Predică - Vindecarea celor doi demonizați din ținutul Gadarei - Sfântul Cuvios Cleopa de la Sihăstria
„Până la sfârșitul lumii, până în ziua Judecății, vor veni multe răni peste popoarele lumii: robie, războaie, foamete, secetă, boli, holeră, ciumă, tulburări. Dar toate acestea vor veni amestecate cu mila lui Dumnezeu.
Vindecarea celor doi demonizați din ținutul Gadarei
Iubiți credincioși,
Cu cât pătrundem în Sfintele Scripturi mai adânc, prin teologie și prin tâlcuire, cu atât ne dau și ele mai bogat mireasma Duhului Sfânt și înțelegem mai mult cuprinsul lor.
Mântuitorul spune: „Cercetați Scripturile, căci ele mărturisesc pentru Mine”.
Deci știm din gura lui Hristos că Sfintele Scripturi sunt mărturii ale lui Dumnezeu.
Proorocul David zice: „În calea mărturiilor Tale, Doamne, ne-am desfătat ca de toată bogăția” (Psalmi 118, 14).
Mare adevăr este în aceste cuvinte!
Cine aleargă pe calea mărturiilor, sau pe calea dumnezeieștilor Scripturi și pe calea înțelesurilor duhovnicești, din ele pururea se veselește de înălțimea tainelor care se află în ele.
Duhul Sfânt fericește mai departe pe cei ce le cercetează, zicând: „Fericiți cei ce cearcă mărturiile Lui, că din toată inima Îl vor căuta pe Dânsul” (Psalmi 118, 2).
Duhul Sfânt Însuși fericește pe omul care cearcă mărturiile Lui, adică cearcă cu deamănuntul înțelesul duhovnicesc al Sfintelor Scripturi.
Pentru care pricină caută omul cu toată inima pe Dumnezeu în calea Scripturilor?
Pentru înțelegerea celor ce citește. Căci rugându-se la Dumnezeu să-i descopere ochii minții, înțelege taine mari și negrăite, atâta cât este cu putință omului a înțelege.
Și atunci aleargă cu toată puterea pe calea poruncilor lui Dumnezeu.
Dumnezeiasca Evanghelie de azi începe așa: „În vremea aceea, a venit Iisus Hristos în latura Gherghesenilor”, sau a Gadarenilor. Gadara și Gherghesa erau două cetăți aproape una de alta, cale de două ceasuri. Și pentru că erau atât de apropiate, se chemau uneori latura Gadarenilor, cum zice Sfântul Apostol și Evanghelist Matei, iar alteori latura Gherghesenilor, cum zice Sfântul Evanghelist Luca.
Pe acolo ajunsese Mântuitorul nostru odată, propovăduind Evanghelia Împărăției lui Dumnezeu și vindecând bolnavii și făcând minuni. Și când a ajuns în această latură a Gherghesenilor sau a Gadarenilor, i-au ieșit înainte doi îndrăciți foarte cumpliți, care locuiau în mormânturi.
Dar de ce locuiau îndrăciții în mormânturi? Mormintele erau prin acele părți un fel de crăpături de stânci, sau un fel de cripte. Îndrăciții nu puteau sta în case, ci se ascundeau în acele cripte.
Deci doi din acești îndrăciți au ieșit înaintea Mântuitorului și dumnezeiasca Scriptură spune că erau foarte cumpliți și din cauza lor nimeni nu putea să treacă pe calea aceea, căci toți se speriau de ei și fugeau din calea lor.
Dar de ce Luca spune numai de un îndrăcit, povestind această întâmplare, în timp ce Matei și Marcu vorbesc de doi?
Să nu credeți că se contrazic dumnezeieștii apostoli și evangheliști. Doamne ferește!
Nu se contrazic.
Luca descrie pe larg pe îndrăcitul pe care l-a vindecat Mântuitorul mai întâi. El era cel mai rău și era din Gadara, iar Mântuitorul nu s-a întâlnit cu cei doi îndrăciți în același loc și deodată.
Pentru că era cel mai cumplit, Sfântul Luca spune despre el că-l legau în lanțuri și lanțurile nu se puteau ține de el. Celălalt era din cetatea Gherghesa, dar pentru că amândoi erau din latura acelor două cetăți, evangheliștii Matei și Marcu, vrând să scurteze, cum e obiceiul uneori în Evanghelie, nu mai spun că unul era dintr-o cetate și celălalt din alta, ci vorbesc în general de doi îndrăciți.
Așa se înțelege de ce Matei și Marcu vorbesc de doi îndrăciți, iar Luca numai de unul.
Și ce-au făcut îndrăciții aceștia, mai bine zis diavolii din ei, când au văzut pe Iisus Hristos, Dumnezeul nostru și Mântuitorul lumii?
Au început a striga foarte tare către Dânsul: „Ce este nouă și Ție, Iisuse, Fiul Dumnezeului Celui Preaînalt?”.
Adică, ce ai cu noi? Noi nu Ți-am făcut Ție nimic, noi îi chinuim numai pe oamenii aceștia, care sunt dați nouă TOT DE PUTEREA Ta și pe care-i avem în stăpânire, și în care noi locuim.
Dar apoi, temându-se de puterea Mântuitorului, au zis: „Ai venit să ne muncești pe noi mai înainte de vreme?”.
Auzi ce spun diavolii?
Din această pericopă evanghelică învățăm TREI lucruri mari.
Întâi, că și diavolii au credință și cunoștință.
Al doilea, că se tem foarte tare de puterea dumnezeiască, să nu-i alunge în gheena, la munci desăvârșite, mai înainte de Judecata viitoare.
Și al treilea, că muncile iadului sunt foarte grele, dacă se tem și diavolii de ele.
Deci nu toți diavolii se află la muncă desăvârșită pentru căderea lor, așa cum nici păcătoșii nu se află acolo, cum spun dumnezeieștii Părinți. De aceea ziceau diavolii aceștia: „De ce ai venit să ne muncești înainte de vreme?”.
Adică, nu-Ți ajunge că ai să ne muncești desăvârșit începând din ziua Judecății? Ai venit să ne muncești pe noi înainte de Judecată, acolo unde ne este dat să ne muncim?
Că mulți din ei au rămas în văzduh, cum zice marele apostol Pavel către Efeseni:
„domnii puterii văzduhului”, „duhurile răutății răspândite în aer”; sau cum zice marele prooroc David: „Mulți sunt cei ce se luptă cu Mine de la înălțime”.
Așa și diavolii sălășluiți în cei doi oameni, încă nu erau în gheenă, ci erau din cei din văzduh.
Ei intraseră în acești doi îndrăciți și se temeau ca nu cumva Hristos să-i scoată din oameni și să-i trimită în gheena unde se munceau alți conducători de-ai lor, care intraseră de la început acolo.
Dar dumnezeiescul evanghelist Luca mai spune ceva în Evanghelia sa.
Zice că Hristos a întrebat pe diavoli: „Cum vă este numele?”.
Căci și diavolii au nume. Și au zis diavolii din cei îndrăciți: „Legheon ne este numele”. Adică eu nu sunt numai unul, ci suntem șase mii de diavoli, Legheon însemnând șase mii, pentru că legiunea romană avea șase mii de ostași.
Deci erau în doi oameni șase mii de diavoli; dar cu toate că erau așa de mulți, se rugau lui Hristos să nu-i trimită în gheenă.
Dar oare diavolul n-are putere, de au trebuit să fie atât de mulți într-un om?
Are foarte multă putere, căci spune Iov:
„Adâncul fierbe ca o căldare de el și cine va descoperi pieptul armurii lui?”.
Și proorocul Isaia, vorbind ca despre împăratul Tirului și al Sidonului, zice de căderea satanei:
„Erai un heruvim ocrotitor și te plimbai în mijlocul cetelor celor scânteietoare din cer și toate flautele și muzicile cerului te lăudau pe tine. Și frumusețile tale te-au înșelat pe tine, te-au uns pe tine, adică te-ai vopsit cu carbineul de aur, cu iachint, cu hrisolit, cu topaz, cu ametist, cu beril și cu celelalte pietre scumpe”.
Auzi cum era satana înainte de cădere?
Era un heruvim ocrotitor, înfrumusețat cu mare podoabă, sau cum mai zice Isaia, era luceafărul care răsare dimineața din ceruri (Isaia 14, 12-20).
Căci zice: „Cum ai căzut din fala ta, stea de dimineață!”.
Vezi cine era și câtă putere avea?
A venit la Sfântul Serafim de Sarov un boier care avea rugăciunea inimii și încrezându-se în darul rugăciunii, zice către Sfântul Serafim:
„Eu nu mă tem de diavoli, că nu mai au nici o putere asupra robilor lui Hristos”.
Și a zis Sfântul Serafim: „Ce zici? Nu te temi de diavoli? N-au nici o putere?
Îți spun, fiule, că un diavol are putere să întoarcă numai cu o unghie pământul pe cealaltă parte”.
Dar de ce? Pentru că au fost îngeri. Dar această putere o au numai când și cât le îngăduie Dumnezeu.
Știți de ce?
Pentru că „puterea diavolească – cum spune Sfântul Grigorie Cuvântătorul de Dumnezeu – este circumscrisă, este îngrădită de puterea Dumnezeirii”.
Și de aceea n-are el putere, când nu-l lasă Cel Atotputernic.
Frânele puterii satanei sunt în mâna lui Dumnezeu; el e câinele lui Dumnezeu, sabia lui Dumnezeu, biciul lui Dumnezeu și nu poate să plece nicăieri fără poruncă.
Iată ce scrie la Iov (cf. cap. 2): „Într-una din zile au venit toți îngerii Domnului înaintea Lui și a venit și satana. Și Dumnezeu l-a întrebat pe el: De unde vii tu? Și a zis: Doamne, am cutreierat tot pământul și toate de sub cer și iată am venit de față.
Și l-a întrebat: Ți-ai pus în minte – în gând adică – ceva despre robul meu Iov? Că nu este nimeni pe pământ temător de Dumnezeu asemenea lui”.
Atunci satana a cerut voie să-l ispitească și când i-a dat voie să-l ispitească pe Iov, ce a făcut diavolul?
-un ceas cele șapte mii de oi, trei mii de cămile, cinci sute de perechi de boi, cinci sute de asine, le-a făcut praf și cenușă; a pogorât foc din cer și le-a ars pe toate. I-a dărâmat și casele într-un cutremur.
Ai văzut ce poate el?
Dar numai când îi dă Dumnezeu voie.
Deci, cum v-am spus, toată puterea diavolească e îngrădită de puterea Dumnezeirii și el nu poate face nimic până nu îi dă voie Dumnezeu.
Dar să citim Evanghelia mai departe. Ce au zis mai departe acești diavoli? Au început a-L ruga pe Hristos, bănuind cine-i de față. Ce și-au zis ei?
Acesta Care e de față este Fiul lui Dumnezeu Cel Preaînalt.
Credeau aceasta diavolii și mărturiseau:
„Te știm pe Tine Cine ești, ești Fiul lui Dumnezeu Cel Preaînalt”.
Auzi mărturisire diavolească? Vezi credința diavolească?
Dar oare credința aceasta a diavolilor e mântuitoare?
Nu, nicidecum.
Sfântul Apostol Iacov ne învață că „și diavolii cred în Dumnezeu și se cutremură” (Iacov 2, 19).
De ce se cutremură diavolii?
Erau șase mii în fața lui Iisus și tremurau ca varga și se rugau să nu-i trimită în gheena mai înainte de vreme.
Ce le folosea lor credința, dacă n-au zis:
„Iartă-ne, Doamne, ne pocăim, ne vom face slugile Tale!”.
N-au zis; ei se temeau numai și se cutremurau; dar credința lor NU era lucrătoare și mântuitoare.
Când credința e numai cunoscătoare, nu mântuiește pe nimeni.
Adică, dacă cred eu că există Dumnezeu și cunosc aceasta, NUMAI cu atât NU mă mântuiesc.
Căci zice Sfântul Apostol Iacov:
„Tu crezi că este Dumnezeu? Bine faci, dar și diavolii cred și se cutremură”. Ce folos au de credința lor? Este o credință cunoscătoare și iscoditoare care nu folosește nimănui.
Ea nu mântuiește nici pe diavoli, nici pe oameni.
Dar este o altă credință, despre care spune dumnezeiescul apostol Pavel.
Care? Credința cea lucrătoare, care se lucrează. Prin ce?
PRIN DRAGOSTE. Cel ce are credința aceasta lucrătoare, care se lucrează prin dragoste, PĂȘEȘTE de la credință la fapte.
Se smerește, ascultă, miluiește, iartă, postește, priveghează, duce viață curată, cu sfințenie, iartă pe toți cei ce l-au supărat și cu darul lui Dumnezeu, totdeauna este milostiv, cum și Tatăl nostru milostiv este.
ACEASTA este credința lucrătoare, sau credința care se lucrează prin dragoste (Galateni 5, 6; I Tesaloniceni 1, 3).
Deci, țineți minte că și diavolii au credință, dar numai credință cunoscătoare și vai de noi, păcătoșii, dacă ne vom asemăna cu ei, dacă numai vom crede că este Dumnezeu, dar nu vom lucra poruncile Lui!
Se va împlini cu noi cuvântul care zice:
„Mulți vor zice Mie în ziua aceea: Doamne, Doamne, au nu cu numele Tău am vindecat, nu cu numele Tău am propovăduit? Și voi zice către ei:
Duceți-vă de la Mine, blestemaților, în focul cel veșnic, nu vă cunosc pe voi!”.
Dar de ce?
M-ați cunoscut ca Dumnezeu și ați făcut chiar minuni în numele Meu, dar dacă n-ați lucrat poruncile Mele, nu vă cunosc pe voi!
Așa, fraților, să NU ne asemănăm diavolilor, care nu împlinesc poruncile lui Dumnezeu!
Dar să vedem ce spune Evanghelia mai departe.
Zice că acolo, lângă lac, păștea o turmă mare de porci. Evanghelistul Matei spune că era o turmă mare, iar celălalt evanghelist ne spune și câți porci erau: două mii de porci. Ia gândiți-vă ce mare turmă era: două mii de porci care pășteau! Și s-au rugat diavolii: „Doamne, dacă ne scoți pe noi din acești doi oameni, dă-ne voie să ne ducem în turma aceea de porci”. Și a ascultat Hristos rugăciunea diavolilor și a zis: „Mergeți!”. Și îndată ce le-a dat voie, au intrat diavolii în turma de porci și s-a aruncat turma în mare și s-a înecat.
Oare de ce a ascultat Mântuitorul rugăciunea diavolilor?
A ascultat-o, fiindcă rânduia prin diavoli o pedeapsă celor ce aveau porcii.
„Doamne – au zis diavolii – dacă ne scoți din zidirea făcută după chipul și asemănarea Ta, din oamenii aceștia care pot să fie Biserica Ta, după ce plecăm noi, nu-ți cerem să ne ducem în alt om, în altă zidire după chipul și asemănarea Ta, ci trimite-ne în porcii aceia”.
Diavolii se odihnesc de aceea pururea în oamenii cei lacomi ca porcii, curvari și preacurvari, care se tăvălesc în mocirla curviei ca porcii.
De aceea au zis: „Dă-ne voie să ne ducem din oameni în aceste dobitoace care, deși sunt ale Tale, sunt murdare, leneșe și lacome, fiind chipul patimilor trupești la care noi îi învățăm pe oameni”. Și a zis Hristos: „Mergeți!”.
De ce le-a dat voie? Pentru că porcul este un animal greoi, leneș, lacom, mocirlos și murdar, așa cum e un om păcătos care se tăvălește în lăcomie și în beție și în mocirla fărădelegilor curviei.
Le-a dat voie, pentru a arăta simbolul omului în care locuiesc diavolii.
Diavolii, temându-se de munca din gheena, și-au zis: „O fi mai rău în porci și în mare și oriunde ne-am duce decât în om, dar numai în gheenă să nu ne trimită”.
Oare de ce se tem diavolii de gheena?
Am spus-o puțin mai sus, dar aici vom desluși mai pe larg acest lucru. Iată de ce.
Ați citit în dumnezeiasca Psaltire cuvântul: „Paharul Domnului este neamestecat și plin de amestecătură” (Psalmi 74, 7).
Oare ce să fie asta? Paharul mâniei și al iuțimii Domnului este, zice, neamestecat și plin de amestecătură.
Iată ce vrea să însemne aceasta, după mărturia dumnezeiescului tâlcuitor al Apocalipsului, Sfântul Andrei al Cezareei, care a dat cea mai înaltă tâlcuire la Apocalipsă.
El pune în legătură cuvântul acesta cu muncile cele de după Judecată. Paharul Domnului, zice el, este amestecat cu vin, dar este totodată neamestecat și plin de amestecătură.
Ce vrea să spună aceasta?
Focul iuțimii mâniei Domnului în veacul de acum, când vine asupra noastră, a tuturor popoarelor pământului, vine amestecat cu milă. De aceea spune că paharul este amestecat.
Până la sfârșitul lumii, până în ziua Judecății, vor veni multe răni peste popoarele lumii: robie, războaie, foamete, secetă, boale, holeră, ciumă, turburări. Dar toate acestea vor veni amestecate cu mila lui Dumnezeu.
Până în ziua Judecății, focul mâniei lui Dumnezeu vine amestecat pururea cu milă.
Ne-a robit Dumnezeu, dar ne dezrobește.
Ne-a îmbolnăvit, poate să ne ridice din boală, dacă ne rugăm.
Vine peste noi secetă, dacă ne rugăm, o depărtează.
Deci, cum zice Sfântul Maxim Mărturisitorul, „precum nopțile urmează zilelor și zilele urmează nopților, așa și în veacul de acum, bucuriile urmează scârbelor și scârbele vin iarăși după bucurii”.
După bucurii vin necazurile și după necazuri iarăși bucurii.
Nu se judecă Dumnezeu acuma deplin cu noi.
Dar când va veni paharul iuțimii mâniei Domnului neamestecat?
În ziua Judecății.
Dar și atunci, auziți ce spune: „Că paharul Domnului este cu vin neamestecat și totuși plin de amestecătură”.
Ce vrea să zică?
Atunci NU va mai fi amestecat paharul mâniei Domnului cu milă. Și totuși, zice că va fi plin de amestecătură. Cum se tâlcuiește? Iată ce spune dumnezeiescul Andrei: în ziua Judecății, iuțimea mâniei Domnului va veni și peste diavoli și peste cei ce au făcut voia lor, peste toți oamenii fără de milă, fără de cruțare.
Dar amestecătura de care vorbește înseamnă mulțimea și felurimea muncilor.
Muncile nu vor fi la fel pentru toți.
Nu se va munci tâlharul și curvarul la fel cu cel ce a jurat strâmb, sau cel ce a jurat la fel cu cel ce a hulit. Nu! Muncile vor fi veșnice, dar nu deopotrivă pentru toți.
Vor fi feluri și feluri de munci, după cum fericirile raiului sunt iarăși felurite.
Căci zice Hristos: „Să nu se tulbure inima voastră, în casa Tatălui Meu sunt multe locașuri. Eu Mă duc să vă pregătesc vouă loc”.
După cum în rai sunt multe locașuri, așa în iad sunt multe feluri de munci și neasemănate chipuri de munci, pe care numai Unul Dumnezeu le știe.
În Apocalipsă, dumnezeiescul Ioan a văzut o carte cu șapte peceți.
Și au plâns și îngerii și oamenii, pentru că nimeni din oameni, nici din cer, nici de pe pământ, nu s-a putut afla să deschidă cartea cu șapte peceți.
Și atunci a auzit un glas: „Nu vă temeți, cartea cu șapte peceți o va deschide Mielul, Leul cel din seminția lui Iuda, adică Iisus Hristos, care este Însăși Înțelepciunea și Cuvântul lui Dumnezeu”.
Știți ce înseamnă cartea cu șapte peceți?
Același Sfânt Andrei spune: prin cartea cu șapte peceți se înțelege mintea lui Dumnezeu.
Căci se spune: „Și am văzut o carte mare cu șapte peceți, pe care nimeni dintre oameni nu putea să o citească, nici s-o înțeleagă și în cartea aceasta erau scrise toate lucrurile, toate faptele, toate cuvintele și toate gândurile oamenilor” (Apocalipsa 5, 1).
Dacă ne-am cerceta pe noi și am vrea să scriem viața noastră, câte am vorbit și câte am gândit și câte am lucrat și câte am auzit și câte am înțeles, ar trebui să facem numai pentru un om o carte mai mare decât zece vagoane. Atâta de felurit și de repede gândește mintea omului!
Deci, cum să cuprindă o carte cu șapte peceți toate gândurile și toate cuvintele oamenilor?
Aceasta este deci o carte nemărginită, este înțelepciunea sau mintea lui Dumnezeu.
În mintea Lui sunt cuprinse toate lucrurile, toate cuvintele, toate gândurile, tot ce am făcut înaintea Lui este scris acolo,
că El este necuprins după DUH, după ÎNȚELEGERE și după MINTE.
Frații mei, de aceea ziceau diavolii: „Nu ne trimite, nu ne munci în gheena mai înainte de vreme, suntem noi munciți destul, am căzut din darul Tău, am fost îngeri, eram ființe ușoare, luminoase, curate, neprihănite, ne îndulceam de slava Ta în ceruri, pururea vedeam fața Sfintei Treimi, cât era cu putință nouă, înțelegeam teologia adâncă despre Tine. Și apoi ne-ai dat jos din cer, stăm prin văzduh, ne-am băgat prin dobitoace, prin oameni, stăm în locuri spurcate, stăm în păduri, în pustie, în lacuri. Ne rugăm, lasă-ne aici, că-i destulă muncă, față de dregătoria, de cinstea noastră cea dintâi, nu ne trimite mai înainte de vreme în gheenă!”.
Iată cât se tem diavolii de gheena!
Cu atât mai tare ar trebui să ne temem noi și să NU mai facem voia lor.
De gheena se tem diavolii foarte tare, căci ea este iadul pe care-l vor moșteni de la Judecată pentru veșnicie și ei, și toți care vor face voia lor.
Acolo paharul iuțimii mâniei Domnului va veni NEamestecat cu mila.
Dar să trecem mai departe, la celelalte învățături din Sfânta Evanghelie. Și s-au aruncat diavolii cu turma de porci în mare, iar păstorii ei, văzând aceasta, au fugit cu spaimă în cetatea Gadara.
Ați văzut? S-au dus cu spaimă și cu strigăt mare: „Oameni buni, ieșiți să vedeți, a venit un prooroc, a vindecat doi îndrăciți de care nu se putea apropia nimeni! A scos diavolii din ei și i-a trimis în porci, dar iată ce au pățit porcii noștri, s-au înecat toți în Marea Galileii!”.
S-au înecat în lacul Ghenizaret două mii de porci. Spaimă mare, căci era averea acelei cetăți.
Dar dreptatea lui Dumnezeu a îngăduit paguba pe care au suferit-o stăpânii porcilor și fiindcă în cetatea gherghesenilor locuiau alături de păgâni și evrei, care, deși nu aveau aceeași credință cu păgânii cu care trăiau împreună, nu numai că hrăneau porci pentru negoțul lor, dar și mâncau din cărnurile lor, călcând prin aceasta Legea lui Moise.
Și ce spune dumnezeiasca Evanghelie? Au ieșit toți locuitorii cetății, cu mic cu mare, de la bătrân și până la copil, căci îi cuprinsese spaima.
Toți se întrebau: „Cum a venit un vânt, a luat porcii și i-a dus în mare și am rămas fără ei?! Ce putere are acest prooroc, care a scos diavoli cu cuvântul și i-a băgat pe porci în mare?!”.
Dar frica lor a fost o frică binecuvântată?
Fraților, frica Domnului cea curată – zice psalmistul – rămâne în veacul veacului.
Dar este și o frică REA, o frică pătimașă.
Căci zice proorocul:
„Acolo s-au temut de frică, unde nu era frică”.
Aceasta este o frică rea, care întunecă mintea și pe aceasta o aveau gadarenii.
Dacă era cealaltă frică, cea CURATĂ, a Domnului, ei, când ar fi văzut minunea aceasta, ar fi căzut cu toții la Hristos și ar fi spus: „Iartă-ne, Doamne, mântuiește-ne, Doamne, credem în Tine!”.
Dar ce-au făcut gadarenii? I-au spus lui Hristos: „Du-Te din locurile noastre, du-Te de pe aici!”, căci i-a cuprins frica.
Aceasta este răsplata, mulțumirea gadarenilor, că le-a vindecat îndrăciții și le-a arătat puterea Sa în minunea săvârșită acolo.
Aceasta este o frică rea, adusă de diavoli.
Heruvimii și Serafimii se cutremură în fața Domnului, dar cu care frică? Cu cea curată. „Frică – zice Isaia proorocul – au Serafimii dimprejurul Domnului, din care fiecare are șase aripi, și cu două își acoperă fețele, cu două picioarele și cu două zboară și umplu văzduhul, strigând cu glas mare:
Sfânt, Sfânt, Sfânt Domnul Savaot, plin este cerul și pământul de slava Lui!”.
Aceasta este bună, frica cea sfântă care rămâne în veacul veacului și peste îngeri și peste oameni și pe care să ne-o dea Dumnezeu și nouă.
E frica prin care omul, deși se teme de Dumnezeu, Îl și iubește.
La gadareni n-a fost această frică, ci o frică pătimașă, căci au zis: „Acest Hristos, Care a avut putere să trimită porcii în mare, va veni aici, ne va schimba obiceiurile și credința, ne va pune cine știe ce legi și rânduieli și ne va pedepsi pentru păcatele noastre. Mai bine să-i spunem să plece de aici. Să nu mai pricinuiască cine știe ce pagube, cu minunile chiar, așa cum ne-a pricinuit până acum”. Era frică rea, frică pătimașă.
Numai o frică este binecuvântată:
frica de Dumnezeu, cea care ne aduce la picioarele Lui, ca să ne rugăm Lui.
Frica prin care ne temem să NU PĂGUBIM ÎN AVERE, să nu pătimim ceva rău ÎN LUMA ACEASTA, este frica DE DIAVOL.
Această frică au avut-o gadarenii, de aceea L-au rugat pe Hristos să-i părăsească.
Și Mântuitorul, blând și prea bun, văzând împietrirea, necredința lor, nemulțumirea lor, răutatea lor, S-a suit în corabie și S-a dus în cetatea Sa.
Care-i cetatea lui Hristos? Mântuitorul s-a născut în Betleem.
Dar știți că a crescut în Nazaret până la 30 de ani, iar de la 30 de ani, când S-a botezat, nu mai stătea nici în Betleem, nici în Nazaret, ci în Capernaum, lângă Marea Galileii. Deci, S-a dus în cetatea Sa de lângă mare.
Iubiți credincioși, să mai tragem încă o învățătură din Evanghelia de astăzi și apoi vom încheia.
Din această Evanghelie noi am putea trage mii de învățături, din fiecare cuvânt și am putea face multe predici despre ea. Dar nu putem să ne lungim prea mult, ci trebuie să scurtăm cuvântul.
Să țineți minte:
Evanghelia de astăzi e de cel mai mare folos pentru oamenii nemulțumitori.
Vai de omul acela care, când Dumnezeu îi face un bine, îl uită!
Se află un om în război pe front; cad proiectilele în stânga și în dreapta, cad obuzele, trag mitralierele, se bombardează, nu se vede de foc și de flăcări. Și omul nostru zice: „Doamne, dacă mă scoți de aici, călugăr mă fac. Doamne, dacă mă scoți de aici, toată averea mea o dau săraicilor. Doamne, dacă oi scăpa, nu mai fumez, nu mai trăiesc cu femeia altuia”.
Face mii de făgăduințe lui Dumnezeu când este în primejdie și necaz. Dar când a venit acasă uită tot și în loc să-I mulțumească lui Dumnezeu că l-a izbăvit, se face ca o aspidă surdă, care-și astupă urechile de la orice îndemn bun.
Altul vrea să facă o casă și când pornește, spune: „Doamne, ajută-mi să capăt lemn, să pot scoate autorizație de la conducere, să pot căpăta piatră, să câștig un ban, să găsesc de lucru. Ajută-mi, Doamne, să fac casa”. Și când a terminat-o, în loc să aducă mulțumire lui Dumnezeu, uită, se pune pe băut, intră într-însa beat și înjurând. Aceasta este mulțumirea lui față de Dumnezeu, Care l-a ajutat să înalțe casă. Uită că i-a dat mijloace și putere să o ridice.
Altul vrea să-și mărite, să-și însoare copiii, altul să scape de o judecată – și face făgăduințe mari: „Am să fac, Doamne, așa, dacă mă vei scoate la liman”; dar, după ce l-a scos, a uitat tot.
Bine a zis Sfântul Isihie Sinaitul: „Precum apa stinge focul, așa uitarea stinge lucrarea cea bună din minte”.
Dumnezeu ne face pururea bine, iar noi uităm.
El ne-a dat minte, viață, sănătate, trup, lumină, căldură, apă, ploi, hrană, dulcețuri, poame de tot felul, vin, untdelemn, grăsime.
Tot ce avem e de la El, cum zice apostolul:
„Toate de la El și prin El și întru El sunt”.
Și iarăși: „Ce ai, omule, ce n-ai luat?”.
Ce ai, omule? Ai trup, minte, sănătate, ochi, livezi, vite, păsări, libertate.
Și din ce ai, ce n-ai luat de la Dumnezeu?
Și dacă le-ai luat, de ce te mândrești, ca și cum ar fi ale tale proprii?
Toate sunt de la Dumnezeu și întru El.
Căci zice apostolul: „Întru El și prin El ne mișcăm”.
Deci, dacă toate sunt de la Dumnezeu și prin El și întru El, ce mai este al nostru?
„Și voi – zice – sunteți ai Lui și răscumpărați cu sângele Lui”.
Și cât ar trebui să-L iubim pe Dumnezeu?
Câtă nemărginire și nețărmurire de dragoste are Sfânta Treime!
Iar ea ne cere în porunca întâi: „Să iubești pe Domnul Dumnezeu tău din toată inima ta, din tot cugetul și din toată puterea”; adică din inima noastră, din suflet, din cugetare, minte și virtute, și cu trupul, adică cu toată ființa.
Dar de ce?
Pentru că El ne-a dat-o și ființa noastră nu se poate despărți de El, nici nu poate crește, nici nu poate să se miște fără El.
Și dacă atâtea daruri avem de la Dumnezeu și atâtea bunătăți, pururea trebuie să-i mulțumim, pururea să umplem gura noastră de mulțumire... .
O femeie a plătit două pomelnice pentru vii și zice: „Mulțumim Preasfântului Dumnezeu pentru binefacerile Lui, că ne-a ajutat nouă”. Sunt și suflete recunoscătoare. Știți ce a făcut femeia aceea? L-a mișcat pe Dumnezeu ca să-i facă și mai mult bine.
Căci așa spune Sfântul Isaac Sirul: „Dacă-I mulțumești lui Dumnezeu pentru puțin, Îl miști să-ți facă și mai mare bine”.
El zice așa: „Dacă tu, omule, Îmi mulțumești pentru puțin, pe urmă Eu am să-ți fac și mai mare bine și în veacul de acum și în cel viitor”.
Deci, fericit și de trei ori fericit este creștinul care mulțumește lui Dumnezeu în toată vremea pentru binefacerile Lui.
Așa, Abel, la începutul zidirii, a adus jertfele curate ale oilor, ca jertfă de mulțumire lui Dumnezeu (Facerea 4, 4).
Așa Noe, după potop, a adus jertfă de mulțumire că a scăpat de apele potopului. Și zice dumnezeiasca Scriptură că a căutat Dumnezeu spre Noe și spre arderile și spre jertfele lui și le-a mirosit întru miros de bună mireasmă (Facerea 8, 20).
De ce?
Pentru că și Abel și Noe au adus jertfe de mulțumire. Acela a adus că i-a dat Dumnezeu oi, celălalt că l-a scăpat Dumnezeu de potop.
Avraam a adus și el de trei ori jertfă de mulțumire și a făcut trei jertfelnice: unul la stejarul cel înalt din Sichem, al doilea la Betel și al treilea în pământul Hebronului, pentru că l-a blagoslovit Dumnezeu și i-a spus: „Avraame, Avraame, voi înmulți sămânța ta ca stelele cerului”. Și I-a adus jertfă de mulțumire, ba l-ar fi adus la urmă și pe Isaac jertfă, cea mai înaltă jertfă pe care ar fi putut să o aducă, mulțumind lui Dumnezeu; el n-ar fi cruțat nici pe unicul născut fiu al său, pe care l-a câștigat de la Dumnezeu la bătrânețe.
Isaac a adus și el jertfă de mulțumire. Și Dumnezeu i-a înnoit făgăduința pe care i-o făcuse tatălui său și a zis: „Pentru Avraam, robul Meu, voi înmulți sămânța ta” (Facerea 18, 18). Iacov, de asemenea, a adus jertfă lui Dumnezeu în Sichem și a înălțat stâlp și jertfelnic, pentru că l-a scăpat Dumnezeu din mâna lui Esau, fratele său și s-a întors de la Laban, cel lacom de bani. Și spunea: „Cu toiagul acesta am trecut Iordanul, Doamne și acum mă întorc cu două tabere” (Facerea 32, 10).
A adus jertfă de mulțumire și Moise, când se bătea cu Amalic și l-a biruit în pustie (Ieșirea 33, 7). A adus jertfă de mulțumire Isus al lui Navi, când a cucerit cetatea Ierihonului, unde erau grupați cei șapte împărați (Isus Navi 8, 30).
A adus jertfă de mulțumire Samuil, când i-a ajutat Dumnezeu să facă pace cu amoreii și a zidit jertfelnic Domnului în Armatem (I Regi 7, 12-17). Și nu ne ajunge vremea să spunem câți au adus jertfe de mulțumire lui Dumnezeu.
Auziți pe apostolul Pavel, care spune:
„Neîncetat vă rugați, întru toate mulțumiți” (Efeseni 5, 20; Coloseni 3, 15-17).
Deci, frații mei, să vă rămână în INIMI SCRIS din Evanghelia de astăzi: totdeauna când îți ajută Dumnezeu să faci un gard, o fântână, un grajd, o casă, o punte, să măriți o fată, să însori un băiat, să-ți iei un loc de casă, să-I aduci lui Dumnezeu jertfă de mulțumire și să-I mulțumești din toată inima, căci prin aceasta Îl pleci pe Dumnezeu să-ți facă mai mare bine în viitor.
Iar dacă nu-I veți aduce mulțumire și dacă veți uita binefacerile Lui, veți fi asemenea gadarenilor de astăzi, care au gonit pe Mântuitorul din cetatea lor, ca și cum ați zice: „N-avem nevoie de Tine, nu vrem să-Ți mulțumim Ție pentru minunile Tale și pentru puterile Tale, nu vrem să primim binefacerile Tale!”.
Să nu fie!
Dumnezeu și Preacurata Lui Maică și toți Sfinții să ne ajute tuturor să-I mulțumim pururea lui Dumnezeu din toată inima pentru binefacerile Lui. AMIN!
Sau direct în conturile Media Root de la Banca Transilvania:
Autentifică-te sau înregistrează-te pentru a trimite comentarii.
„Până la sfârșitul lumii, până în ziua Judecății, vor veni multe răni peste popoarele lumii: robie, războaie, foamete, secetă, boli, holeră, ciumă, tulburări. Dar toate acestea vor veni amestecate cu mila lui Dumnezeu.
Vindecarea celor doi demonizați din ținutul Gadarei
Iubiți credincioși,
Cu cât pătrundem în Sfintele Scripturi mai adânc, prin teologie și prin tâlcuire, cu atât ne dau și ele mai bogat mireasma Duhului Sfânt și înțelegem mai mult cuprinsul lor.
Mântuitorul spune: „Cercetați Scripturile, căci ele mărturisesc pentru Mine”.
Deci știm din gura lui Hristos că Sfintele Scripturi sunt mărturii ale lui Dumnezeu.
Proorocul David zice: „În calea mărturiilor Tale, Doamne, ne-am desfătat ca de toată bogăția” (Psalmi 118, 14).
Mare adevăr este în aceste cuvinte!
Cine aleargă pe calea mărturiilor, sau pe calea dumnezeieștilor Scripturi și pe calea înțelesurilor duhovnicești, din ele pururea se veselește de înălțimea tainelor care se află în ele.
Duhul Sfânt fericește mai departe pe cei ce le cercetează, zicând: „Fericiți cei ce cearcă mărturiile Lui, că din toată inima Îl vor căuta pe Dânsul” (Psalmi 118, 2).
Duhul Sfânt Însuși fericește pe omul care cearcă mărturiile Lui, adică cearcă cu deamănuntul înțelesul duhovnicesc al Sfintelor Scripturi.
Pentru care pricină caută omul cu toată inima pe Dumnezeu în calea Scripturilor?
Pentru înțelegerea celor ce citește. Căci rugându-se la Dumnezeu să-i descopere ochii minții, înțelege taine mari și negrăite, atâta cât este cu putință omului a înțelege.
Și atunci aleargă cu toată puterea pe calea poruncilor lui Dumnezeu.
Dumnezeiasca Evanghelie de azi începe așa: „În vremea aceea, a venit Iisus Hristos în latura Gherghesenilor”, sau a Gadarenilor. Gadara și Gherghesa erau două cetăți aproape una de alta, cale de două ceasuri. Și pentru că erau atât de apropiate, se chemau uneori latura Gadarenilor, cum zice Sfântul Apostol și Evanghelist Matei, iar alteori latura Gherghesenilor, cum zice Sfântul Evanghelist Luca.
Pe acolo ajunsese Mântuitorul nostru odată, propovăduind Evanghelia Împărăției lui Dumnezeu și vindecând bolnavii și făcând minuni. Și când a ajuns în această latură a Gherghesenilor sau a Gadarenilor, i-au ieșit înainte doi îndrăciți foarte cumpliți, care locuiau în mormânturi.
Dar de ce locuiau îndrăciții în mormânturi? Mormintele erau prin acele părți un fel de crăpături de stânci, sau un fel de cripte. Îndrăciții nu puteau sta în case, ci se ascundeau în acele cripte.
Deci doi din acești îndrăciți au ieșit înaintea Mântuitorului și dumnezeiasca Scriptură spune că erau foarte cumpliți și din cauza lor nimeni nu putea să treacă pe calea aceea, căci toți se speriau de ei și fugeau din calea lor.
Dar de ce Luca spune numai de un îndrăcit, povestind această întâmplare, în timp ce Matei și Marcu vorbesc de doi?
Să nu credeți că se contrazic dumnezeieștii apostoli și evangheliști. Doamne ferește!
Nu se contrazic.
Luca descrie pe larg pe îndrăcitul pe care l-a vindecat Mântuitorul mai întâi. El era cel mai rău și era din Gadara, iar Mântuitorul nu s-a întâlnit cu cei doi îndrăciți în același loc și deodată.
Pentru că era cel mai cumplit, Sfântul Luca spune despre el că-l legau în lanțuri și lanțurile nu se puteau ține de el. Celălalt era din cetatea Gherghesa, dar pentru că amândoi erau din latura acelor două cetăți, evangheliștii Matei și Marcu, vrând să scurteze, cum e obiceiul uneori în Evanghelie, nu mai spun că unul era dintr-o cetate și celălalt din alta, ci vorbesc în general de doi îndrăciți.
Așa se înțelege de ce Matei și Marcu vorbesc de doi îndrăciți, iar Luca numai de unul.
Și ce-au făcut îndrăciții aceștia, mai bine zis diavolii din ei, când au văzut pe Iisus Hristos, Dumnezeul nostru și Mântuitorul lumii?
Au început a striga foarte tare către Dânsul: „Ce este nouă și Ție, Iisuse, Fiul Dumnezeului Celui Preaînalt?”.
Adică, ce ai cu noi? Noi nu Ți-am făcut Ție nimic, noi îi chinuim numai pe oamenii aceștia, care sunt dați nouă TOT DE PUTEREA Ta și pe care-i avem în stăpânire, și în care noi locuim.
Dar apoi, temându-se de puterea Mântuitorului, au zis: „Ai venit să ne muncești pe noi mai înainte de vreme?”.
Auzi ce spun diavolii?
Din această pericopă evanghelică învățăm TREI lucruri mari.
Întâi, că și diavolii au credință și cunoștință.
Al doilea, că se tem foarte tare de puterea dumnezeiască, să nu-i alunge în gheena, la munci desăvârșite, mai înainte de Judecata viitoare.
Și al treilea, că muncile iadului sunt foarte grele, dacă se tem și diavolii de ele.
Deci nu toți diavolii se află la muncă desăvârșită pentru căderea lor, așa cum nici păcătoșii nu se află acolo, cum spun dumnezeieștii Părinți. De aceea ziceau diavolii aceștia: „De ce ai venit să ne muncești înainte de vreme?”.
Adică, nu-Ți ajunge că ai să ne muncești desăvârșit începând din ziua Judecății? Ai venit să ne muncești pe noi înainte de Judecată, acolo unde ne este dat să ne muncim?
Că mulți din ei au rămas în văzduh, cum zice marele apostol Pavel către Efeseni:
„domnii puterii văzduhului”, „duhurile răutății răspândite în aer”; sau cum zice marele prooroc David: „Mulți sunt cei ce se luptă cu Mine de la înălțime”.
Așa și diavolii sălășluiți în cei doi oameni, încă nu erau în gheenă, ci erau din cei din văzduh.
Ei intraseră în acești doi îndrăciți și se temeau ca nu cumva Hristos să-i scoată din oameni și să-i trimită în gheena unde se munceau alți conducători de-ai lor, care intraseră de la început acolo.
Dar dumnezeiescul evanghelist Luca mai spune ceva în Evanghelia sa.
Zice că Hristos a întrebat pe diavoli: „Cum vă este numele?”.
Căci și diavolii au nume. Și au zis diavolii din cei îndrăciți: „Legheon ne este numele”. Adică eu nu sunt numai unul, ci suntem șase mii de diavoli, Legheon însemnând șase mii, pentru că legiunea romană avea șase mii de ostași.
Deci erau în doi oameni șase mii de diavoli; dar cu toate că erau așa de mulți, se rugau lui Hristos să nu-i trimită în gheenă.
Dar oare diavolul n-are putere, de au trebuit să fie atât de mulți într-un om?
Are foarte multă putere, căci spune Iov:
„Adâncul fierbe ca o căldare de el și cine va descoperi pieptul armurii lui?”.
Și proorocul Isaia, vorbind ca despre împăratul Tirului și al Sidonului, zice de căderea satanei:
„Erai un heruvim ocrotitor și te plimbai în mijlocul cetelor celor scânteietoare din cer și toate flautele și muzicile cerului te lăudau pe tine. Și frumusețile tale te-au înșelat pe tine, te-au uns pe tine, adică te-ai vopsit cu carbineul de aur, cu iachint, cu hrisolit, cu topaz, cu ametist, cu beril și cu celelalte pietre scumpe”.
Auzi cum era satana înainte de cădere?
Era un heruvim ocrotitor, înfrumusețat cu mare podoabă, sau cum mai zice Isaia, era luceafărul care răsare dimineața din ceruri (Isaia 14, 12-20).
Căci zice: „Cum ai căzut din fala ta, stea de dimineață!”.
Vezi cine era și câtă putere avea?
A venit la Sfântul Serafim de Sarov un boier care avea rugăciunea inimii și încrezându-se în darul rugăciunii, zice către Sfântul Serafim:
„Eu nu mă tem de diavoli, că nu mai au nici o putere asupra robilor lui Hristos”.
Și a zis Sfântul Serafim: „Ce zici? Nu te temi de diavoli? N-au nici o putere?
Îți spun, fiule, că un diavol are putere să întoarcă numai cu o unghie pământul pe cealaltă parte”.
Dar de ce? Pentru că au fost îngeri. Dar această putere o au numai când și cât le îngăduie Dumnezeu.
Știți de ce?
Pentru că „puterea diavolească – cum spune Sfântul Grigorie Cuvântătorul de Dumnezeu – este circumscrisă, este îngrădită de puterea Dumnezeirii”.
Și de aceea n-are el putere, când nu-l lasă Cel Atotputernic.
Frânele puterii satanei sunt în mâna lui Dumnezeu; el e câinele lui Dumnezeu, sabia lui Dumnezeu, biciul lui Dumnezeu și nu poate să plece nicăieri fără poruncă.
Iată ce scrie la Iov (cf. cap. 2): „Într-una din zile au venit toți îngerii Domnului înaintea Lui și a venit și satana. Și Dumnezeu l-a întrebat pe el: De unde vii tu? Și a zis: Doamne, am cutreierat tot pământul și toate de sub cer și iată am venit de față.
Și l-a întrebat: Ți-ai pus în minte – în gând adică – ceva despre robul meu Iov? Că nu este nimeni pe pământ temător de Dumnezeu asemenea lui”.
Atunci satana a cerut voie să-l ispitească și când i-a dat voie să-l ispitească pe Iov, ce a făcut diavolul?
-un ceas cele șapte mii de oi, trei mii de cămile, cinci sute de perechi de boi, cinci sute de asine, le-a făcut praf și cenușă; a pogorât foc din cer și le-a ars pe toate. I-a dărâmat și casele într-un cutremur.
Ai văzut ce poate el?
Dar numai când îi dă Dumnezeu voie.
Deci, cum v-am spus, toată puterea diavolească e îngrădită de puterea Dumnezeirii și el nu poate face nimic până nu îi dă voie Dumnezeu.
Dar să citim Evanghelia mai departe. Ce au zis mai departe acești diavoli? Au început a-L ruga pe Hristos, bănuind cine-i de față. Ce și-au zis ei?
Acesta Care e de față este Fiul lui Dumnezeu Cel Preaînalt.
Credeau aceasta diavolii și mărturiseau:
„Te știm pe Tine Cine ești, ești Fiul lui Dumnezeu Cel Preaînalt”.
Auzi mărturisire diavolească? Vezi credința diavolească?
Dar oare credința aceasta a diavolilor e mântuitoare?
Nu, nicidecum.
Sfântul Apostol Iacov ne învață că „și diavolii cred în Dumnezeu și se cutremură” (Iacov 2, 19).
De ce se cutremură diavolii?
Erau șase mii în fața lui Iisus și tremurau ca varga și se rugau să nu-i trimită în gheena mai înainte de vreme.
Ce le folosea lor credința, dacă n-au zis:
„Iartă-ne, Doamne, ne pocăim, ne vom face slugile Tale!”.
N-au zis; ei se temeau numai și se cutremurau; dar credința lor NU era lucrătoare și mântuitoare.
Când credința e numai cunoscătoare, nu mântuiește pe nimeni.
Adică, dacă cred eu că există Dumnezeu și cunosc aceasta, NUMAI cu atât NU mă mântuiesc.
Căci zice Sfântul Apostol Iacov:
„Tu crezi că este Dumnezeu? Bine faci, dar și diavolii cred și se cutremură”. Ce folos au de credința lor? Este o credință cunoscătoare și iscoditoare care nu folosește nimănui.
Ea nu mântuiește nici pe diavoli, nici pe oameni.
Dar este o altă credință, despre care spune dumnezeiescul apostol Pavel.
Care? Credința cea lucrătoare, care se lucrează. Prin ce?
PRIN DRAGOSTE. Cel ce are credința aceasta lucrătoare, care se lucrează prin dragoste, PĂȘEȘTE de la credință la fapte.
Se smerește, ascultă, miluiește, iartă, postește, priveghează, duce viață curată, cu sfințenie, iartă pe toți cei ce l-au supărat și cu darul lui Dumnezeu, totdeauna este milostiv, cum și Tatăl nostru milostiv este.
ACEASTA este credința lucrătoare, sau credința care se lucrează prin dragoste (Galateni 5, 6; I Tesaloniceni 1, 3).
Deci, țineți minte că și diavolii au credință, dar numai credință cunoscătoare și vai de noi, păcătoșii, dacă ne vom asemăna cu ei, dacă numai vom crede că este Dumnezeu, dar nu vom lucra poruncile Lui!
Se va împlini cu noi cuvântul care zice:
„Mulți vor zice Mie în ziua aceea: Doamne, Doamne, au nu cu numele Tău am vindecat, nu cu numele Tău am propovăduit? Și voi zice către ei:
Duceți-vă de la Mine, blestemaților, în focul cel veșnic, nu vă cunosc pe voi!”.
Dar de ce?
M-ați cunoscut ca Dumnezeu și ați făcut chiar minuni în numele Meu, dar dacă n-ați lucrat poruncile Mele, nu vă cunosc pe voi!
Așa, fraților, să NU ne asemănăm diavolilor, care nu împlinesc poruncile lui Dumnezeu!
Dar să vedem ce spune Evanghelia mai departe.
Zice că acolo, lângă lac, păștea o turmă mare de porci. Evanghelistul Matei spune că era o turmă mare, iar celălalt evanghelist ne spune și câți porci erau: două mii de porci. Ia gândiți-vă ce mare turmă era: două mii de porci care pășteau! Și s-au rugat diavolii: „Doamne, dacă ne scoți pe noi din acești doi oameni, dă-ne voie să ne ducem în turma aceea de porci”. Și a ascultat Hristos rugăciunea diavolilor și a zis: „Mergeți!”. Și îndată ce le-a dat voie, au intrat diavolii în turma de porci și s-a aruncat turma în mare și s-a înecat.
Oare de ce a ascultat Mântuitorul rugăciunea diavolilor?
A ascultat-o, fiindcă rânduia prin diavoli o pedeapsă celor ce aveau porcii.
„Doamne – au zis diavolii – dacă ne scoți din zidirea făcută după chipul și asemănarea Ta, din oamenii aceștia care pot să fie Biserica Ta, după ce plecăm noi, nu-ți cerem să ne ducem în alt om, în altă zidire după chipul și asemănarea Ta, ci trimite-ne în porcii aceia”.
Diavolii se odihnesc de aceea pururea în oamenii cei lacomi ca porcii, curvari și preacurvari, care se tăvălesc în mocirla curviei ca porcii.
De aceea au zis: „Dă-ne voie să ne ducem din oameni în aceste dobitoace care, deși sunt ale Tale, sunt murdare, leneșe și lacome, fiind chipul patimilor trupești la care noi îi învățăm pe oameni”. Și a zis Hristos: „Mergeți!”.
De ce le-a dat voie? Pentru că porcul este un animal greoi, leneș, lacom, mocirlos și murdar, așa cum e un om păcătos care se tăvălește în lăcomie și în beție și în mocirla fărădelegilor curviei.
Le-a dat voie, pentru a arăta simbolul omului în care locuiesc diavolii.
Diavolii, temându-se de munca din gheena, și-au zis: „O fi mai rău în porci și în mare și oriunde ne-am duce decât în om, dar numai în gheenă să nu ne trimită”.
Oare de ce se tem diavolii de gheena?
Am spus-o puțin mai sus, dar aici vom desluși mai pe larg acest lucru. Iată de ce.
Ați citit în dumnezeiasca Psaltire cuvântul: „Paharul Domnului este neamestecat și plin de amestecătură” (Psalmi 74, 7).
Oare ce să fie asta? Paharul mâniei și al iuțimii Domnului este, zice, neamestecat și plin de amestecătură.
Iată ce vrea să însemne aceasta, după mărturia dumnezeiescului tâlcuitor al Apocalipsului, Sfântul Andrei al Cezareei, care a dat cea mai înaltă tâlcuire la Apocalipsă.
El pune în legătură cuvântul acesta cu muncile cele de după Judecată. Paharul Domnului, zice el, este amestecat cu vin, dar este totodată neamestecat și plin de amestecătură.
Ce vrea să spună aceasta?
Focul iuțimii mâniei Domnului în veacul de acum, când vine asupra noastră, a tuturor popoarelor pământului, vine amestecat cu milă. De aceea spune că paharul este amestecat.
Până la sfârșitul lumii, până în ziua Judecății, vor veni multe răni peste popoarele lumii: robie, războaie, foamete, secetă, boale, holeră, ciumă, turburări. Dar toate acestea vor veni amestecate cu mila lui Dumnezeu.
Până în ziua Judecății, focul mâniei lui Dumnezeu vine amestecat pururea cu milă.
Ne-a robit Dumnezeu, dar ne dezrobește.
Ne-a îmbolnăvit, poate să ne ridice din boală, dacă ne rugăm.
Vine peste noi secetă, dacă ne rugăm, o depărtează.
Deci, cum zice Sfântul Maxim Mărturisitorul, „precum nopțile urmează zilelor și zilele urmează nopților, așa și în veacul de acum, bucuriile urmează scârbelor și scârbele vin iarăși după bucurii”.
După bucurii vin necazurile și după necazuri iarăși bucurii.
Nu se judecă Dumnezeu acuma deplin cu noi.
Dar când va veni paharul iuțimii mâniei Domnului neamestecat?
În ziua Judecății.
Dar și atunci, auziți ce spune: „Că paharul Domnului este cu vin neamestecat și totuși plin de amestecătură”.
Ce vrea să zică?
Atunci NU va mai fi amestecat paharul mâniei Domnului cu milă. Și totuși, zice că va fi plin de amestecătură. Cum se tâlcuiește? Iată ce spune dumnezeiescul Andrei: în ziua Judecății, iuțimea mâniei Domnului va veni și peste diavoli și peste cei ce au făcut voia lor, peste toți oamenii fără de milă, fără de cruțare.
Dar amestecătura de care vorbește înseamnă mulțimea și felurimea muncilor.
Muncile nu vor fi la fel pentru toți.
Nu se va munci tâlharul și curvarul la fel cu cel ce a jurat strâmb, sau cel ce a jurat la fel cu cel ce a hulit. Nu! Muncile vor fi veșnice, dar nu deopotrivă pentru toți.
Vor fi feluri și feluri de munci, după cum fericirile raiului sunt iarăși felurite.
Căci zice Hristos: „Să nu se tulbure inima voastră, în casa Tatălui Meu sunt multe locașuri. Eu Mă duc să vă pregătesc vouă loc”.
După cum în rai sunt multe locașuri, așa în iad sunt multe feluri de munci și neasemănate chipuri de munci, pe care numai Unul Dumnezeu le știe.
În Apocalipsă, dumnezeiescul Ioan a văzut o carte cu șapte peceți.
Și au plâns și îngerii și oamenii, pentru că nimeni din oameni, nici din cer, nici de pe pământ, nu s-a putut afla să deschidă cartea cu șapte peceți.
Și atunci a auzit un glas: „Nu vă temeți, cartea cu șapte peceți o va deschide Mielul, Leul cel din seminția lui Iuda, adică Iisus Hristos, care este Însăși Înțelepciunea și Cuvântul lui Dumnezeu”.
Știți ce înseamnă cartea cu șapte peceți?
Același Sfânt Andrei spune: prin cartea cu șapte peceți se înțelege mintea lui Dumnezeu.
Căci se spune: „Și am văzut o carte mare cu șapte peceți, pe care nimeni dintre oameni nu putea să o citească, nici s-o înțeleagă și în cartea aceasta erau scrise toate lucrurile, toate faptele, toate cuvintele și toate gândurile oamenilor” (Apocalipsa 5, 1).
Dacă ne-am cerceta pe noi și am vrea să scriem viața noastră, câte am vorbit și câte am gândit și câte am lucrat și câte am auzit și câte am înțeles, ar trebui să facem numai pentru un om o carte mai mare decât zece vagoane. Atâta de felurit și de repede gândește mintea omului!
Deci, cum să cuprindă o carte cu șapte peceți toate gândurile și toate cuvintele oamenilor?
Aceasta este deci o carte nemărginită, este înțelepciunea sau mintea lui Dumnezeu.
În mintea Lui sunt cuprinse toate lucrurile, toate cuvintele, toate gândurile, tot ce am făcut înaintea Lui este scris acolo,
că El este necuprins după DUH, după ÎNȚELEGERE și după MINTE.
Frații mei, de aceea ziceau diavolii: „Nu ne trimite, nu ne munci în gheena mai înainte de vreme, suntem noi munciți destul, am căzut din darul Tău, am fost îngeri, eram ființe ușoare, luminoase, curate, neprihănite, ne îndulceam de slava Ta în ceruri, pururea vedeam fața Sfintei Treimi, cât era cu putință nouă, înțelegeam teologia adâncă despre Tine. Și apoi ne-ai dat jos din cer, stăm prin văzduh, ne-am băgat prin dobitoace, prin oameni, stăm în locuri spurcate, stăm în păduri, în pustie, în lacuri. Ne rugăm, lasă-ne aici, că-i destulă muncă, față de dregătoria, de cinstea noastră cea dintâi, nu ne trimite mai înainte de vreme în gheenă!”.
Iată cât se tem diavolii de gheena!
Cu atât mai tare ar trebui să ne temem noi și să NU mai facem voia lor.
De gheena se tem diavolii foarte tare, căci ea este iadul pe care-l vor moșteni de la Judecată pentru veșnicie și ei, și toți care vor face voia lor.
Acolo paharul iuțimii mâniei Domnului va veni NEamestecat cu mila.
Dar să trecem mai departe, la celelalte învățături din Sfânta Evanghelie. Și s-au aruncat diavolii cu turma de porci în mare, iar păstorii ei, văzând aceasta, au fugit cu spaimă în cetatea Gadara.
Ați văzut? S-au dus cu spaimă și cu strigăt mare: „Oameni buni, ieșiți să vedeți, a venit un prooroc, a vindecat doi îndrăciți de care nu se putea apropia nimeni! A scos diavolii din ei și i-a trimis în porci, dar iată ce au pățit porcii noștri, s-au înecat toți în Marea Galileii!”.
S-au înecat în lacul Ghenizaret două mii de porci. Spaimă mare, căci era averea acelei cetăți.
Dar dreptatea lui Dumnezeu a îngăduit paguba pe care au suferit-o stăpânii porcilor și fiindcă în cetatea gherghesenilor locuiau alături de păgâni și evrei, care, deși nu aveau aceeași credință cu păgânii cu care trăiau împreună, nu numai că hrăneau porci pentru negoțul lor, dar și mâncau din cărnurile lor, călcând prin aceasta Legea lui Moise.
Și ce spune dumnezeiasca Evanghelie? Au ieșit toți locuitorii cetății, cu mic cu mare, de la bătrân și până la copil, căci îi cuprinsese spaima.
Toți se întrebau: „Cum a venit un vânt, a luat porcii și i-a dus în mare și am rămas fără ei?! Ce putere are acest prooroc, care a scos diavoli cu cuvântul și i-a băgat pe porci în mare?!”.
Dar frica lor a fost o frică binecuvântată?
Fraților, frica Domnului cea curată – zice psalmistul – rămâne în veacul veacului.
Dar este și o frică REA, o frică pătimașă.
Căci zice proorocul:
„Acolo s-au temut de frică, unde nu era frică”.
Aceasta este o frică rea, care întunecă mintea și pe aceasta o aveau gadarenii.
Dacă era cealaltă frică, cea CURATĂ, a Domnului, ei, când ar fi văzut minunea aceasta, ar fi căzut cu toții la Hristos și ar fi spus: „Iartă-ne, Doamne, mântuiește-ne, Doamne, credem în Tine!”.
Dar ce-au făcut gadarenii? I-au spus lui Hristos: „Du-Te din locurile noastre, du-Te de pe aici!”, căci i-a cuprins frica.
Aceasta este răsplata, mulțumirea gadarenilor, că le-a vindecat îndrăciții și le-a arătat puterea Sa în minunea săvârșită acolo.
Aceasta este o frică rea, adusă de diavoli.
Heruvimii și Serafimii se cutremură în fața Domnului, dar cu care frică? Cu cea curată. „Frică – zice Isaia proorocul – au Serafimii dimprejurul Domnului, din care fiecare are șase aripi, și cu două își acoperă fețele, cu două picioarele și cu două zboară și umplu văzduhul, strigând cu glas mare:
Sfânt, Sfânt, Sfânt Domnul Savaot, plin este cerul și pământul de slava Lui!”.
Aceasta este bună, frica cea sfântă care rămâne în veacul veacului și peste îngeri și peste oameni și pe care să ne-o dea Dumnezeu și nouă.
E frica prin care omul, deși se teme de Dumnezeu, Îl și iubește.
La gadareni n-a fost această frică, ci o frică pătimașă, căci au zis: „Acest Hristos, Care a avut putere să trimită porcii în mare, va veni aici, ne va schimba obiceiurile și credința, ne va pune cine știe ce legi și rânduieli și ne va pedepsi pentru păcatele noastre. Mai bine să-i spunem să plece de aici. Să nu mai pricinuiască cine știe ce pagube, cu minunile chiar, așa cum ne-a pricinuit până acum”. Era frică rea, frică pătimașă.
Numai o frică este binecuvântată:
frica de Dumnezeu, cea care ne aduce la picioarele Lui, ca să ne rugăm Lui.
Frica prin care ne temem să NU PĂGUBIM ÎN AVERE, să nu pătimim ceva rău ÎN LUMA ACEASTA, este frica DE DIAVOL.
Această frică au avut-o gadarenii, de aceea L-au rugat pe Hristos să-i părăsească.
Și Mântuitorul, blând și prea bun, văzând împietrirea, necredința lor, nemulțumirea lor, răutatea lor, S-a suit în corabie și S-a dus în cetatea Sa.
Care-i cetatea lui Hristos? Mântuitorul s-a născut în Betleem.
Dar știți că a crescut în Nazaret până la 30 de ani, iar de la 30 de ani, când S-a botezat, nu mai stătea nici în Betleem, nici în Nazaret, ci în Capernaum, lângă Marea Galileii. Deci, S-a dus în cetatea Sa de lângă mare.
Iubiți credincioși, să mai tragem încă o învățătură din Evanghelia de astăzi și apoi vom încheia.
Din această Evanghelie noi am putea trage mii de învățături, din fiecare cuvânt și am putea face multe predici despre ea. Dar nu putem să ne lungim prea mult, ci trebuie să scurtăm cuvântul.
Să țineți minte:
Evanghelia de astăzi e de cel mai mare folos pentru oamenii nemulțumitori.
Vai de omul acela care, când Dumnezeu îi face un bine, îl uită!
Se află un om în război pe front; cad proiectilele în stânga și în dreapta, cad obuzele, trag mitralierele, se bombardează, nu se vede de foc și de flăcări. Și omul nostru zice: „Doamne, dacă mă scoți de aici, călugăr mă fac. Doamne, dacă mă scoți de aici, toată averea mea o dau săraicilor. Doamne, dacă oi scăpa, nu mai fumez, nu mai trăiesc cu femeia altuia”.
Face mii de făgăduințe lui Dumnezeu când este în primejdie și necaz. Dar când a venit acasă uită tot și în loc să-I mulțumească lui Dumnezeu că l-a izbăvit, se face ca o aspidă surdă, care-și astupă urechile de la orice îndemn bun.
Altul vrea să facă o casă și când pornește, spune: „Doamne, ajută-mi să capăt lemn, să pot scoate autorizație de la conducere, să pot căpăta piatră, să câștig un ban, să găsesc de lucru. Ajută-mi, Doamne, să fac casa”. Și când a terminat-o, în loc să aducă mulțumire lui Dumnezeu, uită, se pune pe băut, intră într-însa beat și înjurând. Aceasta este mulțumirea lui față de Dumnezeu, Care l-a ajutat să înalțe casă. Uită că i-a dat mijloace și putere să o ridice.
Altul vrea să-și mărite, să-și însoare copiii, altul să scape de o judecată – și face făgăduințe mari: „Am să fac, Doamne, așa, dacă mă vei scoate la liman”; dar, după ce l-a scos, a uitat tot.
Bine a zis Sfântul Isihie Sinaitul: „Precum apa stinge focul, așa uitarea stinge lucrarea cea bună din minte”.
Dumnezeu ne face pururea bine, iar noi uităm.
El ne-a dat minte, viață, sănătate, trup, lumină, căldură, apă, ploi, hrană, dulcețuri, poame de tot felul, vin, untdelemn, grăsime.
Tot ce avem e de la El, cum zice apostolul:
„Toate de la El și prin El și întru El sunt”.
Și iarăși: „Ce ai, omule, ce n-ai luat?”.
Ce ai, omule? Ai trup, minte, sănătate, ochi, livezi, vite, păsări, libertate.
Și din ce ai, ce n-ai luat de la Dumnezeu?
Și dacă le-ai luat, de ce te mândrești, ca și cum ar fi ale tale proprii?
Toate sunt de la Dumnezeu și întru El.
Căci zice apostolul: „Întru El și prin El ne mișcăm”.
Deci, dacă toate sunt de la Dumnezeu și prin El și întru El, ce mai este al nostru?
„Și voi – zice – sunteți ai Lui și răscumpărați cu sângele Lui”.
Și cât ar trebui să-L iubim pe Dumnezeu?
Câtă nemărginire și nețărmurire de dragoste are Sfânta Treime!
Iar ea ne cere în porunca întâi: „Să iubești pe Domnul Dumnezeu tău din toată inima ta, din tot cugetul și din toată puterea”; adică din inima noastră, din suflet, din cugetare, minte și virtute, și cu trupul, adică cu toată ființa.
Dar de ce?
Pentru că El ne-a dat-o și ființa noastră nu se poate despărți de El, nici nu poate crește, nici nu poate să se miște fără El.
Și dacă atâtea daruri avem de la Dumnezeu și atâtea bunătăți, pururea trebuie să-i mulțumim, pururea să umplem gura noastră de mulțumire... .
O femeie a plătit două pomelnice pentru vii și zice: „Mulțumim Preasfântului Dumnezeu pentru binefacerile Lui, că ne-a ajutat nouă”. Sunt și suflete recunoscătoare. Știți ce a făcut femeia aceea? L-a mișcat pe Dumnezeu ca să-i facă și mai mult bine.
Căci așa spune Sfântul Isaac Sirul: „Dacă-I mulțumești lui Dumnezeu pentru puțin, Îl miști să-ți facă și mai mare bine”.
El zice așa: „Dacă tu, omule, Îmi mulțumești pentru puțin, pe urmă Eu am să-ți fac și mai mare bine și în veacul de acum și în cel viitor”.
Deci, fericit și de trei ori fericit este creștinul care mulțumește lui Dumnezeu în toată vremea pentru binefacerile Lui.
Așa, Abel, la începutul zidirii, a adus jertfele curate ale oilor, ca jertfă de mulțumire lui Dumnezeu (Facerea 4, 4).
Așa Noe, după potop, a adus jertfă de mulțumire că a scăpat de apele potopului. Și zice dumnezeiasca Scriptură că a căutat Dumnezeu spre Noe și spre arderile și spre jertfele lui și le-a mirosit întru miros de bună mireasmă (Facerea 8, 20).
De ce?
Pentru că și Abel și Noe au adus jertfe de mulțumire. Acela a adus că i-a dat Dumnezeu oi, celălalt că l-a scăpat Dumnezeu de potop.
Avraam a adus și el de trei ori jertfă de mulțumire și a făcut trei jertfelnice: unul la stejarul cel înalt din Sichem, al doilea la Betel și al treilea în pământul Hebronului, pentru că l-a blagoslovit Dumnezeu și i-a spus: „Avraame, Avraame, voi înmulți sămânța ta ca stelele cerului”. Și I-a adus jertfă de mulțumire, ba l-ar fi adus la urmă și pe Isaac jertfă, cea mai înaltă jertfă pe care ar fi putut să o aducă, mulțumind lui Dumnezeu; el n-ar fi cruțat nici pe unicul născut fiu al său, pe care l-a câștigat de la Dumnezeu la bătrânețe.
Isaac a adus și el jertfă de mulțumire. Și Dumnezeu i-a înnoit făgăduința pe care i-o făcuse tatălui său și a zis: „Pentru Avraam, robul Meu, voi înmulți sămânța ta” (Facerea 18, 18). Iacov, de asemenea, a adus jertfă lui Dumnezeu în Sichem și a înălțat stâlp și jertfelnic, pentru că l-a scăpat Dumnezeu din mâna lui Esau, fratele său și s-a întors de la Laban, cel lacom de bani. Și spunea: „Cu toiagul acesta am trecut Iordanul, Doamne și acum mă întorc cu două tabere” (Facerea 32, 10).
A adus jertfă de mulțumire și Moise, când se bătea cu Amalic și l-a biruit în pustie (Ieșirea 33, 7). A adus jertfă de mulțumire Isus al lui Navi, când a cucerit cetatea Ierihonului, unde erau grupați cei șapte împărați (Isus Navi 8, 30).
A adus jertfă de mulțumire Samuil, când i-a ajutat Dumnezeu să facă pace cu amoreii și a zidit jertfelnic Domnului în Armatem (I Regi 7, 12-17). Și nu ne ajunge vremea să spunem câți au adus jertfe de mulțumire lui Dumnezeu.
Auziți pe apostolul Pavel, care spune:
„Neîncetat vă rugați, întru toate mulțumiți” (Efeseni 5, 20; Coloseni 3, 15-17).
Deci, frații mei, să vă rămână în INIMI SCRIS din Evanghelia de astăzi: totdeauna când îți ajută Dumnezeu să faci un gard, o fântână, un grajd, o casă, o punte, să măriți o fată, să însori un băiat, să-ți iei un loc de casă, să-I aduci lui Dumnezeu jertfă de mulțumire și să-I mulțumești din toată inima, căci prin aceasta Îl pleci pe Dumnezeu să-ți facă mai mare bine în viitor.
Iar dacă nu-I veți aduce mulțumire și dacă veți uita binefacerile Lui, veți fi asemenea gadarenilor de astăzi, care au gonit pe Mântuitorul din cetatea lor, ca și cum ați zice: „N-avem nevoie de Tine, nu vrem să-Ți mulțumim Ție pentru minunile Tale și pentru puterile Tale, nu vrem să primim binefacerile Tale!”.
Să nu fie!
Dumnezeu și Preacurata Lui Maică și toți Sfinții să ne ajute tuturor să-I mulțumim pururea lui Dumnezeu din toată inima pentru binefacerile Lui. AMIN!