În cea de-a doua duminică din Postul Paștilor, în cadrul Sfintei Liturghii oficiate de preoții Bisericii Ortodoxe, se citește din Sfânta Evanghelie despre întâmplarea minunată a vindecării paraliticuluidin Capernaum de către Domnul și Mântuitorul nostru Iisus Hristos. Pasajele evanghelice lecturate sunt Marcu 2, 1-12 și Ioan 10, 9-16.

Zis-a Domnul: „Eu sunt ușa: De va intra cineva prin Mine, se va mântui; și va intra și va ieși și pășune va afla. Furul nu vine decât ca să fure, să înjunghie și să piardă. Eu am venit ca oile Mele viață să aibă și din belșug să aibă. Eu sunt Păstorul cel bun. Păstorul cel bun își pune sufletul pentru oile Sale. Iar cel plătit, care nu este păstor și ale cărui oi nu sunt ale lui, când vede lupul venind, lasă oile și fuge; iar lupul le răpește și le risipește. Cel plătit fuge, pentru că este plătit și nu are grijă de oi. Eu sunt Păstorul cel bun și cunosc oile Mele și ale Mele Mă cunosc pe Mine. Precum Mă cunoaște Tatăl și Eu cunosc pe Tatăl. Și sufletul îmi pun pentru oi. Am și alte oi, care nu sunt din staulul acesta. Și pe acelea trebuie să le aduc; ele vor asculta de glasul Meu și va fi o turmă și un păstor”. (Ev. Ioan 10, 9-16)

„Și intrând Iisus iarăși în Capernaum, după câteva zile, s-a auzit că este în casă. Și îndată s-au adunat mulți, încât nu mai era loc nici înaintea ușii, și le grăia lor cuvântul. Și au venit la El, aducând un slăbănog pe care-l purtau patru inși. Și neputând ei, din pricina mulțimii, să se apropie de El, au desfîcut acoperișul casei unde era Iisus și, prin spărtură, au lăsat în jos patul în care zăcea slăbănogul. Și văzând Iisus credința lor, i-a zis slăbănogului: Fiule, iertate îți sunt păcatele tale! Și erau acolo unii dintre cărturari, care ședeau și cugetau în inimile lor: Pentru ce vorbește Acesta astfel? El hulește. Cine poate să ierte păcatele, fără numai Unul Dumnezeu? Și îndată cunoscând Iisus cu duhul Lui că așa cugetau ei în sine, le-a zis lor: De ce cugetați acestea în inimile voastre? Ce este mai ușor, a zice slăbănogului: Iertate îți sunt păcatele!, sau a zice: Scoală-te, ia-ți patul tău și umblă!? Dar, ca să știți că putere are Fiul Omului a ierta păcatele pe pământ, a zis slăbănogului: Zic ție: Scoală-te, ia-ți patul tău și mergi la casa ta! Și s-a sculat îndată și, luându-și patul, a ieșit înaintea tuturor, încât erau toți uimiți și slăveau pe Dumnezeu, zicând: Asemenea lucruri n-am văzut niciodată”.  (Ev. Marcu 2, 1-12)

În cartea sa de Predici pentru toate duminicile anului bisericesc, vrednicul de pomenire preot Gheorghe Grindu, slujitor al Bisericii „Sfântul Gheorghe” - Blumăna I din Brașov, explică semnificațiile Evangheliei din duminica a doua a Postului Mare:

„Sfânta Duminică de astăzi este numită și Duminica bolnavilor.

Cei mai mulți dintre noi nu ne dăm bine seama cât de scumpă este zestrea sănătății ce ne-o dăruiește Dumnezeu și câtă grijă, foarte costisitoare, se depune pentru răscumpărarea unui strop de sănătate pierdută. Numai când noi înșine suntem grav bolnavi sau când vizităm oamenii chinuiți de tot felul de răni din spitale sau cuprinși de boli dătătoare de dureri, numai atunci ne putem da seama de prețul cel mare al sănătății. Și în privința aceasta, școala suferinței e cel mai bun dascăl.

Paralizatul - despre care ne vorbește Sfânta Evanghelie de astăzi - era și cu trupul, dar și cu sufletul în suferință. Cu trupul paralizat, era ca un om mort, fără vlagă, doar cu suflare de viață în el. Cu sufletul plin de păcate grele, încătușat în deprinderea multor răutăți pe care le săvârșise, fiind în primejdie de moarte.

Însă, nefericitul acesta a auzit că Iisus, marele Învățător și Făcător de minuni, propovăduia într-o casă din Capernaum. Cu cea din urmă nădejde de scăpare, s-a rugat de patru oameni de-ai săi să-l ridice cu patul pe umerii lor și să-l ducă înaintea lui Iisus Hristos Izbăvitorul, cu nădejdea că-l va vindeca de cumplita lui boală.
Când Domnul și Mântuitorul nostru Iisus Hristos a văzut strădania și, mai ales credința celor patru bărbați de a-l aduce pe bolnav înaintea Lui, S-a milostivit de cel paralizat șii-a zis: Fiule, iertate-ți sunt păcatele Tale! Apoi, a adăugat: Ia-ți patul și mergi la casa ta!

Aceste scurte cuvinte ale Mântuitorului au avut o îndoită putere, și asupra sufletului, și asupra trupului. La rostirea lor, păcatele bolnavului au fost iertate. El a simțit o mare ușurare. Sufletul i s-a însănătoșit. Având sufletul sănătos, s-a vindecat și trupește: sângele a început să-i curgă normal în vene, mușchii i s-au întărit și cel ce, până atunci, zăcea nemișcat, s-a vindecat.

Un adânc înțeles se cuprinde în această minune: Domnul Iisus Hristos i-a iertat mai întâi păcatele paralizatului și, apoi, i-a vindecat și trupul. Înseamnă că boala lui cea adevărată era înlăuntrul ființei sale. Sufletul trebuia eliberat de răutatea păcatelor, ca să se întoarcă sănătatea în trup. Înțelegem că vindecarea deplină a omului trebuie să înceapă din lăuntru în afară. Pentru că, dacă sufletul este plin de păcate, îmbolnăvește și trupul, pervertește și distruge viața. Nimeni nu-și poate redobândi sănătatea trupului până ce nu-și va face sufletul sănătos, curățindu-l de păcate prin căință și spovedanie, reluând legătura normală cu Dumnezeu - Izvorul Vieții și al Sănătății.

Pentru a ne elibera de păcat trebuie, în primul rând, să avem conștiința păcatului. Să recunoaștem că am greșit. Omul modern este stăpânit de teama de-a se confrunta cu sine însuși, de a privi sincer în adâncul sufletului său. El fuge de sine însuși pentru că îi este teamă că întâlnește în sufletul său disprețul păcatului.

Oricât ar vrea omul să nege existența păcatului, el persistă ca o rană ascunsă. Păcatul este rana care roade sănătatea vieții omului, precum și a vieții societății, și aduce toate suferințele și necazurile. Or, vindecarea rănilor păcatelor nu se poate împlini decât dacă avem sentimentul vinovăției. Iar sentimentul vinovăției trebuie să ne determine să ne spovedim.

Aici este însă marele rău, că oamenii recunosc foarte greu că au greșit. Recunosc faptele rele, dar mulți nu vor să accepte că din vina lor s-au produs acele fapte rele. De foarte multe ori, omul, în loc să fie sincer și să-și recunoască vinovăția, caută să se dezvinovățească sau chiar să-i acuze pe alții.(...)

Zice un înțelept: Nu știm să cerem iertare și, de aceea, nu progresăm pe plan moral (Constantin Noica). Recunoașterea vinei, ispășirea păcatelor, dezvoltarea sentimentului de sinceritate față de noi înșine are o covârșitoare însemnătate morală. Ispășind o greșeală sau executând o pedeapsă ne restaurăm demnitatea, ne  vindecăm și ne eliberăm sufletul de povara păcatului. Așa înlăturăm durerea pe care ne-o produce răul. În consecință, când ai greșit, sfatul înțelept e să alergi la preotul duhovnic pentru spovedanie.

Totul este să nu ascunzi păcatele, să le scoți la lumină, învinovățindu-te, și să le arzi la flacăra sincerității față de tine însuți. Cu alte cuvinte, să-ți asumi răspunderea față de propriile păcate și să răscumperi răul săvârșit prin suferință. Îndurarea suferinței pe care ai atras-o asupra ta păcătuind este dovada celei mai depline ispășiri a păcatului și a curățirii de el.

Durerea răbdată cu credință te face om bun, te ajută să devii tare,stăpân pe tine însuți.
În cazul nefericit în care omul se dezbracă de demnitatea sa de om, atunci nu mai are conștiința păcatului și moare sufletește.

Cel mai sigur semn al morții sufletești este nesimțirea față de păcatul săvârșit. Când sufletul este nesimțitor față de păcat, când nu-l mai interesează mustrările conștiinței, când a ajuns să nu mai socotească niciun rău drept păcat, e semn că acel suflet s-a rupt de Dumnezeu și este mort duhovnicește. Iată cea mai caracteristică notă sufletească a omului modern: nesimțirea față de păcat.

Omul de astăzi nu mai are conștiința păcatului și a grozăviei lui, fiindcă se consideră în afară de orice vinovăție, de orice morală, și de aceea nici nu dorește să se îndrepte. Această topire a sensibilității morale este mai rea decât însuși păcatul.

Sfânta duminică de astăzi adresează o chemare către cei care vor să-și redobândească refacerea și curățirea vieții sufletești. În iubirea Lui nemărginită față de omul pe care l-a creat, Dumnezeu a rânduit în Sfânta Biserică baia pocăinței, în scopul curățirii sufletului de păcate.

Doamne, Te rugăm, ajută pe toți cei cuprinși de fărădelegi, pe toți câți s-au depărtat de Tine și petrec în necredință, în îndărătnicie, în nesimțire, ajută-le să îndrăznească să se descătușeze din legăturile păcatelor, să-și recunoască vinovăția spovedindu-se, să râvnească după cuvântul eliberator: Fiule, iertate-ți sunt păcatele tale!

Doamne, ai milă de ei și nu lăsa ca diavolul să distrugă sufletul lor! Scapă-i din aprinderea patimilor celor greu de purtat, din rătăcirea minții, din voințele cele rele, din sentimentele pătimașe! Învață-i cuvântul adevărului Evangheliei Tale, descoperă-le calea cea dreaptă, căci Tu ai zidit nu spre robia diavolului, ci spre libertate sufletele oamenilor, iar pe Fiul Tău, pe Mântuitorul nostru Iisus Hristos L-ai trimis să ne cheme pe toți la lumină și la eliberare din toate legăturile păcatului! Ca, slujindu-Ți din neam în neam, să Te slăvim pe Tine, Părinte! Amin.”

Preot Gheorghe Grindu, „Iisus Hristos - Domnul și Învățătorul nostru. Predici pentru toate duminicile anului bisericesc”, Brașov, 2007, p. 312-316.