În duminica a noua după Rusalii, în cadrul Sfintei Liturghii oficiate în Biserica Ortodoxă este rânduit să se citească din Sfânta Evanghelie după Matei un fragment din capitolul al XIV-lea, versetele 22-34, în care Domnul Iisus Hristos vine mergând pe apă la ucenicii săi aflați cu corabia pe mare, în mijlocul furtunii. Ispitit fiind de Petru dacă este chiar El sau vreo nălucă înșelătoare, ca să-i demonstreze, îi poruncește acestuia să vină la El pășind pe apă și, prin minune, Petru nu se scufundă decât în clipa în care începe să se teamă și să nu mai privească spre Fiul lui Dumnezeu, singura țintă a parcursului său. Văzându-și moartea cu ochii, omul strigă cu disperare spre Domnul, Care îl mântuiește din primejdie.
„În vremea aceea Iisus a silit pe ucenici să intre în corabie și să treacă înaintea Lui pe țărmul celălalt, până ce va da drumul mulțimilor. Iar El, dând drumul mulțimilor, S-a suit în munte, ca să Se roage deosebi. Și făcându-se seară, era singur acolo. Iar corabia era deja în mijlocul mării, fiind învăluită de valuri, căci vântul era împotrivă. Iar la a patra strajă din noapte, a venit la ei Iisus, umblând pe mare. Văzându-L umblând pe mare, ucenicii s-au înspăimântat, zicând că e nălucă, și de frică au strigat. Dar El le-a vorbit îndată, zicându-le: Îndrăzniți, Eu sunt; nu vă temeți. Atunci Petru, răspunzând, a zis: Doamne, dacă ești Tu, poruncește să vin la Tine pe apă. El i-a zis: Vino! Iar Petru, coborându-se din corabie, a mers pe apă și a venit către Iisus. Dar văzând vântul, s-a temut și, începând să se scufunde, a strigat, zicând: Doamne, scapă-mă! Iar Iisus, întinzând îndată mâna, l-a apucat și i-a zis: Puțin credinciosule, pentru ce te-ai îndoit? Și suindu-se ei în corabie, s-a potolit vântul. Iar cei din corabie I s-au închinat, zicând: Cu adevărat Tu ești Fiul lui Dumnezeu. Și, trecând marea, au venit în pământul Ghenizaretului” (Ev. Matei 14, 22-34).
În predica rostită la Duminica a noua după Rusalii din anul 2006, vrednicul de pomenire mitropolit Bartolomeu Anania atrage atenția că primejdia de moarte în care s-a aflat Petru nu este doar rodul necredinței sau al puținei credințe, de vreme ce apostolul era un om foarte credincios, ci este cauzată de pierderea concentrării asupra unicei ținte mântuitoare, atunci când privirea este îndreptată spre rațiuni și temeri lumești.
„Iubiți credincioși, de curând vi s-a vorbit despre minunea înmulțirii pâinilor în pustie. De îndată ce oamenii au mâncat și s-au săturat și au adunat coșurile cu fărâmituri ca probă materială a minuni care se săvârșise, Mântuitorul Hristos le-a poruncit ucenicilor: Voi intrați în corabie și mergeți în partea cealaltă a mării, până ce Eu mai rămân cu mulțimile și le voi da drumul să plece acasă. Ucenicii au ascultat, s-au urcat în corabie și au plecat. Iar Iisus a mai rămas până spre seară cu mulțimile, le-a mai vorbit și, apoi, le-a spus: De acum, mergeți la casele voastre! Ei au plecat într-o parte, iar El S-a urcat pe munte, pentru ca să se roage „îndeosebi”, adică în mod special. Ceea ce făcea Iisus în lume, ca să fie în permanentă comuniune cu Părintele Său Cel Ceresc, dar, pe de altă parte, să fie întărit și să fie asistat de Părintele Său într-o minune care urma, una mai puternică decât aceea a înmulțirii pâinilor. Și a rămas acolo în munte până s-a făcut deplin întuneric, și anume până târziu după miezul nopții.
În acest timp, ucenicii călătoreau cu corabia pe mare, și iată că vânturi năprasnice s-au stârnit și au înfuriat marea într-o furtună înspăimântătoare. În acest context de furtună și de întuneric, ucenicii L-au văzut pe Iisus umblând pe mare. După toate probabilitățile, El era îmbrăcat într-o aură ușoară de lumină, încât putea să fie văzut. Iar ei, ucenicii, văzându-L, au crezut că este vorba de o nălucă, de o arătare, de o fantomă, de un duh necurat care are puterea și îngăduința de a împrumuta chipul cuiva cunoscut, că, deci, nu ar fi chiar Învățătorul umblând pe mare, ci ar fi o asemenea arătare, vedenie și, atunci, de frică au început să strige, tremurând de spaimă. Iar Iisus le-a spus: Nu vă temeți, Eu sunt! Cu alte cuvinte, dacă văzul putea să-i înșele, vocea Lui era o mărturie asupra autenticității viziunii lor: era chiar Iisus!
După care Petru, care era mai bătrân și mai îndrăzneț decât ceilalți, I-a spus: Doamne, dacă ești Tu, poruncește să vin și eu la Tine pe mare. Iar Iisus i-a răspuns: Vino! Petru se dă jos de pe corabie, merge pe valuri, învingând prin puterea lui Iisus puterea de gravitație a pământului și devenit imponderabil, și ajunge până aproape de Iisus dar, deodată, se uită în jos, vede valurile zbătându-se amenințător și începe să se scufunde în apă. Atunci întinde mâinile și strigă cu disperare: Doamne, scapă-mă! Iisus îi întinde mâna, îl înalță la suprafața apei și îl dojenește dulce: Puțin credinciosule, de ce te-ai îndoit? Și s-au urcat amândoi în corabie și, deîndată, furtuna a încetat, iar ucenicii și-au dat seama, o dată mai mult, că Iisus este cu adevărat Fiul lui Dumnezeu, ceea ce I-au și mărturisit pe loc atunci.
Iubiții mei, se pune o întrebare: De ce Petru, care pornise cu atâta cutezanță și încredere, la un moment dat s-a clătinat? Pentru că credința lui era labilă, era schimbătoare, ca și a ucenicilor. Să nu uităm că el I s-a adresat lui Iisus cu particula DACĂ. DACĂ este întotdeauna dubitativ, este îndoielnic. DACĂ exprimă o jumătate de adevăr, dar nu adevărul întreg: dacă ești Tu, poruncește să vin la Tine pe apă!
Iisus îi spune: Vino! Petru pornește cu încredere și chiar cu credință că este Iisus, dar, când a ajuns aproape de El, a văzut valurile. Sigur, i-a fost frică atunci când a văzut spumele mării zbătându-se la picioarele lui. Dar, trebuie să bănuim că, în același timp, l-a fulderat un gând: dar dacă n-o fi El, ci o fi un demon, un duh necurat care I-a împrumutat chipul, și eu m-am lăsat prins în cursă? Voi merge la el, mă va apuca de mână și mă va duce undeva în iad. În clipa aceea a început să se scufunde. Și când a zis: Doamne, scapă-mă!, s-a adresat unui Iisus aproape impersonal, așa cum facem noi toți, sau aproape toți, atunci când ne găsim într-o mare primejdie. Chiar și ateul, când se găsește într-o primejdie mare, într-un război sau bombardamente, zice: Doamne, scapă-mă! N-are o idee foarte precisă cine este acest Doamne: Dumnezeu-Tatăl, Dumnezeu-Fiul, Duhul Sfânt? Este un Dumnezeu abstract, dar strigă: Doamne, ajută-mă! De aceea se spune că în camerele de reanimare nu există atei, fiindcă acolo omul este față în față cu moartea și, în fața morții, ți-aduci aminte și de Doamne-Doamne, ultima ta speranță, ultima ta șansă. Și poate că de-aceea este Dumnezeu Mare, pentru că El rămâne soluția disperării. Când simți că nu mai ai pe lume nici o șansă, atunci spui: Doamne, ajută-mă! Doamne, scapă-mă!
În această situație se găsea Petru. În clipa când a zis: Doamne, scapă-mă!, se adresa unui Iisus Care era dincolo de el, nu mai era în fața lui. Dar Iisus era autentic în fața lui. De aceea Domnul Iisus, scoțându-l din apă, îl dojenește cu blândețe: Puțin credinciosule, de ce te-ai îndoit?
Petru nu era un necredincios, ci doar credința lui se clătinase, așa cum deseori se clatină credința noastră, a fiecăruia. Nu întotdeauna suntem îndeajuns de puternici, credința noastră nu este întotdeauna îndeajuns de dârză, de neclintită, ca o stâncă, încât să nu șovăie.
Și, dragii mei, mai este un lucru: când Petru s-a coborât din corabie, își avea privirea îndreptată spre Iisus; El era ținta la care trebuia să ajungă. Dar, în clipa în care, aproape fiind de Iisus, își ia privirea de pe El, de pe țintă, și se uită împrejur, adică în realitatea imediată, deodată credința lui se clatină și începe să se scufunde. Așa se întâmplă și cu viața fiecăruia dintre noi. (...)
Idealul suprem al creștinului este Viața de veci. Țărmul acela la care va ajunge Corabia universală a Bisericii lui Hristos. Aceasta este ținta noastră supremă, dincolo de țintele omenești, personale, practice, de care vi-am vorbit la început. Să avem ochii ațintiți către această țintă a Mântuirii noastre, a limanului nostru, care este dincolo de mormânt. Și, atunci, grijile vieții mărunte, care există și care deseori ne tulbură chiar până la deznădejde, grijile acestea nu ne vor mai stăpâni, pentru că stăpână ne este ținta la care trebuie să ajungem: Împărăția lui Dumnezeu.
Cu această credință și credincioșie vă îndemn, dragii mei, să străbată fiecare dintre noi acest ocean al vieții noastre mai întâi, și, apoi, al istoriei, pentru ca să ne regăsim cu toții în ampla și sfânta comuniune a Împărăției lui Dumnezeu!”, a îndemnat vrednicul de pomenire mitropolit Bartolomeu Anania în predica rostită la duminica a noua după Rusalii din anul 2006.
Sau direct în conturile Media Root de la Banca Transilvania:
Autentifică-te sau înregistrează-te pentru a trimite comentarii.
Rugăciunea este îndeletnicirea neîncetată a îngerilor, care slăvesc fără odihnă pe Dumnezeu, cântând: „Sfânt, Sfânt, Sfânt, Domnul Savaot; plin este cerul și pământul de marirea Lui"
„S-a suit în munte, ca să Se roage deosebi. Și făcându-se seară, era acolo singur” (Matei 14, 23)
Iubiți credincioși,
Întrucât în Sfânta Evanghelie de astăzi se vorbește de patru ori despre rugăciune, vom vorbi acum despre sfânta rugăciune, care este numită de dumnezeieștii părinți „maica tuturor faptelor bune”. Că precum nu putem trăi fără hrană și apă, așa nu putem trăi și nu ne putem mântui fără rugăciune.
Ce este rugăciunea?
Rugăciunea este vorbirea noastră directă cu Dumnezeu. Rugăciunea este viața noastră în Hristos și a întregii lumi văzute și nevăzute. Credința în Dumnezeu este izvorul rugăciunii, iar iubirea de Dumnezeu este sufletul ei.
Rugăciunea este îndeletnicirea neîncetată a îngerilor, care slăvesc fără odihnă pe Dumnezeu, cântând: „Sfânt, Sfânt, Sfânt, Domnul Savaot; plin este cerul și pământul de mărirea Lui!“ (Isaia 6, 3). Rugăciunea este cununa de laudă a tuturor sfinților din cer, începând cu Maica Domnului, care se roagă neîncetat înaintea Preasfintei Treimi pentru mântuirea noastră, a celor de pe pământ.
„Însuși Duhul Sfânt se roagă pentru noi cu suspine negrăite“, spune Apostolul Pavel (Romani 8, 26). Ba, Însuși Fiul lui Dumnezeu se roagă Tatălui zicând: „Părinte Sfinte, păzește-i în numele Tău pe cei pe care Mi i-ai dat, ca să fie una precum suntem și Noi!“ (Ioan 17, 11).
Astfel, tot cerul este în neîncetată rugăciune de laudă, de mulțumire și cerere înaintea Tatălui, începând cu Domnul și Mântuitorul nostru Iisus Hristos, până la îngerii cei mai de jos. Toți laudă, „pe Tatăl, pe Fiul și pe Duhul Sfânt, Treimea cea de o ființă și nedespărțită".
Toți se închină și mulțumesc lui Dumnezeu pentru răscumpărarea neamului omenesc prin întruparea, moartea și învierea Fiului Său. Toți se roagă pentru mântuirea noastră și a întregului neam omenesc.
Rugăciunea deci, este viața, lucrarea, și bucuria veșnică a tuturor îngerilor și sfinților din cer.
Dar și pe pământ, rugăciunea de laudă, de mulțumire și de cerere, formează lucrarea de căpetenie a creștinilor, a călugărilor, a mamelor, a copiilor, și a întregii creații.
Slujbele din biserică, în frunte cu Sfânta Liturghie, formează cea mai ÎNALTĂ rugăciune și jertfă de laudă și de mulțumire adusă de oameni lui Dumnezeu, în numele întregului univers. Apoi rugăciunile neîncetate din casele lor, formează al doilea imn de laudă, de mulțumire și de cerere înaintea Preasfintei Treimi, după jertfa cea fără de sânge a Sfintei Liturghii.
După cuvântul proorocului David, toată zidirea laudă pe Dumnezeu, Creatorul ei, și păsările văzduhului și peștii mărilor și animalele pământului și stelele cerului și soarele și luna și norii și vânturile toate cele de sub cer (Psalm 148). Toate în frunte cu oamenii de pe pământ și cu sfinții și îngerii din cer sunt în neîncetată rugăciune întru slava Preasfintei Treimi, pentru că rugăciunea de laudă și de mulțumire este însăși viața lumii văzute și a celei nevăzute.
Iubiți credincioși,
Să vedem cum ne învață Domnul să ne rugăm în Evanghelia de astăzi. După ce Mântuitorul a înmulțit cele cinci pâini și doi pești prin rugăciune și binecuvântare și a hrănit cu ele atâtea mii de oameni, ca să ne învețe și pe noi a face toate cu rugăciune, „a silit pe ucenicii Săi să intre în corabie și să meargă înaintea Lui, la celălalt țărm.“ (Matei 14, 22).
De ce i-a trimis Hristos pe ucenici să meargă noaptea singuri pe mare?
Ca să se deprindă și ei a se ruga mai mult lui Dumnezeu, mai ales în vreme de primejdie, și ca să se învețe a se lupta cu valurile și furtuna ispitelor acestei vieți, căci marea este imaginea lumii lovite de răutate, de păcate, de boli, de necredință, de ură și de tot felul de păcate.
Dar în timp ce apostolii erau singuri în corabie și se luptau cu valurile mării, Iisus Hristos a eliberat mulțimea și „S-a suit în munte ca să Se roage deosebi. Și, făcându-se seară, era acolo singur“ (Matei 14, 23).
Rugăciunea în liniște și singurătate, este cea mai înaltă rugăciune.
Este rugăciunea sfinților, a sihaștrilor, a călugărilor și a celor mai râvnitori creștini. Ea se face în totală reculegere și singurătate, mai ales noaptea când nimeni nu te vede și nimic nu-ți poate fura gândul și simțirea inimii de la rugăciune. Aceasta se cheamă și rugăciunea inimii, pentru că izvorăște din inimă și se urcă cel mai repede la cer.
Mântuitorul, ca Dumnezeu, nu avea nevoie să se retragă la liniște și în singurătate pentru a se ruga Tatălui ceresc, căci El vedea și vorbea față către față cu Tatăl. Dar obișnuia uneori să se roage singur, mai ales noaptea, precum făcea de obicei pe Muntele Taborului și în Grădina Ghetsimani, ca să ne învețe și pe noi a iubi mai mult rugăciunea în liniște și cea din timpul nopții decât cea din timpul zilei.
Sfinții Părinți numesc rugăciunea de noapte "de aur" pentru că noaptea mintea se poate ruga fără gânduri și imaginații. În schimb, rugăciunea de dimineață o numesc "de argint" fiind amestecată cu oarecare griji și gânduri, iar cea din timpul zilei o numesc "de aramă" pentru mulțimea grijilor și a gândurilor pământești care slăbesc mult puterea rugăciunii.
Prin rugăciunea de pe munte, Domnul ne îndeamnă la cea mai înaltă rugăciune individuală, numită de unii Sfinți Părinți „rugăciunea minții și a inimii". Iar, când suntem trimiși pe cale sau grijile vieții ne înconjoară corabia inimii ca niște valuri, atunci să ne rugăm cu rugăciunea apostolilor loviți de furtună pe mare. În aceste momente, creștinii trebuie să repete psalmii lui David, să facă rugăciuni scurte pe de rost sau, mai ales, să repete cu atenție și simțire rugăciunea inimii:
„Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine păcătosul!".
Aceasta este cea mai înaltă rugăciune personală ortodoxă practicată de mulți sfinți și sihaștri, adică repetarea deasă, neîncetată și tainică a numelui lui Iisus Hristos.
Se cheamă și „rugăciunea inimii".
Ne spune Evanghelia că în a patra strajă a nopții, adică pe la orele trei în zorii zilei, a mers Domnul la ucenicii Săi, umblând pe mare ca pe uscat. Când L-au văzut ucenicii de departe, „de frică au strigat", adică s-au rugat, crezând că ar fi vreo arătare de noapte. Aceasta ni se întâmplă și nouă. Când mergem noaptea singuri pe întuneric, pe cărări necunoscute de păduri și ni se pare că auzim sau vedem vreo nălucire sau animale sălbatice, facem ca și ucenicii Domnului, adică de frică strigăm, ne rugăm, facem semnul crucii, zicem rugăciuni scurte cu credință, din toată inima și îndată scăpăm de primejdie.
Domnul însă i-a liniștit pe apostoli prin cuvintele:
„Îndrăzniți! Eu sunt, nu vă temeți!“
Petru atunci, cuprins de îndoială, s-a rugat, zicând: „Doamne, dacă ești Tu, poruncește-mi să vin la Tine pe apă!" "Vino!" i-a răspuns Domnul. Dar pe când mergea el pe valuri către Hristos, „văzând vântul cel tare", s-a biruit de frică și îndoială și a început a se afunda. În clipa aceea a strigat: „Doamne, mântuiește-mă!" Iar Domnul l-a apucat de mână și l-a mustrat: „Puțin credinciosule, pentru ce te-ai îndoit?“ (Matei 14, 30-31).
Vedeți, fraților, urmările rugăciunii făcute cu îndoială și cu puțină credință?
În vreme de primejdie și ispită nu te ajută decât în parte.
Oare nu tot așa se roagă mulți din credincioșii noștri? „Doamne, dacă ești Tu cu adevărat în cer și în inima mea, ajută-mi să vin la Tine! Ajută-mi să fac minuni în numele Tău! Ajută-mi să reușesc la examene și la serviciu! Ajută-mi să biruiesc pe vrăjmașii mei și-mi împlinește dorința mea!”
O asemenea rugăciune făcută cu îndoială, fără credință vie, din interes și mai mult pentru lucruri pământești nu este primită la Dumnezeu și cu greu ni se împlinește cererea.
Să fugim de o asemenea rugăciune lipsită de credință, îndoielnică, pe care o facem numai la nevoie, când apa necazurilor ne este până la gură!
Da, să ne rugăm pentru orice avem nevoie în viață,
dar mai întâi să mulțumim lui Dumnezeu pentru toate darurile ce ni le-a dat;
apoi să-L lăudăm că în veac este mila Lui
și apoi să-I cerem iertarea păcatelor și mântuirea.
La urmă să cerem Domnului și cele de nevoie vieții și să zicem: „Doamne, facă-se voia Ta!" nu voia mea, precum ne învață "Tatăl nostru".
Iar când suntem în primejdie de moarte, sau pe masa de operație, sau într-o grea încercare, atunci să facem rugăciuni scurte, de câteva cuvinte, rostite cu glas sau în taină, din adâncul inimii, cu lacrimi și credință.
Adică să strigăm ca și Petru, când se îneca: „Doamne, mântuiește-mă!”; „Doamne, ajută-mi!”, cum striga femeia cananeeancă și „Doamne miluiește-mă!” Sau să repetăm mereu „Tatăl nostru”, Crezul, un stih din psalmi, ori rugăciunea monahilor: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine, păcătosul!”
Iubiți credincioși,
NIMENI NU poate trăi, nu se poate izbăvi de necazurile vieții și nu se poate mântui fără credință tare în Dumnezeu și fără rugăciune vie, continuă, neîncetată, cum ne învață Sfântul Apostol Pavel: „Rugați-vă neîncetat!“ (I Tesaloniceni 5, 17).
De veți merge regulat la biserică și veți asculta cu evlavie sfintele slujbe, mai ales Sfânta Liturghie, multe daruri veți primi în viață și de grele ispite și păcate veți fi izbăviți.
De veți crește copiii în frica lui Dumnezeu și veți face casele dumneavoastră locașuri de rugăciune și de laudă lui Dumnezeu, iar nu case de ceartă, de beție și de păcate, vă va da Domnul zile îndelungate, reușită în toate cele de folos și mântuire.
Iar de veți păși pe marea vieții cu îndoială, fără credință, fără rugăciune și cărți sfinte de călăuză, fără biserică și duhovnici buni, fără spovedanie și împărtășanie regulată, vă veți îneca în marea păcatelor și veți pierde mântuirea sufletului.
Să-l rugăm pe Domnul nostru, Iisus Hristos să ne întărească credința, să ne învețe cum să ne rugăm, să ne dea vreme de rugăciune și lacrimi de pocăință ca să ne închinăm și noi cu Apostolii, zicând:
Cu adevărat, Tu ești Fiul lui Dumnezeu! Tu ești Mântuitorul și Salvatorul lumii! Mântuiește-ne să nu pierim, că după Tine suspină toată făptura! Amin.
https://ortodoxinfo.ro/2024/08/25/zelensky-a-interzis-biserica-ortodoxa-canonica-din-ucraina/