luca ne spune că, atunci, la începutul predicii Sale, Iisus Se găsea pe malul lacului Ghenizaret și deja mulțimile se îmbulzeau pentru ca să-I asculte cuvintele. Pentru ca vorbitorul să poată vorbi eficient unei mulțimi numeroase, este necesar ca să-și ia o anumită distanță, fie în înălțime, cum a fost predica de pe munte, Iisus stând în vârf și mulțimile stând la poalele Lui, fie, dacă este loc neted, o distanță oarecare, prin care el să poată cuprinde cu privirea întreaga mulțime. Așa se face că, găsindu-Se îmbulzit, cum ne spune evanghelistul, de mulțimi pe malul lacului Ghenizaret, a văzut acolo două luntri de pescari. În una din ele nu era niciun pescar. Cei doi ieșiseră la țărm și cârpeau mrejele – pescari săraci care trăiau din pescuit și care erau atât de neajutorați încât mrejele trebuia să le cârpească pe cele vechi, pentru că nu aveau bani să-și cumpere altele noi, de schimb, ori de câte ori ar fi trebuit. Această luntre aparținea la doi pescari care se numeau Simon și Andrei; erau frați, fiii unui oarecare Iona, tot pescar și el. Și, atunci, Iisus l-a rugat pe Simon, care ședea pe țărm, cârpindu-și mreaja: „Fii bun și depărtează puțin luntrea de la mal” – fiindcă luntrea era priponită, firește – „îndepărteaz-o puțin de la mal.” Acela a făcut așa, Iisus S-a urcat în luntre și de acolo învăța mulțimile, pentru că și-a luat această distanță, nu mare, cam cum este între mine și frățiile voastre […]. Și, după ce Iisus a terminat de vorbit, atunci i-a spus lui Simon – rețineți: Simon avea mai târziu să devină Petru - „Acum mergeți amândoi și aruncați mreaja mai la adânc.” Și Simon Îi spune: „Învățătorule, Doamne, toată noaptea ne-am căznit ca să pescuim și n-am izbutit să prindem nimic.Așadar, dacă zici Tu să aruncăm, aruncăm, dar noi știm că degeaba aruncăm, pentru că am încercat.” Și, totuși, a ascultat cuvântul lui Iisus și a mers undeva mai la adânc, adică mai în larg. […] Și acolo și-au aruncat mrejele, unde fuseseră și noaptea trecută, și iată că au prins atâta pește încât mrejele li se rupeau. Și atunci i-au chemat și pe cei doi fârtați care se găseau în cealaltă luntre și care se numeau Iacob și Ioan, aceștia fiind fiii lui Zevedeu: „Veniți, că nouă ni se rup mrejele! Aduceți și luntrea voastră, pentru că noi nu avem unde să punem atâta pește!” Și acei doi frați au venit și au împărțit peștele între ei și amândouă luntrile s-au umplut, încât erau gata să se scufunde. Așadar, o minune evidentă făcută sub ochii lor. Și, atunci, Iisus, Care rămăsese în corabie, îl vede pe Petru, Petru Îl vede pe Iisus, și își dă seama că Acesta nu este un învățător obișbuit, un om de rând, un înțelept doar, pe care oamenii îl ascultă cu evlavie; este un Om cu puteri dumnezeiești. Or, era această credință că dacă Dumnezeu cumva Își face simțită prezența în casa ta, tu ca om păcătos, poți să fii trăznit, poți să fii pedepsit de această prezență a lui Dumnezeu. Așa încât s-a speriat și I-a spus: „Ieși de la mine, Doamne, că sunt om păcătos!” La care Iisus, plecând, a zis: „De acum vei pescui oameni!” Aceasta a fost chemarea. Și, pe loc, Simon, care va deveni Petru, și fratele Său, Andrei, împreună cu ceilalți doi frați, Iacob și Ioan, și-au lăsat totul – luntri, mreje, meserie, părinți – și L-au urmat pe Iisus, devenind primii patru apostoli din cei doisprezece care vor fi. Aceasta a fost chemarea apostolilor.
Iubiții mei, Simon și Andrei fuseseră mai întâi ucenici ai Sfîntului Ioan Botezătorul. După ce Iisus a ieșit în lume, Ioan Botezătorul s-a retras. El spusese: „Pe măsură ce Acesta crește, eu trebuie să scad.” Și după ce s-a retras din viața publică propriu-zisă, ucenicii s-au întors la treburile lor, așa cum vor face și după Învierea lui Iisus, întorcându-se la uneltele de pescuit. Așadar, ei cunoșteau câte ceva din învățătură.
Eu vreau să insist acum asupra acestui îndemn al lui Iisus: „Aruncă, Petre, mreaja mai la adânc! Simone al lui Iona, arunc-o mai la adânc!” El are un înțeles real, acela de a prinde pește, așa cum s-a și întâmplat, dar are și un înțeles lăuntric, duhovnicesc, un înțeles mai adânc: să nu vă mulțumiți doar cu ceea ce ați învățat de la Ioan, trageți mreaja mai la adânc, veniți la Mine, pentru că Eu sunt adâncul înțelepciunii, al cunoașterii și al sfințeniei. Ioan a fost cel care Mi-a pregătit Mie calea, așa cum a și mărturisit-o. Eu sunt Cel Ce trebuia să vină și veniți la Mine dacă într-adevăr vreți să cunoașteți adâncul înțelepciunii lui Dumnezeu.
Iubiții mei, să reținem: aceștia patru erau de meserie pescari. Pescarii erau oameni simpli, neînvățați. Din religie știau atât cât ascultau la sinagogă. Și știau destul pentru mântuirea sufletului fiecăruia, dar nu erau oameni cu carte. Iisus pe ei îi cheamă pentru că ei știau ce înseamnă să arunci mreaja mai la adânc. Și atunci când le-a spus: „Aruncați-o!”, l-au ascultat, cu toate, repet, că încercaseră și nu izbutiseră. Atunci și-au dat seama că Iisus nu este un simplu, ci că este Dumnezeu, Care poate face minuni. Au mai înțeles încă un lucru: Iisus îi cere lui Simon un serviciu: „Trage luntrea puțin mai departe de mal, pentru că vreau să le vorbesc mulțimilor.” Și Simon I-a făcut acest serviciu. Iar Iisus i-a făcut un contra-serviciu: i-a umplut luntrea de pește. Dintr-o dată, l-a îndestulat, l-a scos din criză, din sărăcie. Strict omenește vorbind, putea să câștige bani din vânzarea peștelui cât să trăiască un timp oarecare; nu știm cât. Iată, deci, că Dumnezeu se împrumută la tine, omul – v-am mai spus-o și altădată, când cu drumul crucii – dar Dumnezeu Se achită, își plătește datoriile. Când Îi faci lui Dumnezeu un bine, El nu-ți rămâne dator și-ți întoarce acest bine însutit și înmiit.
Iubiții mei, Iisus, însă, știa că înțelepciunea trebuie și ea altoită pe ceva, pe o rădăcină bună, și că simplitatea este binevenită în fața lui Dumnezeu, dar ea nu este întotdeauna totul. Nu toți ucenicii pe care i-a ales Mântuitorul au fost simpli pescari. Matei, de pildă, era vameș, era un om cu carte. Să zicem, învățase cel puțin liceul din vremea noastră. Așadar, era clasa de mijloc. Ioan era, de asemenea, și el un om care a citit mai târziu.
Dar, după ce Iisus S-a înălțat la cer, după o vreme, l-a chemat pe Pavel. Pavel era un cărturar în înțelesul bun al cuvântului. Ea un om foarte învățat. Am zice noi astăzi, „cu multe doctorate”. Învățase la școala rabinică, era fariseu, din ramura faariseilor, și era din școala rabinică puternică. Cunoștea bine nu numai limba ebraică, limba lui, cunoștea bine limba greacă, cunoștea cultura și civilizația antică, îi cunoștea pe poeții literaturii grecești. Și, pe drumul Damascului, acest Saul, cum se numea la început, a avut vedenia lui Iisus Care i S-a arătat în lumină și, prin convertire, a devenit Pavel. Așa cum Simon, prin convertire, avea să-și schimbe numele de către Iisus și să se numească Petru, tot așa Saul se va numi Paul sau Pavel, cum îi spunem noi în limba română. Ei bine, Pavel a mers „la adânc”, datorită culturii lui, a mers adânc în învățătura lui Iisus. […]
Dar nu trebuie să ne gândim neapărat la Pavel, ci să ne gândim la Petru. În timpul celor trei ani și jumătate cât Iisus a propovăduit ucenicilor Săi, Petru înțelegea greu, ca și ceilalți. Uneori făcea și gafe. Ei bine, în ziua Pogorârii Duhului Sfânt, atunci când ucenicii, din fricoși și lași, au devenit plini de curaj, Petru s-a pomenit dintr-o dată un mare teolog. Când a ieșit în pridvor și le-a vorbit mulțimilor atunci, la Rusalii, la Cincizecime, le-a vorbit ca un mare teolog, citând din Sfânta Scriptură a Vechiului Testament și interpretând texte extrem de fine, de dificile, prin care să demonstreze că Iisus Cel înviat din morți, după ce fusese răstignit, este Cel vestit de profeții Vechiului Textament. Așa a cucerit mulțimile și așa au fost botezați primii 3.000 de oameni cu care s-a înființat Biserica lui Iisus Hristos. Iată, deci, că prin Iisus Hristos, Petru însuși, dintr-un simplu pescar, a devenit un om învățat, dar nu așa de învățat ca Pavel, care venea deja cu zestrea lui culturală încă din viața de dinainte.
Iubiții mei, în Sfânta Scriptură există fapte istorice care nu trebuiesc interpretate doar prin ele însele, ci și în prefigurare. […] După Învierea lui Iisus, El s-a arătat de mai multe ori ucenicilor Săi și altora. La un moment dat, ucenicii, care, repet, se întorseseră la uneltele lor pescărești, se găseau iarăși pe malul lacului. Și se străduiseră toată noaptea să prindă ceva și nu izbutiseră. […] Și iată că spre ziuă văd un Străin pe țărm. Și Străinul, pe Care nu-L cunoșteau, îi întreabă: „Fiilor, aveți ceva de mâncare?” Se vede că era un călător, au zis ei, care e flămând și nu are nimic. Și au zis: „Nu avem nimic, fiindcă toată noaptea ne-am străduit să prindem ceva și n-am prins nimic.” Și atunci le spune Străinul: „Aruncați mrejele acolo, în partea dreaptă!” Și L-au ascultat și le-au aruncat și le-au scos pline de pește. Atunci Petru iarăși și-a dat seama că se găsește în fața cuiva extraordinar, cu puteri nefirești, suprafirești, și se încinge cu fota și se aruncă-n apă, ca să vină la Iisus. De ce? Pentru că Ioan a fost acela care, uitându-se la străinul de pe mal și făcând legătura între prezența și îndemnul Lui și peștele pe care-l prinseseră, a zis: „Domnul este!” Pescuirea minunată de atunci, la început, a fost un semn de recunoaștere a lui Iisus de după Înviere. […] Dar când ucenicii au ajuns la El pe țărm, L-au găsit stând pe o piatră în fața unui foc pe care-l aprinsese. Și pe foc frigea pește, iar alături avea pâine. Nu era din peștele prins de ucenici, era un pește pe care-l avea El. Și pâine avea. El, Care-i întrebase dacă au ceva de mâncare, pe ei, care se tânguiau că nu pot să-I ofere ceva acestui străin pribeag. Și au cinat, i-a poftit Iisus și au prânzit împreună.
Iubiții mei, acum, în încheiere, aș vrea să ascult de porunca Mântuitorului pe care i-a spus-o lui Petru și ucenicilor: „Aruncați mreaja mai la adânc!” Acum arunc și eu mreaja mai la adânc ca să vă fac cunoscut tâlcul extraordinar al acestor două întâmplări. Atunci, la prima pescuire minunată, adâncul, de fapt, era Iisus. Nu era adâncul mării. El era adâncul și din adâncul Lui prinseseră peștii, prefigurând pescuirea oamenilor care vor deveni creștini. Niciun apostol nu s-a lăudat vreodată, și niciun sfânt, cu convertire: „Iată, eu am convertit atâtea sute sau atâtea mii de oameni, pentru că, în fond, acești convertiți au fost oferiți de Iisus. Cel care ascultă de glasul apostolului sau al sfântului este îndemnat de Cineva, din adâncul lui, ca să-l asculte. Că dacă n-ar fi Iisus care să-l îndemne, el ar rămâne împietrit la inimă, asemenea fariseilor și cărturarilor și nu s-a apropia de Dumnezeu. Așadar, atunci, întâi, Iisus era, de fapt, adâncul, iar dincoace Iisus era gazda. El, Care le apăruse drept oaspete și îi întreba dacă au ceva să mănânce, El este Cel Care-i primește pe țărm și le oferă hrana. Și iată cum cele două evenimente se leagă la adânc, se leagă în înțelesurile lor profunde.
Iubiții mei, v-aș da și eu îndemnul lui Iisus: aruncați întotdeauna mreaja minții și sufletului vostru mai la adânc. Orice tânăr care se pregătește să nu se mulțumească doar cu ceea ce este la suprafață, să nu se mulțumească doar cu ceea ce aude în clasă, de la învățător sau profesor, să meargă în bibliotecă și să citească mai mult, acolo unde crede el că trebuie să se mai pregătească. Să meargă în profunzimile unei probleme, pentru că atunci o va și și o va stăpâni cu adevărat și atunci îi va folosi în viață, iar el va folosi altora. Iar în materie de credință, e bine să citiți, e bine să cugetați, e bine să vă rugați, dar întotdeauna să tindeți mai către adânc. Adâncurile lui Dumnezeu sunt nepătrunse. Dar cu cât vom pătrunde mai mult în ele, cu atât Îl vom descoperi întru adevărul, lumina și puterea Lui mântuitoare.
Fie ca viața fiecăruia din noi să fie aceea a pescarului care ascultă de cuvântul Domnului și care-și aruncă mreaja din ce în ce mai în adâncul înțelepciunii, priceperii și sfințeniei!”, a îndemnat vrednicul de pomenire mitropolit Bartolomeu Anania într-o predică rostită la Duminica a optsprezecea după Rusalii.
Sau direct în conturile Media Root de la Banca Transilvania:
Autentifică-te sau înregistrează-te pentru a trimite comentarii.
Prin sfânta citire evanghelică din această duminică începe perioada citirilor din Evanghelia după Luca.
Firește, toți creștinii, dar mai mult noi elinii, simțim o deosebită bucurie și binecuvântare că acest evanghelist elin, medic și istoric, ucenicul marelui apostol al neamurilor – Pavel, prin desăvârșita lui cunoaștere a limbii eline, a îmbogățit Biserica și oferă întregii lumi „cuvintele Vieții”.Această pericopă din Duminica I ne emoționează în mod deosebit, deoarece, printre altele, ne arată că atunci când în viața noastră avem binecuvântarea și ajutorul Domnului nostru Iisus Hristos, atunci TOATE se întâmplă în cel mai potrivit mod.
Iisus se afla lângă lacul Ghenizaret și i-a văzut pe pescari că-și aranjau mrejele de pescuit. Și după cum cu orice prilej Dumnezeul-Om predica și săvârșea minuni, așa și acum, după ce a intrat în corabia lui Simon (Petru), l-a rugat să tragă corabia câțiva metri de țărm. De acolo, ca și cum s-ar fi aflat într-un amvon, „învăța mulțimile”.
Frații mei, NU EXISTĂ situație în care omul să ofere ceva lui Dumnezeu și să nu primească în schimb „cu prisosință”.
Tot așa aici și acum. După predică, Hristos dă porunca să mâne în larg și să arunce din nou mrejele „la vânat”.
Firește, acest lucru era de neînțeles pentru experimentații pescari, de aceea și Petru, la început, pune înainte ARGUMENTUL LOGICII și experienței meseriei:
„Învățătorule, toată noaptea ne-am ostenit și n-am prins nimic, dar la cuvântul Tău voi arunca mreaja” (Luca 5:5); deci după ce aduce înainte argumentul cu totul logic, în cele din urmă își supune părerea, cunoștința și experiența în ASCULTAREA față de PORUNCA Învățătorului!
Consecința? Atât de mulți pești încât cele două corăbii erau în pericol să se scufunde!
Iar Petru atât de mult s-a cutremurat – și cu el confrații săi, de acest fapt cu adevărat minunat, încât conștiința sa l-a condus DIRECT și IMEDIAT întru frică și minunare să-i ofere Dumnezeului-Om credință și închinare.
„Văzând Simon Petru a căzut în genunchi la picioarele lui Iisus zicându-I:
Ieși de la mine, Doamne, căci sunt om păcătos” (Luca 5:9).
Iubiții mei, multe sunt minunile care ne dau învățături. Noi să ne limităm la o concluzie generală și la o învățătură care are a face atât cu viața personală a fiecăruia dintre noi, cât și cu toți oamenii în genere.
Și aceasta este despre binecuvântarea care se revarsă ATUNCI CÂND arătăm ascultare față de voia lui Dumnezeu cea atotțiitoare și mântuitoare.
Suntem chemați de multe ori să acționăm conform cunoștințelor noastre, conform experiențelor noastre, obiceiurilor noastre, crezând că „bătătorita cale” ne va aduce rezultatele dorite…
Și totuși, de câte ori în loc de rezultate pozitive ne pomenim în față tocmai cu contrarul, iar DEZNĂDEJDEA tinde să ne strivească inima…
Dimpotrivă, atunci când cu desăvârșire LIBER Îl așezăm pe Iisus și punem porunca Sa deasupra propriei noastre „logici înțelepte”, deasupra experienței personale și comune, când în mod simplu ne încredințăm întru-totul poruncii lui Dumnezeu, atunci lucrurile se schimbă și de acolo unde omul se așteaptă la eșec, vine succesul, reușita scopului și răsplătirea acestei credințe.
Credem că doar lui Petru i s-a întâmplat această minune cutremurătoare?
Doar lui Petru Dumnezeu i-a rezervat acest deosebit tratament plin de iubire?
Dar Dumnezeu este „ieri și azi și în veci Același”.
Întotdeauna înconjoară cu infinită iubire pe fiecare om și VREA „ca tot omul să se mântuiască și la cunoștința adevărului să vină” (I Timotei 2:4).
DACĂ vom fi atenți la viața noastră, dacă vom arunca o privire scrutătoare pentru a analiza zilele și anii vieții noastre, cu siguranță ne vom încredința de minunata intervenție a lui Dumnezeu!
Vom vedea lămurit fapte pe care nu le putem explica în niciun chip natural.
Și prin urmare, în acest punct trebuie să accentuăm deosebita binecuvântare și pronie, deosebitele intervenții minunate ale PURTĂRII DE GRIJĂ a lui Dumnezeu prin Doamna noastră Născătoare de Dumnezeu și prin Sfinții noștri, arătate neamului nostru necăjit, dar și binecuvântat.
Nu avem decât să studiem împreună cu istoria noastră bisericească și adevărata noastră istorie națională.
NU ISTORIA CARE A FOST SCRISĂ în laboratoarele „kissingeriene” – și nu numai – care dezorientează, ci această istorie care a fost scrisă cu sângele de neșters al martirilor și al noilor martiri. Să studiem aceste pagini care ilustrează sacrificiul și care au fost sfințite de osemintele sfinte ale elinilor ortodocși și de moaștele pline de har ale marilor noștri Sfinți!
Frații mei, studiind cineva această pericopă evanghelică pe care ne-o istorisește Luca, care a primit martiriul în regiunea Beoției, unde se află și mormântul său, nu are decât să-L roage pe Mântuitorul și Izbăvitorul nostru, pe Domnul Iisus,
să ne dăruiască CREDINȚĂ VIE ÎN INIMI și DESĂVÂRȘITĂ ASCULTARE FAȚĂ DE VOIA SA.
În același timp să ne rugăm toți ca harul Său să OCROTEASCĂ poporul nostru LUMINÂNDU-i pe conducători și pe autorități, pentru că „înfricoșător lucru este a cădea în mâinile Dumnezeului celui viu” (Evrei 10: 31). Amin”.