În Duminica a XXXIII-a după Rusalii, în Biserica Ortodoxă se citește pericopa evanghelică de la Luca XVIII, 10-14:
„10. Doi oameni s-au suit la templu, ca să se roage: unul fariseu și celălalt vameș.
11. Fariseul, stând, așa se ruga în sine: Dumnezeule, Îți mulțumesc că nu sunt ca ceilalți oameni, răpitori, nedrepți, adulteri, sau ca și acest vameș.
12. Postesc de două ori pe săptămână, dau zeciuială din toate câte câștig.
13. Iar vameșul, departe stând, nu voia nici ochii să-și ridice către cer, ci-și bătea pieptul, zicând: Dumnezeule, fii milostiv mie, păcătosului.
14. Zic vouă că acesta s-a coborât mai îndreptat la casa sa, decât acela. Fiindcă oricine se înalță pe sine se va smeri, iar cel ce se smerește pe sine se va înălța”.
Tot de azi începe perioada Triodului
Ca o formă de comemorare a vieții și a faptelor Mântuitorului Iisus Hristos, Anul Bisericesc poate fi împărțit în trei mari perioade, numite după cartea principală de slujbă folosită de cântăreții din strană în fiecare dintre aceste momente și anume:
1) Perioada Triodului (perioada prepascală);
2) Perioada Penticostarului (perioada pascală);
3) Perioada Octoihului (perioada postpascală).
Etimologic, termenul „triod” vine din limba greacă, de la „triodion”, format din cuvintele „tria” (trei) și „odi” (odă), și înseamnă cântare sau imn în trei ode sau strofe. Din punct de vedere practic, în viața liturgică, Triodul are două sensuri:
a) Cartea de cult în care sunt cuprinse textele și cântările din această perioadă liturgică. Numele cărții vine de la numărul celor trei cântări (de regulă) din canoanele Utreniei, spre deosebire de cele cuprinse în Octoih sau Minei (opt sau nouă). Cele mai multe cântări din Triod au fost compuse de Sfântul Teodor Studitul și de fratele său, Iosif Studitul, care au completat opera imnografică a Sfinților Cosma al Maiumei și Andrei Criteanul.
b) Așa cum am văzut, Triodul și este una dintre cele trei mari perioade ale anului liturgic, care ține de la Duminica Vameșului și a Fariseului (cu trei săptămâni înainte de începutul Postului Paștilor), până la Duminica Paștilor. După cum arată părintele Ene Braniște, primele trei săptămâni din această perioadă constituie un timp de pregătire duhovnicească în vederea începerii postului, iar restul de șapte săptămâni - adică insuși Postul Paștilor - este vremea de pregătire, prin pocăință, post și rușăciune, pentru a ne învrednici de marea sărbătoare a Învierii Domnului, precedată de amintirea Patimilor Celui ce S-a răstignit pentru noi.
Cu alte cuvinte, perioada Triodului este un adevărat ghid duhovnicesc de înălțare a omului din păcat, oferindu-i acestuia pe tot parcursul Postului Mare povățuirea necesară pentru a ajunge la bucuria Învierii.
Astfel, înțelegând că Triodul nu este o simplă carte folosită la strană, ci o perioadă de sfințire a vieții sau un îndrumar pentru suflet, Învierea Mântuitorului nostru Iisus Hristos va fi și propria noastră înviere din somnul păcatului și al morții. (Doxologia)
ActiveNews vă oferă mai sus, în format video-audio, puteți asculta predica vrednicului de pomenire Mitropolit Bartolomeu Anania și în continuare tâlcuirea pericope acestei Duminici de către Sfântul Cuvios Ilie Cleopa de la Sihăstria:
Iubiți credincioși,
În multe locuri ale Sfintei Scripturi se arată cât de mare, cât de păgubitoare de suflet și cât de urâtă de Dumnezeu este patima mândriei, dar nu puțin se poate cunoaște răutatea acestui păcat și din învățătura Sfintei Evanghelii de astăzi. Eu, fiind prea mic și nepriceput a arata prin scris sau prin cuvânt câte înfățișări are și cât de felurită este aceasta răutate a păcatului mândriei, voi aduce în mijloc o învățătură preaminunată a Sfântului Ioan Scărarul în aceasta privință. Prin aceasta se va cunoaște câte capete are această înfricoșată fiară a mândriei și prin care cei înțelepți și iscusiți vor înțelege cât de pestriț și primejdios este acest păcat.
Iata ce zice acest sfant parinte despre mandrie: "Mandria este lepadatoare de Dumnezeu, invatatura a diavolilor, defaimare a oamenilor, maica osandirii, stranepoata laudelor, semn al nerodirii, izgonirea ajutorului lui Dumnezeu, iesirea din minti, inaintemergatoare de caderi, pricina a epilepsiei, izvor al maniei, usa a fatarniciei, intarire a diavolilor, strajuitoare a pacatelor, pricinuitoare a nemilostivirii, nestiinta de indurare, amara luatoare de seama a greselilor altora, judecatoare fara de omenie, impotriva luptatoare a lui Dumnezeu" (Filocalia, IX, Cuvantul 25, Despre mandrie, Bucuresti, 1980).
Se cuvine mai intai sa aratam cat de vechi este acest pacat si prin cine a intrat in lumea de sus si in cea de jos. Vechimea acestui pacat numai singur Dumnezeu o cunoaste, fiindca numai El stie cand a cazut satana cu ingerii lui din cer. Noua nu ni s-a facut cunoscut cu cate mii de ani inainte de zidirea lumii vazute a fost caderea ingerilor in acest pacat. Dumnezeiasca Scriptura ne arata ca acest greu pacat a fost pricina caderii din cer a satanei si a ingerilor celor de un gand cu el. Iata ce zice Dumnezeu prin gura marelui prooroc Isaia in aceasta privinta: "Tu ai zis in cugetul tau: In cer ma voi sui, deasupra stelelor cerului voi pune scaunul meu. Sedea-voi pe muntele cel inalt peste muntii cei inalti care sunt spre miazanoapte. Sui-ma-voi deasupra norilor, fi-voi asemenea Celui Preainalt" (Isaia 14, 13-14).
In aceste cuvinte ale Sfintei Scripturi se arata care a fost gandul satanei mai inainte de caderea lui. Iar despre caderea lui si a celorlalti ingeri de un gand cu el, Sfanta Scriptura ne arata, zicand: "Cum a cazut din cer luceafarul cel ce rasare dimineata, zdrobitu-s-a de pamant cel ce trimitea la toate neamurile... Si iarasi: Acum in iad te vei pogori, in temeliile pamantului” (Isaia 14, 15). Si iarasi zice Sfanta Scriptura de caderea satanei: "Pogoratu-s-a in iad marirea ta si multa veselie a ta, sub tine voi asterne putrejune si ramasita ta vor fi viermii” (Isaia 14, 11).
Daca ne vom intoarce acum cu mintea la rugaciunea fariseului din Evanghelia ce s-a citit astazi si daca vom cerca cu luare aminte intelesul cuvintelor lui, vom intelege mult din vicleniile pacatului mandriei care s-a strecurat in cuvintele cele pline de lauda ale fariseului. Dumnezeiescul Parinte Ioan Scararul zice ca mandria este "amara luatoare de seama si judecatoare fara de omenie a pacatelor altora". Sfanta Evanghelie ne arata ca: Fariseul, stand in biserica, asa se ruga intru sine: "Dumnezeule, multumesc Tie ca nu sunt ca ceilalti oameni: rapitor, nedrept, preadesfranat”. Dar ce fel de multumire aducea el lui Dumnezeu in rugaciunea lui daca, plin de mandrie, osandea pe ceilalti oameni ca sunt rapitori, nedrepti, preadesfranati etc.? Dupa cum se cunoaste, radacina rugaciunii lui era mandria. Din aceasta blestemata radacina ieseau cuvintele lui pline de indreptatire de sine inaintea oamenilor. El a uitat cuvantul Sfintei Scripturi care zice: "Cel ce nadajduieste in Dumnezeu cu inima indrazneata, unul ca acesta este nebun” (Pilde 28, 26).
Fariseul multumea lui Dumnezeu cu gura sa, dar cu inima si cu mintea sa se mandrea foarte mult si din prisosinta inimii sale pline de mandrie scotea cuvinte de lauda defaimand pe ceilalti oameni ca sunt rapitori, nedrepti, preadesfranati si pacatosi.
Dumnezeiasca Scriptura ne arata ca: "Necurat este inaintea Domnului cel inalt cu inima" (Pilde 16, 6), si ca "Inaintea ochilor lui Dumnezeu sunt caile omului si toate urmele lui le cunoaste” (Pilde 5, 21). Dupa invatatura Sfintilor Parinti trebuie sa avem convingerea ca nu este clipa in care sa nu gresim inaintea lui Dumnezeu. De aceea, in fiecare clipa suntem datori sa ne smerim si sa ne pocaim, macar printr-un suspin al inimii noastre. Dar in rugaciunea cea plina de lauda a fariseului in loc de smerenie si cunostinta neputintelor sale, el osandeste cu mandrie pe aproapele sau caci din prisosinta inimii sale vorbea gura lui (Matei 12, 34; 15, 18). Insa dumnezeiestii Parinti ne invata, zicand: "Taci tu, sa vorbeasca faptele tale" (Filocalia, X, Bucuresti, 1981).
La fariseul mandru vedem lucrurile cu totul intoarse. El se lauda si trambiteaza inaintea oamenilor faptele sale cele bune si defaima, osandind pe ceilalti oameni. Dar cine a pus pe fariseu sa judece, sa arate pacatele oamenilor si sa scoata la iveala faptele sale cele bune? Oare nu mandria, iubirea de aratare si lauda cea plina de ingamfare? Oare nu trebuie ca sa avem inaintea noastra pacatele noastre, dupa marturia Sfintei Scripturi care zice: "Ca faradelegea mea eu o cunosc si pacatul meu inaintea mea este pururea” (Psalmul 50). Oare nu ne invata si Sfantul Efrem Sirul, in rugaciunea sa din postul mare, zicand: "Asa, Doamne, Imparate, daruieste-mi ca sa-mi vad pacatele mele si sa nu osandesc pe fratele meu...?". Fariseul insa scoate la iveala ispravile lui si osandeste pacatele altora prin rugaciunea sa plina de mandrie.
Sa auzim mai departe laudele fariseului care zice: "Postesc de doua ori pe saptamana. Care erau zilele saptamanii in care posteau iudeii? Erau joia si lunea, caci dupa datina batranilor, nu dupa porunca, socoteau ca Moise s-a suit pe Muntele Sinai joi si dupa patruzeci de zile s-a pogorat luni. Daca fariseul postea aceste doua zile, ce l-a silit sa arate, inaintea oamenilor, fapta lui, daca nu mandria incuibata adanc in inima lui? Mantuitorul nostru Iisus Hristos, in privinta postirii, ne invata dimpotriva: Tu, insa cand postesti sa nu te arati oamenilor ca postesti” (Matei 6, 17-18). Fariseul nu numai ca nu ascunde fapta cea buna a postului, ci si cu mare glas o vestea inaintea oamenilor, zicand: "Postesc de doua ori pe saptamana” (Luca 18, 12).
Sa urmarim si celelalte laude ale fariseului. Caci dupa ce s-a laudat cu postirea, acelasi lucru il face si cu milostenia: "Dau zeciuiala din toate cate castig” (Luca 18, 12). Mantuitorul insa ne invata: "Cand faci milostenie, sa nu stie stanga ta ce face dreapta ta, ca milostenia sa fie intru ascuns si Tatal tau care vede intru ascuns, iti va rasplati tie” (Matei 6, 3-4).
Iubiti credinciosi,
Dupa ce am vorbit despre mandria si lauda cea fara minte a fariseului, sa ne intoarcem privirea mintii noastre si spre asezarea cea smerita si vrednica de lauda a vamesului. Sa aducem in mijloc cuvintele Sfintei Evanghelii de azi: "Iar vamesul, departe stand, nu voia nici ochii sa-si ridice catre cer, ci isi batea pieptul, zicand: Dumnezeule, milostiv fii mie, pacatosul” (Luca 18, 13). Vedeti, fratii mei, ca vamesul statea departe de jertfelnic si nu indraznea nici ochii sa-si ridice catre cer; ci isi batea pieptul si din inima lui smerita si zdrobita, zicea cu cainta: "Dumnezeule, milostiv fii mie, pacatosul!" O, fericite vamesule, tu cu rugaciunea ta smerita din adancul inimii tale, foarte mult te-ai asemanat cu talharul de pe cruce care a strigat din inima: "Pomeneste-ma, Doamne, cand vei veni intru imparatia Ta!” (Luca 23, 42).
Acest fericit talhar, socotind ca nu are alt chip a se pocai de pacatele sale, nici vreme sa faca alte fapte bune, deoarece si picioarele si mainile ii erau rastignite pe cruce, dar fiind intelept, si vazand ca moare, s-a gandit sa strige la Dumnezeu din adancul inimii, cu mare credinta si zdrobire. Pentru aceasta a fost auzit de Mantuitorul, Care i-a zis: "Adevarat graiesc tie, astazi vei fi cu Mine in rai” (Luca 23, 43).
Bine a zis Sfantul Efrem Sirul despre acest talhar: "O, talharule, si al raiului talhar! Multe ai furat in viata ta, iar acum, prin putine cuvinte zise din inima, ai furat cu limba raiul!
O, talharule preaantelept care ai stiut sa furi cu limba raiul pentru ca te-ai smerit si ti-ai recunoscut pacatul. O floare timpurie a Crucii lui Hristos!" Vedeti cat de mare este puterea smereniei? Ea singura poate ucide mandria si izbaveste de osanda sufletele noastre, cand nu mai putem face alte fapte bune.
Iata, fratii mei, dupa cum vedeti, rugaciunea vamesului din Sfanta Evanghelie de azi se aseamana cu rugaciunea fericitului talhar de pe cruce. Ca si acela, ca si vamesul din Sfanta Evanghelie, nu cu multe cuvinte s-a rugat, dar a strigat la Dumnezeu din adancul inimii sale si cu mare smerenie. De aceea a auzit: "Astazi vei fi cu Mine in rai!” La fel si fericitul vames, putine cuvinte a zis din inima: "Dumnezeule milostiv fii mie, pacatosul!” Pentru smerita lui rugaciune auzim raspunsul cel preasfant din gura Domnului: "Zic voua, mai indreptat s-a pogorat acesta la casa sa, decat fariseul. Ca tot cel ce se inalta pe sine se va smeri, iar cel ce se smereste pe sine se va inalta” (Luca 18, 14).
Iubiti credinciosi,
Nu fara rost s-a randuit de Biserica Evanghelia Vamesului si Fariseului in Duminica de astazi, cu care se incepe Triodul, adica perioada Postului Mare, care este cel mai potrivit timp de pocainta de peste an. Caci precum ingerii au cazut din cer si primii oameni au cazut din rai din cauza mandriei, tot asa neamul omenesc a fost mantuit si ridicat la cinstea cea dintai in Imparatia cerurilor prin smerenia intruparii Fiului lui Dumnezeu si a mortii Lui pe Cruce.
Si daca mandria a facut pe ingerii neascultatori diavoli si pe primii oameni care erau nemuritori in rai i-a facut muritori pe pamant, intelegem ca precum caderea si moartea noastra a venit prin mandrie, tot asa pocainta, mantuirea si nemurirea noastra incepe intai prin smerenie. De aceea s-au si randuit de Sfintii Parinti trei Duminici pregatitoare inainte de inceperea Sfantului si marelui Post al Pastilor. Prima Duminica, cea de astazi, care ne pregateste pentru post, este tocmai aceasta numita "a Vamesului si a Fariseului", ca sa ne aminteasca de moartea noastra prin mandrie si de invierea noastra prin smerenie.
A doua Duminica pregatitoare este numita "a Fiului Risipitor". Aceasta ne indeamna la pocainta. A treia Duminica pregatitoare pentru Sfantul si Marele Post este numita "a Infricosatei judecati", cand se lasa sec de carne. Aceasta ne aminteste de sfarsitul lumii si de Judecata de apoi, cand fiecare va lua plata dupa faptele sale. Ultima Duminica cu care incepe Postul Mare se numeste "a izgonirii lui Adam din rai". Ea are scopul de a ne reaminti de pacatul stramosilor nostri, care au fost alungati din rai din cauza mandriei si lacomiei, pentru a ne indemna la rugaciune si la post cu toata staruinta si evlavia.
Iata dar ca, incepand din Duminica de astazi, a vamesului si a fariseului, ne pregatim pentru inceperea Marelui Post al Sfintelor Pasti. Inceputul pocaintei si al postului il facem prin rugaciunea unita cu smerenie, daca vom urma vamesului. De aceea, fratii mei, stiind ca mandria a creat iadul si a aruncat pe ingerii cazuti si pe oamenii nepocaiti in adancul gheenei, suntem datori sa punem de astazi inceput bun de pocainta si sa urmam vamesului pocait, iar nu fariseului mandru.
Mare pacat este mandria, fratilor. Ea se arata si in vorbire si in imbracaminte luxoasa, si in manie, care este fiica mandriei, si in lenevire la biserica si in amanarea pocaintei si in spovedanie nesincera, ca cel mandru nu vrea sa-si marturiseasca preotului pacatele mari, nici nu se caieste pentru ele din cauza slavei desarte care il stapaneste. Mai cumplita este mandria mintii, cand omul se crede mai capabil, mai bun decat altii. Cea mai grea este, insa mandria sufletului, cand omul se socoteste mai invatat, mai talentat, mai corect si mai placut inaintea lui Dumnezeu decat multi si chiar decat toti oamenii.
Asemenea crestini stapaniti de duhul mandriei, sunt lasati de Dumnezeu sa cada in desfranare si in alte pacate grele, ca sa se smereasca. Altii, insa cad in pacate si mai grele. Unii, din mandrie diabolica, nu mai cred in Dumnezeu. Altii, hulesc si batjocoresc Sfanta Scriptura, Biserica, Crucea, icoanele, sfintele slujbe si pe sfintii slujitori. Iar altii, tot din mandrie, se rup de Biserica, nu vor sa mai asculte de preoti si se duc la tot felul de secte, caci mandria este izvorul tuturor sectelor.
Fratii mei, sa fugim de cumplitul pacat al mandriei, care a aruncat o parte din ingeri in iad si a scos pe primii oameni din rai. Sa fugim de mandria diabolica care a umplut pamantul de secte, de oameni necredinciosi, razvratiti si rai, si iadul de suflete condamnate la osanda vesnica. In locul mandriei sa alegem smerenia lui Hristos, smerenia vamesului, smerenia sfintilor, lepadand orice cuget de slava desarta, de lauda personala si de ingamfare.
Smerenia este cel mai bun leac pentru crestinii de astazi, pentru mantuirea noastra. Vom putea scapa de mandrie prin mai multa rugaciune, ajutata de post, prin citirea cartilor sfinte si prin deasa spovedanie la duhovnici iscusiti.
Postul Mare este cale buna de nevointa, de smerenie, de pocainta si impacare cu Dumnezeu. Sa ne pregatim pentru a-l strabate cu folos si cu bucurie, si sa-L rugam pe Bunul nostru Mantuitor sa ne scape de pacatul cel greu al mandriei si sa ne imbrace in vesmantul cel dumnezeiesc al smereniei, al rugaciunii curate si al iubirii, care ne asigura tuturor mantuirea sufletelor. Amin.
Sau direct în conturile Media Root de la Banca Transilvania:
Autentifică-te sau înregistrează-te pentru a trimite comentarii.
href=https%3A%2F%2Fwww.facebook.com%2F
TaviTrance%2Fposts%2Fpfbid04Qyx4LkqeKox
2LzugkQF4iLD6AS9Cp4fW9kzgMnHK2Hf1ozfdMft61B9ZnNBogmUl
https://www.facebook.com/plugins/post.php?
href=https%3A%2F%2Fwww.facebook.com%2F
TaviTrance%2Fposts%2Fpfbid02zcp5x5mmM4
rXxygCnaDVekK3k9RouHgkGLRVfWLzQdrWEW
xmYkTqKsvfWBbUcaiml
Duminica Vameșului și a Fariseului (predica Sfântul Nicolae Velimirovici)
Un om a mers în pădure ca să aleagă un copac din care să facă grinzi pentru acoperiș. Și a văzut doi copaci, unul lângă altul. Unul era neted și înalt, dar era putred pe dinăuntru, și celălalt era cu dâmburi și urât pe dinafară, dar era sănătos pe dinăuntru. Omul a oftat și și-a zis: „La ce-mi folosește mie acest copac înalt, necioturos, dacă este putred pe dinăuntru și din care nu pot să fac bârne? Celălalt, chiar dacă este cioturos și urât, cel puțin este sănătos pe dinăuntru și astfel, dacă muncesc puțin mai mult, pot să-l folosesc la bârne de acoperiș pentru casa mea”. Și, fără să se gândească mai mult, a ales acel copac.
Tot la fel va alege și Dumnezeu între doi oameni pentru casa Sa și nu va alege pe cel care pare bun pe dinafară, ci pe cel a cărui inimă este plină de dreptatea sănătoasă a lui Dumnezeu.
Cei mândri, ai căror ochi sunt într-una ridicați spre cer, în vreme ce inimile lor sunt lipite de pământ, nu sunt plăcuți lui Dumnezeu; sunt bineplăcuți lui Dumnezeu numai cei smeriți și blânzi cu inima, ai căror ochi sunt plecați spre pământ, în vreme ce inimile lor sunt bogate întru cele cerești.
Ziditorul lumii alege oamenii care caută la păcatele lor înaintea lui Dumnezeu, mai mult decât la faptele lor cele bune. Căci Dumnezeu este doctorul care vine la patul pe care stă fiecare dintre noi și întreabă: „Unde te doare?” Omul care se folosește de venirea doctorului, ca să-i spună despre toate durerile și slăbiciunile sale, este înțelept, dar omul care își ascunde durerea și se laudă cu sănătatea sa, este nebun. Ca și cum doctorul vizitează oamenii pentru sănătatea lor și nu pentru starea lor de boală! Marele Ioan Gură de Aur spune că „Este rău să păcătuiești, deși aici se poate da ajutor; dar să păcătuiești și să nu recunoști păcatul- aici nu se mai poate niciun ajutor”.
Deci să avem înțelepciune și să stăm la rugăciune înaintea lui Dumnezeu, să simțim că ne aflăm înaintea doctorilor celor mai buni și mai milostivi, care ne întreabă pe fiecare dintre noi, cu purtare de grijă și cu dragoste: „Unde te doare?” Să nu ne lenevim în niciun chip, să-I spunem toată boala noastră, rănile noastre și păcatele noastre.
Domnul Iisus ne spune despre aceasta în pilda vameșului din pericopa Evanghelică de astăzi. În Evanghelie se spune că Domnul a spus această pildă celor care se credeau că sunt drepți și priveau cu dispreț pe ceilalți. Nu cădem și noi printre cei cărora Domnul le spune această pildă? Nu vă răzvrătiți, ci mărturisiți-vă boala, rușinați-vă de ea și luați leacul pe care vi-l dăruiește Doctorul cel mai bun și mai milostiv. Într-un spital erau mulți bolnavi. Unii aveau febră și nu mai puteau aștepta până la venirea doctorului; alții umblau de colo colo, crezându-se sănătoși și nu voiau să-i vadă doctorul. Într-o dimineață, doctorul a intrat să-i viziteze pe bolnavi. Doctorul era împreună cu un prieten, care era plin de daruri pentru bolnavi. Prietenul doctorului a văzut că bolnavii aveau febră și îi părea rău pentru ei. „Se pot vindeca?”, l-a întrebat pe doctor. Doctorul i-a șoptit la ureche: „Și aceștia cu febră și cei care se afla în pat se pot vindeca, dar cei care umblă nu se pot … aceia suferă de boli care nu se pot vindeca și sunt putrezi pe dinăuntru”. Prietenul doctorului a fost foarte uimit și uimirea sa stătea în două lucruri: tainele bolilor oamenilor și înșelăciunea ochilor oamenilor.
Închipuiți-vă acum că suntem bolnavi în acest spital al lumii. Boala de care suferă fiecare dintre noi poartă același nume- nedreptatea. În acest cuvânt se află toate patimile, toate poftele, toate păcatele- toate slăbiciunile și moleșirea sufletelor, a inimilor și a minților noastre. Cei bolnavi se află într-o stare, la începutul bolii, în altă stare, la vremea cea mai grea a bolii și în altă stare, la vindecare. Dar acestea sunt chipurile bolilor din lăuntrul omului; numai cei care se vindecă se fac conștienți de greutatea bolii de care suferiseră. Cei mai bolnavi sunt cei mai puțin conștienți de boala lor. În boala trupească, omul care are febră mare nu este conștient de sine nici de boala sa, nici nebunul nu spune despre el că este nebun. Începătorii nedreptății se simt rușinați de boala lor o vreme, dar repetarea păcatului duce la obiceiul de a păcătui și aceasta se întâmplă până la amețeala și starea de inconștientă a nedreptății, până într-o stare în care sufletul nu mai are niciun sens în sine, și nici boala sa. Și închipuiți-vă numai, un doctor care intră în spital și întreabă: „Ce-ați pățit?” Cei a căror boală se află într-o stare de început se simt rușinați să se arate că sunt bolnavi și vor răspunde: „Nimic!” Cei a căror boală a ajuns în starea cea mai grea, se vor mânia la o asemenea întrebare și nu vor răspunde numai „Nu-i nicio problemă cu noi!”, ci vor încerca să se mândrească cu sănătatea lor. Numai cei care sunt pe cale de vindecare vor ofta și vor răspunde doctorului: „E foarte rău! Ai milă și ne ajută!” Tertulian spune într-o omilie despre pocăința: „Dacă îți este frică să-ți mărturisești păcatele, privește focul iadului, pe care numai mărturisirea îl poate stinge.“
Atunci, cugetă la toate acestea; ascultă pilda lui Hristos și hotărăște tu cât este de potrivit. Dacă spui cu uimire „Această pildă nu mi se potrivește“, atunci înseamnă că suferi de boală cunoscută ca nedreptate. Dacă te împotrivești „Eu sunt drept; aceasta este pentru păcătoșii din jurul meu”, aceasta înseamnă că boala ta a ajuns a ajuns să fie foarte grea. Dar dacă te bați cu pumnul în piept și spui „Este adevărat; sunt bolnav și am nevoie de doctor”, aceasta înseamnă că ești pe calea vindecării. Atunci, nu te teme; te vei vindeca.
Doi oameni s-au suit la templu, ca să se roage: unul fariseu și celălalt vameș. Doi oameni, doi păcătoși, cu deosebirea că fariseul nu se vedea pe sine ca păcătos, în vreme ce vameșul se vedea păcătos. Fariseul făcea parte din clasa de sus din societatea vremii, iar vameșul făcea parte din clasa cea mai batjocorită.
Fariseul, stând așa, se ruga în sine: Dumnezeule, Îți mulțumesc că nu sunt ca ceilalți oameni, răpitori, nedrepți, adulteri, sau ca și acest vameș. Postesc de două ori pe săptămână, dau zeciuiala din toate câte câștig.
Fariseul stătea în partea de dinainte a bisericii, chiar în fața altarului, așa cum era obiceiul fariseilor să se ducă în față. Că fariseul stătea chiar în față, se vede din zicerea că vameșul stătea departe. Fariseul era atât de mândru și, desigur, se vedea pe sine întru toată dreptatea (adică în sănătatea lui duhovnicească), că el nu caută locul din față, numai în priveliștea oamenilor, ci și în priveliștea lui Dumnezeu și nu caută aceasta numai la mese și la întâlniri cu oamenii, ci și la rugăciune. Acest lucru este destul pentru a arăta cât de bolnav era fariseul de nedreptate și cum îl învârtoșa pe el aceasta.
De ce se zice: se ruga în sine? De ce nu cu glas? Pentru că Dumnezeu ascultă mai atent ce vorbește inima decât ce grăiesc buzele. Ceea ce crede și simte omul atunci când se roagă lui Dumnezeu este mai important pentru Dumnezeu decât cuvintele rostite doar cu limba. Limba poate fi înșelătoare, dar inima nu înșeală: ea arată omul așa cum este el- alb ori negru.
„Dumnezeule, Îți mulțumesc că nu sunt ca ceilalți oameni”. Un păcătos cutează să spună aceasta, în biserică, înaintea lui Dumnezeu! Ce este Biserica, dacă nu un loc unde bolnavii se întâlnesc cu doctorul lor? Cei bolnavi din pricina păcatului vin să-și mărturisească boala lui Dumnezeu Doctorul și să afle leacuri și vindecare de la El, Care este adevăratul Vindecător de toată durerea și slăbiciunea omului și Care este Dătător a toate lucrurile cele bune. Merg cei sănătoși la spital ca să se laude doctorului cu sănătatea lor? Dar acest fariseu nu a venit la biserică cu sufletul întreg și sănătos, ca să se laude cu sănătatea sa, ci ca un grav bolnav de nedreptate care, în delirul bolii sale, nici nu mai știe că este bolnav. Odinioară, pe când vizităm un spital de boli de minte, doctorul m-a dus în fața unui gard de sârmă, care împrejmuia clădirea cu bolnavii cei mai primejdioși. „Cum te simți?”, l-am întrebat. El mi-a răspuns îndată: „Cum crezi că mă simt printre toți nebunii ăștia?”
Iată ce spune fariseul: „Dumnezeule, Îți mulțumesc că nu sunt ca ceilalți oameni”. De fapt, el nu mulțumește lui Dumnezeu pentru aceasta, recunoscând că este lucrarea lui Dumnezeu faptul că el nu este că ceilalți oameni. Nu, cuvintele: „Dumnezeule, Îți mulțumesc …” nu sunt nimic mai mult decât o grăire, o zicere lingușitoare către Dumnezeu, ca Dumnezeu să-i asculte lăudăroșenia lui. Căci, din tot ceea ce spune, el nu mulțumește lui Dumnezeu pentru nimic; dimpotrivă, el hulește împotriva lui Dumnezeu, hulind împotriva întregii zidiri a lui Dumnezeu. El nu-I mulțumește lui Dumnezeu pentru nimic. Tot ceea ce spune el despre sine este arătat ca fiind numai lucrările lui, dobândite fără ajutorul lui Dumnezeu. El nu spune că nu este profitor, nedrept, desfrânat ori vameș, pentru că Dumnezeu l-a păzit de aceasta cu puterea Sa și cu mila Sa; ci spune numai că el este ceea ce este, după propria sa judecată: un om cu totul aparte, și atât de vrednic, că nu are pereche în toată lumea. Ca și aceasta – viețuirea sa cu cu totul aparte – el se ostenește și se nevoiește ca să rămână pe această treaptă înaltă, deasupra tuturor celorlalți oameni. Altfel spus: el postește de două ori pe săptămână și dă zeciuiala din toate câte câștigă. Ah, ce cale ușoară de mântuire și-a ales acest fariseu, mai ușoară decât cea mai ușoară cale de pierzare! Dintre toate poruncile pe care le-a dat Dumnezeu oamenilor prin Moise, el alege numai două dintre cele mai ușoare. Dar el nici măcar pe acestea două nu le-a împlinit cu adevărat, căci Dumnezeu nu a dat aceste două porunci pentru că avea El nevoie ca oamenii să postească și să dea zeciuiala din toate câte câștigau. Asta nu-I trebuie lui Dumnezeu câtuși de puțin. Dumnezeu nu a dat aceste porunci oamenilor nici ca să fie un scop în sine, ci- privind toate celelalte porunci- ca să aducă roadă de smerenie înaintea lui Dumnezeu, ascultare față de Dumnezeu și dragoste pentru Dumnezeu și pentru om. Pe scurt: să deștepte, să înmoaie și să lumineze inimile oamenilor. Totuși, fariseul a împlinit aceste două porunci fără să aibă un scop. El postea și dădea zeciuiala din toate câte câștiga, dar îi ura și îi disprețuia pe alții și era mândru înaintea lui Dumnezeu. Și astfel el a rămas pom fără roadă. Roadă nu stă în postire, ci în inimă; roadă nu stă într-o poruncă, ci în inimă. Toate poruncile și toate legile se afla în slujba inimii: ele încălzesc inima, luminează inima, udă inima, împrejmuiesc inima, o prășesc și o plantează- numai că rodul din câmpul inimii să se prindă, să crească și să se coacă. Toate lucrările cele bune sunt un mijloc și nu un scop, metoda și nu rodul. Scopul este inima, unde se afla rodul.
Și astfel, fariseul, prin rugăciunea sa, nu a dobândit scopul dorit: el nu și-a dat la iveală frumusețea sufletului său, ci urâciunea lui; el nu și-a dat la iveală sănătatea, ci boala sa. Hristos a dorit să arate aceasta, prin această pildă; nu numai în ceea ce-l privește pe acest fariseu, ci privitor la toți fariseii, care erau la vremea aceea puterea stăpânitoare peste poporul iudeu. Prin această pildă, Domnul a căutat să arate cucernicia răsucită și fariseismul mincinos, pentru care vă aflați în stare de cădere de-a lungul tuturor neamurilor de creștini, până în zilele noastre. Nu se află și astăzi printre noi oameni, care se roagă lui Dumnezeu întocmai ca acest fariseu? Nu sunt mulți dintre cei care își încep rugăciunea cu hula și cu cârteala împotriva aproapelui și sfârșesc cu mărire de sine? Nu sunt mulți care stau în fața lui Dumnezeu ca și cum ne-ar fi nouă datornic? Nu sunt mulți dintre noi care spun: „Dumnezeule, eu postesc, merg la biserică, îmi plătesc toate dările și dau bani la biserică; eu nu sunt ca alți oameni, ca profitorii și defăimătorii, ca necredincioșii și desfrânații, care mă supără pe mine rău? Ce faci Tu, Dumnezeule? De ce nu-i ucizi pe ei și de ce nu mă răsplătești pe mine pentru tot ceea ce fac eu pentru Tine? Nu vezi Tu, Doamne, curăția inimii mele și sănătatea sufletului meu?” Cu toate acestea, știți că „Dumnezeu nu vă poate înșela, și nici voi pe El”, așa cum a spus Fericitul Maxim. El a mai spus „Fiecare își face cruce, dar nu fiecare se roagă“. Fariseul este ca “Avraam prin barba sa, și ca Ham prin fapte”.
Astfel, ei vorbesc și Dumnezeu îi ascultă și îi trimite acasă goi, spunându-le: „Eu nu recunosc chipul pe care îl arătați voi, despre voi”. Și, la Judecata de Apoi, El le va spune: „Eu nu vă cunosc pe voi”, căci Dumnezeu nu-Și recunoaște prietenii după vorbele lor, ci după inimile lor; așa după cum nu prețuiește smochinul pentru frunzele lui, ci pentru roadă.
Dar iată cum ar trebui să se roage un om al rugăciunii:
Iar vameșul, departe stând, nu voia nici ochii să-și ridice către cer, ci-și bătea pieptul zicând: Dumnezeule, fii milostiv mie, păcătosului.
El stătea departe! Adevăratul om al rugăciunii nu se repede în față, în locul cel mai de vază din biserică. La ce ți-ar folosi aceasta? Dumnezeu îl vede la fel de bine dacă stă în spatele bisericii, ca și atunci când ar sta în față. Un adevărat om al rugăciunii se pocăiește întotdeauna cu adevărat. „Pocăința omului este sărbătorirea lui Dumnezeu”, spune Sfântul Efrem Șirul. El stă departe. El își simte nimicnicia în fața lui Dumnezeu și este plin de smerenie înaintea măreției lui Dumnezeu. Ioan Botezătorul, cel mai mare dintre bărbații născuți din femeie, era plin de frică la venirea lui Hristos, spunând: „Eu nu sunt vrednic să-I dezleg cureaua încălțămintelor” (cf. Marcu 1:7). Femeia păcătoasă I-a spălat picioarele lui Hristos, udându-le cu lacrimile ei. Iată, deci, că un om adevărat al rugăciunii are smerenie adâncă și este plin de bucurie dacă Dumnezeu îi îngăduie să se apropie de picioarele Sale.
El nu voia nici ochii să-și ridice către cer. De ce? Ochii sunt oglinda sufletului. Păcatele sufletești se pot citi în ochi. Nu vedeți că în fiecare zi, atunci când un om păcătuiește, coboară privirea înaintea oamenilor? Cum pot ochii păcătosului să nu se coboare înaintea lui Dumnezeu Atotvăzătorul? Doamne, fiecare păcat săvârșit înaintea oamenilor este săvârșit înaintea lui Dumnezeu și nu există niciun păcat pe fața pământului care să nu-L supere pe Dumnezeu. Un adevărat om al rugăciunii este conștient de aceasta și, pe lângă smerenie, mai are și multă rușine înaintea lui Dumnezeu. De aceea spune: el nu voia nici ochii să-și ridice către cer.
Ci își lovea pieptul. De ce? Ca să arate în felul acesta că trupul este mădularul păcătuirii omului. Poftele trupești duc omul la păcatele cele mai grele. Lăcomia dă naștere patimii, patima dă naștere mâniei și mânia uciderii. Gândurile repetate asupra celor ale trupului despart pe om de Dumnezeu, îl vlăguiesc și ucid biruința dumnezeiască care se află în om. De aceea vameșul se bate în piept la rugăciune, fiind conștient de păcatul său, de umilirea sa și de rușinea sa înaintea lui Dumnezeu. Dar de ce își bate mai ales pieptul și nu capul sau mâinile? Pentru că inima se află în piept și inima este izvorul atât al păcatului, cât și al faptelor celor bune. Chiar Domnul a spus: „Dar zicea că ceea ce iese din om, aceea spurcă pe om. Căci dinăuntru, din inima omului, ies cugetele cele rele, desfrânările, hoțiile, uciderile, adulterul, lăcomiile, vicleniile, înșelăciunea, nerușinarea, ochiul pizmaș, hula, trufia, ușurătatea.” (Marcu 7:20-23). De aceea vameșul se bate în piept.
Și a spus el: „Dumnezeule, fii milostiv mie, păcătosului!” El nu a pomenit nici de faptele sale cele bune, nici de cele rele. Dumnezeu le știe pe toate. Și Dumnezeu nu voiește înșiruire de fapte, ci pocăință smerită pentru toate. „Dumnezeule, fii milostiv mie, păcătosului!” Aceste cuvinte spun totul. Tu, Dumnezeule, ești Doctorul și eu sunt bolnavul. Numai întru puterile Tale stă vindecarea și numai singur Ție Îți aparțin eu. Tu ești Doctorul și milostivirea este leacul Tău. În zicerea: „Dumnezeule, fii milostiv mie, păcătosului!” e ca și cum el spune cu pocăință: „Doctore, dă-mi leacul mie, celui bolnav! Nimeni din toată lumea asta nu mă poate vindeca, decât numai Tu, O, Dumnezeule”. „Ție Unuia am greșit și rău înaintea Ta am făcut” (Psalm 50:5). Nu este nădejde pentru mine de la oameni, oricât de drepți ar fi ei, dacă nu mă ajuți Tu pe mine. Nimic nu mă mai poate ajuta pe mine: postirea mea, darea de zeciuială sau toate faptele mele cele bune, dacă milostivirea ta nu-mi unge rana ca o alifie. Lauda oamenilor nu-mi vindecă rana, ci mai rău se face. Tu, numai Tu singur îmi știi boala mea și numai Tu singur ai leacul ce-mi este mie de folos. La nimeni altul nu-mi este de folos să merg sau să mă rog. Dacă Tu mă îndepărtezi pe mine, lumea întreagă nu mă poate sprijini de la căderea în prăpastie. Tu, numai Tu singur poți, Doamne, dacă Tu vrei. O, Dumnezeule, iartă-mă și mântuiește-mă! „Dumnezeule, fii milostiv mie, păcătosului!”
Ce spune Domnul Iisus despre acest fel de rugăciune? „Zic vouă că acesta a coborât mai îndreptat la casa sa, decât acela”. Cui spune Domnul aceasta? Nouă tuturor, care credem despre noi că suntem drepți. Vameșul este cel care coboară la casa sa mai îndreptat, nu fariseul. Omul care își mărturisește păcatele sale cu smerenie, merge acasă mai îndreptat, și nu cârtitorul cel mândru. Cel care se pocăiește și se rușinează este mai îndreptat, iar nu omul cel înfumurat, mândru, obraznic. Doctorul are milostivire și vindecă pe omul bolnav care își recunoaște boala și caută vindecare, și îl trimite gol pe cel care vine la Doctor ca să se fălească cu sănătatea sa.
Apoi Domnul sfârșește minunata Sa pilda cu această învățătură: „Fiindcă oricine se înalță pe sine se va smeri, iar cel ce se smerește pe sine se va înălța”. Cine se înalță pe sine și cine se smerește pe sine? Nimeni nu se poate înălța singur nici măcar un pic, dacă Dumnezeu nu-l ridică. Dar aici se vorbește despre cel care crede că se înalță, năpustindu-se către locul cel dintâi, atât înaintea oamenilor, cât și a lui Dumnezeu; despre cel care se laudă cu lucrările sale cele bune; cel care se semețește înaintea lui Dumnezeu și care, hulind și defăimând, îi umilește pe alții, ca el să pară mai mare. În felul acesta, cei care cred că se înalță pe sine, de fapt, se înjosesc. Fiindcă, oricât de mare s-ar vedea în ochii săi și chiar în ochii oamenilor, el este cu mult mai mic în ochii lui Dumnezeu. Dumnezeu va rușina un asemenea om și îl va face să simtă într-o zi umilirea pe care a pricinuit-o altora. „Până când omul nu se smerește, el nu va primi nicio răsplată pentru faptele sale. Răsplata nu se dă pentru fapte, ci pentru smerenie”, spune Isaac Sirul (Tratat mistic, 34).
Dar cine se umilește pe sine? Aceasta nu face omul care încearcă să pară mai mic decât este, ci cel care nu-și vede micimea din pricina păcatului. Cu adevărat, chiar dacă vrea, omul nu se poate coborî pe sine mai jos decât îl coboară păcatul. Dumnezeu nu caută la noi altă umilire decât sensul și recunoașterea păcătoșeniei. Pentru omul care își dă seama și recunoaște prăpastia în care l-a aruncat păcatul, nu este cu putință să coboare mai jos. Păcatul întotdeauna ne poate arunca în prăpastia pieirii, care este mai adâncă decât ne putem închipui. Sfântul Macarie cel Mare spune: „Omul smerit nu cade niciodată. Aflându-se deja mai jos decât ceilalți, unde mai poate cădea? Semeția este mare umilire, dar umilirea este o mare înălțare, cinste și demnitate”. (Omilia 19).
Pe scurt: omul care face precum vameșul este înălțat. Cel dintâi (fariseul) nu se poate vindeca, pentru că el nu poate vedea că este bolnav; cel de al doilea (vameșul) este bolnavul care se află pe calea vindecării, pentru că el și-a recunoscut boala, s-a așezat sub ascultarea Domnului și a luat leacul. Cel dintâi este ca și copacul acela neted, înalt, care este putred pe dinăuntru și nu este de folos gospodarului; cel de-al doilea este ca și copacul acela cioturos și urât, pe care îl prelucrează gospodarul, face bârnă pentru acoperiș și îl duce în casă.
Să Se milostivească Dumnezeu de toți păcătoșii care-și plâng păcatele și să-i vindece de boala cea păcătoasă pe toți cei care se roagă Lui cu frică și cu cutremur, slăvindu-L ca pe Tatăl cel milostiv și pe Unul-Născut Fiul Său și pe Sfântul Duh- Treimea cea deoființă și nedespărțită, acum și pururea și-n vecii vecilor. Amin.