Precum cel ce se lupta cu umbra și bate aerul nu poate răni pe nimeni, așa și cel ce se luptă împotriva celui drept, se luptă numai cu umbra, cheltuiește zadarnic puterea sa și nu poate să aducă aceluia nici o lovire.
Zis-a Domnul către iudei: „Cine dintre voi Mă vădește pre Mine pentru păcat?” (In. 8, 46).
Conștiința noastră ne pârăște pe noi.
Dumnezeu a pus în sufletul nostru un judecător neobosit și priveghetor necontenit - conștiința. Într-adevăr printre oameni nu este nici un judecător care să fie așa de treaz, precum conștiința noastră. Dintre judecătorii omenești, unii se mituiesc, alții se câștigă prin măguliri, alții se intimidează prin frică și încă multe altele îi împiedică de la judecata cea dreaptă, însă tribunalul conștiinței nu se biruiește prin toate acestea, ci poți să măgulești, să dai daruri, să ameninți sau să faci orice, această judecătorie pururea va rosti hotărârea cea dreaptă, chiar și asupra gândurilor tale celor păcătoase.
Si tocmai cel ce a săvârșit păcatul se osândește pe sine, chiar când nu-l părăsesc alții. Și aceasta nu se întâmplă o dată sau de două ori, ci foarte adeseori, în toată viața. De ar fi trecut oricât de mult timp, conștiința niciodată nu uită cele petrecute, atât în timpul când se săvârșește păcatul, cât și înainte și dupa săvârșirea lui, se ridică asupra noastră ca un pârâș complet, iar mai cu seamă după isprăvirea păcatului, în timpul săvârșirii păcatului, suntem beți și nu băgăm seama la conștiință așa de bine, dar după ce păcatul s-a săvârșit și s-a isprăvit, iar pofta s-a împăcat, atunci vine boldul cel amarnic al căinței.
Aici se întâmplă cu totul împotriva celor ce zice Sfânta Scriptură despre femeile născătoare, înainte de naștere pătimesc dureri multe și nesuferite, iar după ce au născut, ele simt ușurare și durerile trec (In. l6, 2l).
La păcat, dimpotrivă. Câtă vreme purtăm în noi voința cea păcătoasă, ne bucurăm și suntem veseli, iar după ce am născut în lume copilul cel rău, adică păcatul, atunci cunoaștem urâciunea lui, atunci simțim durerile, atunci pățim chinuri mai mari decât femeile ce se află în durerile nașterii.
De aceea vă îndemn, păziți-vă chiar de la început, să nu zămisliți în voi o poftă rea; iar dacă am zămislit-o atunci să înăbușim în noi sămânța cea rea. Dacă însă și la aceasta am fost leneși, atunci, îndată ce păcatul s-a arătat în faptă, să-l omoram prin mărturisire și lacrimi și prin paza asupra noastră înșine. Căci nimic nu este pentru păcat așa de omorâtor ca pâra asupra noastră înșine și osândirea de noi înșine, unită cu pocăința și cu lacrimile. De aceea osândește păcatul tău și te vei libera de o grea povară.
După ce un părinte a pedepsit de multe ori pe fiul său, dar cunoaște că acela rămâne neîndreptat, atunci el public se leapădă de dânsul, îl gonește din casa sa și-l desparte de familie. Dar conștiința nu urmează așa. După ce a grăit o dată și de două ori și de trei ori și de zece mii de ori, fără ca tu s-o fi ascultat, ea totuși vorbește din nou și nu încetează până la răsuflarea cea mai de pe urmă.
Acasă, pe uliță, la masă, la târg, pe cale, ba adeseori și în visuri, pune înaintea ochilor noștri icoanele păcatelor noastre. Și socotește înțelepciunea lui Dumnezeu! Conștiința n-are trebuință să ne pârască necontenit, căci noi n-am putea purta povara cand ea ar vorbi contra noastră neîncetat.
Dar Dumnezeu n-a făcut conștiința așa de slabă, încât să slăbească după întâia și a doua amintire. Dacă ea în toate zilele și în toate ceasurile ne-ar chinui cu boldul său, noi am fi înăbușiți de descurajare. Dacă din contră, după întâia sau a doua amintire ar înceta cu pâra sa, foarte puțin folos ne-ar aduce.
De aceea Dumnezeu a rânduit așa, ca să ne mustre conștiința de multe ori și cu sârguință, dar totuși nu neîncetat; de multe ori, pentru ca să nu cădem în ușurătatea minții, ci până la moarte să rămânem treji; nu neîncetat și fără răgaz, ca să nu ne descurajăm, ci câteodată să ne liniștim, să ne mângâiem și să putem iarăși răsufla.
Pe cât de pierzător și aducător de grosolană nesimțire ar fi dacă păcatele nu ne-ar pricinui nici o durere, tot așa de vătămător ar fi dacă ar trebui ca noi să suferim această muncă de-a pururea și peste măsură. Căci covârșirea necazului poate lipsi pe om de minte, copleșindu-i sufletul și făcându-l incapabil de orice bine.
De aceea conștiința ne mustră numai din timp în timp, căci ea este destul de aspră, chinuindu-l pe păcătos mai cumplit decât strămutarea. Pe lângă aceasta, conștiința se deșteaptă și strigă cu multă putere asupra noastră, nu numai când noi înșine păcătuim, ci și când vedem pe alții păcătuind.
Când desfrânatul, tâlharul ș. a., măcar că nu se pârăște pe sine, dar aude pâra asupra altora care au săvârșit aceleași păcate, se crede pe sine însuși pedepsit, căci imputând altuia păcatele sale, iarăși se înfățișează cu vioiciune și aceluia aducându-i aminte păcatele sale proprii. Acela se pârăște, iar acesta, care a săvârșit aceleași păcate, nepârât de nimeni simte durerile pedepsei.
Dar tot așa se întâmplă și cu faptele cele mărite. Când alții se laudă și se încununează, se bucură toți cei ce au făcut aceleași fapte nobile, ca și cum lauda aceea i-ar privi pe dânșii.
Deci cine poate fi mai nenorocit decât păcătosul care se doboară singur pe sine? Dimpotrivă, cine poate fi mai norocit, decât cel îmbunătățit care se poate bucura împreuna și atunci când alții se laudă, căci lauda altora îi aduce aminte de faptele sale cele mărite.
Aceasta este cu adevărat o întocmire care mărturisește înțelepciunea cea dumnezeiască, cu adevărat un semn al proniei lui Dumnezeu! Mustrarea conștiinței, iubiților, este o ancoră sfântă a sufletului, care nu ne lasă să ne cufundăm cu totul în cursa păcatului. Căci nu numai când săvârșim păcatul, ci adeseori mulți ani după aceea, conștiința iarăși ne amintește nelegiuirile noastre cele vechi.
Așa s-a întâmplat feciorilor lui Iacov. Când Iosif a zis către dânșii: „Lăsați pe unul dintre voi aici, și aduceți pe fratele vostru, iar dacă nu, veți muri”. Ce ziceau ei atunci între dânșii? „Noi suntem vinovați pentru fratele nostru, că nu ne-a fost milă, când se ruga de noi” (Fac. 42, l6-2l).
Așadar, iată, după cât de multă vreme ei iarăși și-au adus aminte de păcatul acela. Ei spuseră tatălui lor: „O fiar sălbatică a mâncat pe Iosif” (Fac. 37, 33) și acum, când Iosif era de față și-i asculta, se înfățișează păcatul lor. Ce poate fi mai minunat decât acesta?
Aici vedem noi o judecată fără jeluire, o apărare fără pâră, o dovedire fără martori, fiindcă făptuitorii singuri s-au pârât, iar cele făcute în taină le-au vădit la lumină. Cine i-a convins, cine i-a silit să atingă iarăși ceea ce săvârșiseră de un timp atât de îndelungat? Nu este oare limpede că conștiința acest judecător nemituit și neamăgit de-a pururea, zguduia sufletele lor, umplându-și inimile lor de neliniște?
Așa ni se întâmplă și nouă adeseori cu păcatele noastre cele de mai înainte. Când suntem în nenorocire, iarăși ne aducem aminte de vechile noastre călcări de lege.
Până aici am văzut că conștiința este judecătorul cel mai nemituit și neobosit; să cumpănim acum în scurt adevărul: conștiință bună este cea mai mare mângâiere în nenorocire.
Pentru ce ne temem noi de moarte? Pentru că nu avem o conștiință bună. Dacă noi am avea aceasta, nu ne-ar înspăimânta nici moartea, nici foametea, nici pierderea averii, nici orice alta. Căci pe cei îmbunătățiți nu-i poate vătăma nimic din toate acestea, nici nu le poate răpi norocirea lor cea lăuntrică.
Cine se nutrește cu nădejdile cele mai mărite, nimic nu-l poate întrista. Sau cine poate face ceva care să poată neliniști pe un asemenea om nobil? Presupuneri că cineva îi răpește averea. Dar el are o comoară în cer! Cineva îl izgonește din patrie. Dar el are patria sa în cer! Poate că cineva îl ferecă cu lanțuri. Dar el are o conștiință liberă, și nu bagă în seamă închisoarea cea din afară ! însă poate că cineva ucide trupul lui. Totuși el iarăși va învia.
Precum cel ce se lupta cu umbra și bate aerul nu poate răni pe nimeni, așa și cel ce se luptă împotriva celui drept, se luptă numai cu umbra, cheltuiește zadarnic puterea sa, și nu poate să aducă aceluia nici o lovire.
Dacă poți tu să-mi asiguri dobândirea cerului, atunci poți să mă omori astăzi și eu încă îți voi mulțumi pentru aceasta, că tu așa de repede m-ai pus în stăpânirea acelor bunuri mărite. Dar, va răspunde cineva, tocmai de aceea suntem noi îngrijiți de moarte, căci din pricina mulțimii păcatelor noastre, avem puțină nădejde la împărăția cerului.
Dacă este așa atunci încetează a te tângui împotriva morții, tânguiește-te mai vârtos asupra păcatelor tale, spre a te curati de dansele. Grozăvia morții, așadar, nu este însăși moartea, ci conștiința cea rea; căci conștiința cea bună ridică chiar morții groaza ei. Și așa este și cu orice nenorocire.
În sfârșit, să gândim ce dragoste mare ne-a arătat Dumnezeu prin aceea că ne-a dat conștiință! Fiindcă el cândva are să ne tragă la răspundere pentru păcatele noastre, de aceea a pus în inima noastră acest judecător nemituit, pentru ca el chiar aici pe pământ, să ne judece pentru păcatele noastre, să ne facă mai înțelepți și să ne mântuiască de înfricoșata judecată viitoare.
Pentru aceasta zice și Pavel: „De ne-am fi judecat pe noi singuri, nu ne-am fi osândit” (I Cor. ll, 3l). Deci, pentru ca să nu ne osândim acolo, ca să nu fim acolo trași la răspundere, să intre fiecare în conștiința sa, să deschidă viața sa ca pe o carte, să urmărească cu amănuntul toate păcatele sale, să spună hotărârea cea de judecată a sufletului care le-a săvârșit, să pedepsească gândurile sale, să muncească și să necăjească inima sa, iar pentru nelegiuirile sale singur să se supună la pedeapsă, osândindu-se pe sine, făcând pocăință aspră cu lacrimi, mărturisind păcatele sale, postind și dand milostenie, săvârșind înfrânare și fapte de dragoste, pentru ca noi încă de aicea să lepădăm păcatele noastre; și să ne puterm duce în acea lume cu o veselă siguranță, prin harul și iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, căruia împreună cu Tatăl și cu Sfântul Duh se cuvine cinstea în vecii vecilor! Amin.
Zis-a Domnul către iudei: „Cine dintre voi Mă vădește pre Mine pentru păcat?” (In. 8, 46).
Conștiința noastră ne pârăște pe noi.
Dumnezeu a pus în sufletul nostru un judecător neobosit și priveghetor necontenit - conștiința. Într-adevăr printre oameni nu este nici un judecător care să fie așa de treaz, precum conștiința noastră. Dintre judecătorii omenești, unii se mituiesc, alții se câștigă prin măguliri, alții se intimidează prin frică și încă multe altele îi împiedică de la judecata cea dreaptă, însă tribunalul conștiinței nu se biruiește prin toate acestea, ci poți să măgulești, să dai daruri, să ameninți sau să faci orice, această judecătorie pururea va rosti hotărârea cea dreaptă, chiar și asupra gândurilor tale celor păcătoase.
Si tocmai cel ce a săvârșit păcatul se osândește pe sine, chiar când nu-l părăsesc alții. Și aceasta nu se întâmplă o dată sau de două ori, ci foarte adeseori, în toată viața. De ar fi trecut oricât de mult timp, conștiința niciodată nu uită cele petrecute, atât în timpul când se săvârșește păcatul, cât și înainte și dupa săvârșirea lui, se ridică asupra noastră ca un pârâș complet, iar mai cu seamă după isprăvirea păcatului, în timpul săvârșirii păcatului, suntem beți și nu băgăm seama la conștiință așa de bine, dar după ce păcatul s-a săvârșit și s-a isprăvit, iar pofta s-a împăcat, atunci vine boldul cel amarnic al căinței.
Aici se întâmplă cu totul împotriva celor ce zice Sfânta Scriptură despre femeile născătoare, înainte de naștere pătimesc dureri multe și nesuferite, iar după ce au născut, ele simt ușurare și durerile trec (In. l6, 2l).
La păcat, dimpotrivă. Câtă vreme purtăm în noi voința cea păcătoasă, ne bucurăm și suntem veseli, iar după ce am născut în lume copilul cel rău, adică păcatul, atunci cunoaștem urâciunea lui, atunci simțim durerile, atunci pățim chinuri mai mari decât femeile ce se află în durerile nașterii.
De aceea vă îndemn, păziți-vă chiar de la început, să nu zămisliți în voi o poftă rea; iar dacă am zămislit-o atunci să înăbușim în noi sămânța cea rea. Dacă însă și la aceasta am fost leneși, atunci, îndată ce păcatul s-a arătat în faptă, să-l omoram prin mărturisire și lacrimi și prin paza asupra noastră înșine. Căci nimic nu este pentru păcat așa de omorâtor ca pâra asupra noastră înșine și osândirea de noi înșine, unită cu pocăința și cu lacrimile. De aceea osândește păcatul tău și te vei libera de o grea povară.
După ce un părinte a pedepsit de multe ori pe fiul său, dar cunoaște că acela rămâne neîndreptat, atunci el public se leapădă de dânsul, îl gonește din casa sa și-l desparte de familie. Dar conștiința nu urmează așa. După ce a grăit o dată și de două ori și de trei ori și de zece mii de ori, fără ca tu s-o fi ascultat, ea totuși vorbește din nou și nu încetează până la răsuflarea cea mai de pe urmă.
Acasă, pe uliță, la masă, la târg, pe cale, ba adeseori și în visuri, pune înaintea ochilor noștri icoanele păcatelor noastre. Și socotește înțelepciunea lui Dumnezeu! Conștiința n-are trebuință să ne pârască necontenit, căci noi n-am putea purta povara cand ea ar vorbi contra noastră neîncetat.
Dar Dumnezeu n-a făcut conștiința așa de slabă, încât să slăbească după întâia și a doua amintire. Dacă ea în toate zilele și în toate ceasurile ne-ar chinui cu boldul său, noi am fi înăbușiți de descurajare. Dacă din contră, după întâia sau a doua amintire ar înceta cu pâra sa, foarte puțin folos ne-ar aduce.
De aceea Dumnezeu a rânduit așa, ca să ne mustre conștiința de multe ori și cu sârguință, dar totuși nu neîncetat; de multe ori, pentru ca să nu cădem în ușurătatea minții, ci până la moarte să rămânem treji; nu neîncetat și fără răgaz, ca să nu ne descurajăm, ci câteodată să ne liniștim, să ne mângâiem și să putem iarăși răsufla.
Pe cât de pierzător și aducător de grosolană nesimțire ar fi dacă păcatele nu ne-ar pricinui nici o durere, tot așa de vătămător ar fi dacă ar trebui ca noi să suferim această muncă de-a pururea și peste măsură. Căci covârșirea necazului poate lipsi pe om de minte, copleșindu-i sufletul și făcându-l incapabil de orice bine.
De aceea conștiința ne mustră numai din timp în timp, căci ea este destul de aspră, chinuindu-l pe păcătos mai cumplit decât strămutarea. Pe lângă aceasta, conștiința se deșteaptă și strigă cu multă putere asupra noastră, nu numai când noi înșine păcătuim, ci și când vedem pe alții păcătuind.
Când desfrânatul, tâlharul ș. a., măcar că nu se pârăște pe sine, dar aude pâra asupra altora care au săvârșit aceleași păcate, se crede pe sine însuși pedepsit, căci imputând altuia păcatele sale, iarăși se înfățișează cu vioiciune și aceluia aducându-i aminte păcatele sale proprii. Acela se pârăște, iar acesta, care a săvârșit aceleași păcate, nepârât de nimeni simte durerile pedepsei.
Dar tot așa se întâmplă și cu faptele cele mărite. Când alții se laudă și se încununează, se bucură toți cei ce au făcut aceleași fapte nobile, ca și cum lauda aceea i-ar privi pe dânșii.
Deci cine poate fi mai nenorocit decât păcătosul care se doboară singur pe sine? Dimpotrivă, cine poate fi mai norocit, decât cel îmbunătățit care se poate bucura împreuna și atunci când alții se laudă, căci lauda altora îi aduce aminte de faptele sale cele mărite.
Aceasta este cu adevărat o întocmire care mărturisește înțelepciunea cea dumnezeiască, cu adevărat un semn al proniei lui Dumnezeu! Mustrarea conștiinței, iubiților, este o ancoră sfântă a sufletului, care nu ne lasă să ne cufundăm cu totul în cursa păcatului. Căci nu numai când săvârșim păcatul, ci adeseori mulți ani după aceea, conștiința iarăși ne amintește nelegiuirile noastre cele vechi.
Așa s-a întâmplat feciorilor lui Iacov. Când Iosif a zis către dânșii: „Lăsați pe unul dintre voi aici, și aduceți pe fratele vostru, iar dacă nu, veți muri”. Ce ziceau ei atunci între dânșii? „Noi suntem vinovați pentru fratele nostru, că nu ne-a fost milă, când se ruga de noi” (Fac. 42, l6-2l).
Așadar, iată, după cât de multă vreme ei iarăși și-au adus aminte de păcatul acela. Ei spuseră tatălui lor: „O fiar sălbatică a mâncat pe Iosif” (Fac. 37, 33) și acum, când Iosif era de față și-i asculta, se înfățișează păcatul lor. Ce poate fi mai minunat decât acesta?
Aici vedem noi o judecată fără jeluire, o apărare fără pâră, o dovedire fără martori, fiindcă făptuitorii singuri s-au pârât, iar cele făcute în taină le-au vădit la lumină. Cine i-a convins, cine i-a silit să atingă iarăși ceea ce săvârșiseră de un timp atât de îndelungat? Nu este oare limpede că conștiința acest judecător nemituit și neamăgit de-a pururea, zguduia sufletele lor, umplându-și inimile lor de neliniște?
Așa ni se întâmplă și nouă adeseori cu păcatele noastre cele de mai înainte. Când suntem în nenorocire, iarăși ne aducem aminte de vechile noastre călcări de lege.
Până aici am văzut că conștiința este judecătorul cel mai nemituit și neobosit; să cumpănim acum în scurt adevărul: conștiință bună este cea mai mare mângâiere în nenorocire.
Pentru ce ne temem noi de moarte? Pentru că nu avem o conștiință bună. Dacă noi am avea aceasta, nu ne-ar înspăimânta nici moartea, nici foametea, nici pierderea averii, nici orice alta. Căci pe cei îmbunătățiți nu-i poate vătăma nimic din toate acestea, nici nu le poate răpi norocirea lor cea lăuntrică.
Cine se nutrește cu nădejdile cele mai mărite, nimic nu-l poate întrista. Sau cine poate face ceva care să poată neliniști pe un asemenea om nobil? Presupuneri că cineva îi răpește averea. Dar el are o comoară în cer! Cineva îl izgonește din patrie. Dar el are patria sa în cer! Poate că cineva îl ferecă cu lanțuri. Dar el are o conștiință liberă, și nu bagă în seamă închisoarea cea din afară ! însă poate că cineva ucide trupul lui. Totuși el iarăși va învia.
Precum cel ce se lupta cu umbra și bate aerul nu poate răni pe nimeni, așa și cel ce se luptă împotriva celui drept, se luptă numai cu umbra, cheltuiește zadarnic puterea sa, și nu poate să aducă aceluia nici o lovire.
Dacă poți tu să-mi asiguri dobândirea cerului, atunci poți să mă omori astăzi și eu încă îți voi mulțumi pentru aceasta, că tu așa de repede m-ai pus în stăpânirea acelor bunuri mărite. Dar, va răspunde cineva, tocmai de aceea suntem noi îngrijiți de moarte, căci din pricina mulțimii păcatelor noastre, avem puțină nădejde la împărăția cerului.
Dacă este așa atunci încetează a te tângui împotriva morții, tânguiește-te mai vârtos asupra păcatelor tale, spre a te curati de dansele. Grozăvia morții, așadar, nu este însăși moartea, ci conștiința cea rea; căci conștiința cea bună ridică chiar morții groaza ei. Și așa este și cu orice nenorocire.
În sfârșit, să gândim ce dragoste mare ne-a arătat Dumnezeu prin aceea că ne-a dat conștiință! Fiindcă el cândva are să ne tragă la răspundere pentru păcatele noastre, de aceea a pus în inima noastră acest judecător nemituit, pentru ca el chiar aici pe pământ, să ne judece pentru păcatele noastre, să ne facă mai înțelepți și să ne mântuiască de înfricoșata judecată viitoare.
Pentru aceasta zice și Pavel: „De ne-am fi judecat pe noi singuri, nu ne-am fi osândit” (I Cor. ll, 3l). Deci, pentru ca să nu ne osândim acolo, ca să nu fim acolo trași la răspundere, să intre fiecare în conștiința sa, să deschidă viața sa ca pe o carte, să urmărească cu amănuntul toate păcatele sale, să spună hotărârea cea de judecată a sufletului care le-a săvârșit, să pedepsească gândurile sale, să muncească și să necăjească inima sa, iar pentru nelegiuirile sale singur să se supună la pedeapsă, osândindu-se pe sine, făcând pocăință aspră cu lacrimi, mărturisind păcatele sale, postind și dand milostenie, săvârșind înfrânare și fapte de dragoste, pentru ca noi încă de aicea să lepădăm păcatele noastre; și să ne puterm duce în acea lume cu o veselă siguranță, prin harul și iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, căruia împreună cu Tatăl și cu Sfântul Duh se cuvine cinstea în vecii vecilor! Amin.
Sau direct în conturile Media Root de la Banca Transilvania:
Autentifică-te sau înregistrează-te pentru a trimite comentarii.
Pr. Arsenie Papacioc
(sursa https://marturieathonita.ro/duminica-sfintei-cruci-3/)
Mare e puterea adevărului și nimic pe lume nu-i poate lua adevărului puterea.
Mare e puterea tămăduitoare a adevărului și nu-i suferință sau slăbiciune pe lume pe care adevărul să n-o poată tămădui.
Bolnavii, când suferă, caută un doctor care să le dea un leac pentru durerea lor. Nimeni nu umblă după un doctor care să-i dea o doctorie bună la gust, ci oricine caută pe unul care să-i dea o doctorie bună la boală, fie ea dulce, amară ori sălcie. Cu cât e mai amară doctoria, cu cât mai complicat procesul vindecării, cu atât mai multă încredere pare să aibă bolnavul în doctorul care i-o prescrie.
De ce leapădă oamenii doctoria amară doar când vine din mâna lui Dumnezeu? De ce așteaptă de la Dumnezeu numai dulcețuri? Desigur, pentru că nu-și dau seama cât sunt de bolnavi, cât e de grea boala păcatului. Ei cred că se pot lecui cu delicatese!
O, de s-ar întreba oamenii de ce sunt leacurile pentru trup atât de amare! Le-ar răspunde atunci Duhul Sfânt: sunt amare ca să-i facă să înțeleagă amărăciunea leacurilor duhovnicești. Pentru că, precum boala trupească dă oarecare idee despre cea sufletească, tot așa leacurile pentru trup trimit cu gândul la cele ce se dau în boala duhovnicească.
Dar oare nu sunt bolile sufletești, aceste boli capitale, mult mai grave decât bolile trupului? Cum atunci să nu fie doctoria pentru suflet mai amară decât cea pentru trup?
Mare grijă au oamenii de trupurile lor și când se îmbolnăvesc nu precupețesc nimic, nici osteneală, nici timp, nici bani, când e vorba de însănătoșire. Atunci niciun doctor nu-i prea scump, niciun izvor de cură prea departe, nicio doctorie prea amară, mai ales când li se dă de înțeles că îi paște moartea. O, de-ar avea grijă oamenii și de suflet! De ar căuta tot atât de mult vindecare și un vindecător sufletului!
E greu să mergi desculț prin spini; dar dacă vreun desculț ar muri de sete și ar vedea un izvor de apă dincolo de spinii aceia, n-ar pregeta să calce peste spini rănindu-și picioarele ca să ajungă la apă, în loc să stea pe loc în iarba moale pierind de sete!
„Nu putem să înghițim un hap atât de amar”, zic mulți din cei slăbănogiți de păcat. Așa că doctorul, iubitorul de oameni, a înghițit El cel dintâi leacul, leacul cel prea amar, numai ca să arate că se poate lua. O, cu cât mai greu îi este celui sănătos să înghită doctoria pe care trebuie s-o ia bolnavul! Dar El a luat-o pentru ca cei bolnavi de moarte s-o ia și ei.
„Nu putem să trecem desculți prin câmpia spinoasă, oricât ne-ar fi de sete și oricâtă apă ar fi de cealaltă parte”, zic cei slăbănogiți de păcat. Așadar, Domnul, iubitorul de oameni, a trecut El desculț prin spini și acum, de cealaltă parte, cheamă pe toți cei însetați la izvorul de apă vie. „Se poate”, ne strigă El, „am trecut prin spinii ascuțiți și, călcând peste ei, i-am tocit. Hai, veniți!”.
„Dacă crucea e doctorie, nu, nu putem s-o luăm; și dacă crucea este o cale, noi nu putem să mergem pe acolo”, zic cei îmbolnăviți de păcate. Dar Domnul, iubitorul de oameni, a luat cea mai grea Cruce asupra-I, ca să arate că se poate.
În Evanghelia de astăzi Domnul prescrie crucea, acest mijloc amar de vindecare, oricui vrea să se vindece de moarte.
Domnul spune: Oricine voiește să vină după Mine, să se lepede de sine, să-și ia crucea sa și să-mi urmeze Mie. Nu-i trimite pe oameni s-o apuce înainte la cruce, ci îi cheamă să vină după El, pentru că El a dus mai întâi Crucea. Înainte încă de a da glas acestei chemări, Mântuitorul a prezis suferințele prin care va trece: Fiul Omului trebuie să pătimească multe… și să fie omorât, iar după trei zile să învieze (Marcu 8, 31). Și a venit ca să fie El Calea. Ca să fie cel dintâi în durere și cel dintâi în slavă. Ca să arate că tot ceea ce oamenilor le pare cu neputință se poate: a venit pentru ca să se poată.
Nu-i silește pe oameni, nu-i strivește, ci îi învață și îi cheamă ca să le dea. Oricine voiește! De bunăvoie s-au îmbolnăvit de păcat, de bunăvoie au să se tămăduiască. Și nu ascunde că leacul e amar, foarte amar. Dar, pentru că El cel dintâi l-a luat- sănătos fiind- le vine mai ușor să-l ia și ei. El era sănătos și ne-a arătat nouă minunata putere a leacului.
Să se lepede de sine. Primul om, Adam, s-a lepădat și el de sine când a căzut în păcat, dar s-a lepădat de sinele său adevărat. Cerând omului să se lepede de sine, Domnul cere omului să se lepede de sinele cel mincinos. Și mai simplu spus: Adam s-a lepădat de adevăr și s-a lipit de minciună. Acum, Domnul cere de la urmașii lui Adam ca ei să se lepede de minciună și să se lipească iarăși de adevărul de la care au căzut. Așadar, a ne lepăda de noi înșine înseamnă a ne lepăda de ființa înșelătoare care s-a așezat peste noi în locul ființei noastre dăruite de Dumnezeu. Trebuie să ne lepădăm de legătura cu pământul care a luat locul, în ce ne privește, duhovnicescului, și de patimile care au luat locul faptelor bune. De frica slugarnică ce întunecă în noi dragostea de fii ai lui Dumnezeu și de cârtirea care ucide în noi duhul ascultării de El. Să ne lepădăm de gândurile rele, de dorințele rele, de faptele rele. Să ne lepădăm de idolatra închinare la natură și la trup. Într-un cuvânt: să ne lepădăm de tot ceea ce socotim drept „eu”, dar care nu este de fapt ființa noastră, ci doar rău și păcat, stricăciune, iluzie și moarte. Să ne lepădăm, o, să ne lepădăm de obiceiurile rele, de această „a doua natură” care nu este cea zidită de Dumnezeu, ci o îngrămădire de iluzii și amăgiri împietrite acolo în noi- să ne lepădăm de minciuna fățarnică ce trece drept noi înșine, și noi drept ea.
Ce înseamnă: ia-ți crucea? înseamnă să primești de bunăvoie, din mâna Proniei, orice mijloc de lecuire, oricât ar fi de amar, care ți se întinde. Se abat asupra-ți nenorociri? Fii ascultător ca Noe. Ți se cere jertfă? Lasă-te în mâna lui Dumnezeu cu credința lui Avraam când mergea să-și jertfească fiul. Ți-ai pierdut averea? Ți-au murit pe neașteptate copiii? Îndură alipindu-te de Dumnezeu în inima ta, ca Iov. Prietenii îți întorc spatele, ești înconjurat de dușmani? Rabdă fără să cârtești, cu credința că ajutorul lui Dumnezeu e aproape, așa cum făceau apostolii. Ești osândit la moarte pentru Hristos? Mulțumește lui Dumnezeu pentru asemenea cinste, ca miile și miile de mucenici. Nimic nu ți se va cere care să nu fi fost răbdat de alții înainte și nu ai decât să urmezi pilda sfinților, apostolilor, mărturisitorilor și martirilor, a celor care au împlinit voia lui Dumnezeu. Trebuie să înțelegem bine că, cerând de la noi o răstignire, Domnul o cere pe cea a omului vechi, a omului țesut din obiceiuri rele, a omului aflat în slujba păcatului. Pentru că, prin această răstignire, omul vechi, omul fiară din noi e dus la moarte, și omul nou, cel zidit după chipul lui Dumnezeu, cel nemuritor, este adus la viață. Cum spune apostolul: Omul nostru cel vechi a fost răstignit; și arată mai departe de ce: pentru a nu mai fi robi ai păcatului (Romani 6, 6). Crucea e grea pentru omul vechi, omul simțurilor, e grea pentru trupul împreună cu patimile și cu poftele (Galateni 5, 24), dar nu e grea pentru omul duhovnicesc. Crucea este pentru cei ce pier, nebunie; iar pentru noi, cei ce ne mântuim, este puterea lui Dumnezeu (I Corinteni 1, 18). Noi ne lăudăm așadar în crucea lui Hristos și în crucea pe care o ducem de dragul Lui. Mântuitorul nu ne cere să luăm crucea Lui, ci să o luăm pe a noastră. Crucea Lui e cea mai grea. El nu S-a răstignit pentru păcatele Sale, ci pentru păcatele noastre, și așa crucea lui e cea mai grea. Noi suntem răstigniți pentru păcatele noastre, deci crucea noastră e mai ușoară. Și când durerile noastre sunt la culme, să nu spunem că sunt prea mari. Viu e Domnul și știe El mai bine măsura suferințelor noastre, și nu ne va lăsa să suferim mai mult decât suntem în stare. Măsura suferinței noastre nu e cu nimic mai puțin potrivită și socotită decât este măsura zilei și a nopții, sau decât sunt hotarele stelelor în drumurile lor. Ni se înmulțește durerea? Ni se îngreunează crucea? Și puterea lui Dumnezeu e mai mare: Precum prisosesc patimile lui Hristos întru noi, așa prisosește prin Hristos și mângâierea noastră (II Corinteni 1, 5).
Mai presus de toate, mare este mângâierea noastră că Domnul ne cheamă să venim după El. Să vină după Mine, spune Domnul. De ce îi cheamă pe cei care își iau crucea lor? Mai întâi pentru ca ei să nu se împiedice, să nu cadă și să fie striviți sub greutatea ei. Atât e de nevolnic neamul omenesc, încât nici cea mai ușoară cruce n-o poate duce cel mai voinic om fără ajutorul cerului. Vedem cum se deznădăjduiesc necredincioșii la cea mai mică lovitură, cum ridică glasul și se plâng cerului și pământului pentru cel mai mic neajuns! Cum se clatină neajutorați dintr-o parte într-alta, căutând sprijin în pustietatea lumii și cum socotesc că, dacă lumea nu poate să le stea într-ajutor, e toată un deșert al disperării! De aceea ne cheamă Domnul. Pentru că numai urmându-l pe El vom putea și noi să ne ducem crucea. La El vom afla putere, îndrăzneală și mângâiere. El este lumina noastră pe o cărare întunecată, El este sănătatea noastră în boală, tovarăș în singurătate, bucurie în suferință, bogăție în lipsă. O lampă de veghe arde toată noaptea la căpătâiul bolnavului și în toată noaptea acestei vieți. Ne trebuie lumina lui Hristos ca să ne alinăm durerea și să ne păstrăm nădejdea în zorii ce vor să vină.
Al doilea temei al chemării Domnului întru urmarea Lui e tot atât de însemnat cât și primul, și e legat de lepădarea de sine și luarea de bunăvoie a crucii. Mulți au făcut paradă de lepădare de sine, doar ca să câștige vază în lume. Mulți au trecut prin încercări și suferințe ca să câștige laudă și cinste de la oameni. Mulți, până astăzi, fac acest lucru, mai ales între popoarele păgâne, ca să-și adune puteri vrăjitorești prin care să stăpânească pe alții, să vatăme sau să ajute pe cine vor ei, după plac- și totul din lăcomie și sete de putere.
Asemenea lepădare de sine nu este lepădare de sine adevărată; este, dimpotrivă, înălțare de sine; o astfel de cruce nu duce la înviere și la mântuire, ci la ruină și predare în mâna diavolului. Cine își ia crucea ca să vină după Hristos e lipsit de obrăznicie, de înălțare pe seama altora și de setea de putere și de câștig. Așa cum bolnavul ia leacul amar nu ca să se laude că e în stare să înghită amărăciune, ci ca să se vindece, tot așa un creștin adevărat se leapădă de sine: se ridică împotriva bolii, își ia crucea ca pe o doctorie amară dar salvatoare și vine după Hristos, Doctorul și Mântuitorul său, nu pentru slavă și laudă de la oameni, ci ca să-și scape sufletul din nebunia de moarte aducătoare a vieții acesteia și din chinul și focul vieții viitoare.
Căci cine va voi să-și scape viața, o va pierde; iar cine va pierde viața sa, pentru Mine și pentru Evanghelie, acela o va scăpa. Grele cuvinte! Foc ce caută să ardă pe omul cel vechi din rădăcină, și rădăcina însăși! Hristos nu a venit doar ca să schimbe lumea, ci ca s-o facă din nou, s-o aducă din nou la viață. Să topească în foc metalul vechi și să-l făurească iar. Dumnezeu nu e un reformator: e Ziditorul. Nu-i un cârpaci; e țesătorul! Oricine vrea să păstreze un pom bătrân, mâncat de viermi, rămâne fără el orice ar face: poate să-l ude, să-l împrejmuiască, să-i pună îngrășăminte la rădăcină; totul va fi zadarnic: pomul e ros pe dinăuntru de vierme și e pierdut; putrezește, se prăbușește. Iar cine taie pomul viermănos și-l pune pe foc cu viermi cu tot, și se îngrijește apoi de vlăstarele noi ieșite din rădăcină păzindu-le de viermi, are să-și păstreze pomul cel nou. Cine vrea să-și păstreze sufletul cel vechi, chipul lui Adam, sufletul acesta ros de păcat și putred, îl va pierde, pentru că Dumnezeu nu îngăduie în fața Lui un astfel de suflet; și ceea ce nu stă înaintea feței lui Dumnezeu e ca și când n-ar fi. Cine, așadar, își pierde sufletul său vechi, acela și-l va salva pe cel nou, pe cel născut din nou din Duh (Ioan 3, 6), pe cel logodit cu Hristos. Când spui suflet, spui de fapt viață, și chiar citim în unele traduceri: „cine va voi să-și scape viața sa” și: „cine își va pierde viața sa pentru Mine o va scăpa”. Amândouă traducerile au aici același înțeles. Pentru că cine va căuta să-și scape cu orice preț viața cea muritoare, o va pierde până la urmă nu numai pe aceasta, ci le va pierde pe amândouă: și viața muritoare, și viața veșnică. Pe cea muritoare pentru că este supusă morții și, oricât de mult ar izbuti s-o lungească, tot la moarte ajunge până la urmă; iar pe cea veșnică o va pierde pentru că nu a făcut nimic ca să o aibă. Dar cine se ostenește să câștige viața cea fără de moarte în Hristos, are s-o primească și are s-o aibă în veșnicie, chiar dacă pe cea vremelnică a pierdut-o. Poate cineva să-și piardă viața vremelnică, muritoare, pentru Hristos și pentru Evanghelie, fie în caz extrem, când se jertfește și moare martir pentru Hristos și pentru sfânta lui Evanghelie, sau atunci când, nesocotind viața aceasta păcătoasă și nevrednică, se dăruiește cu toată inima sa, cu tot sufletul său și cu toată puterea sa lui Hristos, intrând în slujba Lui, dându-I totul Lui și așteptând de la El totul. Se poate ca cineva să-și piardă viața luându-și-o singur, sau dându-și-o pentru nimic, dintr-o ceartă sau dintr-o neînțelegere. Nu unuia ca acesta i s-a făgăduit că are să-și scape sufletul, pentru că zice: pentru Mine și pentru Evanghelie. Hristos și Evanghelia sunt nemăsurat mai mari decât sufletul nostru. Sunt cele mai mari bogății, și în timp și în veșnicie; nimeni n-ar trebui să șovăie a da orice numai ca să le câștige pe acestea!
De ce spune Domnul: și pentru Evanghelie? Nu ajunge să zică: pentru Mine? Nu ajunge. Domnul spune: pentru Mine și pentru Evanghelie, ca să înmulțească omului temeiurile de a muri sieși și a viețui lui Dumnezeu, și ca astfel să se poată mântui cât mai mulți. Se mântuiește, așadar, cel care își pierde pentru Hristos viața, pentru Cel Viu, Cel fără de moarte. Și se mântuiește și acela care își pierde viața pentru lucrările lui Hristos, fie și pentru un singur cuvânt al Lui. Domnul este legiuitorul vieții; cine se jertfește pentru legiuitor, se jertfește pentru legile puse de El, și de asemenea: cine se jertfește pentru legile Lui, pentru El se jertfește. Socotindu-Se pe Sine împreună cu lucrările și cu cuvintele Sale, Domnul deschide drum larg spre mântuirea multora.
Căci ce-i folosește omului să câștige lumea întreagă, dacă-și pierde sufletul? Sau ce ar putea să dea omul în schimb pentru sufletul său? Cuvintele acestea aruncă o lumină mare asupra celor dinainte. Din ele se vede că Dumnezeu socotește sufletul omului mai de preț decât lumea toată. Se vede, de asemenea, ce fel de suflet trebuie să piardă omul ca să se mântuiască: sufletul vătămat, sufletul molipsit de lume, încovoiat de lume, înrobit de lume. Pierzând acest așa-zis suflet, omul și-l scapă pe cel adevărat; dacă retează de la sine viața cea mincinoasă, i se va da viața adevărată.
Ce folos ai să câștigi toată această lume ce se îndreaptă spre pieire și să-ți pierzi sufletul menit mântuirii? Lumea se apropie de sfârșit și va fi lepădată ca o haină veche. Iar sufletele adevărate, sufletele care Îl iubesc pe Hristos, se vor înălța atunci în împărăția veșnicei tinereți. Sfârșitul lumii este începutul vieții celei noi a sufletului. La ce bun ar avea omul lumea de care curând oricum se va despărți? La ce bun, când lumea întreagă, într-un viitor ce nu-i departe, se va risipi și va dispărea ca un vis care a trecut? De ce folos o să-i fie un leș zăcând neajutorat? Ce o să dea în schimb pentru sufletul său? Chiar dacă toată lumea ar fi a lui, Dumnezeu tot n-ar primi-o în locul sufletului său! Dar lumea nici măcar nu-i a lui. Lumea e a lui Dumnezeu și Dumnezeu i-a dat-o omului spre dobândirea unui bun și mai mare, și mai prețios. Cel mai mare dar pe care l-a dat Dumnezeu omului este sufletul zidit după chipul Său. Și acest dar Dumnezeu vrea, la vremea potrivită, să I se întoarcă. Omul nu poate să-I dea nimic în schimb lui Dumnezeu pentru sufletul său. Sufletul e regele; tot restul e rob. Dumnezeu nu va primi rob în locul regelui, nici lucru pieritor în locul celui fără de moarte. O, ce va da păcătosul în locul sufletului său? Câtă vreme e în trup, omul e vrăjit de multe lucruri pe care le socotește de preț; dar când se desparte de trup, își dă seama- o, de n-ar fi prea târziu!- că, în afară de Dumnezeu și de suflet, nimic nu are preț. Deci nu are ce să dea, în locul sufletului. O, ce primejdie, ce jale pe sufletul păcătos când vede că toate legăturile cu lumea i s-au tăiat și stă gol și lipsit de toate în lumea cea de duh! Pe cine să strige într-ajutor? Al cui nume să cheme? De poala veșmântului cui să se țină când se vede căzând în abis pentru totdeauna? Fericiți cei care, în lumea aceasta, au ajuns la dragostea lui Hristos și au învățat să cheme numele Lui ziua și noaptea, odată cu răsuflarea și cu bătăile inimii! Deasupra abisului vor ști pe Cine să strige, vor ști al Cui nume să cheme. Vor ști de poala hainei Cui să se țină. Cu adevărat, vor fi în afară de orice primejdie sub aripa Domnului lor.
Dar iată ce este mai înfricoșător între toate temeiurile de frică pentru cei care, în viața aceasta, nu se tem de păcat. Spune Domnul: Căci de cel ce se va rușina de Mine și de cuvintele Mele, în neamul acesta desfrânat și păcătos, și Fiul Omului se va rușina de el, când va veni întru slava Tatălui Său cu sfinții îngeri. Luați aminte, voi toți care aveți credință: nu vă bizuiți prea mult pe mila lui Dumnezeu! Cu adevărat, mila lui Dumnezeu se revarsă numai în viața aceasta peste hulitorii care nu se căiesc; iar la înfricoșata Judecată dreptatea va lua locul milei. Luați aminte, voi toți cei care, cu fiecare zi, vă apropiați tot mai mult de moartea pe care n-o puteți ocoli! Luați aminte, întipăriți-vă în inimă aceste cuvinte. Nu le-a spus un vrăjmaș al vostru, ci prietenul cel mai bun. Aceleași buze care pe cruce au dat iertare dușmanilor, tot ele au rostit aceste cuvinte grozave, grozave, dar drepte. De cel care se rușinează de Hristos în această lume, și Hristos Se va rușina înaintea sfinților îngeri. Cu ce ai să te mândrești, omule, dacă lui Hristos îi va fi rușine cu tine? Dacă-ți e rușine de Viață, înseamnă că te mândrești cu moartea; dacă-ți e rușine de Adevăr, înseamnă că te mândrești cu minciuna; dacă ți-e rușine cu Mila, te mândrești cu facerea de rău; dacă ți-e rușine cu Dreptatea, te mândrești cu nedreptatea. Dacă ți-e rușine cu Patima de pe cruce, înseamnă că te mândrești cu închinarea la lume; dacă ți-e rușine de Nemurire, te mândrești cu stricăciunea și cu mormântul! Atunci, în fața cui te vei rușina de Hristos? În fața unuia mai bun ca Hristos? Nu; pentru că nu există cineva mai bun ca Hristos. Atunci, de bună seamă, te rușinezi de Hristos față de cineva mai mic decât Hristos. Ți-e rușine de părintele tău în fața unui urs, sau se rușinează fiica de mama ei în fața unei vulpi? Cum să te rușinezi de Cel Bun în fața celui rău, de Cel Curat în fața Celui necurat, de Cel Atotputernic în fața neputinciosului, de Cel înțelept în fața nebunului? De ce să te rușinezi cu Domnul slavei în fața unui neam curvar și păcătos? Doar pentru că neamul acesta îți joacă mereu înaintea ochilor, pe când Domnul nu Se vede? Puțin, doar puțin mai este și va apărea în slavă pe nori de îngeri, iar neamul acesta va dispărea dinaintea picioarelor Lui ca praful pe care-l spulberă vântul. Cu adevărat, cu adevărat ai să te rușinezi atunci, nu de Împăratul Slavei, ci de tine însuți, omule; dar atunci nu-ți va mai folosi la nimic rușinea. Mai bine să-ți fie rușine acum, câtă vreme rușinea îți mai e bună la ceva! Să-ți fie rușine de toate înaintea lui Hristos, iar nu de Hristos înaintea tuturor.
De ce spune Domnul: de Mine și de cuvintele Mele? Cine se rușinează de Mine înseamnă: cine se îndoiește de dumnezeirea Mea, și de întruparea Mea din Preacurata Fecioară, și de suferințele Mele pe Cruce, și de Învierea Mea, și cine se rușinează de puterea Mea pe pământ și de dragostea Mea pentru păcătoși. Cine se rușinează de cuvintele Mele înseamnă: cui îi e rușine de Evanghelie și tăgăduiește învățătura Mea, sau cine îmi răstălmăcește vorbele și aduce, prin erezie, neodihnă și lupte între credincioși, sau cine se poartă cu obrăznicie față de dezvăluirile și învățăturile Mele, înlocuindu-le cu învățături străine, sau cine le ascunde și le trece sub tăcere în fața puternicilor acestei lumi, acela se rușinează de Mine și se teme pentru sine însuși. Cuvintele lui Hristos sunt Testament dătător de viață, așa cum sunt și Patimile Sale, și Trupul și Sângele Său. Domnul nu-Și desparte cuvintele de Sine însuși, nu le dă mai puțină însemnătate. Cuvântul lui nu poate fi rupt de El. Cuvântul are tot atâta putere cât și Persoana, pentru aceea le spune ucenicilor: Acum voi sunteți curați, pentru cuvântul pe care vi l-am spus (Ioan 15, 3). Hristos a curățat prin cuvântul său suflete, a vindecat bolnavi, a izgonit duhurile rele, a înviat morți. Cuvântul Lui e ziditor, curățitor, de viață dătător. De ce atunci să ne pară străin lucru când ni se spune în Evanghelie: și Cuvântul era Dumnezeu (Ioan 1, 1)?
Mântuitorul numește neamul acesta desfrânat într-un înțeles mai larg, tot așa cum profeții din vechime numeau desfrânare închinarea la alți dumnezei (Iezechiel 23, 37). Oricine își lasă soția și își ia altă femeie este curvar; și cine uită de Dumnezeul Cel Viu și se închină lumii este și acela curvar. Cine lasă credința în Domnul ca să creadă în oameni, cine lasă iubirea lui Dumnezeu ca să iubească lucruri și oameni, acela săvârșește desfrânare. Pe scurt, orice păcat care desparte sufletul de Dumnezeu, legându-l de vreun lucru oarecare, sau de vreun om, poate fi numit pe bună dreptate desfrânare, pentru că poartă toate însemnele preacurviei. Așadar cine se rușinează de Hristos Domnul, Mirele inimii, în fața unui astfel de neam desfrânat, e ca o mireasă care se rușinează de mirele ei înaintea unei adunări de nerușinați. Domnul nu vorbește de un neam păcătos, ci de un neam desfrânat și păcătos. De ce? Ca să osândească și mai mult desfrânarea. Sub cuvântul „desfrânare” se înțeleg aici cele mai grele, cele mai înveninate, cele mai aducătoare de moarte păcate, care-l întorc cel mai adesea pe om de la urmarea lui Hristos, de la lepădarea de sine, de la cruce și de la nașterea din nou.
Dar vedeți ce straniu sfârșit are Evanghelia de astăzi: Și le zicea lor: Adevărat grăiesc vouă că sunt unii, din cei ce stau aici, care nu vor gusta moartea, până ce nu vor vedea împărăția lui Dumnezeu, venind întru putere. Ai zice la prima vedere că vorbele acestea nici n-au legătură cu cele spuse mai înainte. Cu toate acestea, legătura e limpede, și sfârșitul acesta al Evangheliei minunat. Domnul nu-i lasă pe credincioșii Săi fără mângâiere. Chemându-i să-și ia crucea, să se lepede de sine și de viața lor, amenințându-i cu pedepse înfricoșătoare dacă se rușinează de El și de cuvintele Lui, Mântuitorul ridică acum un curcubeu pe cer după furtună. Se grăbește să vorbească de răsplată celor ce-L ascultă și vin după Dânsul luându-și crucea lor. Iar această răsplată o vor primi unii chiar înainte de sfârșitul lumii și de Judecată, și chiar înainte de sfârșitul vieții lor pământești. Aceștia nu vor gusta moartea până ce nu vor vedea împărăția lui Dumnezeu, venind întru putere. Cu câtă înțelepciune ne învață Mântuitorul! El niciodată nu vorbește de pedeapsă fără să pomenească și răsplata, nici nu osândește fără să laude, nici nu îndrumă omul pe calea spinilor fără să-i pună înainte bucuria de la sfârșitul drumului, nici nu amenința fără să mângâie. Nu lasă cerul întunecat de nori, fără să arate îndată strălucirea soarelui și frumusețea curcubeului.
Cine sunt aceștia care nu vor gusta moartea până ce nu vor fi văzut împărăția lui Dumnezeu venind întru putere? Mântuitorul, grăind ucenicilor Săi și mulțimii de oameni, zice: sunt unii, din cei ce stau aici… Pe cine are în vedere Domnul? Mai întâi pe cei care au împlinit poruncile Sale lepădându-se de sine și luându-și crucea lor. Aceștia vor simți înlăuntrul lor, încă în această viață, în această lume fiind, puterea împărăției lui Dumnezeu. Duhul lui Dumnezeu va coborî peste dânșii ca să-i curețe și să-i sfințească, și să le deschidă ușile cereștilor taine, cum s-a făcut mai târziu apostolilor și arhidiaconului Ștefan. N-au văzut apostolii, în ziua Pogorârii Sfântului Duh, împărăția lui Dumnezeu venind întru putere în clipa când li s-a dat putere de Sus? Iar Ștefan fiind plin de Duh Sfânt și privind la cer, a văzut slava lui Dumnezeu (Fapte 7, 55). N-a văzut Ioan Evanghelistul împărăția lui Dumnezeu înainte de moartea sa trupească? Nu s-a ridicat Pavel până la al treilea cer înainte să fi gustat moartea? Dar să-i lăsăm pe apostoli. Cine știe câți din cei ce-L ascultau pe Hristos vor fi simțit puterea Duhului Sfânt și vor fi văzut Împărăția lui Dumnezeu mai înainte de a pleca din această lume?
Pe lângă interpretarea aceasta, unele comentarii dau cuvintelor lui Hristos citate mai sus și un alt înțeles, socotind că au în vedere trei ucenici anume: Petru, Iacov și Ioan, cei care, curând după aceea, au văzut schimbarea la față a Mântuitorului pe Tabor, și vorbirea Lui cu Moise și cu Ilie. Este o interpretare corectă, desigur, care însă nu o exclude pe cealaltă. Într-adevăr, cei trei apostoli au văzut împărăția lui Dumnezeu întru putere pe muntele Tabor, când Mântuitorul S-a arătat în slava Sa cerească, iar Moise și Ilie au apărut din cealaltă lume, de o parte și de alta a Domnului slavei. Dar să nu credem că aceea a fost singura împrejurare când muritorii au văzut împărăția lui Dumnezeu venind întru putere. Cu adevărat mare a fost acea vedere pe Tabor, dar sunt și alte împrejurări, care nu pot fi numărate, când oamenii au văzut încă în această viață (deși într-alt fel decât pe Tabor) împărăția lui Dumnezeu întru putere și slavă.
Dacă vrem cu adevărat, și noi putem să vedem împărăția lui Dumnezeu venind întru putere și slavă mai înainte să gustăm moartea, iar împrejurările acestei dezvăluiri sunt arătate limpede în Evanghelia de astăzi. Să ne grăbim a pierde sufletul nostru cel vechi, viața noastră cea păcătoasă, și să înțelegem că este mai bine pentru om să-și mântuiască sufletul decât să câștige lumea. Așa ne vom învrednici și noi, cu mila lui Dumnezeu, să vedem împărăția lui Dumnezeu, mare în putere și nemăsurată în slavă, unde îngerii împreună cu sfinții dau slavă ziua și noaptea Dumnezeului Celui Viu: Tatăl, Fiul și Sfântul Duh, Treimea cea deoființă și nedespărțită, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.