Cum i-au folosit bogatului averea și viața cea desfătată, vremelnică și prea scurtă? Căci întrucât n-a fost milostiv, s-a dus în munca cea veșnică, înfricoșată și prea greu de suferit. Și aceasta nu pentru că a fost bogat, deoarece averea „agonisită cu dreptate” este „dată omului de Dumnezeu” (Psalmi 131, 14-15; Facere 24, 35), ci reaua întrebuințare a averii și nemilostivirea l-au dus pe el în munca cea veșnică. Deci nu bogăția este pricina pierzării omului, ci întrebuințarea ei, ca urmare a voinței libere pe care o are omul de la crearea sa.
„Bogăția de ar curge, nu vă lipiți inima de ea” (Psalmi 61, 10)
Un tânăr oarecare s-a apropiat de Mântuitorul, a îngenuncheat înaintea Lui și I-a zis: „Învățătorule bun, ce voi face ca să dobândesc viața cea veșnică?” (Luca 18, 18).
Vedeți, fraților, că acest tânăr a venit cu mare evlavie înaintea Mântuitorului nostru Iisus Hristos să-I ceară un sfat: cum ar putea să intre în viața cea veșnică. Mântuitorul i-a arătat că pentru a intra în viața veșnică trebuie să păzească poruncile date de Dumnezeu lui Moise. Tânărul a zis că toate le-a păzit din tinerețile sale. Auzind Mântuitorul aceste cuvinte, a spus: „Încă una îți lipsește. Vinde toate câte ai și le împarte săracilor și vei avea comoară în ceruri și vino de-mi urmează Mie” (Luca 18, 22).
Prin aceste cuvinte Mântuitorul i-a arătat calea cea înaltă a desăvârșirii care este mai presus de poruncile Legii Vechi. Cu alte cuvinte Mântuitorul i-a spus: „Dacă vrei să intri în viață, păzește poruncile cele date de Dumnezeu lui Moise. Iar dacă voiești să fii desăvârșit mergi, vinde-ți averile tale și le dă săracilor și vino de urmează Mie. Iar el auzind acestea, s-a dus întristat că avea avere multă” (Luca 18, 23). Vedeți cât de mare piedică în calea mântuirii, și mai ales a desăvârșirii, este averea pentru acela care o iubește și își lipește inima de ea? Vedeți pentru care pricină Mântuitorul a zis: „Căci cu anevoie va intra bogatul în Împărăția Cerului” (Matei 19, 23) și că „mai lesne este să treacă funia corăbiei prin urechile acului, decât bogatul să intre în Împărăția lui Dumnezeu?” (Luca 18, 25).
Dar să ne punem o întrebare: Oare toți bogații vor merge în iad? Nu, cu adevărat nu. La Dumnezeu este cu putință să mântuiască și pe cei bogați, care vor avea bunăvoință a-și chivernisi averea lor spre binele tuturor după plăcerea lui Dumnezeu, fără a-și lipi inima de bogățiile veacului de acum. Auzi ce zice dumnezeiasca Scriptură despre Avraam: „Iar Avraam era bogat foarte cu dobitoace și cu argint și cu aur” (Facere 13, 2). Dar cine a plăcut în fața lui Dumnezeu mai mult ca Avraam? Și cine a fost mai binecuvântat de Dumnezeu decât el? Căci nimic nu l-a împiedicat să dea ascultare lui Dumnezeu, ajungând chiar să aducă jertfă lui Dumnezeu pe singurul său fiu, Isaac (Facere 22, 2-18).
Să auzim încă și de bogățiile lui Iov pe care le arată Sfânta Scriptură, zicând: „Și erau vitele lui Iov șapte mii de cămile, perechi de boi cinci sute și cinci sute de asine ce pășteau în munte și slugi multe foarte” (Iov 1, 3). Dar să auzim și ce zice Dumnezeu despre Iov către diavolul: „Socotit-ai în cugetul tău despre robul Meu? Că nu este asemenea lui din cei de pe pământ, fără cusur, drept și temător de Dumnezeu, care să se ferească de ce este rău?” (Iov 1, 8). Așadar, frații mei, bogați au fost pe pământ și Avraam și Iov, dar foarte drepți și temători de Dumnezeu și nu legați cu inima de averile pe care le aveau. Ca să dovedim acest lucru, este bine să auzim ce a zis dreptul Iov când a pierdut toate averile sale: „Gol am ieșit din pântecele maicii mele, gol mă voi întoarce. Domnul a dat, Domnul a luat; fie numele Domnului binecuvântat” (Iov 1, 21).
Cât de mare lucru este necredința noastră, fraților. Atunci când ni se întâmplă o mică pagubă, plângem, ne întristăm și cădem în mâhnire și deznădejde. Iar dreptul Iov, după pierderea atâtor cârduri de vite și a copiilor, n-a zis nici un cuvânt rău împotriva lui Dumnezeu, ci pentru toate mulțumea lui Dumnezeu. Așadar, nu bogăția este pricină de pierzare a celui bogat, ci lipirea inimii sale de avere, nemilostivirea și reaua întrebuințare a bogăției sale îl duc la pierzare. Fericit este cel ce va face cele spuse de marele Apostol Pavel: „Să fie acum cei ce au averi, ca și cum nu le-ar avea și cei ce au femei, ca și cum nu le-ar avea și cei ce se folosesc de lumea aceasta ca și cum nu s-ar folosi de ea. Că chipul lumii acesteia trece” (I Corinteni 7, 29-31).
Să auzim și pe Solomon cel preaînțelept și preabogat ce zice în privința averilor sale: „Mărit-am lucrurile mele, zidit-am case, săditu-mi-am vii, făcutu-mi-am grădini și livezi și mi-am sădit în ele tot felul de pomi roditori; făcutu-mi-am iazuri ca să pot uda din ele o dumbravă unde creșteau copacii. Avut-am slugi și slujnice și am avut feciori născuți în casă. Avut-am cirezi și turme multe, mai mult decât toți cei ce au fost mai înainte de mine în Ierusalim”... (Ecclesiastul 2, 4-7) „Și am căutat spre toate lucrurile mele și spre toată truda mea cu care m-am ostenit a face și iată toate sunt deșărtăciuni și vânare de vânt și nimic nu este prisosire sub soare” (Ecclesiastul 2, 11). „Și am urât viața, că vicleană este asupra mea fapta cea făcută sub soare că toate sunt deșertăciune și vânare de vânt” (Ecclesiastul 2, 17). Apoi filosofând despre moarte a zis: „Precum am ieșit din pântecele maicii mele, gol mă voi întoarce în pământ și precum am venit așa mă voi duce și nimic nu voi lua din agoniseala mea ca să duc în mâna mea” (Ecclesiastul 5, 14).
Iubiți credincioși,
Dacă din toate câte avem, vom face milostenie la săraci și vom urma lui Hristos cu viață curată, cu post, cu rugăciune, cu înfrânare, cu priveghere și cu toată lucrarea faptelor celor bune, ne vom face comoară în ceruri „unde furii nu o sapă și rugina și molima nu o strică” precum a zis Domnul și Mântuitorul nostru Iisus Hristos (Matei 6, 19). Ați auzit în Sfânta Evanghelie de bogatul cel nemilostiv, care se chinuia în flăcările iadului și care a cerut lui Avraam să trimită pe Lazăr să-i aducă un vârf de deget înmuiat în apă ca să-i răcorească limba sa în focul iadului; și a auzit pe Avraam, zicându-i: „Fiule, adu-ți aminte că ai luat cele bune în viața ta, asemenea și Lazăr, cele rele, iar acum el se bucură și tu te chinuiești. Și nici o mângâiere sau ajutor n-a dobândit” (Luca 16, 24-25).
Ce i-au folosit bogatului averea și viața cea desfătată, vremelnică și prea scurtă? Căci întrucât n-a fost milostiv, s-a dus în munca cea veșnică, înfricoșată și prea greu de suferit. Și aceasta nu pentru că a fost bogat, deoarece averea „agonisită cu dreptate" este „dată omului de Dumnezeu" (Psalmi 131, 14-15; Facere 24, 35), ci reaua întrebuințare a averii și nemilostivirea l-au dus pe el în munca cea veșnică. Deci nu bogăția este pricina pierzării omului, ci întrebuințarea ei, ca urmare a voinței libere pe care o are omul de la crearea sa.
Iubiți credincioși,
Cine poate să spună îndeajuns câtă dreptate are Dumnezeu când ne poruncește în porunca întâia din Decalog: „Să-L iubim cu toată inima noastră cu tot sufletul nostru și cu tot cugetul nostrum” (Matei 22, 37; Deuteronom 6, 5). El ne-a dat viață, minte, simțiri și tot ce avem. Pe acestea să le punem în slujba lui Dumnezeu, folosindu-le spre cele bune și nu spre păcat. Cum putem da chipul nostru lui Dumnezeu? Privind zidirile Lui, slăvindu-L neîncetat, și depărtând ochii noștri de la orice sminteli și deșertăciuni. Domnul ne-a dat mâinile. Pe acestea se cuvine să le punem în slujba Lui, nu a diavolului, întinzându-le la furturi și desfrânări, ci la faptele cele bune și mai ales la rugăciune și la milostenie. El ne-a dat urechi. Pe acestea Lui să le dăm, ascultând cele sfinte, iar nu cântece de desfrânare, nici vorbe rele de ocară. El ne-a dat gură, dar să nu vorbească nimic din cele ce nu plac lui Dumnezeu, ci să cânte psalmi și laude și cântări dumnezeiești.
Dumnezeu ne-a făcut picioare, nu să alergăm cu ele pe calea pierzării, ci spre lucrarea celor bune. Ne-a făcut pântece, nu ca să-l îmbuibăm cu nesațiu, ci să-l hrănim cu măsură și cu înfrânare. Dumnezeu a pus iubire între soți spre facerea de copii, iar nu spre desfrânare. Ne-a dat minte spre a-L lăuda, iar nu spre hule sau alte fărădelegi a cugeta. Ne-a dat bani spre a-i întrebuința cum se cuvine. Ne-a dat sănătate și putere spre a face cele bune spre slava lui Dumnezeu și, în sfârșit, toate câte avem de la El, ni le-a dat să le folosim spre binele nostru și spre slava lui Dumnezeu (Sfântul Ioan Gură de Aur, Împărțire de grâu, op. cit., p. 397-398).
Deci, frații mei, nu se cuvine a iubi mai mult cele pământești, decât pe Făcătorul și Dumnezeul nostru, Care ni le-a dat pe toate. Iar dacă noi lăsăm iubirea Celui ce ne-a făcut și ne-a dat toate, câtă nedreptate facem, iubind averile și desfătările veacului de acum și uitând noianul de binefaceri ale Ziditorului nostru? Dacă Dumnezeu lasă bogați și săraci printre oameni (Psalmi 74, 7; Pilde 22, 2), apoi pe cine trebuie să iubim mai mult? Averea sau pe Cel ce ne-a dat-o? Știm că bogăția este vremelnică (Pilde 27, 24). Bogăția noastră este nestatornică (Psalmi 38, 10), și trecătoare (Pilde 13, 7). Apoi cât de mare păcat fac cei ce iubesc cele vremelnice și trecătoare mai mult decât pe Dumnezeu cel Preaveșnic, Care ne-a dăruit toate?
Citim într-o carte că împăratul Alexandru Macedon, după ce a cucerit atâtea țări și împărății, ajungând la moarte, a lăsat testament să-i facă la sicriul lui două guri și pe acolo săi scoată mâinile, dar să i le lase goale. Întrebat de ce dorește să-l îngroape cu mâinile goale și să fie scoase afară din sicriu, el le-a zis: „vreau să arăt la toți împărații și regii pământului care vor veni după mine să nu-și lipească inima de nimic din această lume. Că toate câte avem aici rămân și noi plecăm la veșnicie cu mâinile goale și luăm cu noi numai ce am făcut în această viață, bune sau rele!" Cu adevărat, mare filosofie a arătat Alexandru Macedon prin această pildă a sa care nu trebuie uitată de noi cei de pe pământ.
Iată și o istorioară adevărată:
Mergând un monah pentru o trebuință la Constantinopol, a intrat într-o biserică. Tot atunci a intrat în biserică un iubitor de Hristos, și văzând pe călugărul străin s-a închinat cu multă dragoste și cucernicie și a început a-l întreba cele despre mântuirea sufletului. Iar călugărul i-a zis: „Cel ce rânduiește bine cele pământești, i se dăruiesc și cele cerești". A zis acela: „Bine ai zis, părinte". Fericit este acel ce își aruncă toată nădejdea sa spre Dumnezeu.
Apoi i-a povestit lui, zicând așa: „Eu am fost, zice, fiu al oarecăruia din cei slăviți în lume, însă tatăl meu era milostiv și dădea mult la săraci. Într-una din zile m-a chemat și mi-a arătat toate averile sale și mi-a zis: «Fiule, ce îți este mai de folos? Să-ți dau ție averile acestea, sau pe Hristos?» Iar eu, luând aminte la cele ce grăia, am zis: «Mai bine să-mi lași mie pe Hristos. Pentru că aceste averi astăzi sunt și mâine se duc și trec». După ce a auzit aceste cuvinte de la mine, a început a împărți, încât când a murit la puțină avere a mai rămas și eu am rămas sărac și cu smerenie umblam având nădejdea mea numai spre Hristos, Căruia mă lăsase pe mine.”
Iubiți credincioși,
Când tânărul bogat din Evanghelia de astăzi a răspuns Mântuitorului că „Toate poruncile le-am păzit din tinerețile mele” (Luca 18, 21), a adăugat și aceste cuvinte: „Ce îmi mai lipsește?” Iar Fiul lui Dumnezeu i-a zis: „dacă voiești să fii desăvârșit, du-te, vinde averea ta și o împarte săracilor și vei avea comoară în cer; apoi vino și urmează Mie. Auzind cuvântul acesta, tânărul a plecat întristat, căci avea multe avuții” (Matei 19, 20-22).
Deși păzea cu sfințenie poruncile Legii Vechi, tânărul nu era pregătit să urmeze lui Hristos, căci era lipit cu inima de averile sale și nu voia să miluiască pe săraci. Or, Mântuitorul îl chema la desăvârșire, prin renunțarea la averile pământești și agonisirea altor averi, cele duhovnicești. Căci bogăția cea mai mare a creștinilor este păstrarea cu sfințenie a dreptei credințe ortodoxe. Bogăția cea nemuritoare a noastră, a creștinilor, este sfânta rugăciune făcută cu post și cu milostenie.
Bogăția duhovnicească a creștinilor este împlinirea cu sfințenie a poruncilor Sfintei Evanghelii, trăirea în desăvârșită dragoste, iertarea vrăjmașilor, participarea regulată la slujbele bisericii, ascultarea cu evlavie a Sfintei Liturghii în sărbători, deasa spovedanie și împărtășania cu Trupul și Sângele Domnului. Apoi nașterea de copii, înfrânarea de la orice fel de păcate trupești, blândețea, smerenia și toate celelalte fapte bune. Acestea sunt averea și lauda și cununa creștinilor care ne asigură mântuirea sufletului. Iar nu agonisirea de averi, de bani și cinste trecătoare pe pământ, care ne îndepărtează de Dumnezeu și ne aruncă în grele păcate și în osândă veșnică.
Să renunțăm la averile de prisos și nefolositoare care aduc atâta tulburare și robesc inimile slabe și să ne lipim cu inima de Hristos. Să urmăm cu statornicie părinților noștri evlavioși și iubitori de Dumnezeu, care erau săraci de averi, dar bogați și tari în credință, în rugăciune și în milostenie. Să iubim pe săraci, pe bătrâni, pe copii și pe văduve și să-i ajutăm cu ce putem, că aceia nu au sprijin de nicăieri. Și să nu uităm ce spune psalmistul; „Temeți-vă de Domnul toți Sfinții Lui, că n-au lipsă cei ce se tem de El” (Psalmi 33, 9).
Să ne îmbogățim duhovnicește în Hristos, adică să părăsim păcatele și să adunăm cât mai multe fapte bune. Acestea sunt averea noastră, nădejdea mântuirii noastre, bucuria noastră în Hristos. Să-l rugăm pe Mântuitorul și Fiul lui Dumnezeu să ne îmbogățească în cele cerești, ca să putem cânta cu psalmistul David: „Bogații au sărăcit și au flămânzit, iar cei ce-L caută pe Domnul, nu se vor lipsi de tot binele” (Psalmi 33, 10). Amin.
„Bogăția de ar curge, nu vă lipiți inima de ea” (Psalmi 61, 10)
Un tânăr oarecare s-a apropiat de Mântuitorul, a îngenuncheat înaintea Lui și I-a zis: „Învățătorule bun, ce voi face ca să dobândesc viața cea veșnică?” (Luca 18, 18).
Vedeți, fraților, că acest tânăr a venit cu mare evlavie înaintea Mântuitorului nostru Iisus Hristos să-I ceară un sfat: cum ar putea să intre în viața cea veșnică. Mântuitorul i-a arătat că pentru a intra în viața veșnică trebuie să păzească poruncile date de Dumnezeu lui Moise. Tânărul a zis că toate le-a păzit din tinerețile sale. Auzind Mântuitorul aceste cuvinte, a spus: „Încă una îți lipsește. Vinde toate câte ai și le împarte săracilor și vei avea comoară în ceruri și vino de-mi urmează Mie” (Luca 18, 22).
Prin aceste cuvinte Mântuitorul i-a arătat calea cea înaltă a desăvârșirii care este mai presus de poruncile Legii Vechi. Cu alte cuvinte Mântuitorul i-a spus: „Dacă vrei să intri în viață, păzește poruncile cele date de Dumnezeu lui Moise. Iar dacă voiești să fii desăvârșit mergi, vinde-ți averile tale și le dă săracilor și vino de urmează Mie. Iar el auzind acestea, s-a dus întristat că avea avere multă” (Luca 18, 23). Vedeți cât de mare piedică în calea mântuirii, și mai ales a desăvârșirii, este averea pentru acela care o iubește și își lipește inima de ea? Vedeți pentru care pricină Mântuitorul a zis: „Căci cu anevoie va intra bogatul în Împărăția Cerului” (Matei 19, 23) și că „mai lesne este să treacă funia corăbiei prin urechile acului, decât bogatul să intre în Împărăția lui Dumnezeu?” (Luca 18, 25).
Dar să ne punem o întrebare: Oare toți bogații vor merge în iad? Nu, cu adevărat nu. La Dumnezeu este cu putință să mântuiască și pe cei bogați, care vor avea bunăvoință a-și chivernisi averea lor spre binele tuturor după plăcerea lui Dumnezeu, fără a-și lipi inima de bogățiile veacului de acum. Auzi ce zice dumnezeiasca Scriptură despre Avraam: „Iar Avraam era bogat foarte cu dobitoace și cu argint și cu aur” (Facere 13, 2). Dar cine a plăcut în fața lui Dumnezeu mai mult ca Avraam? Și cine a fost mai binecuvântat de Dumnezeu decât el? Căci nimic nu l-a împiedicat să dea ascultare lui Dumnezeu, ajungând chiar să aducă jertfă lui Dumnezeu pe singurul său fiu, Isaac (Facere 22, 2-18).
Să auzim încă și de bogățiile lui Iov pe care le arată Sfânta Scriptură, zicând: „Și erau vitele lui Iov șapte mii de cămile, perechi de boi cinci sute și cinci sute de asine ce pășteau în munte și slugi multe foarte” (Iov 1, 3). Dar să auzim și ce zice Dumnezeu despre Iov către diavolul: „Socotit-ai în cugetul tău despre robul Meu? Că nu este asemenea lui din cei de pe pământ, fără cusur, drept și temător de Dumnezeu, care să se ferească de ce este rău?” (Iov 1, 8). Așadar, frații mei, bogați au fost pe pământ și Avraam și Iov, dar foarte drepți și temători de Dumnezeu și nu legați cu inima de averile pe care le aveau. Ca să dovedim acest lucru, este bine să auzim ce a zis dreptul Iov când a pierdut toate averile sale: „Gol am ieșit din pântecele maicii mele, gol mă voi întoarce. Domnul a dat, Domnul a luat; fie numele Domnului binecuvântat” (Iov 1, 21).
Cât de mare lucru este necredința noastră, fraților. Atunci când ni se întâmplă o mică pagubă, plângem, ne întristăm și cădem în mâhnire și deznădejde. Iar dreptul Iov, după pierderea atâtor cârduri de vite și a copiilor, n-a zis nici un cuvânt rău împotriva lui Dumnezeu, ci pentru toate mulțumea lui Dumnezeu. Așadar, nu bogăția este pricină de pierzare a celui bogat, ci lipirea inimii sale de avere, nemilostivirea și reaua întrebuințare a bogăției sale îl duc la pierzare. Fericit este cel ce va face cele spuse de marele Apostol Pavel: „Să fie acum cei ce au averi, ca și cum nu le-ar avea și cei ce au femei, ca și cum nu le-ar avea și cei ce se folosesc de lumea aceasta ca și cum nu s-ar folosi de ea. Că chipul lumii acesteia trece” (I Corinteni 7, 29-31).
Să auzim și pe Solomon cel preaînțelept și preabogat ce zice în privința averilor sale: „Mărit-am lucrurile mele, zidit-am case, săditu-mi-am vii, făcutu-mi-am grădini și livezi și mi-am sădit în ele tot felul de pomi roditori; făcutu-mi-am iazuri ca să pot uda din ele o dumbravă unde creșteau copacii. Avut-am slugi și slujnice și am avut feciori născuți în casă. Avut-am cirezi și turme multe, mai mult decât toți cei ce au fost mai înainte de mine în Ierusalim”... (Ecclesiastul 2, 4-7) „Și am căutat spre toate lucrurile mele și spre toată truda mea cu care m-am ostenit a face și iată toate sunt deșărtăciuni și vânare de vânt și nimic nu este prisosire sub soare” (Ecclesiastul 2, 11). „Și am urât viața, că vicleană este asupra mea fapta cea făcută sub soare că toate sunt deșertăciune și vânare de vânt” (Ecclesiastul 2, 17). Apoi filosofând despre moarte a zis: „Precum am ieșit din pântecele maicii mele, gol mă voi întoarce în pământ și precum am venit așa mă voi duce și nimic nu voi lua din agoniseala mea ca să duc în mâna mea” (Ecclesiastul 5, 14).
Iubiți credincioși,
Dacă din toate câte avem, vom face milostenie la săraci și vom urma lui Hristos cu viață curată, cu post, cu rugăciune, cu înfrânare, cu priveghere și cu toată lucrarea faptelor celor bune, ne vom face comoară în ceruri „unde furii nu o sapă și rugina și molima nu o strică” precum a zis Domnul și Mântuitorul nostru Iisus Hristos (Matei 6, 19). Ați auzit în Sfânta Evanghelie de bogatul cel nemilostiv, care se chinuia în flăcările iadului și care a cerut lui Avraam să trimită pe Lazăr să-i aducă un vârf de deget înmuiat în apă ca să-i răcorească limba sa în focul iadului; și a auzit pe Avraam, zicându-i: „Fiule, adu-ți aminte că ai luat cele bune în viața ta, asemenea și Lazăr, cele rele, iar acum el se bucură și tu te chinuiești. Și nici o mângâiere sau ajutor n-a dobândit” (Luca 16, 24-25).
Ce i-au folosit bogatului averea și viața cea desfătată, vremelnică și prea scurtă? Căci întrucât n-a fost milostiv, s-a dus în munca cea veșnică, înfricoșată și prea greu de suferit. Și aceasta nu pentru că a fost bogat, deoarece averea „agonisită cu dreptate" este „dată omului de Dumnezeu" (Psalmi 131, 14-15; Facere 24, 35), ci reaua întrebuințare a averii și nemilostivirea l-au dus pe el în munca cea veșnică. Deci nu bogăția este pricina pierzării omului, ci întrebuințarea ei, ca urmare a voinței libere pe care o are omul de la crearea sa.
Iubiți credincioși,
Cine poate să spună îndeajuns câtă dreptate are Dumnezeu când ne poruncește în porunca întâia din Decalog: „Să-L iubim cu toată inima noastră cu tot sufletul nostru și cu tot cugetul nostrum” (Matei 22, 37; Deuteronom 6, 5). El ne-a dat viață, minte, simțiri și tot ce avem. Pe acestea să le punem în slujba lui Dumnezeu, folosindu-le spre cele bune și nu spre păcat. Cum putem da chipul nostru lui Dumnezeu? Privind zidirile Lui, slăvindu-L neîncetat, și depărtând ochii noștri de la orice sminteli și deșertăciuni. Domnul ne-a dat mâinile. Pe acestea se cuvine să le punem în slujba Lui, nu a diavolului, întinzându-le la furturi și desfrânări, ci la faptele cele bune și mai ales la rugăciune și la milostenie. El ne-a dat urechi. Pe acestea Lui să le dăm, ascultând cele sfinte, iar nu cântece de desfrânare, nici vorbe rele de ocară. El ne-a dat gură, dar să nu vorbească nimic din cele ce nu plac lui Dumnezeu, ci să cânte psalmi și laude și cântări dumnezeiești.
Dumnezeu ne-a făcut picioare, nu să alergăm cu ele pe calea pierzării, ci spre lucrarea celor bune. Ne-a făcut pântece, nu ca să-l îmbuibăm cu nesațiu, ci să-l hrănim cu măsură și cu înfrânare. Dumnezeu a pus iubire între soți spre facerea de copii, iar nu spre desfrânare. Ne-a dat minte spre a-L lăuda, iar nu spre hule sau alte fărădelegi a cugeta. Ne-a dat bani spre a-i întrebuința cum se cuvine. Ne-a dat sănătate și putere spre a face cele bune spre slava lui Dumnezeu și, în sfârșit, toate câte avem de la El, ni le-a dat să le folosim spre binele nostru și spre slava lui Dumnezeu (Sfântul Ioan Gură de Aur, Împărțire de grâu, op. cit., p. 397-398).
Deci, frații mei, nu se cuvine a iubi mai mult cele pământești, decât pe Făcătorul și Dumnezeul nostru, Care ni le-a dat pe toate. Iar dacă noi lăsăm iubirea Celui ce ne-a făcut și ne-a dat toate, câtă nedreptate facem, iubind averile și desfătările veacului de acum și uitând noianul de binefaceri ale Ziditorului nostru? Dacă Dumnezeu lasă bogați și săraci printre oameni (Psalmi 74, 7; Pilde 22, 2), apoi pe cine trebuie să iubim mai mult? Averea sau pe Cel ce ne-a dat-o? Știm că bogăția este vremelnică (Pilde 27, 24). Bogăția noastră este nestatornică (Psalmi 38, 10), și trecătoare (Pilde 13, 7). Apoi cât de mare păcat fac cei ce iubesc cele vremelnice și trecătoare mai mult decât pe Dumnezeu cel Preaveșnic, Care ne-a dăruit toate?
Citim într-o carte că împăratul Alexandru Macedon, după ce a cucerit atâtea țări și împărății, ajungând la moarte, a lăsat testament să-i facă la sicriul lui două guri și pe acolo săi scoată mâinile, dar să i le lase goale. Întrebat de ce dorește să-l îngroape cu mâinile goale și să fie scoase afară din sicriu, el le-a zis: „vreau să arăt la toți împărații și regii pământului care vor veni după mine să nu-și lipească inima de nimic din această lume. Că toate câte avem aici rămân și noi plecăm la veșnicie cu mâinile goale și luăm cu noi numai ce am făcut în această viață, bune sau rele!" Cu adevărat, mare filosofie a arătat Alexandru Macedon prin această pildă a sa care nu trebuie uitată de noi cei de pe pământ.
Iată și o istorioară adevărată:
Mergând un monah pentru o trebuință la Constantinopol, a intrat într-o biserică. Tot atunci a intrat în biserică un iubitor de Hristos, și văzând pe călugărul străin s-a închinat cu multă dragoste și cucernicie și a început a-l întreba cele despre mântuirea sufletului. Iar călugărul i-a zis: „Cel ce rânduiește bine cele pământești, i se dăruiesc și cele cerești". A zis acela: „Bine ai zis, părinte". Fericit este acel ce își aruncă toată nădejdea sa spre Dumnezeu.
Apoi i-a povestit lui, zicând așa: „Eu am fost, zice, fiu al oarecăruia din cei slăviți în lume, însă tatăl meu era milostiv și dădea mult la săraci. Într-una din zile m-a chemat și mi-a arătat toate averile sale și mi-a zis: «Fiule, ce îți este mai de folos? Să-ți dau ție averile acestea, sau pe Hristos?» Iar eu, luând aminte la cele ce grăia, am zis: «Mai bine să-mi lași mie pe Hristos. Pentru că aceste averi astăzi sunt și mâine se duc și trec». După ce a auzit aceste cuvinte de la mine, a început a împărți, încât când a murit la puțină avere a mai rămas și eu am rămas sărac și cu smerenie umblam având nădejdea mea numai spre Hristos, Căruia mă lăsase pe mine.”
Iubiți credincioși,
Când tânărul bogat din Evanghelia de astăzi a răspuns Mântuitorului că „Toate poruncile le-am păzit din tinerețile mele” (Luca 18, 21), a adăugat și aceste cuvinte: „Ce îmi mai lipsește?” Iar Fiul lui Dumnezeu i-a zis: „dacă voiești să fii desăvârșit, du-te, vinde averea ta și o împarte săracilor și vei avea comoară în cer; apoi vino și urmează Mie. Auzind cuvântul acesta, tânărul a plecat întristat, căci avea multe avuții” (Matei 19, 20-22).
Deși păzea cu sfințenie poruncile Legii Vechi, tânărul nu era pregătit să urmeze lui Hristos, căci era lipit cu inima de averile sale și nu voia să miluiască pe săraci. Or, Mântuitorul îl chema la desăvârșire, prin renunțarea la averile pământești și agonisirea altor averi, cele duhovnicești. Căci bogăția cea mai mare a creștinilor este păstrarea cu sfințenie a dreptei credințe ortodoxe. Bogăția cea nemuritoare a noastră, a creștinilor, este sfânta rugăciune făcută cu post și cu milostenie.
Bogăția duhovnicească a creștinilor este împlinirea cu sfințenie a poruncilor Sfintei Evanghelii, trăirea în desăvârșită dragoste, iertarea vrăjmașilor, participarea regulată la slujbele bisericii, ascultarea cu evlavie a Sfintei Liturghii în sărbători, deasa spovedanie și împărtășania cu Trupul și Sângele Domnului. Apoi nașterea de copii, înfrânarea de la orice fel de păcate trupești, blândețea, smerenia și toate celelalte fapte bune. Acestea sunt averea și lauda și cununa creștinilor care ne asigură mântuirea sufletului. Iar nu agonisirea de averi, de bani și cinste trecătoare pe pământ, care ne îndepărtează de Dumnezeu și ne aruncă în grele păcate și în osândă veșnică.
Să renunțăm la averile de prisos și nefolositoare care aduc atâta tulburare și robesc inimile slabe și să ne lipim cu inima de Hristos. Să urmăm cu statornicie părinților noștri evlavioși și iubitori de Dumnezeu, care erau săraci de averi, dar bogați și tari în credință, în rugăciune și în milostenie. Să iubim pe săraci, pe bătrâni, pe copii și pe văduve și să-i ajutăm cu ce putem, că aceia nu au sprijin de nicăieri. Și să nu uităm ce spune psalmistul; „Temeți-vă de Domnul toți Sfinții Lui, că n-au lipsă cei ce se tem de El” (Psalmi 33, 9).
Să ne îmbogățim duhovnicește în Hristos, adică să părăsim păcatele și să adunăm cât mai multe fapte bune. Acestea sunt averea noastră, nădejdea mântuirii noastre, bucuria noastră în Hristos. Să-l rugăm pe Mântuitorul și Fiul lui Dumnezeu să ne îmbogățească în cele cerești, ca să putem cânta cu psalmistul David: „Bogații au sărăcit și au flămânzit, iar cei ce-L caută pe Domnul, nu se vor lipsi de tot binele” (Psalmi 33, 10). Amin.
Sau direct în conturile Media Root de la Banca Transilvania:
Autentifică-te sau înregistrează-te pentru a trimite comentarii.
Închipuiți-vă un vapor falnic izbindu-se de o stâncă în mijlocul oceanului și începând să se scufunde.
Ce vor face cei de pe punte?
Unul se apucă de catarg și caută să se țină la suprafață; altul se agață de un butoi; altul prinde un colac de salvare; altul, fără nimic, se aruncă în apă și înoată. Cineva lasă la apă o barcă dar, în loc să pună îndată mâna pe vâsle, sta să încarce barca cu tot ce apucă de pe vasul care se scufundă.
Cine dintre aceștia se primejduiește mai mult? Cine piere mai jalnic? Cel care pare mai în siguranță piere în chipul cel mai de plâns: cel din barcă, cel care cară la lucruri de pe vaporul naufragiat.
Acesta e în cea mai mare primejdie.
Și-a încărcat câțiva saci de făină, pe urmă începe să care lăzi cu vinațuri. Ia tot ce-i cade la mână, haine, pături, cearceafuri (“O să-mi trebuiască vreodată”, își zice). Tot aruncându-și ochii încolo și încoace, vede argintării și candelabre aurite. Nici acestea nu-s de lepădat. Colo putini cu brânză, cu pește sărat, ici butoaie de ulei, orez, legume fel de fel
(“Toate îmi trebuie!”).
Sunt cufere, saci de bani. Totul se încarcă, nici vorbă. Cum să lași atâtea scaune elegante, măsuțe lustruite, fotolii îmbietoare, dacă poți să le iei? Așadar, în barcă! Barca se tot îngreunează, se cufundă tot mai mult. Mai are omul nevoie și de petrol, și de cărbune. Facem loc și pentru acestea. Dar și de cărți e nevoie, pentru că altfel cum să-ți treci timpul până ajungi la țărm? Și pianele, și viorile, și fluierele sunt bune ca să-ți treacă vremea. Le luăm și pe ele.
Corabia e plină ochi, abia mai plutește.
“Cam atât”, își zice omul, și ia în sfârșit loc în barcă.
Dar tot n-are stare: au mai rămas atâtea, nu-i păcat de ele?
Se întoarce, mai ia câte ceva.
“Acum, chiar că ajunge”. Dar cele rămase pe vapor nu-i dau pace. Vaporul s-a scufundat.
Omul nostru vâslește, cu părere de rău pentru lucrurile pierdute. Încet, încet, se îndreaptă spre țărm, dar apa a ajuns aproape de marginea bărcii. Mai e câte unul în valuri care ar vrea să se salveze și el intrând în barcă,
dar omul nostru mai degrabă l-ar ucide, decât să-i facă loc.
Tot încărcându-și barca de avuții, și-a încărcat și sufletul de răutăți. Vântul suflă cu furie și valurile se ridică tot mai mari. Acum, omul trebuie în sfârșit să se gândească să scape cu viață și începe să arunce afară apa din barcă.
Văzând că nu ajută la nimic, prinde să zvârle, cu tristețe, lucrurile adunate. Le aruncă mai întâi pe cele ieftine. Apoi le vine rândul și celor de preț. A obosit încărcând și acum nu mai are putere să le ridice din nou ca să le arunce în mare. Și apa crește și înghite barca și tot ce-i în ea și pe omul dintrînsa.
Așa e VIAȚA și acesta-i sfârșitul celor nesățioși.
Ei se înșeală crezând că lumea e un vapor care se scufundă, un vas fără căpitan, fără cârmaci, fără nimeni care să-i poarte de grijă:
biată epavă care nu folosește la nimic decât la a lua dintrînsa tot ce se poate.
Dar, în mijlocul forfotei și-a lăcomiei de-a goli corabia vieții, apare dintr-o dată CĂPITANUL.
El își pune mâna peste corabie, ca să arate că-i a Sa.
Spune că vasul NU se scufundă, că numai PARE- și anume celor cu vedere scurtă, celor nepricepuți, celor care NU-s deprinși cu viața în larg.
El, Căpitanul, e la bord din începutul începutului, având grijă de pasageri.
Aceștia se schimbă, dar El rămâne, călăuzind corabia într-ASCUNS.
Știe de unde vine vaporul, știe și încotro se duce. Știe calea, și marea nu-L înspăimântă.
Este Domnul nostru Iisus Hristos.
Cu blândețe, dar plin de hotărâre, coboară în ape și își întinde mâna spre cei ce se îneacă.
Cei ce NU au nimic în mâini și înoată NEÎMPIEDICAȚI, ajung primii și prind mâna mântuitoare.
Celor însă care și-au încărcat barca mai-mai să dea pe deasupra, le e cel mai greu să-i răspundă; acestora li se pare că, ieșind din găoacea lor cu mâinile goale și pornind pe valuri către Domnul, au să piară în ape și ei, și El.
Nu cred în El;
cred mai mult în barca pe care o au sub picioare. Văzându-i pe aceștia, citind în nefericitele lor suflete, cunoscând încă și mai nefericita lor nădejde în LUCTURI MOARTE, Hristos se întoarce spre cei pe care i-a mântuit și spune:
Adevărat zic vouă că un bogat cu greu va intra în Împărăția cerurilor. Domnul a vorbit adesea despre aceste lucruri, arătându-Și LIMPEDE învățătura despre ele. O astfel de împrejurare ne înfățișează și Evanghelia de astăzi.
Și iată, venind un tânăr Ia El, I-a zis: Învățătorule bun, ce bine să fac, ca să am viața veșnică? Matei și Marcu spun că acest tânăr avea multe avuții. Luca adaugă că era dregător (Luca 18, 19). Întâlnirea a avut loc pe un drum în Iudeea, după frumoasa întâmplare cu pruncii aduși la Iisus, când Domnul le-a poruncit ucenicilor: Lăsați copiii să vină la Mine…căci Împărăția lui Dumnezeu este a unora ca aceștia (Luca 18, 16). Binecuvântându-i pe copii, a adăugat că cine nu va primi împărăția cu credință și bucurie copilărească, nu va intra întrînsa.
Arătând că astfel de prunci nevinovați sunt locuitori ai Împărăției lui Dumnezeu, Domnul a pornit mai departe pe drumurile Iudeii. Atunci a alergat la El acel tânăr bogat și, îngenunchind înaintea Lui, Îl întreba cele de mai sus. Felul în care tânărul s-a apropiat de Hristos e vrednic de toată lauda; cu atât mai mult e întristător felul în care s-a despărțit de El.
A alergat la Hristos; a căzut în genunchi înaintea Lui; a căutat la El sfat despre cel mai de seamă lucru din lumea aceasta: despre viața veșnică, despre DOBÂNDIREA ei.
A venit cu toată inima, nu ca fariseii care căutau să-L ispitească pe Domnul. Era întrînsul o FOAME a duhului; înconjurat de bogățiile DINAFARĂ, acest om își simțea sărăcia LĂUNTRICĂ.
Învățătorule bun… Cu aceste cuvinte s-a îndreptat tânărul spre Hristos. Cel care și-a petrecut toată viața în temniță, fără altă lumină decât a unui opaiț, păcătuiește oare atunci când, văzând pentru întâia oară soarele, îl numește și pe acesta opaiț?
Ce bine să fac?
întrebarea era fără îndoială pusă în contextul bogățiilor sale, cum se întâmplă de obicei cu cei avuți, care NU pot face o DEOSEBIRE între ei și averile lor,
nici NU se pot gândi la sine FĂRĂ a se gândi și la bogățiile pe care le au.
Ce să fac- ce lucru bun- cu averea mea, ca să am viața veșnică?
Fără să-și dea seama cu Cine vorbește, nu-și dădea seama nici ce spune.
Cât s-ar fi bucurat să audă pe învățătorul sfătuindu-l cum să câștige el, cu bogățiile lui, ceea ce NU SE POATE CUMPĂRA CU LUMEA ÎNTREAGĂ: viața veșnică!
Iar El a zis: De ce-mi zici bun? Nimeni nu este bun decât numai Unul Dumnezeu.
Domnul, cunoscătorul de inimi, a pătruns gândurile tânărului, le-a citit ca pe o carte deschisă. A văzut că tânărul NU ȘTIE cine este El, socotindu-L a fi doar un om bun și un bun învățător.
De aceea, prin aceste cuvinte, a vrut să înalțe gândirea tânărului. Dacă sunt un om ca toți oamenii, pentru ce mă numești bun, iar dacă știi cine sunt, de ce nu spui pe față, fără să-mi zici “Învățătorule”?
Numai Dumnezeu este bun în toată puterea cuvântului; oamenii cumsecade pot fi numiți “buni” doar în comparație cu cei care nu sunt buni.
D A R, față de Dumnezeu, nimeni nu se poate numi “bun”,
Dumnezeu singur este singurul bun.
Mântuitorul așadar nu l-a mustrat pe tânăr pentru că L-a numit pe El “bun”, ci pentru că L-a numit bun socotindu-L un om de rând.
N-a vrut Domnul să spună: “Eu nu sunt bun”, ci: “Eu nu sunt un om ca toți oamenii, un muritor oarecare. Sunt Cel despre care SINGUR se poate spune că este bun”.
După această lămurire, Domnul răspunde la întrebările tânărului bogat. De vrei să intri în viață păzește poruncile. El I-a zis: Care? Iar Iisus a zis: Să nu ucizi, să nu săvârșești adulter, să nu furi, să nu mărturisești strâmb; cinstește pe tatăl tău și pe mama ta și să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți.
Iată cerințele intrării în viață.
Tânărul însă nu întreba cum să INTRE în viață, ci cum să aibă viață, cum să o câștige, cum să o moștenească.
IGNORANȚA de care a dat dovadă în privința Persoanei lui Iisus, o dovedește acum ȘI în privința vieții veșnice.
Și după ce Domnul l-a îndreptat cu privire la Sine, îl îndreaptă acum și cu privire la viața veșnică.
Viața veșnică își are treptele ei:
pe o treaptă sunt cei care doar se mântuiesc;
pe alta cei desăvârșiți.
Apostolii vor ședea pe douăsprezece tronuri și vor judeca pe cele douăsprezece seminții ale Iui Israel, pe când ceilalți, cei mântuiți, nici nu vor sta pe vreun tron, nici nu vor judeca pe nimeni, cu toate că și cei dintâi și cei din urmă vor fi în viața veșnică.
Nu știți că sfinții vor judeca lumea? Întreabă Apostolul Pavel pe Corinteni (I Corinteni 6, 2).
Ei vor judeca nu numai lucrurile din această lume, ci și pe îngeri.
Nu toți cei mântuiți vor judeca, ci numai cei desăvârșiți, sfinții lui Dumnezeu.
Preacurata, Preasfânta Fecioară Maica lui Dumnezeu, e mai cinstită decât heruvimii și mai slăvită fără de asemănare decât serafimii;
apostolii sunt înaintea tuturor sfinților,
sfinții înaintea drepților,
iar drepții înaintea celor doar mântuiți.
Desăvârșiți sunt cei care, în afară de sine, au mântuit pe alții cu puterea numelui lui Hristos;
iar mântuiții sunt cei care abia pe ei s-au mântuit.
În casa Tatălui Meu multe locașuri sunt (Ioan 14, 2), a spus Mântuitorul însuși.
De n-ar fi așa, ar fi spus El că este?
Același lucru îl spune și în împrejurarea de față, doar că altfel. În împărăție nu sunt toți deopotrivă;
UNA e slava celor intrați în împărăție, și ALTA slava celor desăvârșiți în împărăție.
Să ne întoarcem la cerințele intrării în împărăție și vom auzi de pe înseși buzele Adevărului care sunt cerințele desăvârșirii.
Ce se cere, așadar, ca să intri în împărăție, în viața veșnică?
Să păzești poruncile.
Care anume?
TOATE.
Întâi pe cele care opresc de la rău, apoi pe cele care poruncesc facerea de bine, după cuvântul proorocului:
Ferește-te de rău, și fă binele (Psalm 33, 13).
Trebuie așadar să ne ferim mai întâi de rău, să ținem răul departe; NUMAI așa vom putea să facem binele.
De aceea Domnul întărește întâi poruncile prohibitive și abia apoi pe cele pozitive, iar nu în ordinea în care le-a primit Moise.
Să nu ucizi, să nu săvârșești adulter, să nu furi, să nu mărturisești strâmb- acestea sunt cele patru porunci care înseamnă întoarcerea de către rău; iar a cinsti pe tatăl nostru și pe mama noastră și a ne iubi aproapele sunt porunci care înseamnă săvârșirea binelui.
Câtă vreme le săvârșești pe cele dintâi, nu le poți săvârși pe celelalte. Cine e în stare să ucidă pe aproapele său, firește că nu-l poate iubi; cine preacurvește, nu știe ce este iubirea.
Pomenind aceste șase porunci Domnul nu urmărește să așeze toate poruncile în ordine, ci doar pe câteva mai însemnate. Acest lucru se vede mai întâi din faptul că Domnul trece sub tăcere porunca de căpetenie,
porunca poruncilor: iubirea de Dumnezeu.
În al doilea rând, se vede din istorisirile celorlalți doi Evangheliști, Marcu și Luca; aceștia nu pomenesc toate cele șase porunci care apar la Matei. Niciunul, bunăoară, nu spune nimic despre porunca iubirii aproapelui. Iar Marcu, la poruncile de opreliște, adaugă încă una: “Sa nu înșeli pe nimeni”.
Aici Evangheliștii se întregesc, și nu este între ei nici o nepotrivire.
Din cele istorisite de ei se desprinde un lucru: că Domnul nu a vrut să deosebească în vreun fel cele cinci sau șase porunci de celelalte, ci să-i aducă aminte tânărului de TOATĂ Legea.
Îndemnul de a împlini poruncile Legii Vechi este întărit prin cuvintele rostite înainte:
Să nu socotiți că am venit să stric Legea…n-am venit să stric, ci să împlinesc (Matei 5, 17).
Iar dacă Domnul cel desăvârșit a împlinit toată Legea, cu atât mai mult au să o împlinească cei ce urcă încet treptele anevoioase ale desăvârșirii.
Toate poruncile pomenite de Domnul au un tâlc anume pentru tânărul bogat.
Astfel să nu ucizi ÎNSEAMNĂ: desfătarea peste măsură a trupului întru bogății și plăceri ucide sufletul.
Să nu săvârșești adulter ÎNSEAMNĂ: sufletul e închinat lui Dumnezeu ca o mireasă mirelui său. Sufletul care petrece în dragostea avuțiilor și a strălucirilor pământești, în desfătări trecătoare, săvârșește adulter împotriva lui Dumnezeu, a mirelui celui fără de moarte.
Să nu furi ÎNSEAMNĂ: să nu furi de la suflet ca să dai trupului; să nu furi timpul, grija și lucrarea ce se cuvin sufletului, și să le dai trupului. Omul bogat întru cele dinafară este, îndeobște, un nevoiaș lăuntric.
Și de obicei- deși nu e lege- toate avuțiile omului dinafară sunt jefuite de la omul dinlăuntru:
un trup gras e semnul unui suflet slab; podoaba falnică a trupului e semnul golătății sufletului;
puterea dinafară, semnul neajutorării dinlăuntru.
Să nu mărturisești strâmb ÎNSEAMNĂ: nu cumva să îndreptățești iubirea de avuții în paguba sufletului tău, pentru că aceasta nu e altceva decât răstălmăcirea adevărului lui Dumnezeu, precum și mărturie mincinoasă înaintea lui Dumnezeu și a cugetului tău.
Cinstește pe tatăl tău și pe mama ta ÎNSEAMNĂ: Nu te cinsti numai pe tine, pentru că ți-e spre pierzare aceasta; cinstește pe tatăl tău și pe mama ta, prin care ai venit pe lume, ca în acest chip să cinstești pe Dumnezeu, de la Care toți ați venit, și tu și părinții tăi.
Iubește-ți aproapele ÎNSEAMNĂ: în școala primară a uceniciei în bine, învățăm să ne iubim aproapele ca să ne putem ridica la înălțimea iubirii de Dumnezeu. Iubește-ți aproapele, pentru că această iubire te scapă de iubirea de sine care te poate duce la pierzanie. Să iubești pe ceilalți ca pe tine însuți, ca să fii în bună rânduială, să te faci deopotrivă cu ceilalți în proprii tăi ochi. Ca nu cumva mândria, pe care avuțiile o hrănesc, să te piardă.
La acest sfat al Domnului, tânărul a răspuns: Toate acestea le-am păzit din copilăria mea.
Ce-mi mai lipsește?
Toate poruncile el le cunoștea și LE ÎMPLINEA din copilărie, după felul mozaic, PE DINAFARĂ.
Aici iarăși se înșela tânărul.
El credea că Hristos nu i-a spus nimic nou, că doar i-a repetat învățături vechi, când de fapt orice poruncă veche rostită de Hristos primește un înțeles NOU, un DUH nou, o VIAȚĂ NOUĂ.
Fiecărei porunci exterioare date de Domnul prin Moise, același Domn, Hristos, în Zidirea cea Nouă, în Descoperirea cea Nouă, îi dă un înțeles lăuntric ADÂNC.
Dacă acest tânăr ar fi împlinit poruncile în rostul lor adânc, hristic, și nu numai pe dinafară, de formă, ca fariseii, ar fi fost DEZLEGAT ÎN DUH de avuțiile sale și nu i-ar fi fost greu să împlinească ceea ce i-a arătat Hristos mai departe.
Dar se vede că și el împlinise poruncile ca fariseul care, rugându-se, se felicita în fața lui Dumnezeu: Postesc de două ori pe săptămână, dau zeciuială din toate câte câștig (Luca 18, 12). De aceea el a și rămas legat de avuțiile sale, nefiind chip să se desfacă de ele și să-L urmeze pe Hristos.
Ce-mi mai lipsește?
L-a întrebat el pe Hristos, dându-și seama că se află în pragul mântuirii. Se vede că nădăjduia să primească de la Domnul vreo altă poruncă, ușor de împlinit. Hristos a văzut cu câtă naivitate se ținea tânărul acesta de LITERA Legii, și, așa cum ne spune Evanghelistul Marcu, S-a uitat la el cu dragoste (Marcu 10, 21).
De ce l-a privit Hristos cu dragoste pe tânărul acesta nedesăvârșit?
Pentru că formalismul lui nu venea din răutate, ca al fariseilor, ci din naivitate, tânărul fiind, de altfel, plin de BUNĂVOINȚĂ.
Iisus i-a zis: Daca voiești să fii desăvârșit, du-te, vinde averea ta, dă-o săracilor și vei avea comoară în cer; după aceea, vino și urmează-Mi Mie.
Ci, auzind cuvântul acesta, tânărul a plecat ÎNTRISTAT, căci avea multe avuții.
Domnul i-a spus, la sfârșit, un cuvânt nou, un cuvânt greu și neașteptat. I l-a spus scrutând adâncimile inimii lui, i l-a spus chiar știind că acest cuvânt nu-i va putea despărți sufletul de averile sale, logodindu-l lui Dumnezeu.
Și a spus acest cuvânt nu numai pentru acel tânăr, ci și pentru ucenicii care, de față fiind, ascultau.
Dacă voiești să fii desăvârșit.
Aceasta nu este numai calea întru împărăție, ci și stăpânirea întru împărăție.
Du-te, vinde averea ta. Mergi și arată-te STĂPÂN al avuțiilor tale și nu ROB al lor.
Averile au pus stăpânire pe tine, nu tu pe ele. Ți-au cuprins sufletul încetul cu încetul și l-au predat diavolului. Mergi dar și vinde-le, dă-le celor care au nevoie de ele, fă acest lucru ca stăpân peste viața ta, nu ca rob. Mergi și desfă legătura nelegiuită dintre sufletul tău și ceea ce ai.
Mergi și fii liber.
Du-te și scapă-ți sufletul de sub povara pământului, de sub praful trupescului, din stricăciunea desfătării cu bogăția.
Poruncește sufletului tău să-Mi urmeze Mie.
Trimite-l, dezlegat de toate, să vină după Mine.
Sufletul e CEL mai bogat atunci când nu are nimic.
Ε în cea mai mare siguranță când nu se întovărășește cu nimeni afară de Mine.
Vinde totul, împarte săracilor. Săracii sunt cei care folosesc bogățiile tale nu ca să se împodobească cu ele, nu ca să se înrobească lor, ci ca să aibă pâinea cea de toate zilele, ca să poată îndura viața, ca să aibă și ei un sprijin.
Tot ce dai în chip de bun trupesc se va întoarce preschimbat în bun duhovnicesc.
Vezi, sufletul îți e sărac, săracă îți e inima, săracă și mintea. Se vor îmbogăți toate cu bogățiile trebuitoare când tu te vei fi scuturat de bogățiile prisositoare.
De ce l-a sfătuit Domnul pe tânăr să-și vândă întâi averile și să le dea săracilor, și nu i-a spus doar: “Lasă totul, nu te mai întoarce la casa ta, vino după Mine!” Astfel i-a vorbit celui ce voia să se întoarcă să-și îngroape tatăl:
Lasă morții să-și îngroape morții lor (Luca 9, 60).
Tânărului bogat însă nu i-a vorbit așa Domnul, și pentru DOUĂ pricini:
mai întâi, pentru că dacă nu și-ar fi vândut averile, s-ar fi găsit vreo rudă care să le moștenească, sau vecini care să și le însușească, părăsite fiind, și astfel s-ar fi îmbogățit acei oameni și ar fi ajuns în starea de mai înainte a tânărului, în ROBIA averilor în care fusese el.
În al doilea rând, trimițându-l pe tânăr să-și împartă averile la săraci, Domnul a urmărit să trezească întrînsul iubirea și mila pentru semenii lui, să-l aducă la STAREA bucuriei de a da și de a face bine.
Pentru aceasta i-a vestit răsplăta veșnică, fericirea veșnică în ceruri, unde molia nu roade, nici rugina nu macină, nici hoții nu fură.
Bunurile pe care le vei primi sunt nesfârșit mai mari decât cele de care te lipsești.
La ce-ți mai sunt bune averile pământului când vei muri azi sau mâine?
Ruinele din lumea aceasta te ruinează în lumea viitoare.
Însă comoara pe care o vei avea în ceruri te așteaptă acolo și o afli când te vei despărți de lumea aceasta- și ceasul nu întârzie să bată. O afli și nimeni nu o ia de la tine, e a ta în veci.
Astfel mângâindu-l cu încredințarea comorii din ceruri pentru păruta pierdere din această lume, Mântuitorul îl cheamă pe tânăr la Sine: Vino și urmează-Mi Mie.
După ce ai lăsat toate, vino întreg după Mine, căci nu poți merge după Mine cu un picior, iar cu celălalt după bogățiile tale, nu poți să te uiți la Mine cu un ochi, și cu celălalt la bogățiile tale.
NU. NU poți să slujești la doi stăpâni.
Zadarnic însă.
Tânărul a ascultat cu luare-aminte, a înțeles ce i se cere și s-a ÎNTRISTAT foarte tare, căci avea multe avuții.
Era FOARTE bogat.
Adică: era foarte LEGAT de avuțiile sale, era prea înrobit lor, prea slab ca să se smulgă dintre BĂLĂRIILE care l-au năpădit.
Era asemeni seminței bune căzute între spini, care prinde rădăcină, dar este repede înăbușită și nu rodește.
Multele sale avuții erau spinii care se îndeseau împrejurul inimii sale.
A vrut gospodarul să smulgă spinii și să lase sămânță în bătaia soarelui, să crească nestingherită, dar nu a putut; l-au împiedicat prisosurile vătămătoare, și i-a fost lui ca celui care s-a înecat cu tot cu barca plină ochi.
Domnul a întins spre el mâna-I mântuitoare ca să-l apuce și să-l ia înapoi în corabie; dar el a rămas cu lucrurile încărcate spre pierzarea sa.
Așa s-a despărțit tânărul cel bogat de Hristos, Căpitanul Corăbiei Vieții, și s-a pierdut în ape cu tot ce a avut.
Iar Iisus a zis ucenicilor Săi: Adevărat zic vouă că un bogat cu greu va intra în Împărăția cerurilor. Și iarăși zic vouă că mai lesne este să treacă cămila prin urechile acului, decât să intre un bogat în Împărăția lui Dumnezeu.
Niciun cuvânt al lui Hristos nu a fost aruncat zadarnic în brazda acestei lumi.
Când vorbele nu i-au fost înțelese de cei cărora le-au fost spuse, au fost înțelese de alții care le auzeau. Cuvintele lui Hristos au fost spuse pentru tânărul bogat, dar și pentru ucenicii care erau de față.
Tânărului nu i-au folosit la nimic, dar ucenicilor DA.
De aceea, după plecarea tânărului Domnul S-a întors către ei și le-a arătat cât de greu este pentru omul bogat să intre în Împărăția cerurilor.
Nu a spus că-i cu neputință să intre, ci că este foarte, foarte greu.
Că nu-i cu neputință se vede limpede din Sfânta Scriptură. Avraam era foarte bogat, dar credința l-a legat de Dumnezeu, NU de avuții, l-a legat mai strâns decât de singurul său fiu.
Sunt pulbere și cenușă, striga Avraam din mijlocul bogățiilor sale (Facere 18, 27).
Cu adevărat și dreptul Iov era foarte bogat, dar multele sale averi NU l-au împiedicat să se smerească și să fie ascultător de Dumnezeu, atât în propășire, cât și în nefericire.
Boaz, străbunicul lui David, a fost bogat, dar a plăcut lui Dumnezeu prin BUNA LUI VOIE.
Iosif din Arimateia era bogat, însă bogăția NU i-a fost în dauna evlaviei către Hristos, nici grijii pentru El în moarte: I-a dat Domnului însuși mormântul nou pe care îl pregătise pentru sine.
Și încă mulți alții care au plăcut lui Dumnezeu de-a lungul istoriei Bisericii au fost bogați, și cu toate acestea s-au mântuit și au moștenit Împărăția lui Dumnezeu,
NEFIIND LEGAȚI CU INIMA DE AVERILE LOR pământești pe care le socoteau a fi praf și cenușă, CI NUMAI de Hristos.
Bogăția NU este rea în sine, după cum nu este rău în sine nimic din ceea ce a zidit Dumnezeu. REA este LEGAREA omului de bogății, de pământuri, de avere; rele sunt PATIMILE pe care bogăția le aduce cu sine și le hrănește: curvia, lacomia, beția, lăudăroșenia, deșertăciunea, mândria, disprețul față de alții, defăimarea sărmanilor, uitarea lui Dumnezeu
și toate celelalte AD INFINITUM, care toate sunt rele.
Puțini sunt cei în stare să se împotrivească ispitei ASCUNSE în bogăție, să se ridice deasupra avuțiilor, să fie stăpâni slobozi, iar NU ROBI LEGAȚI.
Mai presus de toate, omului bogat îi vine greu să postească, iar FĂRĂ POST nu este nici îmblânzirea trupului, nici smerenie, nici adevărată rugăciune.
De aceea spune Domnul că este greu pentru un bogat să intre în împărăția cerurilor.
Dar nici nu spune că pentru sărac este ușor să intre.
Sărăcia își are ispitele ei, LA FEL ca și bogăția.
Bogatul se mântuiește prin fapte de milostenie, ca și prin smerenie, iar săracul prin multa răbdare și nădejde în Dumnezeu.
Nu va fi mântuire pentru bogatul împietrit și mândru, nici pentru săracul care-și pierde nădejdea în Dumnezeu și-și plânge soarta.
În lumea aceasta nici bogăția, nici sărăcia NU SUNT LA ÎNTÂMPLARE, ci după preaînțeleapta lui Dumnezeu Pronie.
Ar putea Dumnezeu într-o clipă să-i facă pe toți oamenii deopotrivă de bogați, dar acest lucru este curată nebunie.
Ar însemna ca oamenii să fie cu totul dezlegați unul de altul.
Cine s-ar mai mântui atunci?
Cum ar mai putea să se mântuie cineva?
Pentru că oamenii se mântuiesc UNII PRIN ALȚII.
Bogatul e legat de sărac, iar săracul de bogat;
învățatul de cel neștiutor, iar neștiutorul de cel cu știință;
cel sănătos de cel bolnav, iar bolnavul de cel teafăr.
Jertfa materială se plătește cu aurul duhovnicesc, jertfa spirituală a cărturarului se plătește cu monedă materială de cel neînvățat.
Ajutorul fizic pe care-l dă cel sănătos este plătit de cel bolnav cu monedă duhovnicească și vice versa: jertfa duhovnicească a bolnavului (care le aduce oamenilor aminte de Dumnezeu și de Judecată) este plătită cu slujire fizică de către cel sănătos.
Toate se ÎNTREȚES ca într-un covor multicolor.
O lume într-o singură culoare ar orbi orice privire.
Cum ar putea bogatul să-și mântuiască sufletul prin milostenie și să se scuture de mândrie și împietrire, fără cel sărac?
Și cum ar putea săracul să-și mântuie sufletul prin răbdare, îndurând, sau să și-l piardă cârtind și pizmuind, fără cel bogat?
Cum să se mântuie neștiutorul, fără smerenie și fără ascultare de cel învățat?
Iar acesta cum să se mântuiască fără mila față de cel neștiutor și fără stradanie întru folosul lui?
Cum să nu se piardă amândoi, unul prin invidie și sălbăticie, iar altul prin dispreț și trufie?
Fără cei în suferință, cum să-și scape sufletele cei sănătoși arătându-le milă, îngrijindu-i și rugându-se pentru ei?
Iar arătându-se nepăsători față de cei bolnavi, părăsindu-i și lăudându-se cu sănătatea lor, cum să nu se piardă cei teferi?
Iar suferinzii, fără cei sănătoși, cum și-ar mântui sufletele lor prin supunere și recunoștință, cum și le-ar pierde pizmuind și urând sănătatea altora?
Domnul l-a LĂSAT pe om SĂ ALEAGĂ.
Nu este om pe lume în fața căruia să nu se DESCHIDĂ
DOUĂ DRUMURI: al mântuirii și al pierzaniei.
În aceasta stă T O A T Ă
L I B E R T A T E A omului.
Bogăția poate mântui un om și îl poate pierde, după cum și sărăcia poate mântui sau duce pe cineva la pierzare.
La fel, știința și neștiința, boala și sănătatea.
TOTUL DEPINDE de ceea ce omul alege.
Hristos îi cheamă pe oameni la ÎNȚELEGERE, NU LA SILĂ.
De aceea EL NU îi poruncește tânărului bogat: “să intri în viață!”, ci spune:
DE VREI să intri în viață.
NU îi poruncește: “Fii desăvârșit!”, ci zice:
DACĂ voiești să fii desăvârșit.
D A C Ă V R E I!
Așa vorbește Dumnezeu FIINȚELOR LIBERE, CUVÂNTĂTOARE.
Dumnezeu vrea ca toți să meargă pe calea cea dreaptă, vrea ca toți să se mântuiască, dar lucrul acesta înseamnă că omului îi sta DESCHISĂ în față și CALEA PIERZĂRII.
Și iarăși zic vouă, zice Domnul, că mai lesne este să treacă cămila prin urechile acului, decât să intre un bogat în Împărăția lui Dumnezeu.
Cuvântul “cămilă” nu însemna doar animalul, ci și un odgon gros cu care se priponeau corăbiile în port ca să nu le ia vântul. Se pare că Domnul la acest odgon gros S-a gândit aici.
Mai ușor trece funia cea mai groasă prin urechile acului decât intră un bogat în Împărăția lui Dumnezeu. Aproape cu neputință, s-ar zice, și chiar dacă nu cu totul, oricum foarte greu.
Aceste cuvinte au fost rostite de însuși Cel ce cunoaște slăbiciunea FIRII omenești și ușurința cu care sufletul se lasă ademenit de bogății, lipindu-se de pământ fără a se mai putea smulge vreodată.
Auzind, ucenicii s-au uimit foarte, zicând:
Dar cine poate să se mântuiască?
Dar DE CE erau uimiți ucenicii acum, ei care făcuseră ceea ce tânărul bogat nu fusese în stare să facă? Ei lăsaseră toate și urmaseră lui Hristos.
Înțeleptul Gură-de-Aur lămurește în chip minunat: ucenicii nu se temeau pentru ei înșiși, ci pentru ceilalți, printre care se aflau mulți bogați. De dragul altora s-au uimit ucenicii de înfricoșătoarele cuvinte ale lui Hristos.
Domnul i-a trimis în lume să mântuiască pe oameni.
Dar ce să faci pentru atâta omenire bogată dacă e aproape cu neputință să intre bogații în împărăția lui Dumnezeu?
Grija pentru oameni le apăsa sufletul și de aceea au întrebat: Dar cine poate să se mântuiască?
De parcă ar fi fost ei mai milostivi decât Hristos! De parcă ar fi avut ei mai multă dragoste de oameni decât Hristos!
Dar Iisus, privind la ei, le-a zis: La oameni aceasta e cu neputință, la Dumnezeu însă TOATE sunt cu putință.
Domnul nu s-a uitat numai la fețele lor, n-a privit doar în ochii lor, ci chiar în adâncimile inimii lor- și a citit în ele NEȘTIINȚA și FRICA.
Nu cunoșteau încă puterea lui Dumnezeu, de aceea se temeau de lucrurile lui Dumnezeu.
Ceea ce la oameni nu se poate, se poate la Dumnezeu.
Și ce nu se poate la oameni? Sau, altfel spus, ce bine ar putea face oamenii fără ajutorul lui Dumnezeu?
NICIUNUL.
F Ă R Ă Dumnezeu nu se mântuiesc nici săracii, nici bogații.
Fără Mine nu puteți face nimic, a spus Domnul.
Iar Apostolul Pavel, care murise sieși și trăia în Hristos, a întărit aceste cuvinte spunând:
Toate le pot întru Hristos, Cel care mă întărește (Filipeni 4, 13).
Harul Duhului Sfânt poate să încălzească până și inima celui mai bogat dintre bogați, să o dezlege de avuțiile sale, să o dezlipească de pământ și să o ridice în calea mântuirii.
La Dumnezeu toate sunt cu putință.
Dumnezeul nostru este atotputernic.
CUVÂNTUL Său cel tare a zidit lumea, MÂNA Sa cea tare ține bolta cerească.
El, Atotputernicul, cu adevărat poate să mântuiască PE CEI CE CAUTĂ mântuirea.
ORICARE ar fi așezarea și starea noastră pe pământ, oricare ar fi împrejurările vieții noastre, Atotputernicul POATE să ne mântuiască.
Dar nu numai că poate, VREA.
Atotputernic și milostiv e Dumnezeul nostru. Să ne grăbim a-I ieși în întâmpinare,
pentru că El ne CHEAMĂ,
pentru că El ne AȘTEAPTĂ.
Se BUCURĂ împreună cu toți sfinții îngeri numai și văzând că ne-am ÎNTORS FAȚA spre El.
Să ne întoarcem, O, să ne întoarcem la El, să alergăm spre patria noastră cea adevărată ca să-L întâlnim pe Dumnezeul nostru cel atotputernic și bun.
Să ne GRĂBIM mai înainte ca moartea să ne bată în ușă și să strige: “E prea târziu!”
Slavă Dumnezeului nostru cel atotputernic și milostiv, slavă Treimii Celei deoființă și nedespărțită, Tatălui, Fiului și Sfântului Duh, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.