Duminica Cuvioasei Maria Egipteanca (sursa online https://marturieathonita.ro/duminica-cuvioasei-maria-egipteanca/)
Sfântul Nicolae Velimirovici
Smerenia Domnului nostru Iisus Hristos este un lucru de mare măreție, fiindcă minunile Sale sunt o mare uimire, dimpreună cu Învierea Sa – acea minune a minunilor. Luând trup împuținat și strâmt, de rob, El a ajuns slujitorul robilor Săi. De ce încearcă oamenii să pară mai mari și mai buni decât sunt? Iarba de pe câmp nu încearcă aceasta și nici peștii din apă sau păsările din văzduh. Atunci, de ce oamenii fac aceasta? Pentru că, odinioară, ei au fost cu adevărat mai mari și mai buni decât sunt acum, și umbra acestei amintiri îi îndeamnă la exagerarea măreției și bunătății lor – pe o coardă întinsă prea tare și să fie mânuiți de demoni.
Dintre toate lucrurile pe care trebuie să le învețe omul, smerenia este lucrul cel mai greu. De aceea, Domnul Iisus Și-a făcut cunoscută învățătura Lui despre smerenie în termenii cei mai limpezi cu putință, atât în cuvânt, cât și în faptă, așa încât nimeni să nu poată pune la îndoială însemnătatea de nemăsurat și de neînlăturat a smereniei, în lucrarea de mântuire a omului. De aceea a venit El îmbrăcat în trup omenesc stricăcios, întocmai așa cum se făcuse cel al lui Adam, ca pedeapsă pentru căderea lui în păcat. El, Domnul Cel fără de păcat și Făcătorul heruvimilor minunați și strălucitori, S-a îmbrăcat în veșmânt gros, stricăcios, de întemnițat vinovat. Nu este aceasta, în sine, o lecție destul de limpede, despre smerenia pe care trebuie să o învețe oamenii cei păcătoși? Domnul a repetat această lecție prin nașterea Lui în peștera păstorilor, în locul unei curți împărătești, aflându-Se în preajma păcătoșilor și săracilor care erau batjocoriți, prin spălarea picioarelor ucenicilor Lui, luând de bunăvoie Patima Lui asupra Lui și, în cele din urmă, răstignindu-Se pe Cruce, prin înghițirea până la fund a paharului suferinței celei mai amare.
Cu toate acestea, oamenii au socotit că învățătura despre smerenie este cea mai grea de priceput și la fel este să o pună în lucrare. Chiar și ucenicii lui Hristos, care fuseseră dimpreună cu bunul și smeritul lor Domn în fiecare zi, nu au fost în stare să înțeleagă bunătatea Lui și nici să învețe smerenia Lui. Preocuparea pe care o aveau pentru ei și situația lor, slava și răsplata lor, s-a pus în priveliște chiar în clipele cele mai hotărâtoare, când ei ar fi trebuit să se gândească cel mai puțin la aceste lucruri. Dar aceste slăbiciuni li s-au arătat în acele clipe cu îngăduința lui Dumnezeu, astfel ca neamuri de-a rândul să vadă toate slăbiciunile, căderea păcătoasă și nimicnicia firii omenești. De exemplu, când Domnul a rostit cuvinte grele despre bogați: „Mai lesne este să treacă cămila prin urechile acului, decât să intre un bogat în împărăția lui Dumnezeu”, Petru L-a întrebat pe Domnul despre răsplata pentru fiecare ucenic: „Cu noi oare ce va fi?” (Matei 19:24, 27).
Cu un alt prilej, când Domnul a vorbit ucenicilor Lui despre vindere, chinuire și moartea Fiului lui Dumnezeu, ucenicii mergeau în urma Lui, vorbind între dânșii care era mai mare. Cunoscându-le gândurile și auzind vorbirea lor șoptită, Hristos, luând un copil, l-a pus în mijlocul lor și, luându-l în brațe, i-a mustrat pentru cearta lor despre întâietate, folosind copilul drept exemplu (Marcu 9:31-37). Iarăși, în ultima Lui călătorie la Ierusalim, când Domnul vorbea mai amănunțit despre suferința Lui, spunând dinainte că Fiul Omului va fi dat în mâinile păgânilor: „Și-L vor batjocori și-L vor biciui și-L vor omorî, dar după trei zile va învia.” – în ceasul acela însemnat și îngrozitor, când Domnul Slavei vestea umilirea Lui de la urmă, șarpele mândriei a mai ridicat o dată capul și a îndemnat pe doi dintre ucenicii apropiați să rostească o întrebare lingușitoare, care părea mai mult o batjocură față de marile și îngrozitoarele suferințe ale Domnului. Evanghelia de astăzi vorbește despre întâmplarea cea din urmă.
Și luând la Sine, iarăși, pe cei doisprezece, a început să le spună cele ce aveau să I se întâmple. Nu era acum nici prima, nici a doua, nici ultima oară când Mântuitorul le vestea dinainte despre Patima Lui care urma să vină. Urcând din Galileea la Ierusalim, ca să nu Se mai întoarcă pe calea aceea în haina cea trupească, Domnul a repetat ucenicilor Săi lucrurile pe care El le mai spusese lor de câteva ori. De ce repeta El același lucru de atâtea ori? Pentru a scoate din rădăcină și ultima încolțire a mândriei pe care El o mai putea vedea în lăuntrul lor și care se arăta în clipa aceea. Mai mult, pentru ca ei să nu fie luați, fără să-și dea seama, de valul acestor întâmplări îngrozitoare și să fie aruncați în deznădejde, năruindu-li-se toată nădejdea pe care o aveau în inimile lor. În felul acesta, zicerea cu limpezime a vestirilor tuturor întâmplărilor care urmau să se întâmple, le va aduce lumină ucenicilor Săi, ca o rază neobișnuită și tainică, luminându-le și încălzindu-le sufletele în vremea celor mai întunecate clipe ale scurtei biruințe a păcătoșilor asupra Celui Singur Drept. În sfârșit, și pentru a-i pregăti pentru propria lor suferință și cruce, „Căci dacă fac acestea cu lemnul verde, cu cel uscat ce va fi?” (Luca 25:31). „Dacă M-au prigonit pe Mine, și pe voi vă vor prigoni.” (Ioan 15:20).
El este primul care primește suferința, dând exemplu tuturor. În ultima Lui călătorie către Ierusalim, Domnul a arătat aceasta ucenicilor Săi, nu numai prin cuvinte, ci și prin faptele Sale, căci Evanghelistul Marcu aduce această lămurire uimitoare chiar înainte de începerea Evangheliei de astăzi: și erau pe drum, suindu-se la Ierusalim, iar Iisus mergea înaintea lor. Și ei erau uimiți și cei ce mergeau după El se temeau. (Marcu 10:32). Se pare că în chip cu totul deosebit față de obiceiul Lui, El mergea înaintea lor, ca să le arate grăbirea de bunăvoie către patima Sa și supunerea Sa față de Voia Tatălui Său, și ca să le mai arate exemplul Său de a fi primul la suferință. Și atunci, ucenicii trebuie să-și urmeze Domnul lor Cel Sfânt, care este primul în suferință și, de bunăvoie, îi îndeamnă și pe ei către sfârșitul lor mucenicesc. Dar ucenicii erau uimiți, pentru că ei nu pricepeau umilirea și moartea Celui Unul care de atâtea ori Se arătase în priveliștea lor ca fiind mai puternic decât oamenii, decât natura și decât legiuni întregi de draci. Și ei, urmându-L pe El, se temeau, pentru că, deși nu înțelegeau, totuși ei simțeau că toate lucrurile acelea cumplite și de neînchipuit despre care vorbise El de atâtea ori urmau să se întâmple.
„Că iată, ne suim la Ierusalim și Fiul Omului va fi predat arhiereilor și cărturarilor; și-L vor osândi la moarte și-L vor da pe mâna păgânilor. Și-L vor batjocori și-L vor biciui și-L vor omorî, dar după trei zile va învia.” Acestea toate urmau să se petreacă pas cu pas, cuvânt cu cuvânt, numai după puține zile. Prevestirea dată de El era atât de adevărată, cum numai El putea face, căci ochii Lui puteau vedea în același timp prezentul și viitorul, El fiind Cel care vede la fel de limpede ceea ce trebuie să se întâmple și ceea ce s-a întâmplat deja. Înălțat deasupra tuturor celor ale firii, Domnul Iisus Se ridica și deasupra veacurilor. Întâmplările tuturor vremurilor I se arătau în priveliște, la fel cum toate întâmplările care au loc pe stradă, sunt limpezi pentru ochii omului obișnuit care se află de față. Cel care putea vedea întregul trecut al femeii samarinence și viitorul întregii lumi până la sfârșitul veacurilor, putea să vadă lesnicios și limpede, ceea ce urma să I se întâmple Lui după ce urca dealurile Iudeii spre Ierusalim, pentru ultima oară. În vreme ce ucenicii așteptau de la El, în felul lor omenesc, minuni tot mai mari și mai mari, și slavă tot mai mare și mai mare, El Se vedea în mijlocul mulțimii de popor, legat, batjocorit, scuipat, sângerând și răstignit pe cruce.
Înainte de a ajunge la ultima și cea mai mare minune a Sa, El trebuia să ajungă să fie murdăria lumii, un fleac pe care să-l scuipe cei mai murdari păcătoși, pe care i-a cunoscut lumea. Înainte de Înălțarea Sa la cer, El trebuia să Se pogoare în adâncul cel mai de dedesubt al pământului, mai adânc decât mormintele, chiar până în adâncurile iadului. Înainte de a intra în slava cea cerească și de a-Și lua locul pe tron ca Judecător al cerului și al pământului, El trebuia să îndure bătaie și rușine. „Dacă grăuntele de grâu, când cade în pământ, nu va muri, rămâne singur; iar dacă va muri, aduce multă roadă.” (Ioan 12:24). Fără suferință, nu există înviere; fără umilire, nu există preamărire. El deslușise aceasta ucenicilor Săi vreme de trei ani întregi și acum, chiar înainte de a Se despărți de ei, era limpede că ei nu L-au înțeles. Fiindcă vedem acum doi dintre ucenicii Săi cei mai apropiați venind la El, cu o cerere de felul acesta:
Și au venit la El Iacov și Ioan, fiii lui Zevedeu, zicându-I: Învățătorule, voim să ne faci ceea ce vom cere de la Tine. Iar El le-a zis: Ce voiți să vă fac? Iar ei i-au zis: Dă-ne nouă să ședem unul de-a dreapta Ta, și altul de-a stânga Ta, întru slava Ta. Acestea erau gândurile și doririle care îi urmăreau pe acești doi ucenici chiar în ajunul sfârșitului cumplit, pe care avea să-l îndure Învățătorul lor! Aceasta este firea omului învârtoșată, grosolană, pe care Domnul, Vindecătorul, căuta să o înmoaie și să o îndumnezeiască! După ce întărise și tot repetase că „și mulți dintre cei dintâi vor fi pe urmă, și din cei de pe urmă întâi”, această învățătură a fugii de mărirea și de slava lumească, după ce dăduse pilda supunerii față de Voia lui Dumnezeu și, în cele din urmă, după prevestirea cumplită a ultimei Sale umiliri și suferințe nedrepte – acești doi ucenici ai Săi, care erau dintre cei mai apropiați, se osândesc pe ei, prin căutarea răsplătirii și slavei lor de la Domnul! Gândurile lor zboară de la suferințele cumplite prevestite ale Domnului, ei se gândesc numai la slava Lui cea mai dinainte spusă. Ei cer partea leului din această slavă, numai pentru dânșii: să stea unul de-a dreapta și celălalt de-a stânga Domnului când El va veni să împărățească!
Ce fel de prieteni sunt aceștia care nu sunt prinși de suferință, la gândul tuturor suferințelor prietenului lor, care aveau să vină? „Voi sunteți prietenii Mei!” (Ioan 15:14), le-a spus Domnul. Iar ei se poartă cu atâta necugetare față de suferințele Lui și își cer partea lor – și aceasta pare foarte îndestulătoare – a slavei care va fi a Lui, numai după umilirea, sudoarea, vărsarea de sânge, suferința și durerea prin care avea să treacă. Ei nu cer să fie părtași la suferințele Lui, ci numai la slava Lui. Dar pe ce bază învinuim noi pe acești doi frați? S-au întâmplat toate astea pentru a scoate la iveală stricăciunea adâncă a firii omenești. Căutarea slavei fără suferință de către Iacov și Ioan este căutată de către toți urmașii lui Adam – întotdeauna slava fără suferință. Ori de câte ori vorbea Domnul despre slava Lui viitoare, El vorbea întotdeauna și despre suferința care va fi mai înainte. Dar Apostolii Lui, ca și ceilalți oameni, voiau să sară peste suferință în slavă, în chip nemijlocit. Oamenii de până în ziua de astăzi, care nu cunoșteau tainele suferinței lui Hristos, legătura dintre suferință și viață, între durere și slavă, nu puteau pricepe ce se întâmplă. Ei își doreau mereu să vină o zi când se va despărți viața și slava de suferință și durere, binecuvântând și însușindu-și cu tărie doar partea cea dintâi, dar hulind și neprimind cealaltă parte. Aceasta au încercat să facă Iacov și Ioan în această împrejurare; și, făcând așa, ei au dat la iveală nu numai propria lor slăbiciune, ci slăbiciunea întregii omeniri. Și Domnul nostru dorea ca slăbiciunile niciunuia dintre ucenicii Săi să nu rămână nescoase la iveală, pentru ca astfel să poată primi ajutor întreaga omenire. El a venit ca Doctorul și Izvorul Tămăduirii. Slăbiciunea omului a fost descoperită prin Apostoli și, în sfârșit, vindecarea și puterea lui Hristos se făceau văzute prin ei. Cu acest prilej, Domnul i-a pus încă o dată pe Apostoli față în față cu chipul suferinței Lui și al slavei Lui. Pentru fiii lui Zevedeu, aceasta a fost o ispită la care nu s-au putut împotrivi și au căzut: ei au ales slava și nu au primit suferința. Domnul a dorit să smulgă ultima urmă de trândăvire din sufletele ucenicilor Săi, înainte de răstignirea Sa. Cuvintele Lui despre suferință și slăvire au apăsat cu putere mare asupra sufletelor celor doi și, prin această apăsare, El a curățit din sufletele lor ultima rămășiță puturoasă a mândriei. Domnul a săvârșit această lucrare duhovnicească asupra sufletelor celor mai iubiți prieteni ai Săi, atât pentru sănătatea lor, cât și pentru a noastră.
Nimeni dintre noi să nu creadă că este deja vindecat de slăbiciunea sa păcătoasă, chiar dacă acesta s-a ținut departe de rele vreme îndelungată și a postit și a făcut milostenii, chemându-L pe Domnul Iisus în ajutor. Acești doi Apostoli petrecuseră trei ani în preajma Domnului întrupat; ei L-au văzut la față, au primit învățătura din gura Lui, au fost de față la minunile Lui, au mâncat și au băut dimpreună cu El și apoi, după toate astea, și-au arătat rănile lor încă nevindecate ale deșertăciunii, ale iubirii de sine, ale cunoașterii nelucrătoare lumești și ale neputinței duhovnicești. Ei mai aveau încă gândirea de evrei, nu de creștini: ei mai credeau într-o împărăție pământească pentru Mesia, în biruința Lui pământească asupra vrăjmașilor Lui și în puterea și slava Lui lumească, ca și puterea și slava purtată de către David și Solomon. O, creștinilor, gândiți-vă și hotărâți: cum vă veți vindeca de rănile voastre și cum veți ajunge la desăvârșirea smereniei și ascultării față de Voia lui Dumnezeu, când acești doi frați minunați nu au fost în stare să dobândească aceasta în cei trei ani, pe care i-au petrecut în legătură neîntreruptă, nemijlocită, cu Dumnezeul Cel viu? Ei au dobândit aceasta mai târziu, când Duhul lui Dumnezeu a pogorât în chip de limbi de foc în inimile lor, aprinzându-i cu iubire pentru Hristos. Atunci, ei nu au râvnit slavă fără de suferință, dar, rușinându-se de mândria lor de odinioară, au împărtășit de bunăvoie suferințele Domnului lor, pironindu-și inimile pe Crucea Prietenului lor.
Să ascultăm atunci răspunsul Domnului la cererea ucenicilor Săi aceștia: Dar Iisus le-a răspuns: Nu știți ce cereți! Puteți să beți paharul pe care îl beau Eu sau să vă botezați cu botezul cu care Mă botez Eu? Iar ei I-au zis: Putem. Și Iisus le-a zis: Paharul pe care Eu îl beau îl veți bea, și cu botezul cu care Mă botez vă veți boteza, dar a ședea de-a dreapta mea, nu este al Meu a da, ci celor pentru care s-a pregătit. Ce bun și blând este Domnul! Oricare învățător obișnuit, muritor, s-ar fi mâniat pe asemenea ucenici și ar fi țipat la ei: “Plecați de la mine; nu sunteți vrednici să vă dau învățătură duhovnicească! De trei ani de zile vă tot spun și vă explic, și voi mai vorbiți ca și cum nu înțelegeți nici măcar un lucru!” Totuși, Domnul le-a răspuns lor lămurit, dar tot cu blândețe și cu bunătate: “Nu știți ce cereți.” Asta înseamnă: voi vă gândiți la Mine în chip materialnic, nu duhovnicesc; voi nu căutați slava lui Dumnezeu, ci pe a voastră. Voi încă nu ați înțeles desăvârșit cine sunt Eu și care este Împărăția Mea. Voi tot numai ca Mesia al poporului evreu Mă vedeți și credeți că Împărăția Mea ar fi asupra acestui neam. De aceea voi cutezați să căutați mărire în această împărăție. Dar Eu sunt Mesia tuturor neamurilor, Mântuitorul celor vii și al celor morți și Împăratul Împărăției celei nevăzute, în care toate neamurile și popoarele una sunt. Cete de îngeri fără de număr se bucură că se pot numi slujitori în această Împărăție. Serafimii și heruvimii, pe care se sprijină tronul lui Dumnezeu, nici nu visează să caute mărire în această Împărăție. Cel mai mic în această Împărăție a Mea este mai mare și mai slăvit decât cel mai mare și cel mai măreț dintre împărații lumii acesteia. Voi nu știți, atunci, ce cereți. Dacă ați cunoaște Împărăția Mea, nu v-ați gândi ca în ea să aveți vreo mărire, ci numai la o cale ce duce spre aceasta: a suferinței și a durerii despre care v-am vorbit de fiecare dată, când v-am vorbit despre Împărăție. De aceea, Eu vă cer vouă aceasta – ceea ce este de preț mai mare și de folos mai mare decât preocupările și doririle voastre deșarte:
“Puteți să beți paharul pe care îl beau Eu sau să vă botezați cu botezul cu care Mă botez Eu?” Domnul se gândește acum la paharul morții și la botezul cu sânge – prin mucenicie. Acesta este cel de-al treilea botez; primul a fost botezul lui Ioan cu apă, cel de-al doilea este botezul lui Hristos, cu apă și cu Duh – și numai unora le este dat botezul cu sânge: cununa muceniciei. Este de netăgăduit faptul că botezul cu sânge este legat de jertfa cea mai mare, dar este legat și de slava cea mai mare. Apostolii lui Hristos trebuie să se boteze cu acest botez și de aceea Domnul a dat cea mai mare grijă pregătirii ucenicilor Săi pentru viitoarea mucenicie, fiindcă nu este nimic mai cumplit sau ucigător de suflet decât să slăbească sub chinuire și să se lepede de Hristos. De îndată ce Iuda a simțit apropiata umilire și suferință a Învățătorului său, acesta s-a lepădat de El și, făcând așa, s-a dat pierzării pentru veșnicie. El era unul dintre cei care așteptau în deșert să-L vadă pe Hristos împărățind în Ierusalim și să-și primească propria sa slavă pentru partea sa, în aceasta. Cu toate acestea, când el a văzut că, în locul cununii împărătești, Hristos va purta cunună de spini, el s-a întors de la El și s-a dat de partea celor care dădeau impresia că sunt mai bogați și mai slăviți în lumea aceasta decât Mântuitorul.
Iacov și Ioan au răspuns la întrebarea lui Hristos fără șovăire: “Putem.” Totuși, acest răspuns arată cât de mult Îl iubeau ei pe Domnul lor. Este limpede faptul că întrebarea cumplită a lui Hristos despre pahar și despre botez a făcut o mare impresie asupra fraților, precum doctoria amară asupra omului bolnav, pentru că ei și-au venit în sine degrabă și s-au rușinat de gândurile lor de mărire, tocmai atunci când gândurile lor trebuiau să se adâncească asupra suferinței. Având o pricepere fără de asemănare în călăuzirea sufletului omenesc, Domnul, într-o clipă, a îndreptat sufletele lui Iacov și Ioan, întorcându-le de la dorirea de mărire la primirea de îndată a suferinței și a morții. Ce învățătură minunată, desăvârșită, este aceasta pentru noi toți, creștinii! Ori de câte ori ne închipuim în Împărăția fără de moarte a lui Hristos și umblăm pe acolo, căutându-ne locul nostru și mărirea noastră, Domnul ne pune aceeași întrebare pe care a pus-o fiilor lui Zevedeu: puteți să beți paharul pe care îl beau Eu sau să vă botezați cu botezul cu care Mă botez Eu? El ne călăuzește întotdeauna către dreapta socoteală, nu a cetății cerești unde noi nu am ajuns încă, ci a căii pe care noi încă nu am călătorit ca să ajungem acolo. Trebuie să răbdăm suferința înainte de a ajunge la slavă. Visele noastre de slavă sunt deșarte, dacă suferința vine asupra noastră și ne găsește nepregătiți și ne lepădăm de Domnul. Atunci ne va aștepta rușinea în locul slavei și pieirea veșnică în locul vieții. Binecuvântați sunt aceia dintre noi care, la întrebarea lui Hristos dacă putem bea paharul suferinței pentru El, sunt pregătiți oricând cu răspunsul: “Doamne, putem!” Dar cine va sta la dreapta Sa și la stânga Sa nu este important să cunoaștem. Domnul, în smerenia Lui, răspunde: “Nu este al Meu a da.” Numai după ce El a înviat și S-a înălțat, El va fi ca Dumnezeu, Judecătorul celor vii și al celor morți. Acum, El încă Se află în trup, muritor și fără slavă, în starea umilă de rob pentru întreaga lume; și acum, când Îl așteaptă cea mai mare încercare de smerenie și desăvârșire a ascultării Lui față de Voia Tatălui Său, înainte de venirea chinurilor de umilire și suferință, El nu va lua hotărâri despre felul locului și al cinstirii din viitoarea Lui Împărăție. Ca om, El nu va primi ceea ce este a Lui, ca Dumnezeu. Numai după ce va fi băut paharul Său cel amar și Se va fi botezat cu botezul sângelui, chiar la răstignirea Sa pe Cruce, El va cuteza să făgăduiască raiul tâlharului pocăit – pentru ca, prin asemenea lucrare, să-i învețe pe oameni smerenia, smerenia singură, fără de care întreaga zidire a mântuirii se va fi ridicat fără temelie. Ceea ce Domnul spune: “Nu este al Meu a da” nicidecum nu se poate tălmăci să însemne că Fiul lui Dumnezeu este mai puțin dumnezeiesc decât Tatăl în Împărăția cerurilor, cum au înțeles unii eretici. Pentru că Cel care a spus: “Eu și Tatăl Meu una suntem” (Ioan 10:30) nu s-ar putea lepăda de Sine. Cuvintele “nu este al Meu a da” se pot înțelege corect numai atunci când se socotește în termeni vremelnici, nu veșnici – într-o vreme trecătoare, în starea Sa de umilire ca om în trup.
Mai mult, în clipa dinaintea celei mai mari umiliri, Domnul Iisus, din voia Sa liberă și pentru învățătura și mântuirea noastră, nu Și-a făcut cunoscute toată dreptatea și puterea întreagă, pe care urma să le aibă Domnul Cel biruitor mai târziu, după înviere și slăvire. Numai după Învierea Sa și după ce a fost slăvit în trup și după ce a fost biruitor asupra lui satan, asupra lumii și a morții, Domnul a spus către ucenicii Săi: “Datu-Mi-s-a toată puterea în cer și pe pământ.” (Matei 28:18). Dar la toată această lămurire, noi trebuie să mai adăugăm ceva, ceva ce arată grija cea mai înțeleaptă și atotvăzătoare a Domnului, în rânduiala mântuirii omului. El dorește să arate că nu se află aici nicio pagubă, nicio părtinire, căci nu este părtinire la Dumnezeu (Romani 2:11). Domnul vrea să spună că Apostolii nu trebuie să fie încrezători în mântuirea și slăvirea lor doar pentru că au fost chemați la apostolat. Căci, chiar și printre Apostoli se află unul care va pieri. Împărăția este pregătită pentru toți cei care, în viața aceasta, se arată vrednici de ea, fără să socotească în vreun fel chemarea sau apropierea de la suprafață față de Hristos, sau vreo legătură de sânge cu El, așa cum era situația cu acești doi frați – Iacov și Ioan. Umilirea până la batjocura de sine și dragostea până la moarte – acestea sunt cele două pilde pe care Domnul a căutat să le sădească în inimile ucenicilor Săi, scoțându-le din rădăcină buruienile mândriei, ale părerii bune despre sine și deșertăciunea înfumurării.
Și auzind cei zece, au început a se mânia pe Iacov și pe Ioan. Mânia celorlalți zece împotriva celor doi nu s-a ivit din înțelegerea lor mai duhovnicească și mai desăvârșită a Împărăției lui Hristos decât înțelegerea lui Iacov și Ioan, ci din curată pizmă omenească. Ne va face această întrebare să socotim că înțelegerea vinderii lui Hristos și a Împărăției Sale este mai desăvârșită decât înțelegerea lui Iacov și Ioan? “De ce să se socotească Iacov și Ioan pe o treaptă mai ridicată decât noi ceilalți?” – aceasta era întrebarea cea ascunsă, principalul izvor al mâniei și răzvrătirii lor împotriva celor doi. Prin mânia lor pizmuitoare, cei zece Apostoli au dat la iveală pe neștiute faptul că ei pricepeau la fel de puțin ca Iacov și Ioan sau, mai degrabă, că nu înțelegeau Împărăția duhovnicească a lui Hristos și slava Lui cea cerească. Dar noi știm că Domnul Iisus nu a ales pe cei mai înțelepți dintre înțelepții lumii acesteia ca să-I fie ucenici, ci, dimpotrivă, cu adevărat erau cei mai simpli dintre cei simpli. El i-a ales pe cei mai împuținați ca să-i facă cei mai mari: El i-a ales pe cei mai simpli ca să-i facă cei mai înțelepți; El i-a ales pe cei mai slabi ca să-i facă cei mai tari; El i-a ales pe cei mai nesocotiți ca să-i facă cei mai slăviți. Și Domnul a izbutit în această treabă anevoioasă în chip la fel de minunat, ca în toate celelalte. Puterea Lui făcătoare de minuni nu s-a arătat aici mai puțin, decât în potolirea furtunii sau înmulțirea pâinilor. Arătându-se slăbiciunile ucenicilor, Evangheliștii insuflați de Dumnezeu, ai lui Hristos, săvârșesc un scop îndoit: mai întâi, ei ne arată în felul acesta propria noastră slăbiciune; și în al doilea rând, ei arată măreția puterii lui Dumnezeu și înțelepciunea mijloacelor Sale de tămăduire și mântuirea oamenilor.
Acum, când ceilalți zece ucenici au dat la iveală faptul că ei nu pricepeau slava lui Hristos și au mai arătat în același timp că sufereau de pizmă omenească obișnuită, Domnul a folosit prilejul pentru a le mai da o pildă de smerenie: Și Iisus, chemându-i la Sine, le-a zis: Știți că cei ce se socotesc cârmuitori ai neamurilor domnesc peste ele și cei mai mari ai lor le stăpânesc. Dar între voi nu trebuie să fie așa, ci care va vrea să fie mai mare între voi să fie slujitor al vostru și care va vrea să fie întâi între voi să fie tuturor slugă. Aici este o nouă stare de lucruri! Aici este o nouă rânduială a oamenilor, neștiută și neauzită în lumea păgână, înainte de Hristos. Între păgâni, căpeteniile și-au pus în lucrare puterea prin silire și cârmuitorii au stăpânit prin tăria puterii lor, prin moștenire sau bogăție. Ei au cârmuit și au stăpânit, și toți ceilalți le știau de frică și le slujeau cu înfricoșare. Ei se socoteau cei dintâi, cei mai mari, mai preamăriți și mai buni, numai pentru că erau ridicați deasupra celorlalți prin locul ocupat între oameni, puterea și cinstea lor. Locul dintre oameni, puterea și bogățiile erau măsura de măsurare a preamăririi printre oameni.
Domnul Iisus nu primește această socotință și statornicește slujirea ca mijloc de mărire între cei care cred în El. Ochii oamenilor nu-l văd ca fiind cel mai înălțat, pe cel care este cel dintâi, ci pe cel pe care inimile oamenilor îl simt că este bun. Într-un popor creștin, cununa nu aduce locul cel dintâi prin dreptul pe care îl are în sine, și cu bogățiile este același lucru, și puterea nu dă prețuire persoanei. Chemarea și locul rămân chipuri goale dacă nu sunt întregite cu adevărata slujire a celorlalți, în numele lui Hristos. Toate semnele și simbolurile de suprafață ale preamăririi sunt numai o aparență fără conținut, dacă preamărirea nu a fost câștigată și îndreptățită prin slujire. Cel care se așează în vârf prin putere, se află într-un loc foarte primejdios; și, atunci când cade, el ajunge în locul cel mai de jos. Cel care își cumpără un loc de vază își va primi răsplata de pe buzele oamenilor și din mâinile oamenilor, dar va fi batjocorit în inimile oamenilor. Cel care prin putere s-a ridicat în fruntea oamenilor, va ședea pe un vulcan de ură și pizmuire – până când vulcanul erupe și acesta piere în lavă. „Dar între voi nu trebuie să fie așa” este porunca Domnului. O asemenea rânduială socială vine de la diavol, nu de la Dumnezeu. Fiii întunericului viețuiesc așa, nu fiii luminii. Și voi sunteți fii ai luminii. Între voi să domnească întâietatea dragostei și tăria dragostei să-și arate puterea. Acela dintre voi, care îi va sluji cel mai mult pe frații săi, din dragoste, acela va fi cel dintâi în ochii lui Dumnezeu și întâietatea lui va dăinui atât în lumea aceasta, cât și în cea viitoare. Moartea nu are nicio putere asupra dragostei, nici asupra a ceea ce a zidit dragostea. Cel care ajunge la întâietate prin dragoste în viața aceasta, asemenea o va păstra și în viața cea viitoare: aceasta nu i se va lua de la el, ci va spori și se va întări cu tărie care nu trece.
Cel care știe cât de mult rău s-a adus în lume și încă se aduce prin lupta de mărire, va pricepe că această învățătură a lui Hristos aduce pace. Prin aceasta s-a pus început celei mai mari și mai binecuvântate revoluții din societatea omenească – începând de la cea dintâi societate omenească. Gândiți-vă ce-ar însemna pentru oameni dacă asemuirea și rangul lor ar depinde de slujire și de dragoste, în locul puterii, bogăției, îndestulării sau învățăturii înșelătoare. O, câți dintre cei care se socotesc că sunt cei dintâi, se vor afla dintr-o dată cei de pe urmă; și câți care se socotesc cei de pe urmă, vor fi cei dintâi! O, ce bucurie ar umple inimile oamenilor și câtă rânduială, pace și armonie ar fi! Cu toții s-ar întrece în slujirea celorlalți, decât să stăpânească peste ei. Cu toții s-ar grăbi să dăruiască și să ajute, decât să ia și să zidească împiedicări. Fiecare inimă va fi plină de bucurie și lumină în locul răutății și întunecimii. Atunci diavolul ar lua o lumânare și ar căuta un necredincios în toată lumea – dar nu ar găsi niciunul; acolo unde domnește dragostea, Dumnezeu este lesne de înțeles și de văzut, pentru toți.
Și faptul că această învățătură nu este o utopie – un vis de nepriceput – se arată prin ultimele cuvinte ale lui Hristos din pericopa Evanghelică de astăzi: „Fiul Omului n-a venit ca să I se slujească, ci ca El să slujească și să-Și dea sufletul răscumpărare pentru mulți.” Domnul nostru nu a dat nici măcar o singură poruncă oamenilor, pe care chiar El să nu o împlinească cu desăvârșire; și în aceasta El ne-a lăsat tuturor o pildă. Domnul a împlinit porunca despre slujirea oamenilor de-a lungul întregii Sale existențe pământești – și chiar în felul în care a venit pe pământ – în moartea Lui și, în sfârșit, în lucrarea Lui neîncetată, plină de dragoste pentru oameni, prin Duhul Sfânt, după moartea Sa și Învierea Sa cea slăvită. Prin moartea Lui, El Și-a dat sufletul Său „răscumpărare pentru mulți”. El nu spune „pentru toți”, ci „pentru mulți”, ceea ce înseamnă că există unii care nu vor primi dragostea Lui sau nu vor prețui jertfa Lui. Slujirea Lui cu dragoste L-a dus la suferință și moarte, căci cine slujește din dragoste, iar nu doar dintr-un simț al datoriei, nu se va împuțina prin moarte. De asemenea, pentru că slujirea lui Hristos pentru oameni nu este mărginită de vremelnicie, suferință sau moarte, are, prin urmare, toate semnele unei jertfe desăvârșite, izbăvitoare. Prin această slujire, Domnul a scos omenirea de sub puterea diavolului, a păcatului și a morții. Dar Domnul nu ar fi putut nici să săvârșească, nici să desăvârșească asemenea slujire fără umilirea Lui cea mare și de neîntrecut. Fiind Cel Dintâi în toată veșnicia, El S-a făcut cel de pe urmă, venind în lume ca rob și slugă, pentru ca, prin slujirea oamenilor, să ajungă încă o dată la preamărirea de neîntrecut și, prin aceasta, să arate oamenilor calea către mărirea cea adevărată, către înțelepciunea preamărită și dăinuitoare. Unii bărbați au pus în inima lor această pildă dată de Fiul lui Dumnezeu și, urmându-L pe El, și în numele Lui, s-au dat cu totul slujirii oamenilor cu dragoste, dar alții au nesocotit pilda Lui și învățătura Lui. Ce s-a întâmplat cu cei dintâi și ce s-a întâmplat cu cei din urmă? Vedem răspunsul în grăirea Apostolilor lui Hristos:
Iuda nu a primit nici pilda, nici învățătura Lui și a sfârșit viața sa pământească în chip josnic și rușinos: spânzurându-se; dar ceilalți unsprezece Apostoli, care au pus în inima lor cuvintele despre smerenie din pericopa Evanghelică de astăzi și au pornit să urmeze pilda Învățătorului lor de slujire cu dragoste, sunt slăviți pe pământ și în cer, vremelnic și veșnic. Toți cei care nu au primit învățătura și pilda lui Hristos, au mers pe urmele lui Iuda, dar toți cei care au primit această învățătură mântuitoare și au urmat această pildă de neîntrecut, au mers pe urmele celor unsprezece Apostoli. Istoria lumii a consemnat mii de Iuda, dar și mii de mii de ucenici adevărați și credincioși și următori ai Domnului și Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Așa cum Domnul a fost biruitor la sfârșitul scurtei Sale vieți pământești, tot așa El va fi Biruitorul la sfârșitul întregii și îndelungatei istorii a lumii. Armata următorilor mântuiți și slăviți ai Săi va fi neasemuit mai mare, decât aceea a vrăjmașilor Săi – prietenii diavolului și vrăjmașii lui Dumnezeu. O, să dea Dumnezeu să ne aflăm în acea armată a mântuiților și slăviților! O, Domnul Iisus să ne milostivească pe noi în Ziua cea de Apoi, când soarele pământesc se va întuneca, fără să mai strălucească vreodată! O, Doamne Dumnezeule preadulce și de viață dătător, iartă-ne nouă păcatele noastre, înainte de venirea Zilei aceleia! Îndepărtează toate lucrările noastre cele necurate și fără de folos și ne mântuiește pe noi în nemăsurata Ta milostivire, prin care Tu ai venit pe pământ ca să ne mântuiești, deși noi suntem nevrednici. Slavă Ție, o, Doamne Dumnezeule, care ești mare și minunat, dimpreună cu Tatăl și cu Duhul Sfânt – Treimea cea deoființă și nedespărțită, acum și pururea și-n vecii vecilor. Amin!
Sau direct în conturile Media Root de la Banca Transilvania:
Autentifică-te sau înregistrează-te pentru a trimite comentarii.
Sfântul Nicolae Velimirovici
Smerenia Domnului nostru Iisus Hristos este un lucru de mare măreție, fiindcă minunile Sale sunt o mare uimire, dimpreună cu Învierea Sa – acea minune a minunilor. Luând trup împuținat și strâmt, de rob, El a ajuns slujitorul robilor Săi. De ce încearcă oamenii să pară mai mari și mai buni decât sunt? Iarba de pe câmp nu încearcă aceasta și nici peștii din apă sau păsările din văzduh. Atunci, de ce oamenii fac aceasta? Pentru că, odinioară, ei au fost cu adevărat mai mari și mai buni decât sunt acum, și umbra acestei amintiri îi îndeamnă la exagerarea măreției și bunătății lor – pe o coardă întinsă prea tare și să fie mânuiți de demoni.
Dintre toate lucrurile pe care trebuie să le învețe omul, smerenia este lucrul cel mai greu. De aceea, Domnul Iisus Și-a făcut cunoscută învățătura Lui despre smerenie în termenii cei mai limpezi cu putință, atât în cuvânt, cât și în faptă, așa încât nimeni să nu poată pune la îndoială însemnătatea de nemăsurat și de neînlăturat a smereniei, în lucrarea de mântuire a omului. De aceea a venit El îmbrăcat în trup omenesc stricăcios, întocmai așa cum se făcuse cel al lui Adam, ca pedeapsă pentru căderea lui în păcat. El, Domnul Cel fără de păcat și Făcătorul heruvimilor minunați și strălucitori, S-a îmbrăcat în veșmânt gros, stricăcios, de întemnițat vinovat. Nu este aceasta, în sine, o lecție destul de limpede, despre smerenia pe care trebuie să o învețe oamenii cei păcătoși? Domnul a repetat această lecție prin nașterea Lui în peștera păstorilor, în locul unei curți împărătești, aflându-Se în preajma păcătoșilor și săracilor care erau batjocoriți, prin spălarea picioarelor ucenicilor Lui, luând de bunăvoie Patima Lui asupra Lui și, în cele din urmă, răstignindu-Se pe Cruce, prin înghițirea până la fund a paharului suferinței celei mai amare.
Cu toate acestea, oamenii au socotit că învățătura despre smerenie este cea mai grea de priceput și la fel este să o pună în lucrare. Chiar și ucenicii lui Hristos, care fuseseră dimpreună cu bunul și smeritul lor Domn în fiecare zi, nu au fost în stare să înțeleagă bunătatea Lui și nici să învețe smerenia Lui. Preocuparea pe care o aveau pentru ei și situația lor, slava și răsplata lor, s-a pus în priveliște chiar în clipele cele mai hotărâtoare, când ei ar fi trebuit să se gândească cel mai puțin la aceste lucruri. Dar aceste slăbiciuni li s-au arătat în acele clipe cu îngăduința lui Dumnezeu, astfel ca neamuri de-a rândul să vadă toate slăbiciunile, căderea păcătoasă și nimicnicia firii omenești. De exemplu, când Domnul a rostit cuvinte grele despre bogați: „Mai lesne este să treacă cămila prin urechile acului, decât să intre un bogat în împărăția lui Dumnezeu”, Petru L-a întrebat pe Domnul despre răsplata pentru fiecare ucenic: „Cu noi oare ce va fi?” (Matei 19:24, 27).
Cu un alt prilej, când Domnul a vorbit ucenicilor Lui despre vindere, chinuire și moartea Fiului lui Dumnezeu, ucenicii mergeau în urma Lui, vorbind între dânșii care era mai mare. Cunoscându-le gândurile și auzind vorbirea lor șoptită, Hristos, luând un copil, l-a pus în mijlocul lor și, luându-l în brațe, i-a mustrat pentru cearta lor despre întâietate, folosind copilul drept exemplu (Marcu 9:31-37). Iarăși, în ultima Lui călătorie la Ierusalim, când Domnul vorbea mai amănunțit despre suferința Lui, spunând dinainte că Fiul Omului va fi dat în mâinile păgânilor: „Și-L vor batjocori și-L vor biciui și-L vor omorî, dar după trei zile va învia.” – în ceasul acela însemnat și îngrozitor, când Domnul Slavei vestea umilirea Lui de la urmă, șarpele mândriei a mai ridicat o dată capul și a îndemnat pe doi dintre ucenicii apropiați să rostească o întrebare lingușitoare, care părea mai mult o batjocură față de marile și îngrozitoarele suferințe ale Domnului. Evanghelia de astăzi vorbește despre întâmplarea cea din urmă.
Și luând la Sine, iarăși, pe cei doisprezece, a început să le spună cele ce aveau să I se întâmple. Nu era acum nici prima, nici a doua, nici ultima oară când Mântuitorul le vestea dinainte despre Patima Lui care urma să vină. Urcând din Galileea la Ierusalim, ca să nu Se mai întoarcă pe calea aceea în haina cea trupească, Domnul a repetat ucenicilor Săi lucrurile pe care El le mai spusese lor de câteva ori. De ce repeta El același lucru de atâtea ori? Pentru a scoate din rădăcină și ultima încolțire a mândriei pe care El o mai putea vedea în lăuntrul lor și care se arăta în clipa aceea. Mai mult, pentru ca ei să nu fie luați, fără să-și dea seama, de valul acestor întâmplări îngrozitoare și să fie aruncați în deznădejde, năruindu-li-se toată nădejdea pe care o aveau în inimile lor. În felul acesta, zicerea cu limpezime a vestirilor tuturor întâmplărilor care urmau să se întâmple, le va aduce lumină ucenicilor Săi, ca o rază neobișnuită și tainică, luminându-le și încălzindu-le sufletele în vremea celor mai întunecate clipe ale scurtei biruințe a păcătoșilor asupra Celui Singur Drept. În sfârșit, și pentru a-i pregăti pentru propria lor suferință și cruce, „Căci dacă fac acestea cu lemnul verde, cu cel uscat ce va fi?” (Luca 25:31). „Dacă M-au prigonit pe Mine, și pe voi vă vor prigoni.” (Ioan 15:20).
El este primul care primește suferința, dând exemplu tuturor. În ultima Lui călătorie către Ierusalim, Domnul a arătat aceasta ucenicilor Săi, nu numai prin cuvinte, ci și prin faptele Sale, căci Evanghelistul Marcu aduce această lămurire uimitoare chiar înainte de începerea Evangheliei de astăzi: și erau pe drum, suindu-se la Ierusalim, iar Iisus mergea înaintea lor. Și ei erau uimiți și cei ce mergeau după El se temeau. (Marcu 10:32). Se pare că în chip cu totul deosebit față de obiceiul Lui, El mergea înaintea lor, ca să le arate grăbirea de bunăvoie către patima Sa și supunerea Sa față de Voia Tatălui Său, și ca să le mai arate exemplul Său de a fi primul la suferință. Și atunci, ucenicii trebuie să-și urmeze Domnul lor Cel Sfânt, care este primul în suferință și, de bunăvoie, îi îndeamnă și pe ei către sfârșitul lor mucenicesc. Dar ucenicii erau uimiți, pentru că ei nu pricepeau umilirea și moartea Celui Unul care de atâtea ori Se arătase în priveliștea lor ca fiind mai puternic decât oamenii, decât natura și decât legiuni întregi de draci. Și ei, urmându-L pe El, se temeau, pentru că, deși nu înțelegeau, totuși ei simțeau că toate lucrurile acelea cumplite și de neînchipuit despre care vorbise El de atâtea ori urmau să se întâmple.
„Că iată, ne suim la Ierusalim și Fiul Omului va fi predat arhiereilor și cărturarilor; și-L vor osândi la moarte și-L vor da pe mâna păgânilor. Și-L vor batjocori și-L vor biciui și-L vor omorî, dar după trei zile va învia.” Acestea toate urmau să se petreacă pas cu pas, cuvânt cu cuvânt, numai după puține zile. Prevestirea dată de El era atât de adevărată, cum numai El putea face, căci ochii Lui puteau vedea în același timp prezentul și viitorul, El fiind Cel care vede la fel de limpede ceea ce trebuie să se întâmple și ceea ce s-a întâmplat deja. Înălțat deasupra tuturor celor ale firii, Domnul Iisus Se ridica și deasupra veacurilor. Întâmplările tuturor vremurilor I se arătau în priveliște, la fel cum toate întâmplările care au loc pe stradă, sunt limpezi pentru ochii omului obișnuit care se află de față. Cel care putea vedea întregul trecut al femeii samarinence și viitorul întregii lumi până la sfârșitul veacurilor, putea să vadă lesnicios și limpede, ceea ce urma să I se întâmple Lui după ce urca dealurile Iudeii spre Ierusalim, pentru ultima oară. În vreme ce ucenicii așteptau de la El, în felul lor omenesc, minuni tot mai mari și mai mari, și slavă tot mai mare și mai mare, El Se vedea în mijlocul mulțimii de popor, legat, batjocorit, scuipat, sângerând și răstignit pe cruce.
Înainte de a ajunge la ultima și cea mai mare minune a Sa, El trebuia să ajungă să fie murdăria lumii, un fleac pe care să-l scuipe cei mai murdari păcătoși, pe care i-a cunoscut lumea. Înainte de Înălțarea Sa la cer, El trebuia să Se pogoare în adâncul cel mai de dedesubt al pământului, mai adânc decât mormintele, chiar până în adâncurile iadului. Înainte de a intra în slava cea cerească și de a-Și lua locul pe tron ca Judecător al cerului și al pământului, El trebuia să îndure bătaie și rușine. „Dacă grăuntele de grâu, când cade în pământ, nu va muri, rămâne singur; iar dacă va muri, aduce multă roadă.” (Ioan 12:24). Fără suferință, nu există înviere; fără umilire, nu există preamărire. El deslușise aceasta ucenicilor Săi vreme de trei ani întregi și acum, chiar înainte de a Se despărți de ei, era limpede că ei nu L-au înțeles. Fiindcă vedem acum doi dintre ucenicii Săi cei mai apropiați venind la El, cu o cerere de felul acesta:
Și au venit la El Iacov și Ioan, fiii lui Zevedeu, zicându-I: Învățătorule, voim să ne faci ceea ce vom cere de la Tine. Iar El le-a zis: Ce voiți să vă fac? Iar ei i-au zis: Dă-ne nouă să ședem unul de-a dreapta Ta, și altul de-a stânga Ta, întru slava Ta. Acestea erau gândurile și doririle care îi urmăreau pe acești doi ucenici chiar în ajunul sfârșitului cumplit, pe care avea să-l îndure Învățătorul lor! Aceasta este firea omului învârtoșată, grosolană, pe care Domnul, Vindecătorul, căuta să o înmoaie și să o îndumnezeiască! După ce întărise și tot repetase că „și mulți dintre cei dintâi vor fi pe urmă, și din cei de pe urmă întâi”, această învățătură a fugii de mărirea și de slava lumească, după ce dăduse pilda supunerii față de Voia lui Dumnezeu și, în cele din urmă, după prevestirea cumplită a ultimei Sale umiliri și suferințe nedrepte – acești doi ucenici ai Săi, care erau dintre cei mai apropiați, se osândesc pe ei, prin căutarea răsplătirii și slavei lor de la Domnul! Gândurile lor zboară de la suferințele cumplite prevestite ale Domnului, ei se gândesc numai la slava Lui cea mai dinainte spusă. Ei cer partea leului din această slavă, numai pentru dânșii: să stea unul de-a dreapta și celălalt de-a stânga Domnului când El va veni să împărățească!
Ce fel de prieteni sunt aceștia care nu sunt prinși de suferință, la gândul tuturor suferințelor prietenului lor, care aveau să vină? „Voi sunteți prietenii Mei!” (Ioan 15:14), le-a spus Domnul. Iar ei se poartă cu atâta necugetare față de suferințele Lui și își cer partea lor – și aceasta pare foarte îndestulătoare – a slavei care va fi a Lui, numai după umilirea, sudoarea, vărsarea de sânge, suferința și durerea prin care avea să treacă. Ei nu cer să fie părtași la suferințele Lui, ci numai la slava Lui. Dar pe ce bază învinuim noi pe acești doi frați? S-au întâmplat toate astea pentru a scoate la iveală stricăciunea adâncă a firii omenești. Căutarea slavei fără suferință de către Iacov și Ioan este căutată de către toți urmașii lui Adam – întotdeauna slava fără suferință. Ori de câte ori vorbea Domnul despre slava Lui viitoare, El vorbea întotdeauna și despre suferința care va fi mai înainte. Dar Apostolii Lui, ca și ceilalți oameni, voiau să sară peste suferință în slavă, în chip nemijlocit. Oamenii de până în ziua de astăzi, care nu cunoșteau tainele suferinței lui Hristos, legătura dintre suferință și viață, între durere și slavă, nu puteau pricepe ce se întâmplă. Ei își doreau mereu să vină o zi când se va despărți viața și slava de suferință și durere, binecuvântând și însușindu-și cu tărie doar partea cea dintâi, dar hulind și neprimind cealaltă parte. Aceasta au încercat să facă Iacov și Ioan în această împrejurare; și, făcând așa, ei au dat la iveală nu numai propria lor slăbiciune, ci slăbiciunea întregii omeniri. Și Domnul nostru dorea ca slăbiciunile niciunuia dintre ucenicii Săi să nu rămână nescoase la iveală, pentru ca astfel să poată primi ajutor întreaga omenire. El a venit ca Doctorul și Izvorul Tămăduirii. Slăbiciunea omului a fost descoperită prin Apostoli și, în sfârșit, vindecarea și puterea lui Hristos se făceau văzute prin ei. Cu acest prilej, Domnul i-a pus încă o dată pe Apostoli față în față cu chipul suferinței Lui și al slavei Lui. Pentru fiii lui Zevedeu, aceasta a fost o ispită la care nu s-au putut împotrivi și au căzut: ei au ales slava și nu au primit suferința. Domnul a dorit să smulgă ultima urmă de trândăvire din sufletele ucenicilor Săi, înainte de răstignirea Sa. Cuvintele Lui despre suferință și slăvire au apăsat cu putere mare asupra sufletelor celor doi și, prin această apăsare, El a curățit din sufletele lor ultima rămășiță puturoasă a mândriei. Domnul a săvârșit această lucrare duhovnicească asupra sufletelor celor mai iubiți prieteni ai Săi, atât pentru sănătatea lor, cât și pentru a noastră.
Nimeni dintre noi să nu creadă că este deja vindecat de slăbiciunea sa păcătoasă, chiar dacă acesta s-a ținut departe de rele vreme îndelungată și a postit și a făcut milostenii, chemându-L pe Domnul Iisus în ajutor. Acești doi Apostoli petrecuseră trei ani în preajma Domnului întrupat; ei L-au văzut la față, au primit învățătura din gura Lui, au fost de față la minunile Lui, au mâncat și au băut dimpreună cu El și apoi, după toate astea, și-au arătat rănile lor încă nevindecate ale deșertăciunii, ale iubirii de sine, ale cunoașterii nelucrătoare lumești și ale neputinței duhovnicești. Ei mai aveau încă gândirea de evrei, nu de creștini: ei mai credeau într-o împărăție pământească pentru Mesia, în biruința Lui pământească asupra vrăjmașilor Lui și în puterea și slava Lui lumească, ca și puterea și slava purtată de către David și Solomon. O, creștinilor, gândiți-vă și hotărâți: cum vă veți vindeca de rănile voastre și cum veți ajunge la desăvârșirea smereniei și ascultării față de Voia lui Dumnezeu, când acești doi frați minunați nu au fost în stare să dobândească aceasta în cei trei ani, pe care i-au petrecut în legătură neîntreruptă, nemijlocită, cu Dumnezeul Cel viu? Ei au dobândit aceasta mai târziu, când Duhul lui Dumnezeu a pogorât în chip de limbi de foc în inimile lor, aprinzându-i cu iubire pentru Hristos. Atunci, ei nu au râvnit slavă fără de suferință, dar, rușinându-se de mândria lor de odinioară, au împărtășit de bunăvoie suferințele Domnului lor, pironindu-și inimile pe Crucea Prietenului lor.
Să ascultăm atunci răspunsul Domnului la cererea ucenicilor Săi aceștia: Dar Iisus le-a răspuns: Nu știți ce cereți! Puteți să beți paharul pe care îl beau Eu sau să vă botezați cu botezul cu care Mă botez Eu? Iar ei I-au zis: Putem. Și Iisus le-a zis: Paharul pe care Eu îl beau îl veți bea, și cu botezul cu care Mă botez vă veți boteza, dar a ședea de-a dreapta mea, nu este al Meu a da, ci celor pentru care s-a pregătit. Ce bun și blând este Domnul! Oricare învățător obișnuit, muritor, s-ar fi mâniat pe asemenea ucenici și ar fi țipat la ei: “Plecați de la mine; nu sunteți vrednici să vă dau învățătură duhovnicească! De trei ani de zile vă tot spun și vă explic, și voi mai vorbiți ca și cum nu înțelegeți nici măcar un lucru!” Totuși, Domnul le-a răspuns lor lămurit, dar tot cu blândețe și cu bunătate: “Nu știți ce cereți.” Asta înseamnă: voi vă gândiți la Mine în chip materialnic, nu duhovnicesc; voi nu căutați slava lui Dumnezeu, ci pe a voastră. Voi încă nu ați înțeles desăvârșit cine sunt Eu și care este Împărăția Mea. Voi tot numai ca Mesia al poporului evreu Mă vedeți și credeți că Împărăția Mea ar fi asupra acestui neam. De aceea voi cutezați să căutați mărire în această împărăție. Dar Eu sunt Mesia tuturor neamurilor, Mântuitorul celor vii și al celor morți și Împăratul Împărăției celei nevăzute, în care toate neamurile și popoarele una sunt. Cete de îngeri fără de număr se bucură că se pot numi slujitori în această Împărăție. Serafimii și heruvimii, pe care se sprijină tronul lui Dumnezeu, nici nu visează să caute mărire în această Împărăție. Cel mai mic în această Împărăție a Mea este mai mare și mai slăvit decât cel mai mare și cel mai măreț dintre împărații lumii acesteia. Voi nu știți, atunci, ce cereți. Dacă ați cunoaște Împărăția Mea, nu v-ați gândi ca în ea să aveți vreo mărire, ci numai la o cale ce duce spre aceasta: a suferinței și a durerii despre care v-am vorbit de fiecare dată, când v-am vorbit despre Împărăție. De aceea, Eu vă cer vouă aceasta – ceea ce este de preț mai mare și de folos mai mare decât preocupările și doririle voastre deșarte:
“Puteți să beți paharul pe care îl beau Eu sau să vă botezați cu botezul cu care Mă botez Eu?” Domnul se gândește acum la paharul morții și la botezul cu sânge – prin mucenicie. Acesta este cel de-al treilea botez; primul a fost botezul lui Ioan cu apă, cel de-al doilea este botezul lui Hristos, cu apă și cu Duh – și numai unora le este dat botezul cu sânge: cununa muceniciei. Este de netăgăduit faptul că botezul cu sânge este legat de jertfa cea mai mare, dar este legat și de slava cea mai mare. Apostolii lui Hristos trebuie să se boteze cu acest botez și de aceea Domnul a dat cea mai mare grijă pregătirii ucenicilor Săi pentru viitoarea mucenicie, fiindcă nu este nimic mai cumplit sau ucigător de suflet decât să slăbească sub chinuire și să se lepede de Hristos. De îndată ce Iuda a simțit apropiata umilire și suferință a Învățătorului său, acesta s-a lepădat de El și, făcând așa, s-a dat pierzării pentru veșnicie. El era unul dintre cei care așteptau în deșert să-L vadă pe Hristos împărățind în Ierusalim și să-și primească propria sa slavă pentru partea sa, în aceasta. Cu toate acestea, când el a văzut că, în locul cununii împărătești, Hristos va purta cunună de spini, el s-a întors de la El și s-a dat de partea celor care dădeau impresia că sunt mai bogați și mai slăviți în lumea aceasta decât Mântuitorul.
Iacov și Ioan au răspuns la întrebarea lui Hristos fără șovăire: “Putem.” Totuși, acest răspuns arată cât de mult Îl iubeau ei pe Domnul lor. Este limpede faptul că întrebarea cumplită a lui Hristos despre pahar și despre botez a făcut o mare impresie asupra fraților, precum doctoria amară asupra omului bolnav, pentru că ei și-au venit în sine degrabă și s-au rușinat de gândurile lor de mărire, tocmai atunci când gândurile lor trebuiau să se adâncească asupra suferinței. Având o pricepere fără de asemănare în călăuzirea sufletului omenesc, Domnul, într-o clipă, a îndreptat sufletele lui Iacov și Ioan, întorcându-le de la dorirea de mărire la primirea de îndată a suferinței și a morții. Ce învățătură minunată, desăvârșită, este aceasta pentru noi toți, creștinii! Ori de câte ori ne închipuim în Împărăția fără de moarte a lui Hristos și umblăm pe acolo, căutându-ne locul nostru și mărirea noastră, Domnul ne pune aceeași întrebare pe care a pus-o fiilor lui Zevedeu: puteți să beți paharul pe care îl beau Eu sau să vă botezați cu botezul cu care Mă botez Eu? El ne călăuzește întotdeauna către dreapta socoteală, nu a cetății cerești unde noi nu am ajuns încă, ci a căii pe care noi încă nu am călătorit ca să ajungem acolo. Trebuie să răbdăm suferința înainte de a ajunge la slavă. Visele noastre de slavă sunt deșarte, dacă suferința vine asupra noastră și ne găsește nepregătiți și ne lepădăm de Domnul. Atunci ne va aștepta rușinea în locul slavei și pieirea veșnică în locul vieții. Binecuvântați sunt aceia dintre noi care, la întrebarea lui Hristos dacă putem bea paharul suferinței pentru El, sunt pregătiți oricând cu răspunsul: “Doamne, putem!” Dar cine va sta la dreapta Sa și la stânga Sa nu este important să cunoaștem. Domnul, în smerenia Lui, răspunde: “Nu este al Meu a da.” Numai după ce El a înviat și S-a înălțat, El va fi ca Dumnezeu, Judecătorul celor vii și al celor morți. Acum, El încă Se află în trup, muritor și fără slavă, în starea umilă de rob pentru întreaga lume; și acum, când Îl așteaptă cea mai mare încercare de smerenie și desăvârșire a ascultării Lui față de Voia Tatălui Său, înainte de venirea chinurilor de umilire și suferință, El nu va lua hotărâri despre felul locului și al cinstirii din viitoarea Lui Împărăție. Ca om, El nu va primi ceea ce este a Lui, ca Dumnezeu. Numai după ce va fi băut paharul Său cel amar și Se va fi botezat cu botezul sângelui, chiar la răstignirea Sa pe Cruce, El va cuteza să făgăduiască raiul tâlharului pocăit – pentru ca, prin asemenea lucrare, să-i învețe pe oameni smerenia, smerenia singură, fără de care întreaga zidire a mântuirii se va fi ridicat fără temelie. Ceea ce Domnul spune: “Nu este al Meu a da” nicidecum nu se poate tălmăci să însemne că Fiul lui Dumnezeu este mai puțin dumnezeiesc decât Tatăl în Împărăția cerurilor, cum au înțeles unii eretici. Pentru că Cel care a spus: “Eu și Tatăl Meu una suntem” (Ioan 10:30) nu s-ar putea lepăda de Sine. Cuvintele “nu este al Meu a da” se pot înțelege corect numai atunci când se socotește în termeni vremelnici, nu veșnici – într-o vreme trecătoare, în starea Sa de umilire ca om în trup.
Mai mult, în clipa dinaintea celei mai mari umiliri, Domnul Iisus, din voia Sa liberă și pentru învățătura și mântuirea noastră, nu Și-a făcut cunoscute toată dreptatea și puterea întreagă, pe care urma să le aibă Domnul Cel biruitor mai târziu, după înviere și slăvire. Numai după Învierea Sa și după ce a fost slăvit în trup și după ce a fost biruitor asupra lui satan, asupra lumii și a morții, Domnul a spus către ucenicii Săi: “Datu-Mi-s-a toată puterea în cer și pe pământ.” (Matei 28:18). Dar la toată această lămurire, noi trebuie să mai adăugăm ceva, ceva ce arată grija cea mai înțeleaptă și atotvăzătoare a Domnului, în rânduiala mântuirii omului. El dorește să arate că nu se află aici nicio pagubă, nicio părtinire, căci nu este părtinire la Dumnezeu (Romani 2:11). Domnul vrea să spună că Apostolii nu trebuie să fie încrezători în mântuirea și slăvirea lor doar pentru că au fost chemați la apostolat. Căci, chiar și printre Apostoli se află unul care va pieri. Împărăția este pregătită pentru toți cei care, în viața aceasta, se arată vrednici de ea, fără să socotească în vreun fel chemarea sau apropierea de la suprafață față de Hristos, sau vreo legătură de sânge cu El, așa cum era situația cu acești doi frați – Iacov și Ioan. Umilirea până la batjocura de sine și dragostea până la moarte – acestea sunt cele două pilde pe care Domnul a căutat să le sădească în inimile ucenicilor Săi, scoțându-le din rădăcină buruienile mândriei, ale părerii bune despre sine și deșertăciunea înfumurării.
Și auzind cei zece, au început a se mânia pe Iacov și pe Ioan. Mânia celorlalți zece împotriva celor doi nu s-a ivit din înțelegerea lor mai duhovnicească și mai desăvârșită a Împărăției lui Hristos decât înțelegerea lui Iacov și Ioan, ci din curată pizmă omenească. Ne va face această întrebare să socotim că înțelegerea vinderii lui Hristos și a Împărăției Sale este mai desăvârșită decât înțelegerea lui Iacov și Ioan? “De ce să se socotească Iacov și Ioan pe o treaptă mai ridicată decât noi ceilalți?” – aceasta era întrebarea cea ascunsă, principalul izvor al mâniei și răzvrătirii lor împotriva celor doi. Prin mânia lor pizmuitoare, cei zece Apostoli au dat la iveală pe neștiute faptul că ei pricepeau la fel de puțin ca Iacov și Ioan sau, mai degrabă, că nu înțelegeau Împărăția duhovnicească a lui Hristos și slava Lui cea cerească. Dar noi știm că Domnul Iisus nu a ales pe cei mai înțelepți dintre înțelepții lumii acesteia ca să-I fie ucenici, ci, dimpotrivă, cu adevărat erau cei mai simpli dintre cei simpli. El i-a ales pe cei mai împuținați ca să-i facă cei mai mari: El i-a ales pe cei mai simpli ca să-i facă cei mai înțelepți; El i-a ales pe cei mai slabi ca să-i facă cei mai tari; El i-a ales pe cei mai nesocotiți ca să-i facă cei mai slăviți. Și Domnul a izbutit în această treabă anevoioasă în chip la fel de minunat, ca în toate celelalte. Puterea Lui făcătoare de minuni nu s-a arătat aici mai puțin, decât în potolirea furtunii sau înmulțirea pâinilor. Arătându-se slăbiciunile ucenicilor, Evangheliștii insuflați de Dumnezeu, ai lui Hristos, săvârșesc un scop îndoit: mai întâi, ei ne arată în felul acesta propria noastră slăbiciune; și în al doilea rând, ei arată măreția puterii lui Dumnezeu și înțelepciunea mijloacelor Sale de tămăduire și mântuirea oamenilor.
Acum, când ceilalți zece ucenici au dat la iveală faptul că ei nu pricepeau slava lui Hristos și au mai arătat în același timp că sufereau de pizmă omenească obișnuită, Domnul a folosit prilejul pentru a le mai da o pildă de smerenie: Și Iisus, chemându-i la Sine, le-a zis: Știți că cei ce se socotesc cârmuitori ai neamurilor domnesc peste ele și cei mai mari ai lor le stăpânesc. Dar între voi nu trebuie să fie așa, ci care va vrea să fie mai mare între voi să fie slujitor al vostru și care va vrea să fie întâi între voi să fie tuturor slugă. Aici este o nouă stare de lucruri! Aici este o nouă rânduială a oamenilor, neștiută și neauzită în lumea păgână, înainte de Hristos. Între păgâni, căpeteniile și-au pus în lucrare puterea prin silire și cârmuitorii au stăpânit prin tăria puterii lor, prin moștenire sau bogăție. Ei au cârmuit și au stăpânit, și toți ceilalți le știau de frică și le slujeau cu înfricoșare. Ei se socoteau cei dintâi, cei mai mari, mai preamăriți și mai buni, numai pentru că erau ridicați deasupra celorlalți prin locul ocupat între oameni, puterea și cinstea lor. Locul dintre oameni, puterea și bogățiile erau măsura de măsurare a preamăririi printre oameni.
Domnul Iisus nu primește această socotință și statornicește slujirea ca mijloc de mărire între cei care cred în El. Ochii oamenilor nu-l văd ca fiind cel mai înălțat, pe cel care este cel dintâi, ci pe cel pe care inimile oamenilor îl simt că este bun. Într-un popor creștin, cununa nu aduce locul cel dintâi prin dreptul pe care îl are în sine, și cu bogățiile este același lucru, și puterea nu dă prețuire persoanei. Chemarea și locul rămân chipuri goale dacă nu sunt întregite cu adevărata slujire a celorlalți, în numele lui Hristos. Toate semnele și simbolurile de suprafață ale preamăririi sunt numai o aparență fără conținut, dacă preamărirea nu a fost câștigată și îndreptățită prin slujire. Cel care se așează în vârf prin putere, se află într-un loc foarte primejdios; și, atunci când cade, el ajunge în locul cel mai de jos. Cel care își cumpără un loc de vază își va primi răsplata de pe buzele oamenilor și din mâinile oamenilor, dar va fi batjocorit în inimile oamenilor. Cel care prin putere s-a ridicat în fruntea oamenilor, va ședea pe un vulcan de ură și pizmuire – până când vulcanul erupe și acesta piere în lavă. „Dar între voi nu trebuie să fie așa” este porunca Domnului. O asemenea rânduială socială vine de la diavol, nu de la Dumnezeu. Fiii întunericului viețuiesc așa, nu fiii luminii. Și voi sunteți fii ai luminii. Între voi să domnească întâietatea dragostei și tăria dragostei să-și arate puterea. Acela dintre voi, care îi va sluji cel mai mult pe frații săi, din dragoste, acela va fi cel dintâi în ochii lui Dumnezeu și întâietatea lui va dăinui atât în lumea aceasta, cât și în cea viitoare. Moartea nu are nicio putere asupra dragostei, nici asupra a ceea ce a zidit dragostea. Cel care ajunge la întâietate prin dragoste în viața aceasta, asemenea o va păstra și în viața cea viitoare: aceasta nu i se va lua de la el, ci va spori și se va întări cu tărie care nu trece.
Cel care știe cât de mult rău s-a adus în lume și încă se aduce prin lupta de mărire, va pricepe că această învățătură a lui Hristos aduce pace. Prin aceasta s-a pus început celei mai mari și mai binecuvântate revoluții din societatea omenească – începând de la cea dintâi societate omenească. Gândiți-vă ce-ar însemna pentru oameni dacă asemuirea și rangul lor ar depinde de slujire și de dragoste, în locul puterii, bogăției, îndestulării sau învățăturii înșelătoare. O, câți dintre cei care se socotesc că sunt cei dintâi, se vor afla dintr-o dată cei de pe urmă; și câți care se socotesc cei de pe urmă, vor fi cei dintâi! O, ce bucurie ar umple inimile oamenilor și câtă rânduială, pace și armonie ar fi! Cu toții s-ar întrece în slujirea celorlalți, decât să stăpânească peste ei. Cu toții s-ar grăbi să dăruiască și să ajute, decât să ia și să zidească împiedicări. Fiecare inimă va fi plină de bucurie și lumină în locul răutății și întunecimii. Atunci diavolul ar lua o lumânare și ar căuta un necredincios în toată lumea – dar nu ar găsi niciunul; acolo unde domnește dragostea, Dumnezeu este lesne de înțeles și de văzut, pentru toți.
Și faptul că această învățătură nu este o utopie – un vis de nepriceput – se arată prin ultimele cuvinte ale lui Hristos din pericopa Evanghelică de astăzi: „Fiul Omului n-a venit ca să I se slujească, ci ca El să slujească și să-Și dea sufletul răscumpărare pentru mulți.” Domnul nostru nu a dat nici măcar o singură poruncă oamenilor, pe care chiar El să nu o împlinească cu desăvârșire; și în aceasta El ne-a lăsat tuturor o pildă. Domnul a împlinit porunca despre slujirea oamenilor de-a lungul întregii Sale existențe pământești – și chiar în felul în care a venit pe pământ – în moartea Lui și, în sfârșit, în lucrarea Lui neîncetată, plină de dragoste pentru oameni, prin Duhul Sfânt, după moartea Sa și Învierea Sa cea slăvită. Prin moartea Lui, El Și-a dat sufletul Său „răscumpărare pentru mulți”. El nu spune „pentru toți”, ci „pentru mulți”, ceea ce înseamnă că există unii care nu vor primi dragostea Lui sau nu vor prețui jertfa Lui. Slujirea Lui cu dragoste L-a dus la suferință și moarte, căci cine slujește din dragoste, iar nu doar dintr-un simț al datoriei, nu se va împuțina prin moarte. De asemenea, pentru că slujirea lui Hristos pentru oameni nu este mărginită de vremelnicie, suferință sau moarte, are, prin urmare, toate semnele unei jertfe desăvârșite, izbăvitoare. Prin această slujire, Domnul a scos omenirea de sub puterea diavolului, a păcatului și a morții. Dar Domnul nu ar fi putut nici să săvârșească, nici să desăvârșească asemenea slujire fără umilirea Lui cea mare și de neîntrecut. Fiind Cel Dintâi în toată veșnicia, El S-a făcut cel de pe urmă, venind în lume ca rob și slugă, pentru ca, prin slujirea oamenilor, să ajungă încă o dată la preamărirea de neîntrecut și, prin aceasta, să arate oamenilor calea către mărirea cea adevărată, către înțelepciunea preamărită și dăinuitoare. Unii bărbați au pus în inima lor această pildă dată de Fiul lui Dumnezeu și, urmându-L pe El, și în numele Lui, s-au dat cu totul slujirii oamenilor cu dragoste, dar alții au nesocotit pilda Lui și învățătura Lui. Ce s-a întâmplat cu cei dintâi și ce s-a întâmplat cu cei din urmă? Vedem răspunsul în grăirea Apostolilor lui Hristos:
Iuda nu a primit nici pilda, nici învățătura Lui și a sfârșit viața sa pământească în chip josnic și rușinos: spânzurându-se; dar ceilalți unsprezece Apostoli, care au pus în inima lor cuvintele despre smerenie din pericopa Evanghelică de astăzi și au pornit să urmeze pilda Învățătorului lor de slujire cu dragoste, sunt slăviți pe pământ și în cer, vremelnic și veșnic. Toți cei care nu au primit învățătura și pilda lui Hristos, au mers pe urmele lui Iuda, dar toți cei care au primit această învățătură mântuitoare și au urmat această pildă de neîntrecut, au mers pe urmele celor unsprezece Apostoli. Istoria lumii a consemnat mii de Iuda, dar și mii de mii de ucenici adevărați și credincioși și următori ai Domnului și Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Așa cum Domnul a fost biruitor la sfârșitul scurtei Sale vieți pământești, tot așa El va fi Biruitorul la sfârșitul întregii și îndelungatei istorii a lumii. Armata următorilor mântuiți și slăviți ai Săi va fi neasemuit mai mare, decât aceea a vrăjmașilor Săi – prietenii diavolului și vrăjmașii lui Dumnezeu. O, să dea Dumnezeu să ne aflăm în acea armată a mântuiților și slăviților! O, Domnul Iisus să ne milostivească pe noi în Ziua cea de Apoi, când soarele pământesc se va întuneca, fără să mai strălucească vreodată! O, Doamne Dumnezeule preadulce și de viață dătător, iartă-ne nouă păcatele noastre, înainte de venirea Zilei aceleia! Îndepărtează toate lucrările noastre cele necurate și fără de folos și ne mântuiește pe noi în nemăsurata Ta milostivire, prin care Tu ai venit pe pământ ca să ne mântuiești, deși noi suntem nevrednici. Slavă Ție, o, Doamne Dumnezeule, care ești mare și minunat, dimpreună cu Tatăl și cu Duhul Sfânt – Treimea cea deoființă și nedespărțită, acum și pururea și-n vecii vecilor. Amin!
MODELE VII, #356
https://www.facebook.com/plugins/post.php?href=https%3A%2F%2Fwww.facebook.com%2FTaviTrance%2Fposts%2Fpfbid0k9En4A6ueRNdUg4aAdUYP5fBKjbKw6uYZYzNuky37cJRqApZHxaSeGvLgEDVdbEJl
„Ce voiți să vă fac? Iar ei I-au zis: Dă-ne nouă să ședem unul de-a dreapta Ta și altul de-a stânga Ta, întru slava Ta” (Marcu 10, 36-37)
Iubiți credincioși,
Dacă ați ascultat cu atenție și evlavie citirea Sfintei Evanghelii de azi, pe lângă alte sfinte învățături care izvorăsc din cuvintele Mântuitorului, ați auzit și de cererea celor doi Apostoli, Iacob și Ioan, fiii lui Zevedeu.
Iată ce au cerut: „Învățătorule, voim să ne faci ceea ce vom cere de la Tine. Iar El le-a zis: Ce voiți să vă fac? Iar ei au zis: Dă-ne nouă să ședem unul de-a dreapta Ta, și altul de-a stânga Ta, întru slava Ta” (Marcu 10, 35-37).
Vedeți, frații mei, ispita slavei deșarte cum a îndrăznit a se apropia chiar și de ucenicii Domnului?
Nu este de nici o mirare acest lucru, căci diavolul încă în Rai fiind a ispitit pe protopărinții noștri Adam și Eva tot cu ispita mândriei și a slavei deșarte.
Că auziți ce spune șarpele Evei: „Nu, nu veți muri! Dar Dumnezeu știe că în ziua în care veți mânca din el vi se vor deschide ochii și veți fi ca Dumnezeu, cunoscând binele și răul” (Facere 3, 4-5).
Diavolul și îngerii lui au fost izgoniți din cer tot pentru păcatul mândriei și al slavei deșarte, căci cugetau să se facă asemenea cu Ziditorul lor, Care i-a adus din neființă întru ființă.
Iată ce zice dumnezeiasca Scriptură despre aceasta: „Tu care ziceai în cugetul tău: Ridica-mă-voi în ceruri și mai presus de stelele Dumnezeului celui puternic voi pune jilțul meu! În muntele cel sfânt voi pune sălașul meu, în fundurile laturei celei de miazănoapte. Sui-mă-voi deasupra norilor și asmenea Celui Prea Înalt voi fi” (Isaia 14, 13-14).
Vedeți, fraților că păcatul mândriei și al slavei deșarte a fost pricina căderii satanei și a îngerilor celor de un gând cu el?
Cu acest păcat greu și urât de Dumnezeu a înșelat diavolul și pe strămoșii noștri în rai, iar de atunci și până azi nu încetează a ispiti pe oameni cu tot felul de încercări, dar mai ales cu ispita mândriei și a slavei deșarte, pe care Preabunul Dumnezeu o urăște atât de mult.
Așa a ispitit și pe ucenicii Mântuitorului din Evanghelia de azi. Însă ați auzit cu câtă blândețe și înțelepciune i-a îndreptat Mântuitorul; nu i-a certat, nu i-a blestemat, nu i-a pedepsit, ci cu blândețe le-a zis:
„Nu știți ce cereți!” (Marcu 10, 38).
Ca unor copii neștiutori le spune că nu știu ce vor. După aceea le-a amintit de paharul sfintelor Sale patimi și le-a zis: „Nu știți ce cereți! Puteți să beți paharul pe care îl beau Eu sau să vă botezați cu botezul cu care Mă botez Eu?” (Marcu 10, 38), iar ei au zis:
„Putem”, la care Iisus le-a adăugat: „Paharul pe care Eu îl beau îl veți bea, și cu botezul cu care Mă botez vă veți boteza” (Marcu 10, 39).
Într-adevăr, Iacob a fost ucis de Irod, iar pe Ioan l-a surghiunit în Patmos Domițian, păgânul împărat al Romei.
În acest fel amândoi apostolii au băut paharul suferinței pentru Domnul și pentru Evanghelia Lui.
„Dar a ședea de-a dreapta Mea, nu este al meu a da, ci celor pentru care s-a pregătit” (Marcu 10, 40). Dar de ce a zis: „Nu este al Meu a da, ci celor pentru care s-a pregătit de către Tatăl Meu” (Matei 20, 23).
Nimenea să nu socotească aici ca Arie ereticul că Mântuitorul este mai mic ca Dumnezeire decât Tatăl. Nu, ci acum Mântuitorul vorbește ca om. Că se socotea mai mic după omenire nu după dumnezeire. Căci după dumnezeire era și este în vecii vecilor egal cu Tatăl.
La fel în alt loc al Sfintei Evanghelii ne învață, zicând: „Iar Eu și Tatăl Meu UNA suntem” (Ioan 10, 30);
și iar zice: „Toate câte are Tatăl ale Mele sunt; de aceea am zis că din al Meu iau și vă voi vesti vouă. Și toate ale Mele sunt ale Tale, și ale Tale sunt ale Mele și M-am preaslăvit întru ei” (Ioan 16, 15; 17, 10).
Iar în alt loc zice: „Nu crezi tu că Eu sunt întru Tatăl și că Tatăl este întru Mine?” (Ioan 14, 10).
Dar să mergem mai departe pe drumul cuvântului spre a auzi ce zice Sfânta Evanghelie:
„Auzind cei zece, au început a se mânia pe Iacob și pe Ioan” (Marcu 10, 41). Vedeți fraților că pentru ispita mândriei celor doi Apostoli, pe ceilalți zece i-a ajuns ispita mâniei.
Prea Înduratul nostru Mântuitor, iarăși, ca pe niște copii care nu știu ce fac, chemându-i la Sine, le-a zis: „Știți că cei ce se socotesc cârmuitori ai neamurilor domnesc peste ele și cei mai mari ai lor le stăpânesc. Dar între voi nu trebuie să fie așa, ci care va vrea să fie mare între voi, să fie slujitor al vostru. Și care va vrea să fie întâi între voi, să fie tuturor slugă” (Marcu 10, 42-44).
O bunătate și dragoste fără margini a Mântuitorului nostru, că și pe cei dintâi, care erau ispitiți de patima slavei deșarte, și pe ceilalți zece, care se mâniau asupra celor doi, cu mare blândețe și înțelepciune îi îndreaptă și îi învață,
să NU fie ca stăpânitorii lumii, care cu multă trufie și slavă deșartă conduc popoarele și le domnesc.
De aceea îi învață, zicând: „Și care vrea să fie întâi între voi, să fie tuturor slugă” (Marcu 10, 44).
Prin aceste preasfinte învățături alungă din mintea lor și slava deșartă și mânia, căci aceste patimi sunt amândouă fiice ale mândriei.
Slava deșartă este începutul, iar mândria este sfârșitul!
Însă și la spălarea picioarelor la Cina cea de Taină, aceeași învățătură împotriva slavei deșarte i-a învățat: „Voi Mă numiți pe Mine Învățătorul și Domnul, și bine ziceți, căci sunt. Deci dacă Eu, Domnul și învățătorul, v-am spălat vouă picioarele, și voi sunteți datori ca să spălați picioarele unii altora;
că v-am dat vouă pildă, ca, PRECUM v-am făcut Eu vouă, să faceți și voi” (Ioan 13, 13-15).
Ce este slava deșartă?
După învățătura sfinților Părinți, slava deșartă este începutul mândriei și „numai atâta deosebire este între ele, câtă deosebire are copilul de bărbatul desăvârșit și grâul de pâine" (Filocalia, vol IX, Sf. Ioan Scărarul, Cuvântul 22, București, 1980).
Pe slava deșartă cu „vaiul” o amenință Domnul zicând: „Vai vouă, când toți oamenii vă vor vorbi de bine” (Luca 6, 26).
„Gândul slavei deșarte este prea subțire și cu lesnire stă pe ascuns lângă isprăvile faptelor bune și nu mică nevoință trebuie spre a se izbăvi cineva de slava deșartă” (Ibidem).
Cum poate cineva a se izbăvi de fiara aceasta cu multe capete a slavei deșarte?
După învățătura Sfântului Ioan Scărarul, slava deșartă o izgonește de la sine, cel ce în tot locul și lucrul se defaimă pe sine, cel ce suferă cu vitejie ocările și defăimările altora, cel ce trece fără de vătămare pe lângă laude și cel care aleargă spre slava cea de SUS, iar pe cele de AICI le socotește gunoaie.
Zice același sfânt că „începutul neslavei deșarte este păzirea gurii și iubirea de necinstirii, mijlocul este încetarea tuturor ispitirilor gândite ale slavei, iar sfârșitul este ca pe cele ce ajută la necinstire să fie primite înaintea oamenilor din inimă” (Ibidem). Numai acela are înțelepciune smerită, care lucrează toată fapta bună cu scopul de a plăcea lui Dumnezeu, după cum ne învață și Sfântul Apostol Pavel, zicând:
„Ori de mâncați, ori de beți, ori altceva de faceți, TOATE SPRE SLAVA lui Dumnezeu să le faceți” (I Corinteni 10, 31; Coloseni 3, 18).
La fel și Sfântul Isaac Sirul ne învață următoarele despre slava deșartă:
„Sârguiește-te să fii defăimat și te vei umple de cinstea lui Dumnezeu. Nu căuta să fii cinstit, plin fiind înăuntru de răni. Ocărăște-te pe tine, ca să fii cinstit și să n-o dorești ca să nu te necinstești”.
Apoi zice: „Cel ce aleargă după cinste, ea fuge dinaintea lui, iar cel ce fuge de dânsa, cinstea aleargă după el și propovăduitor al smereniei lui i se face înaintea tuturor oamenilor.
Fugi de slavă și vei fi slăvit.
Teme-te de mândrie și te vei mări.
Dacă urăști slava, fugi de cei ce o caută” (Filocalia X, Sfântul Isaac Sirul, 1981, Cuvântul 5. Pentru lepădarea de lume).
Iubiți credincioși,
Până aici am vorbit despre răutatea slavei deșarte, cu care au fost ispitiți cei doi Apostoli Iacob și Ioan.
În cele ce urmează vom vorbi puțin despre păcatul mâniei, care nu puțin ne vatămă în această viață. Mai întâi să vedem ce este mânia și de câte feluri este.
„Mânia este sutașul rațiunii, răzbunătorul poftei. Când dorim un lucru și suntem împiedicați de cineva, ne mâniem asupra lui ca unii ce suntem nedreptățiți” (Sfântul Ioan Damaschin, Dogmatica, București 1938, cap. 14).
„Mânia este aducerea aminte a urii ascunse, adică a pomenirii de rău. Mânia este dorința de a face rău celui ce ne-a mâniat” (Filocalia IX, Sfântul Ioan Scărarul, Cuvântul 8).
Felurile mâniei sunt patru.
Primul fel de mânie se cheamă „iritare”,
al doilea fel de mânie se cheamă „pizmă”;
al treilea fel de mânie se cheamă „zavistie”, adică cea care zace mult în sufletul omului și caută răzbunare;
iar al patrulea fel este mânia cea dreaptă a lui Dumnezeu.
Dumnezeu ne învață în Sfânta Scriptură să oprim mânia noastră cea rea:
„Părăsește mânia și lasă iuțimea” (Psalm 36, 8).
La fel și marele Apostol Pavel, zice: „Lepădați și voi toate acestea: Mânia, iuțimea, răutatea, hula, cuvântul de rușine din gura voatră” (Coloseni 3, 8).
În alt loc arătând același lucru, zice: „Orice amărăciune și supărare și mânie și izbucnire și defăimare să piară de la voi împreună cu orice răutate” (Efeseni 4, 31).
Sfântul Ioan Scărarul ne arată prin ce faptă bună putem să gonim de la noi mânia cea rea și pătimașă, zicând: „Precum apa în văpaie câte puțin adăugându-se, desăvârșit pe văpaie o stinge, așa și lacrima plânsului celui adevărat pe toată văpaia mâniei și a iuțimii face s-o ucidă” (Filocalia IX, op. cit., p. 68).
Cât privește mânia cea dreaptă a lui Dumnezeu s-a arătat prin multe feluri de pedepse, după cum despre aceasta ne arată dumnezeiasca Scriptură, zicând:
„Cu mulțimea slavei Tale ai surpat pe cei potrivnici. Trimis-ai mânia Ta și i-a mistuit ca pe niște paie. La suflarea nărilor Tale s-a despărțit apa. Strânsu-s-au la un loc apele ca un perete și s-au închegat apele în inima mării. Vrăjmașul zicea: Goni-i-voi și-i voi ajunge; pradă voi împărți și-mi voi sătura sufletul de răzbunare; voi scoate sabia și mânia mea îi va stârpi. Dar ai trimis Tu duhul Tău și marea i-a înghițit; afundatu-s-au ca plumbul, în apele cele mari” (Ieșire 15, 7-10).
În alt loc, despre mânia cea dreaptă a lui Dumnezeu, auzim așa: „Și i-a lepădat Dumnezeu din pământul lor cu mânie, cu iuțime și cu aprindere mare și i-a aruncat în alt pământ, cum vedem acum” (Deuteronom 29, 28).
Iar dumnezeiescul și marele Prooroc Isaia, arătând despre mânia cea dreaptă și sfântă a lui Dumnezeu care va fi la SFÂRȘITUL LUMII, zice așa:
„Pentru aceasta voi prăbuși cerurile; și pământul se va clătina din locul lui, din pricina furiei Domnului Savaot în ziua iuțimii mâniei Lui.
Atunci, ca o gazelă sperioasă și o turmă pe care nimeni nu poate s-o adune, fiecare se va întoarce la poporul său și fiecare va fugi în pământul său” (Isaia 13, 13-14).
Frații mei, acum să arătăm ce VIRTUȚI sunt împotriva mâniei.
Cea dintâi faptă bună care stinge și potolește mânia este BLÂNDEȚEA.
Mântuitorul nostru Iisus Hristos, voind să ne învețe prin ce putem liniști tulburarea mâniei a zis: „Luați jugul Meu asupra voastră și învățați-vă de la Mine, că sunt blând și smerit cu inima și veți găsi odihnă sufletelor voastre” (Matei 11, 29).
În alt loc dumnezeiasca Scriptură ne învață, zicând: „Fericiți cei blânzi, că aceia vor moșteni pământul” (Matei 5, 5).
Tot dumnezeiasca Scriptură ne învață, zicând: „Răspunsul blând domolește mania” (Pilde 15, 1; 16, 14; 25, 15).
Sfântul Apostol Petru arată că blândețea are mare preț înaintea lui Dumnezeu și zice: „Să fie omul cel tăinuit al inimii, întru nestricăcioasa podoabă a duhului, blând și liniștit, care este de mare preț înaintea lui Dumnezeu” (I Petru 3, 4).
Încă și Sfântul Apostol Pavel ne arată că trebuie să sfătuim cu blândețe pe cei care vor cădea în oarecare păcat și zice: „Fraților, chiar de va cădea vreun om în vreo greșeală, voi cei duhovnicești îndreptați pe unul ca acela cu DUHUL blândeții” (Galateni 6, 1).
Am însemnat acestea din dumnezeiasca Scriptură, ca să vă aduc aminte că cel mai bun leac împotriva mâniei este blândețea și nepomenirea de rău, căci aceste fapte bune, și pe cei răi îi pot face buni și îi pot aduce la POCĂINȚĂ.
În această privință am să vă reamintesc niște istorioare din Pateric.
Au venit odată hoții la chilia unui bătrân și i-au zis: „Am venit să-ți luăm toate câte ai în chilia ta”. Iar el le-a zis: „Câte vă place, fiilor, luați”. Și ei au luat toate lucrurile bătrânului pe care le avea în casa sa. Însă au uitat un săculeț care era atârnat într-un cui. Deci bătrânul luându-l, alerga după ei, zicând: „Fraților, luați cele ce ați uitat în chilia voastră!”
Iar aceia, umilindu-se pentru nerăutatea bătrânului au adus înapoi în chilia lui toate cele luate, și s-au pocăit, zicând întru dânșii:
„Cu adevărat, omul lui Dumnezeu este acesta”.
Iarăși citim în Pateric că doi monahi locuiau într-un loc și s-a dus la dânșii un bătrân ca să încerce viața lor și, luând un toiag, a început a sfărâma verdețurile unuia. Iar fratele văzând, s-a ascuns până le-a sfărâmat toate. După ce a rămas numai o rădăcină, a zis fratele către bătrân: „De voiești, lasă pe aceasta să o fierb ca să gustăm din ea împreună!” Aceasta auzind bătrânul, a pus metanie fratelui, zicând: „Pentru această nerăutate a ta se odihnește Duhul Sfânt peste tine, frate!”
A zis dumnezeiescul Iov: „Pe cel fără de minte îl ucide mania” (Iov 5, 2).
Iar Apostolul Pavel ne învață: „Soarele să nu apună peste mânia voastră” (Efeseni 4, 26).
Cu adevărat, pe cel fără de minte îl ucide mânia, dacă nu va părăsi din inimă pomenirea de rău și răzbunarea asupra celui ce l-a supărat, altfel având ură asupra fratelui, ajunge să fie ca un ucigaș de oameni.
Căci, după mărturia Sfintei Scripturi, „oricine urăște pe fratele său este ucigaș de oameni și știți că orice ucigaș de oameni NU are viață veșnică” (I Ioan 3, 15).
Iată fraților, în ce chip, pe cel fără de minte îl ucide mânia. Căci de nu va părăsi mânia și ținerea de minte a răului ajunge la ură și prin ură se face ucigaș de oameni și așa își ucide prin mânie și răzbunare sufletul său.
Iubiți credincioși,
Astăzi este Duminica a cincea a Postului Mare. Fiecare zi în post trebuie să fie o nouă treaptă care ne urcă spre cer, și ne apropie de Învierea lui Hristos.
De aceea suntem datori, frații mei, să ne silim zi cu zi la rugăciune, la înfrânare, la post, la împăcare duhovnicească cu toți oamenii, la milostenie, la părăsirea păcatelor prin spovedanie și la unirea cu Hristos prin Sfânta Împărtășanie.
Astăzi am vorbit de două păcate foarte răspândite la noi: slava deșartă și mânia.
Cel mai potrivit timp de pocăință și despătimire pentru noi toți este Postul Mare.
Acum să ne ostenim.
Acum să ne rugăm mai mult.
Acum să părăsim mândria, mânia, ura, îndoiala, desfrânarea, necredința și tot păcatul.
Acum să ne împăcăm cu Dumnezeu, până mai avem viață și TIMP de pocăință.
Nu vedem cu toții câtă suferință este în lume și câți mor fără nici o pregătire creștinească?
Cum vor fi izbăviți de osândă cei ce mor în beție și desfrâu, cei ce mor în ură și procese, cei ce mor în SECTE și în întunericul NEcredinței?
Cine îi va elibera din chinurile iadului, dacă o viață de om pe pământ nu le-a ajuns să CREADĂ cum trebuie în Dumnezeu și să facă FAPTE bune de pocăință?
Să ne ferească Mântuitorul de un asemenea sfârșit înfricoșător, fără salvare.
Tot în Duminica de astăzi Biserica Ortodoxă face pomenirea Sfintei Maria Egipteanca, pe care ne-o dă ca model de pocăință pentru toți. Această cuvioasă a fost în tinerețe o mare păcătoasă. Dar ajungând la Mormântul Domnului nu putea să intre în biserică pentru păcatele ei cele cumplite. Atunci, venindu-și în fire a început să plângă cu amar pentru păcatele sale și după ce s-a închinat, s-a făcut pustnică în pustiul Iordanului.
Acolo s-a nevoit singură 47 de ani, răbdând grele ispite, foame, gânduri, frig și lupte de la diavoli.
La urmă, fiind descoperită de cuviosul Zosima, un sihastru sfânt, acesta a spovedit-o, a împărtășit-o cu Sfintele Taine și, după încă un an, a aflat-o adormită în Domnul și a înmor-mântat-o acolo.
Pomenirea ei se face la 1 aprilie. Vedeți câți ani s-a pocăit ea pentru păcatele făcute la tinerețe?
Să urmăm și noi pe calea pocăinței, că FĂRĂ aceasta degeaba trăim;
ne cheltuim și viața în zadar, ne pierdem și sufletul.
Mai avem o săptămână până la Duminica Floriilor.
Este foarte bine ca în aceste zile să vă spovediți, iar la Florii să primiți Trupul și Sângele lui Hristos.
Continuați cu postul și cu rugăciunea.
Dar cereți numai cele de folos pentru mântuire.
Împăcați-vă cu Dumnezeu și cu oamenii și aveți mare grijă pentru copii.
Să rugăm pe Bunul nostru Mântuitor să ne scape de tot păcatul și să ne primească, dincolo, de-a dreapta Sa, cu toți sfinții Săi. Amin.
KPPpjGau95yuDRnkVSg8Gf7Cymxl/