„Pe când umbla pe lângă Marea Galileii, (Iisus) a văzut pe doi frați, pe Simon ce se numește Petru și pe Andrei, fratele lui, care aruncau mreaja în mare, căci erau pescari. Și le-a zis: Veniți după Mine și vă voi face pescari de oameni! Iar ei, îndată lăsând mrejele, au mers după El. Și de acolo, mergând mai departe, a văzut alți doi frați, pe Iacov al lui Zevedeu și pe Ioan fratele lui, în corabie cu Zevedeu, tatăl lor, dregându-și mrejele și i-a chemat. Iar ei, îndată, lăsând corabia și pe tatăl lor, au mers după El. Și a străbătut Iisus toată Galileea, învățând în sinagogile lor și propovăduind Evanghelia Împărăției și tămăduind toată boala și toată neputința în popor” (Ev. Matei 4, 18-23).

„Zis-a Domnul către ucenicii Săi: Voi sunteți lumina lumii. Nu poate o cetate aflată pe vârf de munte să se ascundă, nici nu aprind făclie și o pun sub obroc, ci o pun în sfeșnic și luminează tuturor celor din casă. Așa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, pentru ca ei să vadă faptele voastre cele bune și să slăvească pe Tătăl vostru Cel din ceruri. Oricine va mărturisi pentru Mine înaintea oamenilor, voi mărturisi și Eu pentru el înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri. Iar de cel care se va lepăda de Mine înaintea oamenilor și Eu Mă voi lepăda de el înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri. Feriți-vă de oameni, că vă vor da pe mâna soboarelor de judecată și în sinagogile lor vă vor bate cu biciul; la dregători și la împărați veți fi duși pentru Mine, spre mărturie lor și păgânilor; și veți fi urâți de toți pentru numele Meu, dar cel care va răbda până la sfârșit acela se va mântui” (Ev. Matei 5,14-16; 10,32-33, 17-18, 22)

„Iubiți credincioși, în special în școli, atât în cele primare, cât și în cele secundare, se pronunță deseori cuvântul „vocație”. Este grija profesorilor, a directorilor, a diriginților și, mai cu seamă, a părinților să-l îndrepte pe tânărul elev să își concentreze eforturile de a învăța spre ceea ce se numește „vocația” lui. Uneori, copilul își descoperă singur vocația, alteori este ajutat de către cei care trebuie să o descopere. Unul se pomenește că îi este dragă muzica, că are o ureche muzicală foarte bună, memorie muzicală și că cu foarte mare ușurință învață notele; se spune despre el că are vocație de cântăreț, de muzicant sau de muzician și va deveni cântăreț. Altul de mic este descoperit că are dragoste pentru cifre și foarte multă ușurință de a învăța matematici; acela va fi un om de calcul, va fi un inginer, va fi un om de știință. Un altul se pomenește încă de copil că scrie frumos, îi place să citească mult și să scrie; acela are vocație de scriitor. Un altul își descoperă vocația de pictor ș.a.m.d.

Deci, fiecare om se consideră că are o vocație și important este ca să știe din vreme vocația, pentru ca să știe unde să se concentreze mai mult pentru ca să devină într-adevăr un om al vocației sale. Cuvântul acesta este un cuvânt latinesc, pe care îl avem de la strămoșii noștri, „vocatio”, și care se numește „chemare”. Așadar, este o chemare, dar chemarea aceasta vine de undeva, este cineva care te cheamă, și pe acest cineva nu știu să-l numească, de obicei, nici profesorii, nici diriginții, nici directorii. Vocația vine de undeva, din străfunduri. Este în ființa copilului, s-a născut cu ea. Unii o explică ușor: are vocație de muzician pentru că și părinții lui, sau unul dintre ei, a fost muzician, cum a fost cazul unor mari muzicieni, să zicem, Strauss, din tată în fiu, din generație în generație. Dar există, dacă mergi pe firul lor, undeva unde tata sau mama nu au fost muzicieni și, totuși, copilul s-a dovedit că devine un mare muzician. Foarte multe cazuri în care părinții niciunul dintre ei nu este literat, dar copilul devine un mare scriitor. Și cazuri din acestea sunt cu duiumul.

Și atunci întrebarea este, dacă e vorba de o chemare: este cineva care cheamă și cineva care răspunde. Cel care răspunde este cel care are vocația, dar cel care îl cheamă, dacă nu sunt părinții, sau nici bunicii sau străbunicii, în ultimă instanță, iubiții mei, este Dumnezeu. Pentru că Dumnezeu, ne spune Sf. Ap. Pavel, a împărțit fiecăruia câte un dar. Unuia i-a dat mai mult, altuia mai puțin, după cum socotește Dumnezeu. Și vă amintiți de parabola talanților, că unuia i-a dat Dumnezeu cinci talanți, altuia zece, altuia numai unul. Dar fiecare, dacă i-a dublat, adică, dacă a lucrat să-și înmulțească talantul sau, zicem noi, talentul, atunci Dumnezeu îl binecuvintează și îi hărăzește o viață fericită. 

Ei bine, iubiții mei, vocația aceasta, sau chemarea de la Dumnezeu, nu este doar pentru știință, pentru literatură sau arte, ci este și pentru Dumnezeu, pentru slujba, slujirea lui Dumnezeu. […] Iată, deci, iubiții mei, de ce în Sfânta Evanghelie de astăzi ni se vorbește despre chemarea întâilor apostoli sau vocația lor. I-a chemat Iisus. De ce? Pentru că Iisus voia să-Și întemeieze Biserica, despre care v-am vorbit în ziua de Rusalii. Biserica aceasta era adunarea tuturor celor botezați în Iisus Hristos care mărturisesc Numele și cred în El și vor să se mântuiască în Biserica Lui. Dar nu cu apostolii a întemeiat Biserica, ci cu mulțimea credincioșilor. Cu apostolii a pregătit Biserica atunci când i-a spus lui Petru: „Pe această piatră” – adică pe credința ta și pe credința voastră – „voi zidi Biserica Mea și porțile iadului nu o vor sfărâma”. Pentru aceasta, Iisus este Cel Care i-a chemat pe ucenici, i-a ales. Mai târziu, avea să le spună răspicat: „Nu voi M-ați ales pe Mine, ci Eu v-am ales pe voi.” 

Sf. Ap. Matei ne istorisește în Evanghelia de astăzi pe foarte scurt, adică doar momentul principal, în care Iisus S-a apropiat de Petru și de fratele său pentru ca să-i cheme la apostolat. Dar Sf. Ev. Ioan intră în niște amănunte și de-acolo avem mai clar tabloul acesta al chemării apostolilor, pentru că nu a fost doar așa, să zicem că Mântuitorul Hristos a fost ca un hipnotizor care țintește cu o privire de oțel pe cineva, îi dă un ordin și acela execută fără șovăire. Mântuitorul Hristos a făcut și acest lucru. Când a alungat demoni sau când a vindecat un slăbănog. Și doar i-a poruncit celui care avea o mână uscată: „Întindeți mâna!”; și a întins-o. I-a dat ordin. Dar, de data aceasta a fost o chemare care era o poruncă, dar era și o modalitate de a-l determina pe ins să aleagă.

Înainte de Iisus Hristos a fost Ioan Botezătorul, care L-a prevestit pe Mântuitorul Hristos; a vestit venirea Sa iminentă ca Mântuitor al lumii. Ioan Botezătorul avea și el ucenici. Ucenic este învățăcel. Profetul este maestru, sau magistru, și are pe lângă el o seamă de inși pe care el și-i alege și care devin învățăcei sau ucenici sau discipoli – elevi sau studenți, am zice noi – și care preiau de la el învățătura, învățătură pe care i-o continuă.

Ei bine, și Mântuitorul Hristos a avut ucenici, dar înainte de El era Ioan care a avut astfel de ucenici. Doi dintre aceștia sunt Andrei și Petru, care mai înainte se numea Simon. Ei bine, Ioan a fost cel care și ucenicilor săi li L-a arătat pe Iisus ca fiind Cel Ce trebuia să vină. Cunoaștem din Evanghelia după Ioan că Sf. Ioan Botezătorul a spus mulțimilor: „Iată Mielul lui Dumnezeu, Cel Ce ridică păcatul lumii”, arătându-L pe Iisus pentru prima dată venind să se boteze la apa Iordanului. Dar nu numai mulțimilor, ci și celor doi frați: lui Andrei și lui Simon. „Iată Mielul lui Dumnezeu!” - aceasta însemna Cel pe Care Dumnezeu L-a trimis să se jertfească pentru voi și pentru noi toți. 

Așa se face că Andrei și Simon au deschis ochii. Și, atunci când S-a întâlnit Iisus cu Simon prima dată – pentru că Andrei a fost cel dintâi chemat și el i-a spus fratelui său să vină după el – Iisus S-a uitat în ochii lui Petru și i-a spus: „De-acum nu te vei mai numi Simon, ci te vei numi Chefa” - în limba ebraică, Chefa înseamnă piatră și, mai departe, în grecește, a fost Petros-piatră; și de-aici s-a numit Petru. I-a schimbat numele, pentru că el trebuia să devină ca o piatră, împreună cu frații săi, ca o stâncă pe care să fie întemeiată Biserica lui Iisus Hristos.

Aceștia doi erau din satul Betsaida, din Galileea. Și, la scurtă vreme după aceasta, Iisus a mers în Galileea și s-a întâlnit cu un consătean de-al lor, tot din Betsaida, care se numea Filip. Și i-a spus: „Vino după Mine!” Și Filip L-a ascultat și L-a urmat, mai cu seamă că știa de la cei doi consăteni ai săi, de la Andrei și de la Simon Petru, că, într-adevăr, acesta este Iisus Cel ce trebuia să vină. Dar, la rândul său, Filip i-a spus lui Natanael, i-a dat o veste: „Să știi că L-am văzut pe Cel despre Care a scris Moise că trebuie să vină și profeții Vechiului Testament au scris despre El că trebuie să vină. Este Iisus din Nazaret. L-am descoperit.”

Așadar, dragii mei, Iisus i-a chemat pe unii apostoli, dar, după aceea, ei se chemau unii pe alții, plini de bucurie. Natanael, care se mai numea și Bartolomeu – avea două nume – știm aceasta din Noul Testament – a dat din cap și s-a îndoit. „De unde a zis că e acest Iisus? Din Nazaret. Din Nazaret poate ieși ceva bun?” Nazaretul era un sat așa mai amărât, mai modest, din care nu se ridicase niciun fel de om însemnat. După această îndoială, Iisus se întâlnește cu el, cu Bartolomeu, și spune către ceilalți: „Îl vedeți pe acest Natanael? Iată un israelitean întru care nu există vicleșug”, sau viclenie, adică e un suflet foarte cinstit. Și atunci Natanael-Bartolomeu deschide ochii mari și zice: „De unde mă cunoști?”, că nu se văzuseră niciodată. Iar Iisus își arată spiritul profetic și îi spune: „Să știi că mai înainte de a te fi chemat Filip, eu te-am văzut când ședeai sub smochin.”, ceea ce era adevărat. Și văzând el că Iisus îi cunoaște, practic, viața, fără să o fi văzut față către față, atunci a strigat către El, făcând prima mărturisire de acest fel: „Tu ești Fiul lui Dumnezeu, Tu ești Regele lui Israel!” Iubiții mei, acest Natanael-Bartolomeu a fost primul care L-a mărturisit pe Iisus ca fiind Fiul lui Dumnezeu. Vor trece trei ani și jumătate până la prinderea, răstignirea și moartea Lui pe cruce și cei mai învățați ai poporului evreu, fariseii și cărturarii, nu vor înțelege și nu vor vrea să priceapă că Iisus este Fiul lui Dumnezeu.

Și așa, iubiții mei, Iisus Și-a chemat pe cei doisprezece ucenici. După aceștia patru, au venit Iacov și Ioan, care erau și ei frați, fiii lui Zevedeu, și toți ceilalți, până la doisprezece. Așa s-a format soborul sau colegiul apostolilor, al celor doisprezece. Pe lângă aceștia, Iisus și-a mai ales încă 72, tot apostoli de-ai săi, dar cei doisprezece au fost cei mai apropiați. 

Iubiții mei, le-a venit chemarea, vocația. I-a chemat Dumnezeu în slujba Lui și ei L-au ascultat și s-au dus. Dar nu numai lor le-a adresat chemare. Amintiți-vă: Iisus trecea prin orașul Ierihon, lume multă se îmbulzea să-L vadă, că devenise celebru, și se găsea acolo și vameșul Zahei, mai-marele vameșilor, care, din pricină că era mic de statură, și voind să-L vadă pe Iisus, s-a urcat într-un dud, pe marginea drumului. Și Iisus, când a ajuns acolo, i-a spus: „Dă-te jos, Zahee, că astăzi vreau să viu în casa ta.” L-a chemat pe Zaheu, care era un păcătos. Dar, de îndată ce l-a chemat, Zaheu și-a recunoscut păcatele , a făgăduit îndreptare și Iisus a prânzit în casa lui, în semn de prietenie, în semn de recuperare. 

Așadar, Iisus pe unii îi cheamă, unii sunt curați la suflet, așa cum era Natanael, întru care nu exista viclenie, alții nu erau curați la suflet. Să vă mai spun un amănunt pe care ni-l mărturisește tot Sf. Ioan: Ioan Botezătorul le descoperise lui Andrei și lui Simon-Petru pe Iisus. Și aceștia vin după El. Iar El se întoarce și spune: „Ce vreți?” Și nu I-au spus: „Vrem să venim după Tine”, ci au spus: „Arată-ne unde locuiești.” Și El S-a dus și le-a arătat unde locuiește, dar nu ni se spune unde locuia și cum arăta locuința Lui. Dar aici facem legătura cu cineva care, mai târziu, un cetățean oarecare, vine și spune: „Învățătorule, vreau să vin cu Tine, să mă fac ucenic al Tău!” Dar Iisus i-a citit în suflet și a descoperit că acela voia să se chivernisească pe sine, credea că Iisus este un om bogat, care poate să adune bogății și el să-și facă o carieră din aceasta. Și lui i-a spus: „Uită-te la Mine și să știi ceva: că păsările au cuib și vulpile au vizuini”, adică au un adăpost la vreme rea, „dar Fiul Omului”, adică Eu, Fiul Omului, „nu are a lui măcar o piatră pe care să-și plece capul.”, adică „Eu sunt sărac lipit pământului, n-am nimic, nici măcar o piatră nu-i a mea. Dacă vrei să vii la Mine, să știi că nu te alegi cu nimic.” Iar acela a lăsat capul jos și s-a demobilizat. Și-a dat seama că nu câștigă nimic și că fusese descoperit în forul său interior. Dar, imediat după aceasta, vine un altul și-I spune: „Învățătorule, eu ce să fac?” Și îi spune: „Tu vino după Mine!” „Învățătorule, mi-a murit tata, lasă-mă întâi să mă duc să-l îngrop pe tata și pe urmă vin și Te urmez.” La care Iisus îi răspunde: „Lasă-i tu pe morți să-și îngroape morții! Tu vino după Mine!” Când a zis aceasta, „Lasă-i pe cei morți” S-a uitat și a făcut un gest către celălalt, care voise să-l urmeze din interes. Acela era un mort, adică era un suflet mort. El nu din iubire voia să se apropie de Iisus, ci din interes. Iar cel care se apropie din interes este asmenea unui mort. 

Așadar, iubiții mei, există chemare pentru cei care sunt dispuși să răspundă. Și să răspundă necondiționat, fără să ceară în schimb dinainte una sau alta, pentru că Iisus le va spune: „Căutați întâi Împărăția lui Dumnezeu și dreptatea Lui și toate celelalte vi se vor adăuga. Vor veni și ele. Vor veni și casă și masă și bani, dar nu la ele să vă gândiți atunci când vă apropiați de Dumnezeu.” 

Iubiții mei, Mântuitorul Hristos le-a adresat vocația/chemarea tuturor, nu numai apostolilor. Atunci când se găseau mame împreună cu copiii lor mici și unii căutau să-i depărteze pe copii, pentru că, cum sunt copiii mai neastâmpărați, mai gălăgioși, mai fac câte o năzbâtie, ei voiau să nu fie tulburați și, mai cu seamă, Iisus să nu fie tulburat din pricina lor. Și tot voiau să-i îndepărteze. Iar Iisus le-a spus: „Lăsați copiii să vină la Mine, căci a unora ca aceștia este Împărăția Cerurilor!” Și i-a chemat pe copii și i-a luat în brațe unul câte unul și i-a binecuvântat. Așadar, „Lăsați copiii să vină la Mine” echivalează cu: „Copii, veniți la Mine, că voi sunteți curați. Asemenea lui Natanael, nu aveți în sufletul vostru vicleșug. Și voi, prin curăția voastră, moșteniți Împărăția lui Dumnezeu.”

Dar, iubiții mei, cea mai largă chemare a făcut-o Iisus atunci când a grăit pentru toată lumea: „Veniți la Mine toți cei osteniți și împovărați și Eu vă voi odihni.” Aceasta este chemarea pe care ne-o adresează tuturora. Și cine dintre noi, tânăr sau bătrân, bărbat sau femeie, nu este ostenit sau împovărat la un moment dat sau în fiecare zi?! Osteneala aceasta a grijii de mâine, osteneala neliniștii, osteneala incertitudinii, osteneala și neliniștea de a constata că niciodată nu știi despre Dumnezeu îndeajuns, dacă-I placi sau nu-I placi prin faptele tale, toate acestea devin o povară pe care simte că o poartă în cârca sufletului său.

Și atunci, iubiții mei, când te simți ostenit-ostenit și te simți împovărat-împovărat, ascultă vocea lui Iisus: „Veniți la Mine toți cei osteniți și împovărați și Eu vă voi odihni, vă voi da odihnă, fiindcă cel ce se apropie de blândul Iisus va avea un jug de dus, dar jugul său este ușor, și va avea opovară de dus, dar povara sa este ușoară, pentru că totul devine ușor prin iubire.” În clipa în care te apropii de Iisus cu iubire, niciodată o povară nu poate fi grea sau prea grea, pentru că iubirea e cea care spulberă totul. Și atunci sufletul tău se simte ușurat, se simte despovărat. Și din umbră intră în lumină.

Iubiții mei, chemări există și din partea cealaltă, din partea celui rău. Și încă chemări mai stăruitoare decât ale lui Dumnezeu, mai insistente, mai zgomotoase. Le cunoaștem și noi, în vremea nostră. Ele se intensifică. […] Există și chemări perfide. E de ajuns să deschideți aproape pe orice canal televizorul și să vedeți că cel puțin din jumătate în jumătate de oră sunt niște invitații, niște chemări, care se numesc reclame comerciale și care vin să desfacă produsele, dar toate sunt făcute în așa fel încât să se atragă atenția. Ați observat că întotdeauna o reclamă la televizor este mai tare, mai zgomotoasă decât emisiunea la care este. Dacă vezi un film și dacă se întâmplă să adormi în timpul filmului, reclama va fi în așa fel, va bubui ca să te trezească. Filmul poți să nu-l vezi, dar reclama trebuie s-o vezi. Și e totul făcut cu foarte mare meșteșug, încât să te convingă nu numai să cumperi produsul căruia i se face reclamă, dar să-l ascoieze, în general, în zilele noastre, cu simțurile și cu pofta cărnii. Totul este dirijat către pofta cărnii. […] Și, încetul cu încetul, ceas de ceas și zi de zi, se infiltrează această insidioasă chemare […], care este asociată în mod deliberat și în mod foarte rafinat cu îndemnul către desfrâu, către libertinaj, către lipsa de control al simțurilor tale. De aici vine alunecarea și de aici vine răul. Sub chipurile cele mai nevinovate și mai atrăgătoare, răul îți face și el chemare din partea cealaltă.