În duminica a douăzeci și patra după Rusalii, în cadrul Sfintei Liturghii oficiate în Biserica Ortodoxă este rânduit să se citească din Sfânta Evanghelie după Luca, un fragment din capitolul al VIII-lea, versetele 41-56, în care este relatată minunea învierii de către Domnul Iisus Hristos a unicei fiice a lui Iair, mai-marele sinagogii, după vindecarea unei femei care de 12 ani avea o scurgere de sânge incurabilă.
„În vremea aceea a venit la Iisus un om al cărui nume era Iair și care era mai-marele sinagogii. Și, căzând la picioarele lui Iisus, ÎI ruga să intre în casa lui, că numai o fiică avea, ca de doisprezece ani, și ea era pe moarte. Iar, pe când se ducea Iisus și mulțimile îl împresurau, o femeie, care de doisprezece ani avea curgere de sânge și cheltuise cu doctorii toată averea ei și de nici unul n-a putut să fie vindecată, apropiindu-se pe la spate, s-a atins de poala hainei Lui și îndată s-a oprit curgerea sângelui ei. Și a zis Iisus: Cine s-a atins de Mine? Dar toți tăgăduind, Petru și ceilalți care erau cu El au zis: Învățătorule, mulțimile Te îmbulzesc și Te strâmtorează, și Tu întrebi: Cine s-a atins de Mine? Iar Iisus a zis: S-a atins de Mine cineva, căci am simțit o putere care a ieșit din Mine. Atunci femeia, văzându-se vădită, a venit tremurând și, căzând înaintea Lui, a spus de față cu tot poporul din ce pricină s-a atins de El și cum s-a tămăduit îndată. Iar El i-a zis: Îndrăznește, fiică, credința ta te-a mântuit. Mergi în pace! Pe când încă vorbea El, a venit cineva de la mai-marele sinagogii, zicând: A murit fiica ta. Nu mai supăra pe învățătorul. Dar Iisus, auzind, i-a răspuns: Nu te teme; crede numai și se va izbăvi. Și, venind în casă, n-a lăsat pe nimeni să intre cu El decât numai pe Petru, pe Ioan și pe Iacov, pe tatăl copilei și pe mamă. Și toți plângeau și se tânguiau pentru ea. Iar El a zis: Nu plângeți; n-a murit, ci doarme. Și râdeau de El, știind că a murit. Iar El, scoțând pe toți afară și apucând-o de mână, a strigat, zicând: Copilă, scoală-te! Și duhul ei s-a întors și a înviat îndată; și a poruncit El să i se dea copilei să mănânce. Și au rămas uimiți părinții ei. Iar El le-a poruncit să nu spună nimănui ce s-a întâmplat” (Ev. Luca 8, 41-56).
În predica rostită la Duminica a douăzeci și patra după Rusalii din anul 2001, vrednicul de pomenire mitropolit Bartolomeu Anania a atras atenția asupra faptului că vindecarea sau mântuirea poate fi uneori și „furată” sau luată cu asalt, prin puterea credinței și a perseverenței, cum a fost cazul femeii care de 12 ani avea o scurgere de sânge incurabilă. Referitor la învierea fiicei lui Iair de către Iisus Hristos, ierarhul exemplifică diferitele tipuri de moarte în care se poate afla un om: moartea cea dintâi, adică despărțirea sufletului de trup; moartea cea de pe urmă, adică moartea sufletului prin pierderea mântuirii. De aceea, viața trebuie apărată, pentru că oferă fiecăruia șansa pocăinței și a vindecării de propriile păcate, în vederea mântuirii. VIDEO:
„Iair era mai-marele sinagogii. Era un dregător, un om important, un om de vază, un nobil al cetății. Nu era preot, era laic, era mirean, dar un demnitar al lui Dumnezeu - evreu, bineînțeles. Și, la un moment dat, când Iisus se găsea pe ulițe, cu mulțimile după El, învățând, predicând, vindecând bolnavi, acest Iair, care avea o fiică de 12 ani și era bolnavă pe moarte, a venit la El și I-a spus: „Învățătorule, vino, Te rog, în casa mea, pentru că fiica mea e pe moarte.” Nu I-a spus ce anume să facă, pentru că se subînțelegea. Era ultima sa speranță, după ce epuizase toți doctorii, că Iisus, în calitatea Sa de taumaturg, o va vindeca.
Atunci Iisus Și-a schimbat direcța mersului spre strada în care se găsea Iair și, îndreptându-se către ea, iată că s-a întâmplat un alt eveniment și o altă vindecare: o femeie care avea o suferință grea și, într-un fel, impudică, s-a apropiat de El, dar n-a îndrăznit să-I iasă în față și să-I spună de ce suferă, pentru că, practic, i-a fost jenă de mulțimea care se găsea acolo și, poate, chiar de Iisus. Așa încât, neîndrăznind să facă mai mult, s-a apropiat de El prin spate și s-a atins de poala veșmântului Său. Și în clipa aceea a simțit că s-a vindecat, că scurgerea sângelui ei, care era de 12 ani, s-a oprit într-o singură clipă. Și a simțit că trupul ei redevine sănătos. Și aunci a urmat un dialog – un dialog pedagogic, bineînțeles. Iisus întreabă pe ucenicii Săi: „Cine este cel ce s-a atins de Mine?” Iar Petru, răspunzând, a zis: „Învățătorule, lumea Te îmbulzește, Te înghesuie care mai de care și Tu mai întrebi <Cine s-a atins de Mine?>” „Bine, bine”, zice Iisus, „dar Eu am simțit puterea care a ieșit din Mine. S-a atins cineva de Mine.” Și atunci femeia, văzându-se într-un fel descoperită, s-a simțit obligată să se autodenunțe și a ieșit în față și a spus: „Învățătorule, eu am fost.” Și atunci a spus în gura mare, fără să-I mai fie jenă – pentru că deja suferința nu mai era asupra ei – a spus poporului în gura mare ce s-a petrecut cu ea, de ce anume suferință venise acolo și cum se vindecase în clipa în care s-a atins de poala veșmântului lui Iisus. Iar Iisus i-a spus doar atât: „Îndrăznește, fiică, credința ta te-a mântuit, mergi în pace!”
Așadar, iubiții mei, „Credința ta te-a mântuit!” Ce vreau să vă spun asupra acestui episod: uneori, puterea lui Dumnezeu poate să fie furată. Această femeie, pur și simplu, și-a furat vindecarea. Orice bolnav ieșea înaintea lui Iisus – un orb, șchiop, uscat, lepros - și se ruga să fie vindecat de Iisus. Iisus îl întreba: „Crezi?” Și dacă răspundea „Cred!”, atunci Iisus îl vindeca, tot credința insului fiind temelia vindecării. De data aceasta, acest dialog prealabil nu a avut loc, dar credința femeii era întreagă, puternică. stăruitoare, și ea a lucrat. Ea, în clipa când s-a apropiat și a atins poala veșmântului lui Iisus, a fost convinsă că se vindecă și s-a vindecat. Este ceea ce ne spune Domnul Iisus într-un text foarte frumos din Evanghelia de la Marcu: „Iar când cereți ceva, rugându-vă, să credeți că l-ați și primit și-l veți primi”, îl veți avea. Așadar, nu este vorba de o simplă speranță, ci este vorba de actul pur al credinței care lucrează instantaneu. Credința operează asupra puterii lui Dumnezeu, o stârnește, o activează și atunci minunea se produce. […]
Revenind la Iair și la copil: îndreptându-Se Iisus, după acest episod, către casa lui, iată că a venit cineva, unul din servii lui Iair, și i-a spus acestuia: „Fata ta a murit. Nu-L mai supăra pe Învățător.” Adică, nu-L mai face să se deplaseze degeaba, fiindcă nu se mai poate face nimic. Toți așteptau vindecarea, dar, de îndată ce intervine moartea, în vindecare nu mai crede nimeni. Și atunci, firește, trebuie să bănuim că bietul Iair a avut ochii plini de groază. Era singurul lui copil această fetiță de vreo 12 ani. Iar Iisus îi spune: „Crede numai și fata ta se va mântui.” Tot la credință a apelat. Cu credință venise acest Iair la Iisus ca s-o vindece, dar acum credința îi era pusă la încercare: cum s-o mai vindece după ce ea murise? Iisus ajunge la casa lui Iair – lume multă adunată: vecinii, cunoscuții, care plângeau, jeleau. Cum să nu jelești pe un vecin sau pe o rudă care și-a pierdut singurul său copil în vârstă de numai 12 ani?! Este o mare tragedie în viața unei familii și în viața comunității omenești. Iisus intră înăuntru și ia cu Sine doar trei dintre ucenicii Săi – poate nici spațiu nu a fost, dar trebuie să remarcăm, totuși, că pe cei trei ucenici – Petru, Iacov și Ioan – i-a luat și la Schimbarea la Față, care a fost un eveniment intim, de mare taină, pe Muntele Taborului; tot pe ei, la această minune extraordinară, și pe părinții fetei. Moarta ședea întinsă pe pat, Iisus S-a aplecat deasupra ei și a spus doar aceste cuvinte: „Copilă, scoală-te!” Și îndată copila a deschis ochii, a înviat, El, Iisus, a luat-o de mână, a dat-o părinților ei și le-a spus: „Dați-i să mănânce!” Și asta a fost tot. Uimire, plânsete de bucurie, bineînțeles, lacrimi de bucurie, dar aceasta a fost tot. De ce „Dați-i să mănânce!”? Când un bolnav începe să mănânce este semn de însănătoșire. De obicei, bolnavul, mai cu seamă când este în comă, aproape de moarte, nu mai poate mânca sau refuză să mănânce. Iată, deci, a mânca însemnează „să știți că e sănătoasă, e vie și sănătoasă, dați-i să mănânce, hrăniți-o.”
Iubiții mei, învierea aceasta s-a petrecut foarte repede. Iisus, însă, înainte de aceasta, spusese o vorbă menită să ne descumpănească chiar și astăzi. Când a trecut prin mulțimea care înconjurase casa plângând, El le-a spus: „Nu plângeți, că ea n-a murit, ci doarme!” Dar ei, care o văzuseră pe copilă murind și moartă și știind că a murit, au început să-L cam ia în bătaie de joc: „Uite, El zice că este cine zice că este, dar nu-Și dă seama că ființa aceasta a murit.” Dar Iisus a vrut să ne prezinte moartea ca pe un somn. Intervine, însă, aici o mare capcană: dacă este așa, ne punem întrebarea, nu cumva a fost vorba de o moarte aparentă? Fiindcă ea s-a petrecut repede, la scurtă vreme după ce copila murise. […] Și aici intervine textul evanghelic, sub inspirația Duhului Sfânt, ca să ne elimine această îndoială. Se spune așa: după ce Iisus i-a spus: „Copilă, scoală-te!”, sau trezește-te, duhul ei s-a întors la ea și copila a înviat. I s-a întors duhul, sau sufletul. […]
Dacă există o moarte a trupului, care poate fi un somn de lungă durată, o odihnă până la Învierea cea de Apoi, așa cum a fost somnul fiicei lui Iair până în clipa în care Domnul a strigat-o: „Copilă, deșteaptă-te!”, tot așa este și moartea noastră un somn de așteptare a învierii. Iubiții mei, dacă trupul trece prin moarte și înviere, sufletul poate să treacă prin moarte fără să mai treacă prin înviere, pentru că el este duh, este spirit. Ne vorbește Cartea Apocalipsei de moartea cea dintâi și de moartea cea de pe urmă. Moartea cea dintâi este despărțirea sufletului de trup. Moartea de pe urmă este cumplită – este moartea sufletului. Dar nu în sensul că piere, dispare, ci în sensul că nu se mântuiește, în sensul că este condamnat la osânda veșnică, la întunericul desăvârșit, „cel mai din afară”, de nepătruns. Întunericul este simbolul singurătății depline. […] Această moarte ultimă a sufletului are loc în ființa omului care nu s-a pocăit de păcatele lui și care nu este capabil de mântuire.
De aceea, iubiții mei, Dumnezeu ne-a dat viața și suntem obligați s-o apărăm, pentru că viața înseamnă și o șansă a vindecării tale de propriile tale păcate. Toți greșim, toți suntem păcătoși, toți știm ce este, toți cădem din nou, din cauza slăbiciunii ființei noastre, dar cu fiecare an și cu fiecare lună și, până la urmă, cu fiecare ceas și cu fiecare clipă a vieții noastre, Dumnezeu ne mai oferă o șansă. De aceea, noi, Biserica, suntem împotriva a ceea ce se numește eutanasia – uciderea bolnavului în ipoteza că nu mai există nicio șansă de vindecare. Nu se poate. Ceea ce e cu neputință la om, este cu putință la Dumnezeu. […]
Așadar, iubiții mei creștini, să rămâneți optimiști, pentru că Dumnezeu, înzestrându-ne cu libertate, dar și cu riscurile ei, ne oferă în același timp șansa de a ne mântui. Să credem în sufletul nostru, în existența lui, în nemurirea lui, să credem în puterea lui Dumnezeu de a învia morții, să credem în propria noastră înviere, pe care o mărturisim în Simbolul Credinței și o așteptăm […] și, de asemenea, să credem în puternicia, în trăinicia și în vitalitatea poporului nostru, care a fost un popor plin de sănătate trupească și sufletească, mai ales sufletească, și care este îndatorat să și-o mențină prin toate mijloacele cinstite și plăcute lui Dumnezeu. Așa să ne ajute Domnul Iisus Hristos, Cel Ce a înviat-o pe fiica lui Iair și Cel Ce ne va învia și pe noi din morți!”, a îndemnat vrednicul de pomenire mitropolit Bartolomeu Anania în predica rostită la Duminica a douăzeci și patra după Rusalii din anul 2001.
Sau direct în conturile Media Root de la Banca Transilvania:
Autentifică-te sau înregistrează-te pentru a trimite comentarii.
pfbid027N3g8n6iA54TUoa9YmVNKmmfH9VCaAPnM1
EU1bigXe8oUSBTHkFwZFNUcvyHPG8cl/?app=fbl
Sfântul Cuvios Cleopa de la Sihăstria
„Iar El a zis: Nu plângeți; nu a murit, ci doarme.” (Luca 8, 52)
Iubiți credincioși,
În Sfânta Evanghelie de astăzi ați auzit despre două minuni mari și preaslăvite, pe care le-a făcut Domnul Dumnezeul și Mântuitorul nostru Iisus Hristos. Una cu vindecarea femeii care era în curgerea sângelui de doisprezece ani; iar alta cu învierea fiicei lui Iair, mai marele sinagogii din Capernaum. În predica de azi vom vorbi despre cei adormiți în Domnul.
Dar mai întâi să ne punem o întrebare.
Pentru care pricină a zis Mântuitorul către cei ce erau de față și plângeau după fiica lui Iair, care murise: “Nu plângeți; nu a murit, ci doarme“ (Luca 8, 52).
Iată răspunsul:
Acest cuvânt l-a zis Mântuitorul, ca să ne arate că, după venirea Sa cu trupul în lume, TOȚI CEI CARE VOR CREDE în El și
vor FACE PORUNCILE Lui, nu vor mai muri cu sufletul.
Chiar de mor cu trupul, ei sunt vii înaintea Lui, după cum și în alt loc al Sfintei Evanghelii ne-a spus Hristos:
“Cel ce va crede întru Mine, chiar de ar muri, viu va fi“ (Ioan 11, 25).
Adică, unii ca aceștia numai cu trupul sunt adormiți, iar nu și cu sufletul.
Acest adevăr ni-l arată pe larg și marele Apostol Pavel care zice:
“Fraților, despre cei ce au adormit, nu voiesc să fiți în neștiință ca să nu vă întristați ca ceilalți, care nu au nădejde“ (I Tesaloniceni 4, 13).
Care sunt cei ce nu au nădejde?
Sunt cei care cred că odată cu moartea trupului, moare și sufletul și că niciodată nu vor mai învia cei morți ai lor, precum au fost și sunt păgânii închinătorii de idoli și toate popoarele care nu cred în Hristos și în învierea Lui din morți.
Noi însă, “credem că Iisus a murit și a înviat“.
Și, la fel credem că Dumnezeu “pe cei adormiți întru Iisus, îi va aduce la învierea, cea de apoi, împreună cu El“ (I Tesaloniceni 4, 14).
Căci “dacă am murit împreună cu Hristos, credem că vom viețui împreună cu El“ (Romani 6, 8; I Corinteni 15, 49).
Cât despre cei morți în credința în Iisus Hristos, ei nu sunt morți ci adormiți, așa cum adeverește Sfânta și dumnezeiasca Scriptură, care zice:
“Hristos a înviat din morți, fiind începătura învierii celor adormiți“ (I Corinteni 15, 20).
Vedeți că nu zice: începătura învierii celor morți, ci a acelor adormiți?
Așadar, prealuminat ne arată aceste mărturii ale Sfintei Scripturi că cei ce mor cu credința în Iisus Hristos, nu sunt "morți", căci după cum nu putem zice unui om ce doarme că este mort, tot așa și celor ce au adormit în Hristos nu le putem spune că sunt morți, ci adormiți. Aceștia, la judecata de apoi, se vor scula și vor avea mărturie de la Hristos înaintea Tatălui, despre CREDINȚA lor cea DREAPTĂ și despre FAPTELE lor cele bune (Matei 10, 32; 25, 34; Luca 12, 8; Apocalipsa 3, 5).
Așa a adormit în Hristos, Sfântul întâiul mucenic și arhidiacon Ștefan, fiind ucis cu pietre de către iudei pentru mărturisirea lui Iisus Hristos, care se ruga și zicea:
"Doamne Iisuse, primește duhul meu!" Și îngenunchind a strigat cu glas mare:
“Doamne, NU le socoti lor păcatul acesta! Și zicând acestea a adormit“ (Fapte 7, 59-60).
Așa au adormit milioane de sfinți și martiri care au crezut și au mărturisit pe Hristos și care nu sunt morți, ci adormiți în Hristos până la obșteasca înviere.
Iubiți credincioși,
După ce ați auzit că toți cei ce mor cu credință statornică în numele lui Iisus Hristos, nu sunt morți ci adormiți, este bine să arătăm și în ce fel vor învia cei adormiți în Hristos. Trebuie să știți și să înțelegeți, că toți cei adormiți în Hristos, nu se vor scula la judecata viitoare, tot așa cum au fost când au murit cu trupul. Nu, cu adevărat nu.
Avem atâtea mărturii în Sfânta Scriptură despre acest lucru că la judecata de apoi, cu MARE prefacere se vor schimba trupurile celor adormiți în Hristos și cu însușiri și daruri preaminunate se vor îmbrăca atunci.
Pe aceste însușiri și daruri ale trupurilor celor adormiți în Hristos, ni le arată Marele Apostol Pavel, zicând:
“Seamănă-se întru stricăciune, scula-se-va întru slavă; seamănă-se întru slăbiciune, scula-se-va întru putere; seamănă-se trup firesc, scula-se-va trup duhovnicesc“ (I Corinteni 15, 42-44).
Apoi, arătând că este trup firesc și trup duhovnicesc, zice: Este trup firesc, este și trup duhovnicesc.
De aici înțelegem că trupurile drepților la judecata cea viitoare vor străluci ca soarele, după cum a zis Domnul Însuși:
“Atunci drepții vor străluci ca soarele întru împărăția Tatălui lor“ (Matei 13, 43).
Mai trebuie să știm că preaminunată va fi atunci acea ușurime și lesne mișcare a trupurilor drepților. Atunci ei se vor purta cu iuțeala fulgerelor în orice parte a lumii și ca gândul vor zbura din cer și vor veni la mormintele și la trupurile lor (Ușa pocăinței, Brașov, 1812, Cartea a II-a, p. 85 și Cartea a IV-a, p. 254).
Nici o întârziere nu li se va pricinui lor din greutatea duhovniceștilor trupuri. De aceea înțeleptul Solomon cu scânteile focului a asemănat pe drepți, zicând:
“Ca scânteile prin foc vor fugi“ (Înțelepciunea lui Solomon 3, 7); căci scânteile focului când se împrăștie de vânt, pretutindenea cu mare lesnire se risipesc.
Încă vor avea în vremea aceea trupurile drepților mare și covârșitoare subțirătate, încât vor trece prin celelalte trupuri și prin orice fel de materie, asemenea cu trupul Domnului după înviere, care a trecut prin piatra mormântului și prin ușile încuiate ale ucenicilor cu mare lesnire și fără de nici o oprire.
Dar, frații mei, cine poate spune câtă bucurie și câtă mirare va fi atunci când aceste suflete duhovnicești și slăvite vor veni din cer la judecata viitoare, cu ochii lor plini de lumină și de bucurie și vor căuta pe pământ trupurile lor.
Ce fel de vorbire se va face împreună atunci între sufletele și trupurile lor?
Câte dulci și sfinte sărutări, câte duhovnicești îmbrățișări vor face atunci sufletele către trupurile lor cu care au viețuit pe pământ?
Atunci va zice sufletul către trupul său, cuvântul cel din Sfânta Scriptură:
“Cât de frumos ești dragul meu, și cât de drăgăstos ești tu“ (Cântarea Cântărilor 1, 15).
“Iubitul meu este alb și rumen și întru zeci de mii este întâiul. Trandafirii mirositori sunt obrajii lui, strat de ierburi aromate, iar buzele lui la fel cu crinii roșii“ (Cântarea Cântărilor 5, 10-13).
După aceste convorbiri va zice sufletul către trupul său: "Vino, trupule, prietenul meu din măruntaie să ne unim unul cu altul împreună, ca un mire cu mireasa sa, că iată iarna a trecut și s-a sfârșit, iar grindinile, furtunile și tulburările lumii nu mai sunt.
Bunătățile cerurilor se gătesc, bucură-te dar fratele meu împreună locuitorule. Acum Dumnezeu a dat sfârșit dorului meu celui de mult pe care îl aveam de a mă întâlni și de a mă uni cu tine. Câte osteneli am suferit noi împreună pe pământ, câte scârbe, câte suferințe, câte lacrimi am vărsat împreună, câte privegheri, câte dureri am răbdat împreună când eram în viața cea de pe pământ și suspinam după viața cea veșnică?
Dar acum, moartea s-a pierdut, patimile s-au prăpădit, a sosit viața și învierea, nestricăciunea și odihna.
Unde ai fost atâția ani, unde atâta vreme ai locuit? Ci, o Dumnezeule, cum trupul acesta al meu zăcea în groapa oaselor celor fără de suflare, iar eu umblam plimbându-mă prin rai, îndulcindu-mă din parte din frumusețile lui pentru PUȚINA MEA DARE DE PLATĂ!
Vino dar acum, trupul meu, și să luăm plățile deplin.
Fiindcă și tu ai fost împreună călător și ajutător la ostenelile mele, tu ai răbdat ocările și necinstea împreună cu mine pentru Hristos, aspra viețuire a postului și a privegherii, crucea pocăinței, lipsa hranei, lipsirea de cele spre trebuință, toate cu osârdie împreună cu mine le-ai răbdat.
De câte ori ai scos pâinea din gura ta ca să hrănești pe cei săraci! De câte ori te-ai golit pe tine, ca să îmbraci pe cei goi! De câte ori ai lăsat pământurile și moșiile tale, averile, bogăția și cinstea ta, ca să nu strici pacea cu vecinii tăi!
Cu dreptate dar este, câte lacrimi împreună cu mine ai semănat, iarăși împreună cu mine bucurii să seceri. Și la câte ai fost împreună cu mine părtaș la osteneli și ajutor, la acestea să te faci împreună cu mine părtaș al slavei mele.
Deci, scoală-te fratele meu din praf și te unește cu mine, ca să umblăm împreună și să ne împărtășim împreună de răsplata ostenelilor noastre" (Ibidem, p. 83-86).
Iubiți credincioși,
Am vorbit până aici despre cei adormiți în Hristos, despre darurile și însușirile pe care le vor avea trupurile celor adormiți în Hristos la judecata viitoare și despre convorbirea ce vor avea sufletele drepților cu trupurile lor înviate la judecata cea de obște în vremea de apoi.
Acum voi adăuga din Viețile Sfinților o istorioară sfântă și adevărată prin care Dumnezeu ne-a arătat în chip minunat învierea cu trup a celor adormiți în Hristos.
Pe vremea împăratului Teodosie cel Tânăr, care a luat împărăția Bizanțului în anul 408 după venirea Domnului, s-a ivit un eres blestemat, care zicea că nu vor învia morții.
Iar Preabunul nostru Mântuitor, care pururea poartă grijă de Biserica Sa, pe care a răscumpărat-o cu Preascump sângele Său, a arătat o mare și preaslăvită minune despre învierea celor adormiți întru El în acest chip:
Șapte tineri creștini ostași cu rânduiala, din orașul Efes, a căror nume erau: Maximilian, Ianvlih, Exacusodian, Martinian, Ioan, Dionisie și Antonie, pe vremea marilor prigoane din partea păgânului împărat Decie, au fugit din fața muncitorilor și s-au ascuns în peștera muntelui ce se chema Ohon. Stând ei acolo la rugăciune către Dumnezeu, au adormit în această peșteră și au dormit 192 de ani, până pe vremea împăratului Teodosie cel Tânăr.
Deci, cu puterea lui Dumnezeu trezindu-se ca dintr-un somn preadulce, li s-a făcut foame și au trimis în orașul Efes pe Ianvlih, cel mai tânăr dintre ei, să le cumpere ceva de hrană. Acela luând niște bani de argint, s-a dus în cetatea Efesului cu mare grijă ca să nu fie cunoscut de cineva spre a fi prins de cei ce chinuiau pe creștini... și mergând la un vânzător de pâine, a scos un ban de argint și i l-a dat vânzătorului. Dar banul acela avea pe el chipul lui Deciu, cel ce împărățise de demult. Văzând acest lucru vânzătorul de pâine a prins pe Sfântul Ianvlih și i-a zis: "De unde ai găsit această comoară să ne spui și nouă, iar de nu, te vom da pe mâna judecătorului". Apoi a dus pe Sfântul Ianvlih la antipatul și la episcopul cetății.
Auzind Sfântul Ianvlih că împăratul Deciu a fost de demult a căzut cu fața la pământ și a zis: "Tot Deciu este împărat în cetatea aceasta?" Iar episcopul i-a zis: "Nu, fiule. Acest împărat păgân a fost de demult. Acum împărățește peste noi drept credinciosul împărat Teodosie".
Atunci Sfântul Ianvlih a zis: "Mă rog vouă să mergeți după mine să vă arăt peștera muntelui Ohon și pe prietenii mei ca să știți de la dânșii adevărul. Căci noi, fugind din fața păgânului împărat Deciu, mai înainte cu câteva zile, ne-am ascuns în peștera aceea, iar pe el l-am văzut intrând în cetatea Efesului".
Apoi episcopul și antipatul cu mai marii cetății au mers cu tânărul și cu mulțime de popor la peșteră. Iar la gura peșterii au găsit între două pietre, două tăblițe de plumb pe care erau scrise aceste cuvinte: "Acești șapte tineri sfinți, au fugit din fața muncitorului Deciu și s-au ascuns în peștera aceasta, iar Deciu a poruncit de s-a astupat peștera și așa s-au sfârșit într-însa acești tineri care au murit pentru Hristos" (a se vedea pe larg Viețile Sfinților, la 4 august).
Citind acestea, toți s-au umplut de mirare și au preaslăvit pe Dumnezeu. Apoi, intrând în peșteră, au găsit pe sfinții tineri șezând plini de bucurie, cu fețele strălucind ca lumina, de harul lui Dumnezeu. Deci văzându-i pe ei antipatul și episcopul și cei mai mari ai cetății, au căzut și s-au închinat până la pământ la picioarele lor, și au dat mare slavă lui Dumnezeu, că i-a învrednicit să vadă o minune preaslăvită ca aceasta.
Auzind împăratul Teodosie aceasta, a venit la peșteră și, intrând a văzut pe sfinți ca pe niște îngeri ai lui Dumnezeu și, căzând în genunchi li s-a închinat lor.
Vorbind împăratul Teodosie cu ei șapte zile, i-a văzut plecându-și capetele lor și adormind somnul morții, după porunca lui Dumnezeu. Apoi a poruncit să se facă șapte sicrie de aur, în care purtând sfintele trupuri ale sfinților tineri, i-a îngropat acolo în peșteră.
Iubiți credincioși,
Ce datorii avem noi față de cei adormiți, mai ales față de morții noștri?
Să ne rugăm lui Dumnezeu pentru iertarea și odihna sufletelor lor. Și cum NU știm care dintre cei adormiți au fost mântuiți sau nu, suntem datori să ne rugăm lui Dumnezeu pentru toți morții noștri, pomenindu-i regulat la Sfânta Liturghie și la parastase cu dezlegări.
Iar în familie suntem datori să facem milostenie la săraci în numele lor. Milostenia și slujbele cu dezlegări la biserică sunt SINGURELE căi de ajutorare a celor răposați.
Prin acestea Biserica A SCOS multe suflete din osândă și le-a mântuit.
Și dacă cei adormiți au fost în viață credincioși, iubitori de Dumnezeu și de biserică, milostivi, smeriți și apoi spovediți și împărtășiți înainte de moarte, slujbele și dezlegările îi mântuiesc sigur și îi scot din osândă la odihnă.
Iar dacă, dimpotrivă, au trăit în viață indiferenți și departe de Dumnezeu și de biserică și au murit nespovediți, slujbele și milostenia nu le mai ușurează osânda sufletului, căci nimeni din cei ce mor nedezlegați prin spovedanie nu pot intra în odihna raiului, căci zice Mântuitorul în Sfânta Evanghelie:
ce veți dezlega - prin spovedanie - pe pământ, va fi dezlegat și în cer...
Așadar foarte mult putem ajuta la mântuirea răposaților noștri prin slujbe și milostenie în numele lor. Că fiii Bisericii lui Hristos prin moarte nu mor, adică nu sunt aruncați în osânda veșnică a iadului, ci dorm, adică se odihnesc cu drepții în sânul lui Avraam, adică în rai, până la Judecata de apoi.
De aceea este păcat ca noi creștinii să plângem ca niște deznădăjduiți pe cei morți, ci numai să ne întristăm pentru plecarea lor dintre noi, ca cei ce au nădejde.
Vă spun și aceasta, că este păcat și oprit de Biserică să pomeniți la sfintele slujbe pe cei ce au fost necredincioși, adică lepădați de Dumnezeu, sau sectanți, adică lepădați de Ortodoxie, care au murit atei sau în vreo sectă. La fel, nu puteți pomeni la biserică pe cei ce s-au sinucis și pe copiii avortați, pentru că primii și-au pierdut nădejdea de mântuire, iar ceilalți nu au fost botezați. Nu pot fi pomeniți la slujbe nici creștinii care au refuzat preotul și Sfânta Împărtașanie înainte de moarte sau care n-au vrut să se împace și să ierte pe dușmanii lor nici măcar în ceasul morții. Pe toți aceștia nu-i puteți pomeni.
O mare datorie avem și față de noi înșine și de fiii noștri.
Aceea de a duce pe pământ o viață curată, creștinească, legată permanent de Hristos, știind că nu cunoaștem ceasul morții fiecăruia dintre noi și că fiecare în ce va fi găsit, în aceea va fi judecat!
Deci să ne pocăim fiecare de păcatele noastre, acum când mai avem putință și puțină vreme.
Să ne spovedim și împărtășim cât mai des cu Prea Cinstitele Taine;
să ne rugăm neîncetat lui Dumnezeu cu credință și cu nădejde;
să îndemnăm și pe fiii și frații noștri la pocăință și sfințenie, iar pentru cei răposați să ne rugăm așa cum ne învață Sfânta Biserică: "Cu sfinții odihnește, Hristoase, sufletele adormiților robilor Tăi, unde nu este durere, nici întristare, nici suspin, ci viață fără de sfârșit". Amin.