Niciodată Domnul și Mântuitorul nostru Iisus Hristos nu a mustrat pe păcătoși așa de aspru ca pe cărturari, pe farisei și pe legiuitorii fățarnici și plini de zavistie.
Iubiți credincioși,
Ați auzit în Sfânta Evanghelie de azi, cum mai-marele sinagogii, din râvnă pentru cinstirea sâmbetei, și-a ascuns zavistia și fățărnicia sa, zicând: „Șase zile sunt în care se cade a lucra. Deci în acele zile venind, vindecați-vă, iar nu în ziua sâmbetei” (Luca 13, 14). Vedeți, frații mei, ce zavistie și fățărnicie acoperită? Vedeți ce viclenie ascunsă, sub râvna pentru lege? Oare credea el cele ce zicea? Oare erau în mintea și în inima lui cele ce avea pe buzele lui? Zavistia stăpânea pe acest om, nu râvna pentru cele sfinte. Oare nu știa el că Dumnezeu a rânduit sâmbăta ca încetare de lucrul mâinilor, iar nu încetarea lucrării faptelor bune și, mai ales, vindecarea unei femei bolnave?
Niciodată Domnul și Mântuitorul nostru Iisus Hristos, nu a mustrat pe păcătoși așa de aspru ca pe cărturari, pe farisei și pe legiuitorii fățarnici și plini de zavistie. Căci păcătoșii când se întorceau la pocăință din toată inima, cu mare milă și iubire îi primea Dumnezeu. Iar când era învinuit de cărturari și farisei că umblă cu păcătoșii și stă la masă cu ei, El le zicea: „N-am venit să chem pe drepți, ci pe păcătoși la pocăință” (Matei 9, 13). Și iarăși: „N-au trebuință cei sănătoși de doctori, ci cei bolnavi” (Matei 9, 12). Însă cărturarilor le zicea: „Vameșii și desfrânatele merg înaintea voastră întru Împărăția Cerurilor” (Matei 21, 31), fiindcă în inima lor Fiul lui Dumnezeu a văzut cele mai cumplite patimi, ca: mândria, zavistia, ura, viclenia, slava deșartă, fățărnicia și altele multe de acest fel. Dar să revenim la cuvântul nostru și să vorbim despre zavistie și fățărnicie, de care v-am amintit.
Zavistia este patima cea mai cumplită, care, după învățătura Sfinților Părinți se zice „naștere a diavolului" și mai rea decât însuși diavolul.
Pentru a arăta că zavistia este mai rea și decât diavolul, să ne ducem cu mintea la împăratul Saul și la David. Saul zavistuia foarte mult pe David și căuta în tot chipul să-l omoare. Pentru ce? Pentru că David a ucis pe Goliat Filisteanul, vrăjmașul de temut al poporului lui Israel (I Regi 17, 24), iar când David se întorcea biruitor de la uciderea lui Goliat, au ieșit femeile în întâmpinarea lui David din toate cetățile lui Israel, cântând și jucând cu timpane, cu fluiere și alăute, și ziceau: „Bătut-au Saul cu miile și David cu zecile de mii. Și s-a mâniat Saul foarte tare și nu a plăcut în ochii lui Saul cuvântul acesta și a zis: Lui David i s-au dat zecile de mii și mie numai mii? Și ce mai lipsește fără numai împărăția? Și s-a uitat rău Saul din ziua aceea la David” (I Regi 18, 7-9). Și din ziua aceea, zavistuia Saul foarte pe David și căuta în tot chipul să-l piardă, iar a doua zi a căzut duh rău de la Dumnezeu peste Saul și a rămas uimit în mijlocul casei lui. Și David cânta din harfă cu mâna sa și gonea duhul rău de la Saul. Duhul rău auzind cântarea lui David, fugea de la Saul, dar zavistia din inima lui nu fugea, căci îndată ce se trezea din chinurile duhului rău, lua sulița ca să-l omoare pe David și David, ferindu-se din fața lui Saul, acesta a lovit cu sulița în peretele casei (I Regi 18, 10-11; 19, 9-10).
De aici oricine poate cunoaște că zavistia este mai rea decât diavolul, deoarece diavolul fugea de la Saul, când cânta David, dar nu și zavistia din inima lui.
Auzim și pe dumnezeiescul părinte Ioan Gură de Aur care zice așa: „Zavistia este maică a uciderii și mai rea decât preadesfrânarea. Căci aceasta stă la om cât timp este robit de ea, iar tirania zavistiei biserici întregi a răsturnat și toată lumea a vătămat-o. Aceasta, cum am zis, este maică uciderii, căci a făcut pe Cain să ucidă pe fratele său (Facere 4, 8). Aceasta a făcut pe Isav să urască și să prigonescă pe fratele său Iacov (Facere 27, 41). Aceasta a făcut pe diavol să înșele pe om în Rai" (Sfântul Ioan Gură de Aur, op. cit., p. 168) (Facere 3, 1-5). Apoi continuă: „Dar tu acum nu omori, ci mult mai multe și mai cumplite decât uciderea faci, căci te rogi ca fratele tău să pătimească cele de ocară și curse dinspre toate părțile îi întinzi ca să vatămi pe fratele tău.
Deci, ori de miluiești, ori de priveghezi, ori de postești, cu acest scop te-ai făcut mai necurat decât toți dacă zavistuiești pe fratele tău. Deci să știi că lucru rău este zavistia și lipsită de toată iertarea și mai cumplită și decât rădăcina tuturor răutăților, că iubitorul de argint atunci se bucură când ia, iar zavistnicul atunci se bucură când altul nu ia.
Diavolul zavistuiește numai pe om, iar dintre diavoli pe nici unul. Iar tu pe om zavistuiești și împotriva celui de un neam cu tine stai. Și ce iertare vei dobândi? Care cuvânt de îndreptare vei da tu, cel ce, când vezi pe fratele tău în îndestulare, tremuri și te îngălbenești în loc să te veselești? Deci aceasta să înțelegi, că cela ce este zavistuit, se va trezi și mai strălucit se va face; iar zavistuitorul mai multe rele va aduna asupra sa... Pentru care pricină, spune-mi, zavistuiești pe fratele tău? Că a luat mare dar duhovnicesc? Și de la cine a luat, spune-mi? Au nu de la Dumnezeu?
Deci către Acela primești gândul zavistiei în inima ta, care a dat Darul? Văzut-ai de unde se trage răul și ce vârf al păcatelor se face și cât îți sapă ție prăpastia muncii? Și ce poate fi mai ticălos decât sufletul acela, care ieri era prieten cu prietenul tău și se împărtășea cu el de cuvinte și de masă, apoi îndată, pentru că a văzut pe fratele său slăvindu-se, a aruncat de la sine masca prieteniei și a intrat sub fața vrăjmașului, mai bine zis a turbării!" (Sfântul Ioan Gură de Aur, op cit., p. 174).
Apoi zice: „Ce faci omule? Socotești că este de mare folos a surpa bunătățile aproapelui? Dar mai înainte de acelea, surpi pe ale tale". Și iar zice: „Măcar semne de va face cineva, măcar feciorie de ar avea, măcar post sau culcare pe jos, și pentru faptele sale cele bune de va ajunge la îngeri, dacă va avea această boală și meteahnă a zavistiei, va fi mai necurat decât toți" (Sf. Ioan Gură de Aur, op cit., Cuvânt pentru zavistie).
Iubiți credincioși,
Aceste cuvinte și învățături pe care le-ați auzit până aici, despre zavistie, nu sunt ale mele, ci ale Sfântului și dumnezeiescului părinte Ioan Gură de Aur. De aceea ele sunt vrednice de ținut minte cu toată evlavia, spre folosul nostru.
Și acum să arătăm câteva lucruri despre cea de-a doua patimă, despre fățărnicie.
Mântuitorul nostru Iisus Hristos, descoperind această blestemată patimă în inima mai-marelui sinagogii, i-a zis: „Fățarnicilor, fiecare din voi nu-și dezleagă sâmbăta boul sau asinul său de la iesle și îl duce de îl adapă? Dar pe această fiică a lui Avraam, pe care a legat-o satana de optsprezece ani, nu se cădea a o dezlega din legătura aceasta în ziua sâmbetei?” (Luca 13, 15-16). Iată, frații mei, cum știutorul de inimi Iisus Hristos vădește patima fățărniciei ce era încuibată în inima mai-marelui sinagogii și cu câtă înțelepciune îi arată lui și tuturor celor de față, datoria sfântă de a ajuta pe cei bolnavi și de a-i scoate din primejdiile care vor fi, fără a ține seama că este sărbătoare sau nu.
Că spune: „Dacă fiecare din voi dezleagă dobitocul său să-l ducă la apă în ziua sâmbetei, apoi cu cât mai cuviincios și de nevoie este a dezlega un suflet din legătura satanei în ziua sâmbetei?" Și în alt loc a arătat că nu omul s-a făcut pentru sâmbătă, ci sâmbăta pentru om (Marcu 2, 27), arătând cât de mare cinste are omul de la Dumnezeu, față de sărbătorile ce i s-au rânduit a le ține și că mai mare este fapta milostivirii față de om, decât însăși ținerea sărbătorii în care se cuvine bine a face.
Dar, frații mei, este bine să adâncim mai mult cele despre fățărnicie. Să știm că „fățărnicia este un greu și cumplit păcat, care are ca rădăcină vicleșugul, iar ca roade: minciuna, amăgirea, măiestria, agoniseala cea rea, necinstea și vătămarea aproapelui" (Cazania, București, 1857, p. 555). Dicționarul Noului Testament spune că „omul fățarnic este nesincer, prefăcut, mincinos și viclean" (Pr. Ioan Mircea, op. cit., p. 155). Iar în Sfânta Scriptură citim următoarele: oamenii fățarnici cinstesc pe Dumnezeu „numai cu buzele" (Isaia 29, 13; Ieremia 12, 2). Oamenii fățarnici nu fac cele ce zic (Iezechiel 33, 31). Oamenii fățarnici sunt cucernici numai la arătare (II Timotei 3, 5). Oamenii fățarnici se îngrijesc numai de curățenia cea din afară (Matei 15, 2-6). Oamenii fățarnici sunt observatori numai la lucrurile cele mici și neînsemnate (Matei 23, 23-24; Luca 11, 42). Iată pentru ce Mântuitorul nostru Iisus Hristos, ca un adevărat Dumnezeu și știutor al inimilor a mustrat cu asprime pe cărturari, pe farisei și pe legiuitorii poporului lui Israel, care erau bolnavi și orbiți foarte de această blestemată patimă și de atâtea ori cu vaiul i-a amenințat, zicându-le: „Vai vouă, cărturarilor și fariseilor fățarnici, că închideți Împărăția Cerurilor înaintea oamenilor că nici voi nu intrați, nici pe cei ce vor să intre nu-i lăsați” (Matei 23, 13). „Vai vouă, cărturarilor și fariseilor fățarnici, că mâncați casele văduvelor și cu fățărnicie îndelung vă rugați. Pentru aceasta mai multă osândă veți lua” (Matei 23, 14), și iarăși: „Vai vouă, cărturarilor și fariseilor, că înconjurați marea și uscatul ca să faceți un ucenic, și dacă l-ați făcut, îl faceți fiu al gheenei îndoit decât voi” (Matei 23, 15). Iar văzând orbirea lor spirituală, le zicea: „Călăuze oarbe” (Matei 23, 16), „Nebuni și orbi” (Matei 23, 17), „Șerpi, pui de vipere” (Matei 23, 33) și alte nume de ocară, prin care făcea cunoscută răutatea, viclenia și fățărnicia lor.
Dacă luăm aminte la învățătura Domnului din Sfânta Evanghelie, putem cunoaște că nici un păcat nu a fost mustrat așa de aspru și amenințat cu vaiul și cu osândă veșnică, mai mult ca păcatul fățărniciei, pe care Mântuitorul l-a descoperit în inimile cărturarilor, ale fariseilor și ale legiuitorilor poporului Israel. Dar pentru care pricină acest lucru? Pentru că nici un păcat al firii omenești nu este mai complicat cu alte multe păcate, ca fățărnicia. De aceea, Mântuitorul, în alt loc, acest păcat cumplit l-a asemănat cu aluatul, zicând: „Feriți-vă de aluatul fariseilor, care este fățărnicia” (Luca 12, 1), căci precum aluatul dospește toată frământătura, așa și păcatul fățărniciei strică și otrăvește toată așezarea sufletului celui ce se îmbolnăvește de acest păcat.
În continuare vă voi spune două istorioare, una despre zavistie și alta despre fățărnicie.
Împăratul Leon cel Înțelept, stând odată de vorbă cu niște filosofi creștini, aceia i-au spus că păcatul zavistiei și al iubirii de argint sunt egale în răutate. Iar împăratul a poruncit să-i caute doi oameni care ar fi vătămați la suflet de aceste două patimi. Cei trimiși de împărat au găsit ce căutau și le-au zis: „Vă cheamă împăratul să vă cunoască și să vă dea câte un dar mare". Aceia s-au bucurat mult de această chemare, neștiind la ce sunt chemați. Și îndată au venit. „Vreau să fac milă cu voi și să vă dau câte un dar". Și a chemat mai întâi pe iubitorul de argint și i-a zis: „Ție o să-ți dau daruri mari, iar celui ce vine după tine îi vor da îndoit decât ție. Ce vrei să-ți dau?" Iar iubitorul de argint, stând puțin pe gânduri, a zis: „Măria Ta, eu vreau să-mi iei jumătate din averea mea!" Împăratul a tăcut și i-a zis: „Du-te și să vină celălalt (zavisnicul)". Și i-a zis și acelui: „Cere de la mine orice dar, însă să știi că celuilalt îi voi da îndoit ca ție!" Iar omul cel zavistnic, gândin-du-se puțin, a zis: „Măria Ta, mie să-mi scoți un ochi!" Apoi chemându-i pe amândoi, le-a zis: „Vai de voi, oameni blestemați, am făcut cu voi o experiență și rău ați ieșit înaintea mea amândoi! Mergeți și vă îndreptați viața prin spovedanie curată și prin pocăință adevărată, ca să nu vă pierdeți sufletele voastre!"
Apoi chemând pe filosofi le-a spus din cercare, cum iubitorul de argint a cerut să i se ia jumătate din avere cu scopul ca celuilalt să i se ia toată averea și să nu aibă cumva mai mult decât el. Iar cel zavistnic, cum a cerut să i se scoată un ochi, spre a-i scoate celui de-al doilea pe amândoi. Și a zis către filosofi: „Acum am văzut că mare dreptate aveți voi, că zavistia și iubirea de argint, sunt egale în răutate".
Iată și a doua istorioară. Un călugăr se fățărnicea în toată vremea că este sfânt și, la arătare, postea mult și se înfrâna la toate, ca să-l laude oamenii și ceilalți călugări; iar pe ascuns mânca și bea mult și făcea și alte răutăți, ferindu-se de ochii oamenilor, ca să nu afle răutățile lui.
Dar venind fără de veste peste el o boală grea și, apropiindu-se de moarte, a chemat pe călugări și pe frați la el. Și venind mulți din soborul mănăstirii, a început a plânge cu amar și tremurând de frică, a zis către dânșii: „Frații mei, vai mie, căci eu împreună cu voi de atâția ani petrecând, mă arătam că sunt mare postitor, dar acest lucru îl făceam numai de fățărnicie, spre a fi lăudat de voi și de oameni. Iar eu mâncam pe ascuns și beam mult, și alte păcate grele am făcut. Și iată acum sunt dat spre mâncare balaurului, care a legat picioarele și genunchii mei cu coada sa, iar capul lui la gura mea stă și așteaptă să smulgă sufletul meu și să-l ducă la pierzare!" Și zicând acestea a murit.
Astfel, mare spaimă a cuprins pe toți cei de față, iar starețul acelor călugări, care venise și el acolo, a zis către toți: „Vedeți, fraților, cât de mare este prăpastia păcatului fățărniciei și al mâncării pe ascuns?" (din Everghetinos, al Sf. Grigorie Dialogul, p. 129-131).
Iubiți credincioși,
„Dumnezeu voiește ca toți oamenii să se mântuiască și la cunoștința adevărului să vină” (I Timotei 2, 4). El ne-a învățat în Sfânta și dumnezeiasca Evanghelie, cum trebuie să viețuim în această lume și cum să fie cuvântul nostru, față de alții, când a zis: „Fie cuvântul vostru: da, da și nu, nu, iar ce este mai mult decât aceasta, de la cel viclean este” (Matei 5, 37). Adică ce cugetă inima ta și simte inima ta aceea să grăiască și gura ta. Că dacă una gândim și avem în inimă și alta facem și vorbim suntem fățarnici și nu vom scăpa de osândă. Acestea sunt lucruri ale diavolului și ale fățărniciei, despre care zice Sfântul Apostol Iacob: „Să fie vouă ce este da, da, și ce este nu, nu, ca să nu cădeți sub judecată” (Iacob 5, 12).
Să ne izbăvim cu ajutorul lui Hristos și de păcatul ucigaș de suflet al zavistiei care robește și omoară multe suflete. De amândouă aceste păcate putem scăpa numai prin multă rugăciune, prin deasă spovedanie, prin milostenie și cugetare la moarte. Să cerem harul lui Dumnezeu în toate, să ne rugăm mereu, să ne socotim mai păcătoși decât alții și să iubim din inimă pe toți.
Acestea înțelegându-le, frații mei, să ne rugăm din toată inima noastră către preamilostivul Dumnezeu, să ne păzească de toate păcatele, dar mai ales de aceste două patimi prea cumplite, adică zavistia și fățărnicia, ca să ne mântuim sufletele noastre. Amin.
Iubiți credincioși,
Ați auzit în Sfânta Evanghelie de azi, cum mai-marele sinagogii, din râvnă pentru cinstirea sâmbetei, și-a ascuns zavistia și fățărnicia sa, zicând: „Șase zile sunt în care se cade a lucra. Deci în acele zile venind, vindecați-vă, iar nu în ziua sâmbetei” (Luca 13, 14). Vedeți, frații mei, ce zavistie și fățărnicie acoperită? Vedeți ce viclenie ascunsă, sub râvna pentru lege? Oare credea el cele ce zicea? Oare erau în mintea și în inima lui cele ce avea pe buzele lui? Zavistia stăpânea pe acest om, nu râvna pentru cele sfinte. Oare nu știa el că Dumnezeu a rânduit sâmbăta ca încetare de lucrul mâinilor, iar nu încetarea lucrării faptelor bune și, mai ales, vindecarea unei femei bolnave?
Niciodată Domnul și Mântuitorul nostru Iisus Hristos, nu a mustrat pe păcătoși așa de aspru ca pe cărturari, pe farisei și pe legiuitorii fățarnici și plini de zavistie. Căci păcătoșii când se întorceau la pocăință din toată inima, cu mare milă și iubire îi primea Dumnezeu. Iar când era învinuit de cărturari și farisei că umblă cu păcătoșii și stă la masă cu ei, El le zicea: „N-am venit să chem pe drepți, ci pe păcătoși la pocăință” (Matei 9, 13). Și iarăși: „N-au trebuință cei sănătoși de doctori, ci cei bolnavi” (Matei 9, 12). Însă cărturarilor le zicea: „Vameșii și desfrânatele merg înaintea voastră întru Împărăția Cerurilor” (Matei 21, 31), fiindcă în inima lor Fiul lui Dumnezeu a văzut cele mai cumplite patimi, ca: mândria, zavistia, ura, viclenia, slava deșartă, fățărnicia și altele multe de acest fel. Dar să revenim la cuvântul nostru și să vorbim despre zavistie și fățărnicie, de care v-am amintit.
Zavistia este patima cea mai cumplită, care, după învățătura Sfinților Părinți se zice „naștere a diavolului" și mai rea decât însuși diavolul.
Pentru a arăta că zavistia este mai rea și decât diavolul, să ne ducem cu mintea la împăratul Saul și la David. Saul zavistuia foarte mult pe David și căuta în tot chipul să-l omoare. Pentru ce? Pentru că David a ucis pe Goliat Filisteanul, vrăjmașul de temut al poporului lui Israel (I Regi 17, 24), iar când David se întorcea biruitor de la uciderea lui Goliat, au ieșit femeile în întâmpinarea lui David din toate cetățile lui Israel, cântând și jucând cu timpane, cu fluiere și alăute, și ziceau: „Bătut-au Saul cu miile și David cu zecile de mii. Și s-a mâniat Saul foarte tare și nu a plăcut în ochii lui Saul cuvântul acesta și a zis: Lui David i s-au dat zecile de mii și mie numai mii? Și ce mai lipsește fără numai împărăția? Și s-a uitat rău Saul din ziua aceea la David” (I Regi 18, 7-9). Și din ziua aceea, zavistuia Saul foarte pe David și căuta în tot chipul să-l piardă, iar a doua zi a căzut duh rău de la Dumnezeu peste Saul și a rămas uimit în mijlocul casei lui. Și David cânta din harfă cu mâna sa și gonea duhul rău de la Saul. Duhul rău auzind cântarea lui David, fugea de la Saul, dar zavistia din inima lui nu fugea, căci îndată ce se trezea din chinurile duhului rău, lua sulița ca să-l omoare pe David și David, ferindu-se din fața lui Saul, acesta a lovit cu sulița în peretele casei (I Regi 18, 10-11; 19, 9-10).
De aici oricine poate cunoaște că zavistia este mai rea decât diavolul, deoarece diavolul fugea de la Saul, când cânta David, dar nu și zavistia din inima lui.
Auzim și pe dumnezeiescul părinte Ioan Gură de Aur care zice așa: „Zavistia este maică a uciderii și mai rea decât preadesfrânarea. Căci aceasta stă la om cât timp este robit de ea, iar tirania zavistiei biserici întregi a răsturnat și toată lumea a vătămat-o. Aceasta, cum am zis, este maică uciderii, căci a făcut pe Cain să ucidă pe fratele său (Facere 4, 8). Aceasta a făcut pe Isav să urască și să prigonescă pe fratele său Iacov (Facere 27, 41). Aceasta a făcut pe diavol să înșele pe om în Rai" (Sfântul Ioan Gură de Aur, op. cit., p. 168) (Facere 3, 1-5). Apoi continuă: „Dar tu acum nu omori, ci mult mai multe și mai cumplite decât uciderea faci, căci te rogi ca fratele tău să pătimească cele de ocară și curse dinspre toate părțile îi întinzi ca să vatămi pe fratele tău.
Deci, ori de miluiești, ori de priveghezi, ori de postești, cu acest scop te-ai făcut mai necurat decât toți dacă zavistuiești pe fratele tău. Deci să știi că lucru rău este zavistia și lipsită de toată iertarea și mai cumplită și decât rădăcina tuturor răutăților, că iubitorul de argint atunci se bucură când ia, iar zavistnicul atunci se bucură când altul nu ia.
Diavolul zavistuiește numai pe om, iar dintre diavoli pe nici unul. Iar tu pe om zavistuiești și împotriva celui de un neam cu tine stai. Și ce iertare vei dobândi? Care cuvânt de îndreptare vei da tu, cel ce, când vezi pe fratele tău în îndestulare, tremuri și te îngălbenești în loc să te veselești? Deci aceasta să înțelegi, că cela ce este zavistuit, se va trezi și mai strălucit se va face; iar zavistuitorul mai multe rele va aduna asupra sa... Pentru care pricină, spune-mi, zavistuiești pe fratele tău? Că a luat mare dar duhovnicesc? Și de la cine a luat, spune-mi? Au nu de la Dumnezeu?
Deci către Acela primești gândul zavistiei în inima ta, care a dat Darul? Văzut-ai de unde se trage răul și ce vârf al păcatelor se face și cât îți sapă ție prăpastia muncii? Și ce poate fi mai ticălos decât sufletul acela, care ieri era prieten cu prietenul tău și se împărtășea cu el de cuvinte și de masă, apoi îndată, pentru că a văzut pe fratele său slăvindu-se, a aruncat de la sine masca prieteniei și a intrat sub fața vrăjmașului, mai bine zis a turbării!" (Sfântul Ioan Gură de Aur, op cit., p. 174).
Apoi zice: „Ce faci omule? Socotești că este de mare folos a surpa bunătățile aproapelui? Dar mai înainte de acelea, surpi pe ale tale". Și iar zice: „Măcar semne de va face cineva, măcar feciorie de ar avea, măcar post sau culcare pe jos, și pentru faptele sale cele bune de va ajunge la îngeri, dacă va avea această boală și meteahnă a zavistiei, va fi mai necurat decât toți" (Sf. Ioan Gură de Aur, op cit., Cuvânt pentru zavistie).
Iubiți credincioși,
Aceste cuvinte și învățături pe care le-ați auzit până aici, despre zavistie, nu sunt ale mele, ci ale Sfântului și dumnezeiescului părinte Ioan Gură de Aur. De aceea ele sunt vrednice de ținut minte cu toată evlavia, spre folosul nostru.
Și acum să arătăm câteva lucruri despre cea de-a doua patimă, despre fățărnicie.
Mântuitorul nostru Iisus Hristos, descoperind această blestemată patimă în inima mai-marelui sinagogii, i-a zis: „Fățarnicilor, fiecare din voi nu-și dezleagă sâmbăta boul sau asinul său de la iesle și îl duce de îl adapă? Dar pe această fiică a lui Avraam, pe care a legat-o satana de optsprezece ani, nu se cădea a o dezlega din legătura aceasta în ziua sâmbetei?” (Luca 13, 15-16). Iată, frații mei, cum știutorul de inimi Iisus Hristos vădește patima fățărniciei ce era încuibată în inima mai-marelui sinagogii și cu câtă înțelepciune îi arată lui și tuturor celor de față, datoria sfântă de a ajuta pe cei bolnavi și de a-i scoate din primejdiile care vor fi, fără a ține seama că este sărbătoare sau nu.
Că spune: „Dacă fiecare din voi dezleagă dobitocul său să-l ducă la apă în ziua sâmbetei, apoi cu cât mai cuviincios și de nevoie este a dezlega un suflet din legătura satanei în ziua sâmbetei?" Și în alt loc a arătat că nu omul s-a făcut pentru sâmbătă, ci sâmbăta pentru om (Marcu 2, 27), arătând cât de mare cinste are omul de la Dumnezeu, față de sărbătorile ce i s-au rânduit a le ține și că mai mare este fapta milostivirii față de om, decât însăși ținerea sărbătorii în care se cuvine bine a face.
Dar, frații mei, este bine să adâncim mai mult cele despre fățărnicie. Să știm că „fățărnicia este un greu și cumplit păcat, care are ca rădăcină vicleșugul, iar ca roade: minciuna, amăgirea, măiestria, agoniseala cea rea, necinstea și vătămarea aproapelui" (Cazania, București, 1857, p. 555). Dicționarul Noului Testament spune că „omul fățarnic este nesincer, prefăcut, mincinos și viclean" (Pr. Ioan Mircea, op. cit., p. 155). Iar în Sfânta Scriptură citim următoarele: oamenii fățarnici cinstesc pe Dumnezeu „numai cu buzele" (Isaia 29, 13; Ieremia 12, 2). Oamenii fățarnici nu fac cele ce zic (Iezechiel 33, 31). Oamenii fățarnici sunt cucernici numai la arătare (II Timotei 3, 5). Oamenii fățarnici se îngrijesc numai de curățenia cea din afară (Matei 15, 2-6). Oamenii fățarnici sunt observatori numai la lucrurile cele mici și neînsemnate (Matei 23, 23-24; Luca 11, 42). Iată pentru ce Mântuitorul nostru Iisus Hristos, ca un adevărat Dumnezeu și știutor al inimilor a mustrat cu asprime pe cărturari, pe farisei și pe legiuitorii poporului lui Israel, care erau bolnavi și orbiți foarte de această blestemată patimă și de atâtea ori cu vaiul i-a amenințat, zicându-le: „Vai vouă, cărturarilor și fariseilor fățarnici, că închideți Împărăția Cerurilor înaintea oamenilor că nici voi nu intrați, nici pe cei ce vor să intre nu-i lăsați” (Matei 23, 13). „Vai vouă, cărturarilor și fariseilor fățarnici, că mâncați casele văduvelor și cu fățărnicie îndelung vă rugați. Pentru aceasta mai multă osândă veți lua” (Matei 23, 14), și iarăși: „Vai vouă, cărturarilor și fariseilor, că înconjurați marea și uscatul ca să faceți un ucenic, și dacă l-ați făcut, îl faceți fiu al gheenei îndoit decât voi” (Matei 23, 15). Iar văzând orbirea lor spirituală, le zicea: „Călăuze oarbe” (Matei 23, 16), „Nebuni și orbi” (Matei 23, 17), „Șerpi, pui de vipere” (Matei 23, 33) și alte nume de ocară, prin care făcea cunoscută răutatea, viclenia și fățărnicia lor.
Dacă luăm aminte la învățătura Domnului din Sfânta Evanghelie, putem cunoaște că nici un păcat nu a fost mustrat așa de aspru și amenințat cu vaiul și cu osândă veșnică, mai mult ca păcatul fățărniciei, pe care Mântuitorul l-a descoperit în inimile cărturarilor, ale fariseilor și ale legiuitorilor poporului Israel. Dar pentru care pricină acest lucru? Pentru că nici un păcat al firii omenești nu este mai complicat cu alte multe păcate, ca fățărnicia. De aceea, Mântuitorul, în alt loc, acest păcat cumplit l-a asemănat cu aluatul, zicând: „Feriți-vă de aluatul fariseilor, care este fățărnicia” (Luca 12, 1), căci precum aluatul dospește toată frământătura, așa și păcatul fățărniciei strică și otrăvește toată așezarea sufletului celui ce se îmbolnăvește de acest păcat.
În continuare vă voi spune două istorioare, una despre zavistie și alta despre fățărnicie.
Împăratul Leon cel Înțelept, stând odată de vorbă cu niște filosofi creștini, aceia i-au spus că păcatul zavistiei și al iubirii de argint sunt egale în răutate. Iar împăratul a poruncit să-i caute doi oameni care ar fi vătămați la suflet de aceste două patimi. Cei trimiși de împărat au găsit ce căutau și le-au zis: „Vă cheamă împăratul să vă cunoască și să vă dea câte un dar mare". Aceia s-au bucurat mult de această chemare, neștiind la ce sunt chemați. Și îndată au venit. „Vreau să fac milă cu voi și să vă dau câte un dar". Și a chemat mai întâi pe iubitorul de argint și i-a zis: „Ție o să-ți dau daruri mari, iar celui ce vine după tine îi vor da îndoit decât ție. Ce vrei să-ți dau?" Iar iubitorul de argint, stând puțin pe gânduri, a zis: „Măria Ta, eu vreau să-mi iei jumătate din averea mea!" Împăratul a tăcut și i-a zis: „Du-te și să vină celălalt (zavisnicul)". Și i-a zis și acelui: „Cere de la mine orice dar, însă să știi că celuilalt îi voi da îndoit ca ție!" Iar omul cel zavistnic, gândin-du-se puțin, a zis: „Măria Ta, mie să-mi scoți un ochi!" Apoi chemându-i pe amândoi, le-a zis: „Vai de voi, oameni blestemați, am făcut cu voi o experiență și rău ați ieșit înaintea mea amândoi! Mergeți și vă îndreptați viața prin spovedanie curată și prin pocăință adevărată, ca să nu vă pierdeți sufletele voastre!"
Apoi chemând pe filosofi le-a spus din cercare, cum iubitorul de argint a cerut să i se ia jumătate din avere cu scopul ca celuilalt să i se ia toată averea și să nu aibă cumva mai mult decât el. Iar cel zavistnic, cum a cerut să i se scoată un ochi, spre a-i scoate celui de-al doilea pe amândoi. Și a zis către filosofi: „Acum am văzut că mare dreptate aveți voi, că zavistia și iubirea de argint, sunt egale în răutate".
Iată și a doua istorioară. Un călugăr se fățărnicea în toată vremea că este sfânt și, la arătare, postea mult și se înfrâna la toate, ca să-l laude oamenii și ceilalți călugări; iar pe ascuns mânca și bea mult și făcea și alte răutăți, ferindu-se de ochii oamenilor, ca să nu afle răutățile lui.
Dar venind fără de veste peste el o boală grea și, apropiindu-se de moarte, a chemat pe călugări și pe frați la el. Și venind mulți din soborul mănăstirii, a început a plânge cu amar și tremurând de frică, a zis către dânșii: „Frații mei, vai mie, căci eu împreună cu voi de atâția ani petrecând, mă arătam că sunt mare postitor, dar acest lucru îl făceam numai de fățărnicie, spre a fi lăudat de voi și de oameni. Iar eu mâncam pe ascuns și beam mult, și alte păcate grele am făcut. Și iată acum sunt dat spre mâncare balaurului, care a legat picioarele și genunchii mei cu coada sa, iar capul lui la gura mea stă și așteaptă să smulgă sufletul meu și să-l ducă la pierzare!" Și zicând acestea a murit.
Astfel, mare spaimă a cuprins pe toți cei de față, iar starețul acelor călugări, care venise și el acolo, a zis către toți: „Vedeți, fraților, cât de mare este prăpastia păcatului fățărniciei și al mâncării pe ascuns?" (din Everghetinos, al Sf. Grigorie Dialogul, p. 129-131).
Iubiți credincioși,
„Dumnezeu voiește ca toți oamenii să se mântuiască și la cunoștința adevărului să vină” (I Timotei 2, 4). El ne-a învățat în Sfânta și dumnezeiasca Evanghelie, cum trebuie să viețuim în această lume și cum să fie cuvântul nostru, față de alții, când a zis: „Fie cuvântul vostru: da, da și nu, nu, iar ce este mai mult decât aceasta, de la cel viclean este” (Matei 5, 37). Adică ce cugetă inima ta și simte inima ta aceea să grăiască și gura ta. Că dacă una gândim și avem în inimă și alta facem și vorbim suntem fățarnici și nu vom scăpa de osândă. Acestea sunt lucruri ale diavolului și ale fățărniciei, despre care zice Sfântul Apostol Iacob: „Să fie vouă ce este da, da, și ce este nu, nu, ca să nu cădeți sub judecată” (Iacob 5, 12).
Să ne izbăvim cu ajutorul lui Hristos și de păcatul ucigaș de suflet al zavistiei care robește și omoară multe suflete. De amândouă aceste păcate putem scăpa numai prin multă rugăciune, prin deasă spovedanie, prin milostenie și cugetare la moarte. Să cerem harul lui Dumnezeu în toate, să ne rugăm mereu, să ne socotim mai păcătoși decât alții și să iubim din inimă pe toți.
Acestea înțelegându-le, frații mei, să ne rugăm din toată inima noastră către preamilostivul Dumnezeu, să ne păzească de toate păcatele, dar mai ales de aceste două patimi prea cumplite, adică zavistia și fățărnicia, ca să ne mântuim sufletele noastre. Amin.
Sau direct în conturile Media Root de la Banca Transilvania:
Autentifică-te sau înregistrează-te pentru a trimite comentarii.
Iisus Hristos Domnul a venit pe pământ întru putere și întru smerenie, pentru ca omul să învețe să iubească pe Dumnezeu și pe om.
Oamenii sunt neputincioși; iubirea de Dumnezeu le dă putere.
Oamenii sunt mândri; iubirea de oameni le dă smerenie.
Iubirea de oameni vine din iubirea de Dumnezeu.
Smerenia vine din simțirea puterii lui Dumnezeu.
Dragostea de oameni fără dragostea de Dumnezeu este mincinoasă,
iar puterea fără Dumnezeu e mândrie și neputință.
Dar iată ca oamenii au ales un al treilea lucru, care nu este nici iubire de Dumnezeu, nici iubire de oameni:
au ales iubirea de sine;
și aceasta este stavilă între ei și Dumnezeu, este stavilă între ei și ceilalți oameni, este desăvârșita lor singurătate.
Iubindu-se numai pe sine, omul nu iubește nici pe Dumnezeu nici pe semeni.
Nu iubește nici măcar omul din sine;
iubește numai gândurile ce și le face despre sine, amăgirile în legătură cu sine.
Dacă l-ar iubi pe omul dintrînsul, ar iubi și chipul lui Dumnezeu din el, și îndată s-ar face iubitor de Dumnezeu și de oameni, pentru că ar căuta în ceilalți om și Dumnezeu, ca să-i iubească.
Iubirea de sine nu e iubire, e lepădare de Dumnezeu și dispreț față de oameni, fie fățiș sau într-ascuns.
Iubirea de sine nu e iubire, ci boală, o boală grea care aduce cu ea alte boli.
Pojarul aduce febră în trup, iubirea de sine aduce arșița pizmei și a mâniei. Omul plin de sine e plin și de pizmă asupra celor mai buni ca el, sau mai bogați, mai învățați ori mai prețuiți decât el. Iar invidia merge mână-n mână cu mânia, cum merge focul cu flacăra; o mânie mocnită, care răbufnește din când în când, descoperind toată hidoșenia unei inimi bolnave, înveninate de otrava iubirii de sine.
Evanghelia de astăzi ne înfățișează icoana vie a minunatei iubiri de oameni a lui Hristos, pe de o parte, iar, pe de alta, urâta iubire de sine a fariseilor, dimpreună cu pizma și cu furia lor:
Învăța Iisus într-una din sinagogi sâmbăta. Și iată o femeie care avea de optsprezece ani duh de neputință și care era gârbovă, de nu putea să se ridice în sus nicidecum. Ziua sâmbetei este zi de rugăciune publică la iudei, așa cum e pentru creștini Duminica.
Cu toate că Mântuitorul Iisus mergea adesea în pustiu și singurătate, petrecând acolo nopți întregi în rugăciune, nu ocolea nici rugăciunea din sinagogă împreună cu oamenii. După obiceiul Său, a intrat în ziua sâmbetei în sinagogă, spune Evanghelistul în altă parte (Luca 4, 16).
Obișnuia așadar să meargă la casa de rugăciune și nu nesocotea rugăciunea împreună cu poporul, pe care o făcea NU PENTRU SINE, ci pentru învățătura noastră.
Pe mulți îi auzi astăzi spunând cu trufie: „Eu mă rog acasă, n-am de ce să merg la biserică!”
Așa vorbește nebunul și trufașul.
Iar pilda lui Hristos ne învață că trebuie să facem și una, și alta: și să ne rugăm de sine, și în biserică împreună cu frații noștri.
Mântuitorul nu mergea la sinagogă doar pentru rugăciune, ci și pentru învățătură. În sinagogă adesea tâlcuia Scripturile, rostind multe dumnezeiești cuvinte nescrise în Evanghelii. Și toți se minunau de cuvintele harului care ieșeau din gura Lui (Luca 4, 22). Din aceste cuvinte de viață dătătoare, multe nu au ajuns până la noi; dar au ajuns atâtea cât să ne dea înțelepciune și mântuire.
Domnul mergea la sinagogă și pentru a prinde clipa cea mai prielnică dumnezeieștii Sale lucrări, care să stea mărturie dumnezeirii Sale și mântuirii aduse de El. O asemenea puternică lucrare a săvârșit-o și în împrejurarea descrisă în Evanghelia de astăzi.
În sinagogă a intrat o femeie infirmă, crunt încovoiată de duhul cel rău, de nu putea să se ridice în sus nicidecum, și se afla în starea aceasta nu de o săptămână sau de o lună sau de un an, ci de optsprezece ani. Cu capul plecat la genunchi, această sărmană făptură nu vedea nici cerul înstelat de deasupra, nici chipurile oamenilor din jur.
Duhul cel rău a căutat să amăgească pe Adam și Eva cu promisiunea că vor fi asemenea lui Dumnezeu dacă îl vor asculta pe el. Dar în loc să ajungă dumnezei, strămoșii s-au aflat deodată în piei de fiară și pulbere, iar această urmașă a lor era atât de groaznic strâmbată încât și oamenii și dobitoacele o priveau cu spaimă.
IATĂ CINUL ASEMĂNĂRII CU DUMNEZEU PROMIS OMULUI DE DIAVOL!
Nu putea să se ridice în sus nicidecum.
De optsprezece ani se târa pe pământ, cu fața la genunchi, încovoiată ca un arc. Viață este aceasta?
Nu, ci osândă.
Schilodirea acestei femei era atât de cumplită încât cei ce-o vedeau prima oară își întorceau față de la dânsa, iar cei care se obișnuiseră cu ea nici n-o mai priveau ca pe o făptură omenească, ci ca pe un ciot uscat, la nimic bun decât de pus pe foc.
Cu adevărat, asprimea oamenilor față de cei infirmi este mai monstruoasă decât infirmitatea lor!
Dar Iubitorul de oameni S-a uitat cu milă la nefericita făptură, văzând în ea nu un ciot uscat, ci o fiică a lui Avraam, un SUFLET zidit de Dumnezeu și vrednic de MILA Lui.
Iar Iisus, văzând-o, a chemat-o și i-a zis: Femeie, ești dezlegată de neputința ta. Și Și-a pus mâinile asupra ei, și ea îndată s-a îndreptat și slăvea pe Dumnezeu. Domnul a lucrat de la Sine această mare minune, fără să fi fost rugat de femeie sau drept răspuns la credința ei.
Să AMIȚEASCĂ deci toți cei care disprețuiesc dumnezeiască slavă a minunilor lui Hristos, socotind-o urmare a „autosugestiei”. De unde autosugestie la nefericita aceasta? Ea nici măcar fața lui Hristos nu putea s-o vadă. Nu a cerut milă lui Hristos, n-a dat nici un semn de credință. Mai mult, ea nici nu se afla lângă Hristos. Nu ea s-a dus la El, ci El a chemat-o la Sine.
Ca un păstor care, văzându-și oaia prinsă în hățișuri, aproape moartă și fără glas, se îndreaptă primul către ea, așa Domnul Cel milostiv, Bunul Păstor, S-a îndreptat primul către oaia Sa cea prinsă în hățișurile satanei.
A strigat-o: „Femeie!” Nu „Schiloado!”, nici „Monstrule!”, nici „Păcătoaso!”, ci: „Femeie!”
Cu acest cuvânt i-a redat vrednicia pierdută. A dezlegat-o apoi de infirmitatea sa și apoi a pus asupra-i preacuratele Lui mâini, ca să desăvârșească darul cerescului Dăruitor către făptura cea din țărână. Mai întâi o privire milostivă, apoi un cuvânt puternic, și la urmă o atingere plină de dragoste. I-a dat tot ce-i lipsise vreme de optsprezece ani. Dacă altcineva i-ar fi arătat milă, mila n-ar fi fost curată, ci amestecată cu teamă și mândrie; dacă i-ar fi vorbit cineva, i-ar fi vorbit de nevoie, abia așteptând să se depărteze de dânsa; dacă ar fi fost cineva silit s-o atingă, ar fi atins-o cu vârful degetului și ar fi dat fuga apoi să se spele.
Domnul însă anume a chemat-o la Sine, i-a spus cuvinte tămăduitoare și a pus peste ea mâinile Sale. S-a purtat cu femeia aceasta oarecare cum se poartă un tată cu fiica lui.
Dacă mila aceasta s-ar fi revărsat asupra negrului pământ, pământul s-ar fi cutremurat; dacă s-ar fi revărsat asupra soarelui strălucitor, soarele ar fi vărsat lacrimi; dar mila s-a revărsat asupra chinuitei femei și femeia îndată s-a îndreptat.
Cum să se îndrepte un spate răsucit, fără să se frângă?
Cum să se miște un gât înțepenit, fără să doară?
Un MILION de ani i-ar trebui maimuței, zic ignorantele minți din vremea noastră, ca să-și îndrepte spinarea și să fie om.
Dar zic așa, necunoscând puterea Dumnezeului celui Viu. O CLIPITĂ i-a trebuit gârbovei, la un singur cuvânt al Domnului, ca să-și îndrepte spinarea sa cea cu mult mai încovoiată decât a maimuței.
Dar cum se îndreaptă spinarea?
Cum se desțepenește grumazul?
Cum se însănătoșește un monstru?
Cum e scoasă din mărăciniș oaia cea încurcată în spini?
Cum prinde o mumie grai și vorbește?
Nu întrebați acestea, ci MULȚUMIȚI lui Dumnezeu așa cum a făcut femeia aceasta: ea îndată s-a îndreptat și SLĂVEA pe Dumnezeu.
Vedeți cum ODATĂ cu trupul i s-a tămăduit și sufletul! Numai un suflet teafăr dă slavă lui Dumnezeu pentru tot lucrul bun, pe când sufletul bolnav, uitând de Dumnezeu, Dătătorul tuturor bunătăților, laudă mâinile muritoare prin care adesea Dumnezeu își trimite darurile Sale.
Vrând să învețe pe oameni ca totdeauna să mulțumească și să laude pe Dumnezeu, Domnul a poruncit îndrăcitului din Gadara, odată vindecat: Întoarce-te în casa ta și spune cât bine ți-a făcut ție Dumnezeu (Luca 8, 39).
Pretutindeni unde Domnul săvârșea marile Lui minuni, oamenii se minunau și slăveau pe Dumnezeu. De aceea, înainte de a părăsi viața aceasta, a spus Hristos: Părinte… Eu Te-am preamărit pe pământ (Ioan 17, 4).
Nu-i aceasta o mustrare pentru noi cei care, făcând cuiva vreun bine oarecare, așteptăm să ni se mulțumească nouă, iar nu lui Dumnezeu?
Orice bine primim de la oameni, nu-l primim de la ei, ci prin ei. Tatăl dă fiilor daruri prin fii.
Așa binevoiește: a Lui fie slava și lauda în vecii vecilor.
Evanghelia însă nu se oprește aici.
Am văzut o lucrare nemaivăzută a LUMINII, iar acum vom auzi o lucrare nemaiauzită a ÎNTUNERICULUI: Iar mai-marele sinagogii, mâniindu-se că Iisus a vindecat-o sâmbăta, răspunzând, zicea mulțimii: șase zile sunt în care trebuie să se lucreze; venind deci într-acestea, vindecați-vă, dar nu în ziua sâmbetei!
Iată cum vorbește un fiu al întunericului.
Pare că Satana, ieșind din femeie, a intrat în acesta.
Iată cum vorbește iubirea de șine, însoțită de nedespărțitele ei tovarășe, pizma și mânia.
Hristos a vindecat, iar mai-marele sinagogii și-a ieșit din fire,
Hristos a slobozit o viață din temnița satanei, iar acesta s-a mâniat.
Hristos a scos duhul cel rău din femeia bolnavă, iar acesta s-a înfuriat că duhul rău a fost scos pe o ușă și nu pe cealaltă!
Hristos a deschis cerul și acesta s-a mâniat că Hristos a deschis cerul dimineața, iar nu seara!
Hristos a coborât cu lumină la cei din închisoare, iar aceștia L-au certat pentru că nu a lăsat lumina pe a doua zi!
Vedeți înfricoșătoarea stricăciune a iubirii de sine!
Acest dregător nu cutează a-L mustra pe Hristos în față și de aceea ceartă poporul, deși în inima lui pe Hristos îl ocărăște, iar nu pe popor, cu toate că grăiește dimpotrivă.
Dar cum să fie norodul de vină? Dacă e cineva vinovat, acela e femeia aceasta care s-a îndreptat. Dar cum ar fi și ea de vină? Nu ea a alergat la Hristos, nu ea L-a rugat s-o ajute. Hristos a chemat-o pe ea, Hristos a tămăduit-o, fără ca ea, venind la sinagogă, să fi nădăjduit sau să fi așteptat ceva.
Dacă, deci, cineva e de vină, Hristos este acela.
Mai-marele sinagogii însă nu cutează să se uite în ochii lui Hristos și să spună: „Tu ești de vină!”. Își îndreaptă barba spre popor și-l ocărăște.
Poate fi mai mare fățărnicie? Însuși Domnul îl numește fățarnic:
Iar Domnul i-a răspuns și a zis: Fățarnicilor! Fiecare dintre voi nu dezleagă, oare sâmbăta boul său, sau asinul de la iesle, și nu-l duce să-l adape? Dar aceasta, fiică a lui Avraam fiind, pe care a legat-o satana, nu se cuvenea oare să fie dezlegată de legătura aceasta, în ziua sâmbetei?
Domnul cunoaște inima omului, știe că mai-marele sinagogii pe El îl țintește, deși cu limba ceartă norodul. Dar Domnul nu lasă să fie certat norodul pentru un lucru de care este El răspunzător.
Mai strălucitor ca soarele, mai curat ca cristalul, Domnul nu cunoaște prefăcătoria. Nu tace când altul este mustrat în locul Lui. De aceea, când poporul neajutorat tace, îndurând certarea pe nedrept din partea căpeteniei, Domnul răspunde mai-marelui sinagogii, cunoscându-i inima:
Fățarnicilor!
Dăm ajutor vitelor în ziua sâmbetei, iar oamenilor nu? Nu-i zi în care boul și asinul să nu fie dezlegați de la iesle și scoși din întuneric la soare și aer, iar această femeie de optsprezece ani stă legată de blestemul Satanei- și vă mâniați că s-a dezlegat?
Legați sunteți și voi de Satana ca și ea.
Ei i-a legat capul de genunchi, iar vouă v-a legat sufletul de ziua sâmbetei.
De ce nu vă dezlegați?
Sabatul a fost dat oamenilor ca în acea zi să fie cu mintea mai mult la Dumnezeu.
Dar oare această vindecare nu le aduce oamenilor aminte de Dumnezeu mai mult decât sâmbăta- decât orice sâmbătă, de la Moise și până astăzi?
Nu-i lucrarea aceasta mai mare decât sâmbăta?
Nu vedeți voi că aici este Unul mai mare decât sâmbăta?
Și nu numai decât sâmbăta, ci DECÂT Templul însuși (Matei 12, 6)?
Nu-ți dai seama, mărunt cârmuitor al sinagogii, că îți stă dinainte Cârmuitorul sufletelor omenești? De-ai ști tu cum, zi și noapte, se adună ele și curg în veșnicie dinaintea Sa!
Acum Domnul o cinstește iarăși pe nefericita femeie cu numele de fiică a lui Avraam. El vrea nu numai să proclame întâietatea sufletului asupra făpturilor necuvântătoare cum sunt boul și asinul, ci și întâietatea ce i s-a dat acestei femei chinuite asupra fățarnicilor capi ai sinagogii. Că femeia aceasta era evlavioasă și cu frica lui Dumnezeu se vede din faptul că, în ciuda infirmității ei, ea s-a chinuit să ajungă la sinagogă, ca să asculte cuvântul lui Dumnezeu și să se roage, și, de asemenea, din aceea că îndată după tămăduire ea L-a slăvit pe Dumnezeu. Strămoșul nostru Avraam era mulțumitor lui Dumnezeu pentru orice bine.
În suferință era răbdător și plin de credincioșie.
Femeia era, așadar, o adevărată fiică a lui Avraam, nu numai după sânge, ci și după evlavie și răbdare, coborâtoare din Avraam mai credincioasă decât acest cap al sinagogii care, ca toți fruntașii iudei, se trufea cu descendența sa din Avraam. Dar el era trădător față de Avraam, pe lângă această adevărată fiică a aceluia. Cum, atunci, să nu primească ea ajutor? Cum să o împiedice ziua sâmbetei?
Sabatul a fost rânduit drept zi de odihnă: A binecuvântat Domnul ziua a șaptea (Ieșire 20, 11). Dar sufletul nu trebuie și el să se odihnească, la fel ca și trupul? Dar odihna sufletului nu este zăcerea, precum a trupului, în nelucrare, ci faptele bune, milostenia și tot ceea ce place lui Dumnezeu. Aceasta e adevărata odihnă a sufletului, aceasta întremează sufletul și îi sporește puterea și bucuria.
Nici vorbă că în zilele de sărbătoare trebuie să ne purtăm bine cu dobitoacele; cu atât mai mult trebuie să ne purtăm bine cu oamenii. Domnul nu ne spune să nu avem grijă de bou și de asin la praznice, să-i ținem legați și să nu le dăm apă, dar ne poruncește să facem bine semenilor noștri.
Acesta este înțelesul cinstirii Zilei a Șaptea, în duhul Legii lui Dumnezeu.
În întunecimea și decăderea lor morală, capii iudeilor nu se uitau decât la litera legii, divinizând-o. Astfel legea, în loc să fie călăuză pe cărarea vieții, se prefăcuse într-un LEȘ pe care-l târau după dânșii.
În loc să fie o făclie în întuneric, era cenușă stinsă într-un vas de aur, la care se închinau așa cum se închinaseră înaintașii lor la vițelul de aur (Ieșire 32, 4).
Dar în împrejurarea de față nu râvna pentru Lege îl înflăcăra pe mai-marele sinagogii, ci iubirea bolnavă de sine.
Cum să fie în sinagogă unul mai puternic, mai înțelept și mai milostiv decât el? Făcea paradă de râvnă pentru Lege, dar din inimă îi picura pe limbă venin. Încă și pentru aceasta îl numește Domnul fățarnic.
Prin răspunsul Său TĂIOS ca sabia și LIMPEDE ca lumina zilei, Domnul a făcut să amuțească și a rușinat nu numai pe acest mai-mare al sinagogii, ci pe toți dușmanii Săi.
Și zicând El acestea, s-au rușinat toți cei ce erau împotriva Lui și toată mulțimea se bucură de faptele strălucite săvârșite de El.
Cât de ușor este să aperi o faptă săvârșită din iubire de oameni!
Dumnezeu însuși îi stă Martor și Ocrotitor. Lucrul bun dă graiului putere. Cel ce cunoaște toate tainele din cer și de pe pământ, Domnul, cunoaște și taina de care se îndoiesc cei slabi în credință, care își caută apărători și pentru faptele bune, și pentru cele rele.
Iar Domnul îi povățuiește pe ucenicii Săi: Iar când vă vor duce în sinagogi și la dregători și la stăpâniri nu vă îngrijiți cum sau ce veți răspunde, sau ce veți zice (Luca 12,11), fiindcă nu voi sunteți care vorbiți, ci Duhul Tatălui vostru este care grăiește întru voi (Matei 10, 20).
Vedeți cum a răspuns arhidiaconul Ștefan călăilor săi. Și cum au răspuns Petru și Ioan, pescari odinioară. Și Apostolul Pavel.
Nu sunt răspunsuri omenești învățate din cărți, ci sunt învățate de la Duhul Sfânt. Oamenii nu vorbesc astfel, ci NUMAI Dumnezeu.
Înțeleptul Rege a proorocit în vremurile vechi adevărul evanghelic spunând:
În putere stă omului să plăsmuiască planuri în inimă, dar răspunsul limbii vine de la Domnul (Pilde 16, 1).
Răspunsul dat de Domnul mai-marelui sinagogii a rușinat pe potrivnicii Săi și a umplut de bucurie poporul.
Oamenii s-au bucurat, pentru că au văzut în cuvintele Sale o priveliște a BIRINȚEI BINELUI ASUPRA RĂULUI, așa cum văzuseră mai înainte în minunea îndreptării femeii gârbove și în multe alte minuni ale sale. Toată mulțimea se bucura de faptele strălucite săvârșite de El.
Una după alta se răspândea vestea despre minunile lui Hristos. O minune o întărea pe alta, una urma alteia, mărturisind adevărul celor săvârșite; toate aduceau bucurie celor lipsiți de bucurie, nădejde celor lipsiți de nădejde, credință celor slabi în credință, îmbărbătare celor aflați pe calea cea bună, întoarcere celor rătăciți, răspândind pretutindeni vestea că Dumnezeu a cercetat pe oameni și împărăția Lui este aproape.
Pe lângă belșugul de învățătură înfățișat, Evanghelia de astăzi cuprinde și un tâlc ASCUNS, foarte folositor vieții noastre duhovnicești.
Femeia gârbovă înseamnă cugetele gârbove ale celor ce se depărtează de Hristos.
Cu o minte strâmbă omul nu poate sta drept înaintea lui Dumnezeu și a cerului, ci se târăște pe pământ, hrănindu-se cu pământ, învățând de la pământ, bucurându-se de pământ. O minte strâmbă este mărginită și înțepenită, aflată cu totul în voia simțurilor; își caută începătura între dobitoace; își caută desfătarea în mâncare și băutură. Nu știe nimic de Dumnezeu și de lumea duhovnicească, nici de viața veșnică, nici de vreo bucurie mai înaltă, cerească; e plină de neliniște, de frică, de chin, de tristețe și răutate.
Mântuitorul Iisus Hristos CHEAMĂ la Sine această minte, ca s-o îndrepte, s-o lumineze și s-o bucure.
D A C Ă se duce degrabă spre El, ca femeia cea gârbovă, va fi și ea îndreptată, luminată și bucurată, și va mulțumi și lăuda pe Dumnezeu din toate puterile sale.
Dar D A C Ă NU se duce, va rămâne în întuneric și va muri în păcatele sale, așa cum spune Domnul necredincioșilor iudei:
Veți muri în păcatul vostru (Ioan 8, 21).
Așa se va întâmpla cu sufletul stăpânit de simțuri, legat de pământ, încovoiat în țărână, târându-se cu fața în jos.
Dar nici de sufletul slăbit și înțepenit de păcat nu va fi mai bine, de sufletul care nu crede adevărului, care nu are tăria de a se scutura de minciună și a se apropia de Adevăr.
La chemarea Adevărului, răspunde:
„Astăzi este ziua sâmbetei, nu pot să vin, nu m-ai chemat în ziua potrivită!”
Sau: „Prea mă chemi repede; nu pot să vin”;
Sau: „Sunt prea tânăr; mai așteaptă până mă satur de minciuni”
Sau: „Am nevastă și copii, nu pot să vin; ai grijă de ei mai întâi, și cheamă-mă după aceea!”
Dar sunt zeci și sute de motive pe care le aduce mintea bolnavă ca să nu vină și să urmeze Adevărului.
Iar Adevărul o strigă o dată, de două ori, de trei ori, apoi merge în drumul său, iar sufletul slăbănog RĂMĂNE să se târască în țărână și să moară în păcatele sale.
Asupra cui leapădă chemarea lui Hristos în viața aceasta, se va abate deodată moartea, îl va înhăța și va închide în urma lui porțile vieții pământești.
Nu se va mai întoarce la viață ca să se pocăiască și nu va afla milă la Judecata lui Dumnezeu.
Moartea e aproape, Judecata e aproape.
D A C Ă pocăința nu o ia înaintea morții și a Judecății, vom rămâne lipsiți de ea pentru totdeauna.
ACUM ne stă la îndemână, ACUM putem s-o folosim.
Să ALERGĂM la pocăință, la cel dintâi și cel mai de seamă LEAC al sufletului.
Să ne căim, și ALTE ni se vor deschide, și NI SE VA SPUNE ce trebuie să facem mai departe.
Câtă vreme omul este în trup muritor, sufletul îi este mai MULT sau mai PUȚIN încovoiat.
Hristos cheamă pe toți cei cu duhul, cu sufletul și cu cugetul gârbov.
Numai EL SINGURUL poate să îndrepte ceea ce a strâmbat lumea acesta dușmănoasă.
„Omule!”, „Femeie!”, „Copile!”
Ne CHEAMĂ, vrând să ne ridice la vrednicia acestor nume, ștergând numele rușinii și ale păcatului:
Orbule! Ologule! Leprosule! Cerșetorule!
Vrea să curețe trâmbițele noastre amuțite, astupate de mâlul păcatelor, ca să le facă trâmbițe ale slavei lui Dumnezeu.
Fie ca, S U N Â N D slava lui Dumnezeu, să fim și noi slăviți în împărăția sfinților îngeri și a măriților sfinți din ceruri, Împărăția lui Hristos Dumnezeul nostru.
A Lui fie slava și lauda, împreună cu Tatăl și cu Sfântul Duh, Treimea cea deoființă și nedespărțită, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.