În duminica a doua după Paști, numită și Duminica Tomii, în cadrul Sfintei Liturghii oficiate de Biserica Ortodoxă, se citește Evanghelia de la Ioan, capitolul al XX-lea, versetele 19-31, în care sunt relatate primele arătări ale Domnului Iisus Hristos de după Înviere și neîncrederea lui Toma, unul dintre cei 12 ucenici. Hristos Cel Înviat îl cheamă pe Toma să constate realitatea corpului Său transfigurat și urmele rănilor sfintelor Sale Pătimiri, apoi îi spune: "Pentru că M-ai văzut ai crezut. Fericiți cei ce n-au văzut și au crezut!", un citat răstălmăcit în mod greșit sub forma "Crede și nu cerceta!", care nu există în textul Sfintei Scripturi. Domnul Iisus Hristos Se înfățișează ucenicilor după Înviere, intrând prin ușile încuiate, li se adresează cu "Pace vouă!" și le dă Duh Sfânt, odată cu puterea de a lega sau dezlega păcatele oamenilor, apoi îi trimite în lucrarea misionară de întemeiere a Bisericii Sale.
"În ziua cea dintâi a săptămânii, fiind seară și ușile fiind încuiate, acolo unde erau adunați ucenicii de frica iudeilor, a venit Iisus și a stat în mijlocul lor și le-a zis: Pace vouă! Și, zicând acestea, le-a arătat mâinile și coasta Sa. Deci s-au bucurat ucenicii văzându-L pe Domnul. Atunci Iisus le-a zis iarăși: Pace vouă! Precum M-a trimis pe Mine Tatăl, vă trimit și Eu pe voi. Și, spunând acestea, a suflat asupra lor și le-a zis: Luați Duh Sfânt! Cărora veți ierta păcatele, le vor fi iertate, și cărora le veți ține, ținute vor fi. Însă Toma, unul din cei doisprezece, cel numit Geamănul, nu era cu ei când a venit lisus. Deci i-au spus lui ceilalți ucenici: Am văzut pe Domnul! Dar el le-a zis: Dacă nu voi vedea în mâinile Lui semnul cuielor, și dacă nu voi pune degetul meu în semnul cuielor, și dacă nu voi pune mâna mea în coasta Lui, nu voi crede. Și, după opt zile, ucenicii Lui erau iarăși înăuntru, și Toma era împreună cu ei. Și a venit lisus, ușile fiind încuiate, și a stat în mijlocul lor și a zis: Pace vouă! Apoi a zis lui Toma: Adu degetul tău încoace și vezi mâinile Mele, și adu mâna ta și o pune în coasta Mea, și nu fi necredincios, ci credincios! A răspuns Toma și I-a zis: Domnul meu și Dumnezeul meu! lisus i-a zis: Pentru că M-ai văzut ai crezut. Fericiți cei ce n-au văzut și au crezut! lisus a făcut înaintea ucenicilor Săi și alte multe minuni, care nu sunt scrise în cartea aceasta. Iar acestea s-au scris ca să credeți că lisus este Hristos, Fiul lui Dumnezeu, și, crezând, viață să aveți în numele Lui." (Ev. Ioan 20, 19-31)În predica rostită cu prilejul duminicii a doua după Paști din anul 2000, vrednicul de pomenire Mitropolit Bartolomeu Anania vorbește despre îndoială, cunoaștere, știință și credință, dar și despre materia transfigurată a corpului înviat din morți al Fiului Omului, care se face arvună a Învierii pentru cei ce mărturisesc credința în Iisus Hristos Cel înviat.
"Iubiți credincioși, Hristos a înviat!
Printre cei care n-au răspuns la vestea cea bună atunci, în vremea lui Iisus, s-a numărat și Toma, deși era unul din cei doisprezece apostoli. Domnul li s-a arătat mai întâi apostolilor când erau numai zece. Știm că rămăseseră unsprezece, deoarece Iuda căzuse. Atunci când li s-a arătat Domnul apostolilor Săi, a instituit și Taina Preoției. Atunci când a suflat asupra lor, le-a dat duh sfânt și i-a încredințat că oricâte vor lega ei pe pământ vor fi legate și în ceruri și oricâte vor dezlega pe pământ vor fi dezlegate și în ceruri, ei și urmașii lor, instituind această extraordinară taină a preoției, asociată de aceea a duhovniciei, adică de puterea preotului de a ierta păcatele în numele și prin puterea lui Iisus Hristos.
Dar atunci când li s-a arătat prima dată, Toma nu era cu ei. Iar ucenicii, plini de bucurie, i-au spus lui Toma: „Să știi că L-am văzut pe Domnul!” Iar Toma le-a răspuns: „Dacă eu n-am să pun degetul în semnele cuielor Lui și dacă nu voi pune mâna în coasta Lui, nu voi crede.” Această condiționare poate fi formulată și altfel: „Până când voi pune degetul în rănile Lui, adică în urmele cuielor, și palma în coasta Lui, până atunci nu voi crede.” Acest „până” a durat doar o săptămână, pentru că, în cea de-a opta zi, Domnul li s-a arătat din nou ucenicilor Săi, care ședeau încuiați într-o cameră, de frica iudeilor, iar Domnul le-a apărut dintr-o dată în mijloc, ușile fiind încuiate și ferestrele închise, și le-a zis: „Pace vouă!,” cu salutul obișnuit, pe care L-a avut în special după Înviere. Și atunci, înainte ca Toma să-L întrebe ceva sau să-I ceară ceva, i s-a oferit lui Toma – i-a arătat palmele și picioarele și a zis: „Hai, Tomo, apropie-te și pune-ți tu degetul tău în urmele cuielor cu care am fost răstignit. Și, hai, vino și pune-ți mâna în coasta mea și nu fi necredincios, ci credincios.” Iar Toma s-a apropiat și a căzut în genunchi, spunând: „Domnul meu și Dumnezeul meu!” După care Iisus îi răspunde: „Pentru că ai văzut, Tomo, ai crezut. Fericiți sunt cei ce n-au văzut și au crezut.”
Iubiții mei, apostolul Toma și-a făcut atunci o faimă printre creștini, o faimă pe care, cred eu, nu a meritat-o niciodată și nu o merită. I s-a spus, neoficial, nu de la Sfinții Părinți, ci în general, în zicalele populare, „Toma Necredinciosul.” Se spune cuiva care nu este dispus să creadă ceva: „Nu fi Toma Necredinciosul!” sau „Iată că te-ai găsit tu să fii Toma Necredinciosul.” Iubiții mei, în realitate, Toma nu era un necredincios, doar fusese cu Iisus trei ani și jumătate, martorul tuturor minunilor Lui, Îi cunoștea dumnezeirea. Dar [...] Învierea era un fapt atât de extraordinar, încât ucenicii, practic, nu au fost dispuși să creadă în acest fenomen și nici nu au crezut după ce el s-a întâmplat. Evangheliile ne spun foarte lămurit că niciunul dintre apostoli nu a crezut în Învierea Domnului. Ni se spune în altă parte că unii au crezut, iar alții s-au îndoit.
Nici chiar sfintele femei mironosițe, care I-au fost foarte aproape Domnului, în frunte cu Maria Magdalena, cea mai apropiată ca inimă de Iisus Hristos și care prefigurase ritualul de înmormântare, nici ele nu au crezut în Înviere. Ca probă, duminică, dis-de-dimineață, au mers la mormânt ca să-L tămâieze pe Iisus ca pe orice mort. Iar când au aflat de la înger că El a înviat și după ce au văzut mormântul gol, atunci, de-abia, pline de bucurie, au plecat să-i vestească pe ucenicii din cetate, pe drum arătându-li-Se lor Însuși Domnul, chiar înainte de a li se arăta ucenicilor Săi. Așadar, Toma nu este singular în toată treaba aceasta. Toma, însă, în realitate, nu era un necredincios, ci doar un om care se îndoia.
Și, atunci, se pune problema: îndoiala este, oare, un păcat? Și merită ca un om, chiar un creștin, să fie osândit pentru faptul că se îndoiește? Iubiții mei, în ordinea nereligioasă, îndoiala este o metodă de cunoaștere, adică este un element pozitiv și un element foarte necesar. Omul nu are întotdeauna siguranța a ceea ce face el, a ceea ce a săvârșit sau a ceea ce alții îi declară că este adevărat. Să luăm exemplul cel mai la îndemână, aritmetica: atunci când înveți adunarea, ai zece sau mai multe cifre și le aduni de sus în jos. Dar orice învățător de aritmetică te va învăța că este bine să aduni încă o dată de jos în sus. Adică să faci proba, pentru că este posibil ca tu să fi greșit. Și este bine să mai faci socoteala inversă o dată, ca să fii sigur că n-ai greșit. Mai mult decât atât, acum cele mai multe se fac la calculatoare; și calculatorul trebuie verificat, pentru că și el este mânuit tot de om, iar omul este supus greșelii. În știință există tot timpul îndoială. Există adevăruri bine stabilite, poate de secole, dar vine un altul și se îndoiește și spune: „Dar dacă nu este așa, sau dacă nu acesta este întregul adevăr?”. Și elementul cel mai la îndemână ne este teoria relativității a lui Einstein, care a pus la îndoială vechea știință a spațiului a lui Aristotel și Pitagora. Și s-a dovedit că amândouă adevărurile sunt bune. Până la el, se știa foarte precis, așa cum și eu am învățat în cursul primar: două linii paralele nu se întâlnesc niciodată. Dar el, ca om de știință, a pus la îndoială și a zis: „Dar dacă nu este așa, sau dacă poate fi și altfel?”. Și, după multe cercetări, a ajuns la altă formulare: două linii paralele se pot întâlni la infinit – teoria spațiului curb. Dar unde puneți că și prima este bună, și a doua este bună! Multă vreme s-a crezut că lumina solară este alcătuită din vibrații, care ni se transmit prin aer de la soare. Dar a venit un alt om de știință și a spus: „Dar dacă poate fi și altfel?”. Și a descoperit că lumina se propagă și prin corpusculi, adică prin fotoni. Și se dovedește că și un adevăr este bun, și celălalt este bun, și că, deci, pot fi două adevăruri științifice aparent inegale sau contradictorii, dar care sunt valabile din punct de vedere științific.
Iată, deci, iubiții mei, că, de-a lungul secolelor, îndoiala a fost o metodă de cunoaștere, pentru că ea asigură progresul în cunoaștere și în știință. Și dacă un gânditor, un filosof, a putut să spună în limba latină cogito, ergo sum - cuget, deci exist, a venit un altul și a spus, tot în limba latină: dubito, ergo sum - mă îndoiesc, deci exist. Pentru că pot să-mi certific propria mea existență numai dacă mă îndoiesc de ea.
Și, atunci, să ne întoarcem la Toma. Faptul că s-a îndoit este neapărat un păcat? Iubiții mei, într-un fel, da, și, în alt fel, nu. Și, aici, iată alte două adevăruri, de data aceasta religioase, care pot sta împreună. Este bine ca în materie de credință să nu te îndoiești. Dar este posibil, omenește vorbind, să te îndoiești. Și toți ne îndoim, dacă suntem cinstiți cu noi înșine. Și v-o spune un arhiereu, un preot bătrân, de la sfântul amvon, care și el, în tinerețea lui și chiar mai târziu, a stat uneori pe gânduri și s-a îndoit asupra unui adevăr de credință.
Îndoiala este nehotărârea, este punctul de mijloc între credință și necredință. Important este ca această nehotărâre, îndoială, să nu te ducă la necredință, ci să te ducă la credință. Îndoiala este punctul de unde se bifurcă două drumuri și în care stai tu, nehotărât pe care să-l alegi. Să mergi pe dreapta?! Să mergi pe stânga?! Să mergi pe drumul mai scurt, pe cel mai bătătorit, pe cel mai puțin bătătorit este totdeauna dilema navigatorilor, care pleacă la drum lung, în necunoscut, dilema unui Magellan sau Cristofor Columb, care porneau să descopere lumi noi fără să știe dacă ele măcar există cu adevărat. Dar, fără această cutezanță, care întotdeauna a avut și îndoială, nu s-ar fi descoperit lumile pe care ei le-au descoperit. Exemplele pot continua în număr foarte, foarte mare, iar cei care studiați, care sunteți profesori, cercetători, oameni de știință știți că întotdeauna există și o îndoială, până să ajungi la adevăr. Dar, repet, în materie de credință, este posibil să te îndoiești, iar, în măsura în care ai avut-o [îndoiala], este bine să spui și duhovnicului; important este ca tu, prin ajutorul tău, dar mai cu seamă cu ajutorul lui Dumnezeu, să ajungi la credință în acea admirabilă formulă pe care i-a spus-o cineva lui Iisus: „Cred, Doamne, ajută necredinței mele!”. Ei bine, acest „Cred, Doamne, ajută necredinței mele!” mărturisește că în calea credinței poate să stea uneori și îndoiala.
Așadar, nu poate fi vorba de Toma Necredinciosul, ci de Toma Îndoitul, cel care, pentru o clipă sau mai multe, s-a îndoit. Și, în fond, Toma ce a cerut? El a cerut proba concretă, proba materială. El se găsea într-o dilemă, chiar atunci când Iisus se afla în fața lui, și când i-a spus: „Apropie-te și pipăie-mă.” Dilema consta în aceea - trebuia să răspundă la o întrebare: Iisus este o realitate sau este o vedenie, o nălucă, o iluzie? Iar termenii dilemei erau următorii: dacă el este trup real, cum de a intrat prin pereți, prin ușile încuiate? Iar dacă este o vedenie sau o iluzie, cum de se lasă pipăit? O fantomă poate fi văzută, dar nu poate fi pipăită.
Iubiții mei, Toma a cerut proba tactilă, care se pare că este cea mai sigură dintre cele cinci simțuri. Pot exista iluzii optice, pot exista iluzii auditive, dar nu pot exista, sau foarte greu pot exista, iluzii tactile. De aceea, el spune: „Vreau să pipăi eu, să pun eu degetul în urmele rănilor Lui, în urmele cuielor Lui, în rănile Lui, care trebuie să existe, și în coasta Lui!”. De ce, iubiții mei? Urmele rănilor erau certitudinea că Iisus fusese răstignit pe cruce. Iar coasta era certitudinea că murise și că, deci, nu a fost vorba de o moarte aparentă și că în groapă s-a coborât un om mort. De ce? Pentru că, la un moment dat, fiindcă se apropia sâmbăta și trebuia ca această treabă să fie isprăvită foarte repede, și moartea și înmormântarea, atunci s-a cerut ca să li se grăbească moartea. Și moartea celor crucificați era grăbită prin zdrobirea fluierelor picioarelor; era ultima lovitură care li se dădea. Lui Iisus, însă, nu i s-au zdrobit fluierele, ci unul din ostași a luat o suliță și I-a împuns coasta, aici, în partea dreaptă. Și ne spune evanghelistul că îndată a ieșit sânge și apă, adică a ieșit sângele și serul. Atunci când serul se separă de sânge, sau începe să se separe, este sigur că nu mai este vorba de un om viu, ci de un cadavru. Așadar, acest dublu lichid, sânge și apă, care era sângele și serul, care are culoarea albă, a fost proba morții lui Iisus. Ce voia să știe Toma? Mai întâi, dacă Iisus de pe cruce a murit cu adevărat și, în al doilea rând, dacă Cel Care li se arată acum ucenicilor este una și aceeași Persoană, Care fusese răstignită și care murise pe cruce. Aceasta era problema esențială pentru el.
Iubiții mei, se pare că, la îndemnul Domnului, Toma nici măcar nu a ajuns să-L pipăie cu adevărat. Pesemne că deschiderea lui Iisus, îndemnul Său: „Vino, Toma, și încredințează-te!” au fost atât de puternice încât n-a mai fost nevoie să se ajungă la gestul în sine. Toma I-a căzut în genunchi, exclamând doar atât: „Domnul meu și Dumnezeul meu!”. „Domnul meu” se referea la Iisus Domnul, Învățătorul lor, adică la Iisus-Omul, care trăise printre oameni, iar „Dumnezeul meu” se referea la dimensiunea divină a Aceluiași Iisus. Așadar, în această dublă constatare, Toma mărturisea că Iisus este una și aceeași Persoană cu Învățătorul lor, pe care ei Îl numeau Domn – doar așa îi spuseseră ucenicii: „L-am văzut pe Domnul!”. Iar evanghelistul ne spune: „Și s-au bucurat ucenicii văzându-L pe Domnul.” Așadar, pe de o parte, este una și aceeași Persoană cu Învățătorul lor, iar, pe de altă parte, este una și aceeași Persoană cu Dumnezeul Care fusese răstignit pe cruce, îngropat și Care înviase.
Iubiții mei, în fond, ce nu știa Toma nici atunci, decât poate prin intuiție – o va ști ceva mai târziu, prin Sfântul Apostol Pavel: el nu era conștient de natura Trupului lui Iisus Cel înviat. Și aici aș vrea eu să stăruiesc puțin asupra frățiilor voastre, pentru ca să înțelegeți acum ceea ce Toma nu a înțeles atunci. Era vorba de materie transfigurată, de un trup transfigurat sau îndumnezeit. […] Mulți cred că dacă văd icoana cu mormântul gol și îngerul alături și pe sfintele femei […], îngerul a venit să dea lespedea la o parte pentru ca Iisus să iasă din mormânt, ceea ce este cu desăvârșire inexact. Când îngerul a deschis mormântul dând lespedea la o parte, Iisus de mult nu mai era în mormânt. Mormântul a fost deschis numai pentru ca sfintele femei și, mai târziu, ucenicii, văzându-l gol, să se încredințeze că Iisus nu mai este acolo. Iisus a înviat în stricta intimitate a mormântului, fără niciun fel de martor. Și anume, Trupul Său, Care era un trup de materie, de carne, ca al nostru, nu a intrat în putrefacție, pentru că era un trup pe care îl purta Dumnezeu, și s-a transfigurat, a trecut dintr-un mod de existență în alt mod de existență., dintr-un mod de a fi în alt mod de a fi.
Și aici aș da un exemplu care ar putea să fie puțin vulgar, dar la îndemâna tuturor: să ne amintim de cele trei stări fizice ale apei – starea lichidă, care este cea obișnuită, starea solidă, care este zăpada sau gheața, și starea gazoasă, care este aburul sau vaporul. Oriîncare stare s-ar găsi, formula apei este aceeași – două molecule de hidrogen și o moleculă de oxigen, nu se schimbă câtuși de puțin, numai că stările fizice sunt diferite. Și, trebuie să recunoaștem, atunci când vedem la lupă sau la microscop un fulg de zăpadă, ce minune a lui Dumnezeu poate să fie într-un simplu strop de apă! Ei bine, există, însă, anumite substanțe care pot să treacă din starea solidă direct în starea gazoasă, fără să mai fie nevoie de starea intermediară, care este lichidă. Dintre o seamă de exemple, aș da pe unul mai la îndemână, și anume: cristalele de camfor, care se găsesc în stare solidă, deci cristale, și care pot să treacă direct în stare gazoasă, prefăcându-se în ceea ce numim noi aerosoli, fără să mai treacă prin starea intermediară lichidă.
Ei bine, iubiții mei, omenește vorbind, doar ca să deschid o cale de acces, altfel lucrurile nu suferă comparație între ele, vorbesc de cele omenești cu cele dumnezeiești, Trupul lui Iisus, la un moment dat, și-a părăsit giulgiurile în care era înfășurat și s-a topit; din stare solidă a intrat, să zicem, în stare gazoasă, într-o stare nesolidă, dar nici lichidă. Pur și simplu a devenit un trup spiritualizat sau înduhovnicit sau duhovnicesc, așa cum îl va numi mai târziu, în splendida lui teologie, Sf. Ap. Pavel. Și, când a ieșit din mormânt, a ieșit prin toți pereții mormântului, nu printr-o dechizătură, printr-un orificiu, sau prin lespedea dată la o parte, ci prin toți porii materiei, pentru că acest trup transfigurat devenise o materie spiritualizată, capabilă să străbată prin materia brută, așa cum va face când li se va arăta ucenicilor intrând în cameră prin ușile încuiate sau prin pereți. […]
Vedeți, iubiții mei, adevărata revelație a lui Toma, pe care n-a mărturisit-o decât în formula „Domnul meu și Dumnezeul meu!” aceasta a fost. Este și singura modalitate și singurul adevăr de rezolvare a dilemei lui Toma. […] Dacă crezi că ai în față trupul înduhovnicit, îndumnezeit prin Înviere, al lui Iisus Hristos, atunci nicio dilemă nu mai poate să aibă loc. Și e bine să vă spun acestea, pentru că tot din teologia lui Pavel, în special, știm că Învierea lui Hristos este prefigurarea și garanția propriei noastre învieri. Noi, la învierea de obște, după ce sufletul va rămâne despărțit de trup, un trup care se va preface în oase și în pământ după multă trecere de vreme, se vor reuni în ceea ce Pavel numește trup duhovnicesc, asemănător aceluia cu care a înviat Iisus. Cu acest nou trup duhovnicesc va viețui în eternitate fiecare din cei înviați.
Dar, iubiții mei, în încheiere am să vă spun un lucru: Iisus nu poate fi perceput nici vizual, nici auditiv și nici măcar tactil. Noi ne numărăm printre cei ce n-au văzut și au crezut, pentru că vedem prin ochii credinței. Dar, iubiții mei, simțul fizic, material, prin care prezența și realitatea lui Iisus ni se oferă, este cel gustativ. Spusese psalmistul cu multe secole înainte: „Gustați și vedeți că bun este Domnul.” La Cina cea de Taină, Mântuitorul Hristos a instituit Euharistia, oferind pâinea ocenicilor Săi și spunându-le: „Luați, mâncați, Acesta este Trupul Meu...”. Și le-a îmbiat paharul: „Beți dintru Acesta toți, Acesta este Sângele Meu...”. Iisus Euharistic se oferă prin pâine și prin vin, care, prin binecuvântare și prin puterea Duhului Sfânt, devin materie transfigurată. La văz, și chiar la gust, ele sunt pâine și vin, dar gustul este dumnezeiesc. [...] Este ceea ce Domnul le-a oferit celor doi ucenici, Luca și Cleopa, în drum către Emaus. […]
Fiți fericiți, iubiții mei, că înainte de Sfintele Paști cei mai mulți dintre frățiile voastre […] ați trecut pe la scaunul duhovniciei, ați primit dezlegare și ați gustat pe Domnul și ați văzut că este bun. […] Așadar, fiți plini de bucuria Domnului vostru! N-a fost nevoie să-L verificați pe Iisus cu degetul, cu palma, pentru că Iisus vi S-a oferit El, Cel Care este bun, prin Sfântul Său Trup și prin Sfântul Său Sânge. Cu această bucurie vom străbate toate sărbătorile Învierii, până la Înălțare și, mai departe, până la Rusalii și, mai departe, în fiecare duminică, pentru că noi în fiecare duminică sărbătorim Învierea Domnului și pentru noi, creștinii ortodocși, fiecare duminică este o zi de Paști. Și așa, în această bucurie și veselie a Domnului nostru, să vă dăruiască Domnul belșug de sănătate, spor în casele voastre și cât mai multe bucurii duhovnicești! " (fragmente din predica mitropolitului Bartolomeu Anania la duminica Tomii, anul 2000).
Sau direct în conturile Media Root de la Banca Transilvania:
Autentifică-te sau înregistrează-te pentru a trimite comentarii.
Sfântul Nicolae Velimirovici
Cât de minunată este legătura dintre mamă și copil! Iubire și jertfă pe de o parte, și credință și ascultare pe de alta. Există pentru copil vreo altă cale spre fericire decât aceea a credinței în mama sa și a ascultării față de ea? Există ceva mai îngrozitor decât un copil care nu are încredere în mama sa, și nu o ascultă?
Credința este calea cea mai curată spre cunoaștere. Oricine se întoarce de pe această cale capătă rușine și necurăție. Credința este calea cea mai grabnică spre cunoaștere. Oricine se întoarce de pe această cale va primi pedeapsă cu moartea pe calea sa. Acolo unde există credință există și sfătuire; acolo unde nu există credință, sfătuirea nu aduce nici un ajutor. Acolo unde există credință, există dialog; acolo unde credința lipsește, și dialogul lipsește; atunci, locul dialogului este luat de îndoială și ispită. Un străin nu are nici un fel de încredere într-un străin; o rudenie are încredere într-o rudenie. Atunci când între doi străini vine credința, ei se fac rudenii, unul cu altul; atunci când vine o pierdere între rudenii, aceștia se fac străini. Cum ar putea dormi în pace gospodarul dacă a închis în același țarc un lup și o oaie? Cum se poate afla omul în liniște și în pace dacă sufletul său ar fi stăpânit de îndoială și ar fi întors în credința sa? Când credința în semenul său este lipsită de îndoieli, atunci sufletul omului este puternic și se află în pace și fața lui este liniștită.
O, ce priveliște întristătoare este atunci când se întâlnesc doi oameni care sunt muritori, amândoi fiind zidirile Lui, ale Celui care a zidit și serafimii, și unul vorbește către celălalt ca să-l ispitească, și acela îl ascultă pe celălalt cu îndoială! Numai o singură priveliște este mai întristătoare decât aceasta, și anume aceea în care omul cel zidit ascultă cuvintele Ziditorului său din Evanghelie și se îndoiește de ele. Marele Moise numai o singură dată a pus la îndoială cuvântul lui Dumnezeu și de aceea el a fost pedepsit să rătăcească vreme de patruzeci de ani până să poată intra din nou în țara sa. Proorocul Zaharia nu a crezut cuvintele Arhanghelului Gavriil despre nașterea Înaintemergătorului Ioan și de îndată a rămas mut.
Cât de cumplită a fost pedeapsa dată părinților noștri celor dintâi pentru cea dintâi îndoială a lor! Adam și Eva au fost izgoniți din Rai pentru că au pus la îndoială cuvântul lui Dumnezeu și au crezut propriilor lor ochi; ei s-au încrezut în ei și în diavol. Pe când părinții cei dintâi ai omului ascultau numai de cuvântul lui Dumnezeu, toate erau pentru ei și pentru toate zidirile, bune foarte (Facerea 1:31). Dar de îndată ce ei au încălcat această credință, Raiul s-a închis și heruvimi și sabie de flacără (Facerea 3:24) au fost așezați la porțile Raiului, pentru ca nici un îndoielnic sau necredincios să nu se mai poată întoarce acolo vreodată. Dintre toate cazurile întristătoare de necredință a omului față de Dumnezeu, două sunt cele mai întristătoare și de necrezut pentru o ființă cu dreaptă judecată, în întreaga istorie a lumii. Primul este legat de Pomul Cunoașterii și cel de al doilea de Pomul Vieții. În primul caz, Dumnezeu i-a atenționat pe cei din Rai despre primejdia din partea lui Satan; în cel de al doilea, Dumnezeu a arătat neamului celui muritor al lui Adam viața cea fără de moarte întru Hristos Cel înviat. Când Dumnezeu a spus oamenilor să nu se îndrepte către moarte, ei tocmai aceasta au făcut. Când Dumnezeu a chemat oamenii să se apropie de Viață, au fost mulți care nu au vrut să se apropie.
Toți oamenii iubesc viața, iubesc bucuria, doresc nemurirea, tânjesc după bogățiile fericirii. Cu toate acestea, atunci când Dumnezeu le descopere și le dăruiește toate astea, unii sunt șovăielnici și se îndoiesc. Cei care se sălășluiesc în această vale a plângerii pun la îndoială că ar exista vreo împărăție a vieții, mai bună decât aceasta! Robii morții pun la îndoială faptul că poate exista un tărâm al lui Dumnezeu, fără moarte. Însoțitorii viermilor și ai omizilor se îndoiesc că Dumnezeu poate să-i schimbe în împărați fără de moarte și însoțitori ai sfinților îngeri. Îndoiala omului față de Dumnezeu este descoperirea de bază a bolii omului din marele spital al lumii. Lumea nu are nici un leac pentru această boală, fiindcă Hristos Cel înviat este singurul leac și dacă omul nu-L va lua, cum se va putea vindeca? Domnul Iisus a întărit descoperirea adevărului prin biruirea morții ca Domn înviat. Dacă omul nu crede în Învierea Sa din morți, cum poate crede el toate celelalte pe care El le-a spus și săvârșit? Care minte ar putea înțelege că El a înviat morții cu adevărat, dacă El a rămas neschimbat în mormânt și a văzut putreziciune? Care limbă ar fi putut mărturisi că, cuvintele Lui erau cuvintele vieții, dacă viața Lui nu ar fi luat sfârșit pe Crucea de pe Golgota?
O, frații mei, Domnul a înviat și este viu! Ce altă mărturie mai poate fi adusă când aceasta este lucrarea cea mai doveditoare din întreaga istorie a lumii? Dumnezeu a rânduit aceasta prin Voia Lui, din iubirea Sa pentru oameni. Dintre toate faptele din istoria omenirii, nici măcar unul singur nu este dovedit atât de limpede precum fapta Învierii Domnului. Domnul Iisus a venit printre oameni atunci când credința oamenilor era cea mai slabă; și astfel Voia lui Dumnezeu a rânduit ca Învierea Domnului să poată fi pricepută de oamenii cu credința cea mai slabă. De ce Dumnezeu nu le-a spus lui Adam și Evei mai mult despre primejdia de a mânca din Pomul oprit din Rai? De ce nu le-a dat El măcar o singură dovadă, ci numai le-a făcut pe scurt oprire? Pentru că Adam și Eva erau atunci fără de păcat și fiind neprihăniți, erau puternici în credință. Dar Dumnezeu a dovedit Învierea lui Hristos cu multe dovezi, și mai mult decât dovezi – cu înfățișări văzute. Aceasta fiindcă la vremea Învierii lui Hristos, omenirea era plină de păcat, foarte păcătoasă, și foarte slabă în credință.
Evanghelia de astăzi aduce o dovadă minunată a Învierii lui Hristos, o dovadă întărită prin credința Apostolului Toma și împreună cu credința lui Toma, credința altor mii de creștini de la începutul istoriei mântuirii până în zilele noastre. Și fiind seară, în ziua aceea, întâia a săptămânii (duminica), și ușile fiind încuiate, unde erau adunați ucenicii de frica iudeilor, a venit Iisus și a stat în mijloc și le-a zis: Pace vouă! Prima zi a săptămânii este ziua care urmează după sâmbătă. Acest lucru este lămurit în Evanghelia Sfântului Evanghelist Marcu, unde se spune: Și după ce a trecut ziua sâmbetei … în prima zi a săptămânii (Marcu 16:1-2). Aceasta este ziua de Duminică; tocmai ziua în care Domnul a înviat dis-de-dimineață. De aceea, în seara aceleiași zile, târziu, ucenicii erau strânși laolaltă, cu toții în afară de Toma, într-o casă din Ierusalim. Toate trebuiau să se întâmple după cum fuseseră proorocite: păstorul fusese bătut și oile risipite (Marcu 14:27). Dar Apostolii nu erau ca oile lipsite de minte, ca să se risipească în toate părțile; ei degrabă s-au strâns din nou într-un loc, ca să aștepte întâmplările următoare și ca să se încurajeze unii pe alții. Ei țineau ușa încuiată de frica iudeilor, cu toții păstrând vie în minte proorocia Învățătorului lor, fără nici o îndoială, atunci când El le vorbise de vremea chinuirii de către sinedriști și de bătăile cu biciul din sinagogile lor (Matei 10:17). Puteau uita ei aceste cuvinte îngrozitoare „Vine ceasul când tot cel ce vă va ucide să creadă că aduce închinare lui Dumnezeu” (Ioan 16:2)? Înfricoșarea Apostolilor din zilele acelea era de la sine înțeles, când se săvârșeau nelegiuiri fără de minte, cu multă cruzime, împotriva Învățătorului lor, chiar înaintea ochilor lor. Oameni slabi cum erau, la ce se puteau aștepta pentru ei de la bătrânii iudei, însetați de sânge, când ei le cunoșteau deja ticăloșia cumplită de la judecarea celui fără de păcat și Atotputernicul Hristos, Făcătorul de minuni? Dar Hristos, chiar și în mormânt, îi păstra în mintea Sa, ca să nu li se întâmple nici un rău, ca să nu se vândă unul pe altul și ca să nu se împrăștie în cele patru colțuri ale pământului înainte de a-L vedea pe El viu și slăvit.
Și iată, în cea de a patra seară de când ucenicii se despărțiseră de Domnul lor – când El a fost luat și dus la judecată – și prima după Învierea Sa, Domnul S-a înfățișat lor viu și slăvit. El a venit și a stat în mijlocul lor, ușile fiind închise și încuiate. Așa cum toate minunile sunt săvârșite de către Domnul Iisus cu mare socoteală, pentru a fi de folos oamenilor, și aceasta este tot la fel. Evanghelistul nostru nu lasă loc nici pentru cea mai mică îndoială că Domnul a intrat în încăperea încuiată în chip minunat. Domnul S-a arătat ucenicilor Săi în chipul acesta, mai întâi, pentru a nu-i speria bătând la ușă. Ei erau deja destul de îngroziți de iudei, și Domnul cel iubitor nu voia să le sporească frica nici măcar o clipă. În al doilea rând – ceea ce este de însemnătate cu mult mai mare – pentru a arăta că tăria Sa atotputernică era înapoi cu El după se păruse că era neajutorat și după înfrângerea cea văzută din ultimele trei zile. Îndată după aceasta, El exprimă aceasta cu cuvintele: „Datu-Mi-s-a toată puterea în cer și pe pământ” (Matei 28:18). Fără această mare minune, cum ar fi putut să refacă credința șovăielnică în El, a ucenicilor Lui? Cum S-ar fi arătat Biruitor cel biruit? Fiind batjocorit, scuipat, bătut, ucis și îngropat, cum ar fi putut El să Se arate întru slava Sa în alt chip? Cum ar fi putut în alt chip să-Și lămurească prietenii că suferința și moartea nu luaseră nimic din puterea Lui, ci dimpotrivă, mai mult a sporit puterea Lui ca om? În sfârșit, ce fel de zidire ar fi în stare să se împotrivească Preasfântului și Preacuratului? Întreaga natură se află sub stăpânirea sfințeniei și a curăției. Pe când El Se afla în trup muritor, Voia Lui era în stare să supună marea și vânturile. Atunci, ar putea ușile de lemn și pereții de piatră să-I stea în cale Lui și trupului Său slăvit? Când El doar dorește aceasta – și El săvârșește aceasta la vremea potrivită, ca în acest caz – întreaga zidire se schimbă: spațiu și timp, tăria și fluiditatea unui obiect, înălțimea și adâncimea, cele dinăuntru și cele din afară – toate se fac la fel: slabe, deschise, supuse și goale de orice fel de putere împotrivitoare.
„Pace vouă!” Biruitorul morții întâmpină mica Sa oștire cu aceste cuvinte. „Domnul va binecuvânta pe poporul Său cu pace” (Psalm 28:11) – astfel, prin întunecimea cea neagră a veacurilor, proorocul David a văzut mai dinainte această clipă de înflăcărare. „Pace vouă” – aceasta este, de fapt, o întâmpinare obișnuită în răsărit, dar pe buzele lui Hristos s-a așezat o mulțumire deosebită și un înțeles deosebit. Mai devreme, despărțindu-Se de ucenicii Săi, Domnul spusese: „Pacea Mea o dau vouă, nu precum dă lumea vă dau Eu. Să nu se tulbure inima voastră” (Ioan 14:27). În vasul gol al lumii El a turnat vinul Său; El a dat dulceață cerească întâmpinării Sale obișnuite. Atunci când oamenii, pierzându-și pacea lor lăuntrică și s-au plecat grijilor pământești, spun: „Pace vouă!”, ei dau ceva ce nu au nici ei înșiși. Din această întâmpinare al lor, nu sporește nici pacea lor nici pacea acelora cărora le este îndreptată această întâmpinare. Când ei spun aceasta, ei vorbesc din obișnuință și din politețe, necugetat și fără sens; ei spun același lucru atunci când se adună ca să se veselească și când se adună ca să deschidă procese și ca să se înșele unii pe alții. Cu Hristos este altfel. El dă numai ceea ce are cu adevărat. Pacea Lui este pacea Biruitorului a cărui biruință este întreagă. De aceea pacea Lui este bucurie, curaj, sănătate, liniște și putere. El nu o dă așa cum o dă lumea: El nu o dă numai cu buzele, ci cu tot sufletul Său, cu toată inima și cu toată mintea Sa, așa cum iubirea se dă pe sine iubirii. Dând lor pacea Sa, El – în chip tainic – aduce în ei ființa Lui. Aceasta este pacea lui Dumnezeu, care covârșește orice minte (Filipeni 4:7). Asemenea pace semnifică stăpânirea lui Dumnezeu în sufletul omului. Asemenea pace este întregul desăvâtșit, roada și cununa vieții duhovnicești a primilor creștini. Întâmpindu-Și ucenicii, Domnul a pornit să-i întărească în credința că El nu era duh, așa cum au putut crede unii dintre ei în clipa aceea (Luca 24:37), ci era cu adevărat Învățătorul și Domnul lor Cel viu.
Și zicând acestea, le-a arătat mâinile și coasta Sa. Deci s-au bucurat ucenicii, văzând pe Domnul. De ce le-a arătat Domnul mâinile Sale și coasta Sa? În chip limpede a făcut aceasta pentru rănile pe care le primise pe Cruce de la cuie și de la spadă. Arătându-le rănile Sale, Domnul a căutat să-i lămurească, și ca să le fie lor aceasta spre aducere aminte. Pentru a-i încredința că era El, căci cine altcineva ar fi avut asemenea răni pe mâini și în coastă? Ca să le amintească că El purta urmele acestor răni întru slava Sa fără de moarte, ca o mărturie nesfârșită a iubirii Lui și suferinței Lui pentru omenire. Atunci ucenicii s-au veselit, pentru că L-au văzut și L-au recunoscut pe Domnul. Mântuitorul, în judecata Sa cea limpede, vestise mai dinainte chiar și această clipă de bucurie, când El a mai venit odată ca să stea cu ucenicii Săi. Aceasta s-a întâmplat chiar înainte de patima Sa, când ucenicii erau foarte îndurerați. El, care era om, avea cea mai mare nevoie de mângâiere în ajunul suferinței Sale pe Cruce, a uitat de Sine, și S-a sârguit să-Și mângâie ucenicii cei îndurerați: „Deci și voi acum sunteți triști, dar iarăși vă voi vedea și se va bucura inima voastră” (Ioan 16:22). Acum, în clipa aceasta, se împlinește această proorocire minunată! Inimile lor întristate se umplu degrabă cu bucurie multă!
Și Iisus le-a zis iarăși: Pace vouă! Precum M-a trimis pe Mine Tatăl, vă trimit și Eu pe voi. De ce spune Domnul „Pace vouă” a doua oară? Pentru că El vrea să-i întărească cu pace îndoită pentru lupta care îi așteaptă și în care îi trimite El. El le dă mai întâi pacea lăuntrică și apoi pacea dinafară; cu alte cuvinte: pacea cu ei și pacea cu lumea. Când El a spus: „Pace vouă” prima oară, El le-a arătat că El, Domnul lor cel adevărat, se afla împreună cu ei în trup și suflet. Prin aceasta El a vrut să le spună: „Când aveți lupte lăuntrice cu patimile, și cu gândurile și cu dorințele acestei lumi, și Eu sunt în mijlocul vostru – adică, în inimile voastre – nu vă temeți de nimic. Eu sunt Pacea, și Ziditorul păcii în inimile voastre.” Și acum, când El îi trimite în lume – în lupta dinafară cu lumea – El îi salută încă o dată și le dă pace, ca să nu se teamă de lume, ci să rabde în luptă și să fie semănătorii păcii în inimile oamenilor. El le dă lor pace bogată, pentru că ei nu au nevoie de pace numai în lăuntrul lor și numai pentru ei, ci ei trebuie să o dea și la alții, așa cum le poruncise El mai dinainte: „Și intrând în casă, urați-i zicând: ‘Pace casei acesteia.’ Și dacă este casa aceea vrednică, vină pacea voastră peste ea” (Matei 10:12-13). Această pace îndoită dându-le lor, se mai poate tălmăci ca dându-le pacea sufletului și pacea trupului, așa cum socotesc unii Părinți. De altfel, pacea din trup și pacea din lume reprezintă una și aceeași pace, căci, ce altceva este lumea decât pofta trupului și pofta ochilor (I Ioan 2:16)?
Îndestulându-i astfel îndoit cu pace îmbelșugată, Domnul îi trimite în lume. Cum îi trimite El în lume? „Precum M-a trimis pe Mine Tatăl, vă trimit și Eu pe voi.” Tatăl L-a trimis pe Fiul Său din iubire pentru oameni. „În aceasta este dragostea, nu fiindcă noi am iubit pe Dumnezeu, ci fiindcă El ne-a iubit pe noi și a trimis pe Fiul Său” (I Ioan 4:10; cf. Ioan 3:16). Din iubirea Sa pentru oameni, iată, Domnul Iisus îi trimite pe ucenicii Săi. Mai mult, Tatăl L-a trimis pe Fiul Său în lume cu putere și tărie: „Toate Mi-au fost date de către Tatăl Meu (Matei 11:27); toate câte are Tatăl ale Mele sunt” (Ioan 16:15). Și iată, Domnul cel înviat dă putere și tărie de a dezlega și a lega, ucenicilor Săi, după cum se va vedea puțin mai târziu. Mai mult, chiar Domnul a spus că El a fost trimis de către Tatăl, nu ca să facă Voia Sa ci Voia Tatălui (Ioan 6:38). La fel, El Își trimite acum ucenicii Săi, nu ca să facă voia lor, ci a Lui. Deși El a fost trimis de către Tatăl, Domnul nu a fost niciodată, nici măcar pentru o clipă despărțit de Tatăl Său: „Eu nu sunt singur, ci Eu și Cel ce M-a trimis pe Mine” (Ioan 8:16). La fel, Își trimite și El ucenicii în lume, promițându-le că El va fi cu ei „în toate zilele, până la sfârșitul veacului” (Matei 28:20). Mai mult, pentru a-i învăța smerenia pe oamenii cei mândri lipsiți de minte, Domnul le arată că toate lucrările ale Lui sunt (Ioan 5:19) și toată învățătura Lui (Ioan 7:16) de la Tatăl este. Și El le amintește ucenicilor Săi de smerenie, spunându-le: „Fără Mine nu puteți face nimic” (Ioan 15:5). În sfârșit, El îi trimite pe ei ca oi printre lupi – așa cum și El a fost trimis. Ei fuseseră de față și au văzut cum păcătoșii, precum lupii, urlau prin preajmă în ultimele zile, și cum aceia I-au adus Lui chinuire de moarte, precum lupii poftitori de sânge. Dar El este acum mărturia lor cea vie că păcătoșii, atunci când se ucid pe ei înșiși sau pe altcineva, ei întotdeauna se ucid pe ei și nu pe alții. Biruința Lui este garanția biruinței lor viitoare.
Și zicând acestea, a suflat asupra lor și le-a zis: Luați Duh Sfânt; cărora veți ierta păcatele, le vor fi iertate și cărora le veți ține, vor fi ținute. Am văzut atunci cum, Domnul Și-a întărit mai întâi ucenicii cu pace îmbelșugată, și cum le-a zidit încrederea, asemănând apostolatul lor cu al Lui și trimițându-i pe ei în același chip în care fusese El trimis de către Tatăl. Vedem acum deslușit cum le-a dat El putere și tărie. El le dă putere suflând asupra lor, și tăria le-o dă prin cuvântul pe care El îl spune lor. Înnoitorul lumii lucrează întocmai ca și Ziditorul ei. Făcând om din țărâna pământului, Ziditorul a suflat în fața lui suflare de viață și s-a făcut omul ființă vie (Facerea 2:7). Înnoitorul lumii lucrează acum în același chip. El suflă suflare de viață în fața oamenilor care se slăbănogiseră din pricina păcatului. Prin suflarea Sa dătătoare de viață, El învie din morți sufletele oamenilor, și le înnoiește pe cele legate de cele lumești, pe cele nepăsătoare. Suflând în fața ucenicilor, Domnul le spune: „Luați Duh Sfânt!” Aceasta este prima dăruire de Duh Sfânt. Cea de a doua va fi în ziua cincizecimii, după această seară minunată. Prima dare de Duh Sfânt este pentru reînsuflețirea și întărirea ucenicilor, și cea de a doua este pentru slujirea Apostolilor în lume – pentru a aduce lumii viață nouă. Dându-le putere în chipul acesta, Domnul le dă și puterea de a ierta păcatele și de a le ține. O, cât de mult rabdă lumea de la oamenii care se leapădă de această putere de la ei înșiși, fără să aibă în ei puterea lui Dumnezeu, fără să aibă Duhul Sfânt! Un om slab care pune stăpânire pe puterea care este a judecătorilor și bătrânilor pricinuiește mare nenorocire omenirii. El este un leș legat la șaua unui cal fără frâu. Aceasta se întâmplă printre păgâni, unde puterea este călcată în picioare; dar nu trebuie să fie la fel și printre creștini, unde Dumnezeu dă putere celor cărora li se dă celor dintâi Duhul Sfânt. Iată cu câtă înțelepciune sunt rânduite și plănuite toate în împărăția pe care Hristos o zidește!
Puterea de a ierta păcatele și a le ține, puterea de a lăsa și a lega, o făgăduise Domnul mai dinainte Apostolului Petru (Matei 16:19), și apoi celorlalți Apostoli (Matei 18:18). Aici Domnul Își împlinește făgăduința, chiar în ziua preaslăvitei Sale Învieri. De data aceasta, El nu îl alege pe Petru dintre ceilalți, ci le dă putere și tărie la toți deopotrivă. Domnul nu i-a dat niciodată lui Petru o putere și tărie aparte, ci lui i-a făcut numai o făgăduință în chip nemijlocit, și aceea a fost într-o clipă de străfulgerare a insuflării cu privire la îndatorirea lui Petru, când el l-a mărturisit pe Hristos ca „Fiul lui Dumnezeu celui viu” (Matei 16:16). Ca semn că El dovedește această mărturisire, și iarăși pentru a-i întări pe toți ucenicii Săi în această credință, Domnul îi face lui Petru aceeași făgăduință pe care o face puțin mai târziu tuturor ucenicilor Săi, și pe care El o împlinește acum pentru toți deopotrivă, în ziua Învierii Lui. Apostolii au trecut mai târziu această putere și tărie urmașilor lor, episcopilor, și episcopii preoților, și astfel această putere și tărie sunt lucrătoare și se află întru tărie până în ziua de astăzi în Biserica lui Dumnezeu.
Iar Toma, unul din cei doisprezece, cel numit Geamănul, nu era cu ei când a venit Iisus. Deci au zis lui ceilalți ucenici: Am văzut pe Domnul! Dar el le-a zis: Dacă nu voi vedea, în mâinile Lui, semnul cuielor, și dacă nu voi pune degetul meu în semnul cuielor, și dacă nu voi pune mâna mea în coasta Lui, nu voi crede. „Didimus” (Geamănul) nu era porecla lui Toma, ci felul iudaic al numelui. Probabil că numele său i-a fost dat de către o rânduială tainică și de nepătruns, pentru a semnifica cele două laturi ale sufletului său, cu chipurile de îndoială și de credință. În tot timpul cât el L-a urmat pe Hristos nu se întărește în chip deosebit nici îndoiala nici credința sa. Cu un anumit prilej, iese la iveală curajul și evlavia sa față de Domnul, deși aceasta vine din nepriceperea sa. Aceasta s-a întâmplat atunci când ei au primit vestea morții lui Lazăr, și Domnul Și-a chemat ucenicii, zicând: „Să mergem la el.” Toma a crezut că Domnul îi chema pe ei la moarte, căci nu-I stătea lui în putință să vadă mai dinainte scopul lui Hristos de a-l învia pe Lazăr. Evanghelistul scrie astfel: Deci a zis Toma, care se numește Geamănul, celorlalți ucenici: Să mergem și noi și să murim cu El. (Ioan 11:16). Cu toate că aceste cuvinte fuseseră rostite fără înțelegerea lor, ele se sălășluiau în inima cea plină de curaj și de evlavie. Cu prilejul acela, Toma a fost de față la învierea lui Lazăr, tot așa cum fusese de față și cu un alt prilej, al învierii fiului văduvei din Nain. La învierea fiicei lui Iair, el nu se afla de față în cămara unde era fata cea moartă, fiind chemați înăuntru numai cei trei ucenici mai mari, dar nu se pomenește că Toma și-ar fi arătat vreo îndoială cu privire la această minune a Domnului. La urma urmei el a fost de față la toate marile minuni pe care le-a săvârșit Domnul Hristos în cei câțiva ani. El cunoștea proorocia lui Hristos că El va învia a treia zi. Acum el află de la cei zece prieteni că Domnul li S-a arătat lor viu, și că le-a arătat lor rănile Lui. El a aflat că Petru și Ioan găsiseră mormântul gol, și poate că aflase aceasta de la femeile mironosițe. El a aflat că Maria Magdalena Îl văzuse pe Domnul înviat, și că ea vorbise cu El. Toma a mai aflat că doi ucenici, îndreptându-se către Emaus, au călătorit dimpreună cu Domnul Cel viu. Toma a văzut și a cunoscut toate acestea, dar nu le crede pe toate. El nu le crede pentru că el nu L-a văzut pe Cel Înviat. Necredința sa se lărgește chiar și văzându-L pe El, dacă nu-I pipăie rănile din mâinile Sale. Într-adevăr, privind omenește, aceasta este îndârjire rară și de neînchipuit, și stăruință în necredință! Dar aceasta se poate înțelege când se privește cu judecată Dumnezeiască, fiindcă hotărârea în credință depinde de harul lui Dumnezeu. Cine poate înțelege adâncurile tainice ale Voii lui Dumnezeu? Cine poate să spună că Dumnezeu, prin rânduiala Sa, nu a dorit aici să se folosească de necredința lui Toma pentru credința multora? În orice caz, s-au arătat aici deslușit două lucruri: boala cumplită a firii omenești, scoasă la iveală prin necredința învârtoșată a unuia dintre Apostoli (care avea pricini fără de număr pentru a crede), și înțelepciunea și iubirea cea mai bogată a lui Dumnezeu. În curăția și sfințenia Sa, Dumnezeu nu Se folosește de răul care poate veni dimpreună cu binele, nici nu Se folosește de mijloace rele pentru a ajunge la scopuri bune, ci, în înțelepciunea și iubirea Sa de oameni, Domnul îndreaptă căile noastre cele rele și le întoarce în bine.
Toma spune hotărât că el nu va crede până nu-și va pune degetul său și mâna sa în rănile lui Hristos. El spune aceasta, în chip de netăgăduit, pentru că prietenii săi au spus cum le-a arătat Domnul rănile din mâinile Lui și din coasta Sa. Dar iată cum îl întărește în credință bunul Iisus Hristos pe șovăielnicul Toma: Și după opt zile, ucenicii Lui erau iarăși înăuntru, și Toma, împreună cu ei. Și a venit Iisus, ușile fiind încuiate, și a stat în mijloc și a zis: Pace vouă! Iarăși în zi de Duminică, ucenicii se strânseseră din nou împreună, și iarăși ușile erau încuiate și iarăși Iisus S-a aflat în mijlocul lor și a zis: „Pace vouă!” Totul era ca atunci când El S-a arătat prima oară, cu singura deosebire că Toma se afla acum cu ceilalți. Se părea că Domnul a voit să se arate lui Toma chiar în aceleași împrejurări, pentru a lămuri înaintea lui Toma tot ceea ce spuseseră cei zece ucenici despre prima Lui înfățișare. Dar de ce a așteptat Domnul opt zile? De ce nu S-a arătat El mai devreme? Mai întâi, pentru ca toate împrejurările să fie întocmai aceleași: fiindcă El S-a arătat prima oară în zi de Duminică, El trebuia să Se arate acum din nou, tot în zi de Duminică. În al doilea rând, pentru ca necredința lui Toma să fie scoasă la iveală și așteptând să se facă mai puternică. În al treilea rând, pentru a-i obișnui pe ucenicii Săi cu răbdarea și îndurarea în rugăciunea pentru întărirea credinței prietenului lor, pentru ca ucenicii să se roage ca Domnul să Se arate din nou pentru Toma. În al patrulea rând, pentru ca ucenicii să-și dea seama de neajutorarea lor și de neputința lor de a-L arăta pe Domnul înviat fără ajutorul Lui. În cele din urmă, poate, pentru că numărul opt semnifică zilele cele de pe urmă, ajunul celei de a doua Veniri a lui Hristos, când oamenii, ca și Toma, vor fi foarte slabi în credință, mergând numai după simțurile lor și crezând numai ceea ce pot simți cu simțurile lor. Pentru că atunci oamenii vor spune ca și Toma: Dacă eu nu văd nu voi crede. Și li se va da lor să vadă. „Atunci se va arăta pe cer semnul Fiului Omului” (Matei 24:30).
Apoi a zis lui Toma: Adu degetul tău încoace și vezi mâinile Mele și adu mâna ta și o pune în coasta Mea și nu fi necredincios, ci credincios. Iar Toma I-a răspuns și I-a zis: „Domnul meu și Dumnezeul meu.” Domnul S-a arătat a doua oară pentru Toma – pentru un singur om, un păcătos. Cel care este înconjurat de cetele îngerilor, care Îl întâmpină cu bucurie pe Biruitorul morții, Își lasă turma Sa cea cerească și Se grăbește ca să mântuiască oile cele rătăcite. Toți cei care ajung la slavă și putere mare în lumea aceasta, să-și uite prietenii cei slabi și cu capul plecat și, cu rușine și cu nesuferire, să se întoarcă de la ei și să se rușineze la exemplul Lui. Din iubirea Sa pentru oameni, Domnul nu S-a abătut de la nici un fel de umilire sau strădanie. Din iubirea Lui pentru oameni, El – care se afla întru toată slava și întru toată puterea – S-a pogorât pentru a doua oară într-o cămăruță din Ierusalim. O, cămara aceea binecuvântată, din care au venit mai multe binecuvântări asupra omenirii decât ar putea fi în toate palatele împăraților!
Când Domnul S-a arătat lui Toma, Toma a strigat cu bucurie: „Domnul meu și Dumnezeul meu!” Cu aceste cuvinte, Toma L-a recunoscut pe Hristos atât ca Om cât și ca Dumnezeu, amândoi într-Unul, Persoană vie. Numai pipăirea slăvitului Domn era destul pentru a-i da lui Toma acea binecuvântare de către Duhul, acea renaștere a vieții și acea putere de a ierta și de a ține păcatele, pe care o dăduse Domnul celorlalți ucenici prin cuvânt și suflare asupra lor, cu opt zile mai devreme. Fiindcă atunci când Domnul, neaflându-Se încă întru slavă, ci fiind în trup muritor, a fost în stare să vindece femeia cu scurgere de sânge doar prin atingerea veșmântului Său, umplând-o de putere și sănătate, cu atât mai mult putea El, în trupul Său cel înviat și slăvit, să-i dea lui Toma, prin pipăire, toată puterea și tăria pe care le dăduse celorlalți Apostoli în altă zi. Desigur, nu lipsește posibilitatea ca Domnul să-i fi dat lui Toma putere și tărie în același chip în care le dăduse celorlalți ucenici mai dinainte, cu toate că nu se spune aceasta în Evanghelie, fiindcă în nici un caz nu s-a scris tot ceea ce a spus și a făcut Domnul după slăvita Sa Înviere, așa cum chiar Evanghelistul spune lămurit puțin mai departe. Important este că Toma, într-un fel sau altul, a primit de la Domnul aceeași putere și tărie ca și ceilalți Apostoli. Aceasta se lămurește deslușit prin slujirea sa apostolică, prin minunile sale și prin moartea sa mucenicească. (Din viața Apostolului Toma se vede că el a fost dat morții pentru propovăduirea fără de frică a Domnului Hristos cel înviat. Cinci soldați au străpuns cu cinci sulițe pe acest oștean curajos al lui Hristos.)
Zidind din nou și întărind credința lui Toma, Domnul l-a mustrat cu blândețe: Iisus i-a zis: Pentru că M-ai văzut, ai crezut. Fericiți cei ce n-au văzut și au crezut. Tu Toma, ai crezut în Mine mai mult cu simțurile tale decât cu duhul tău. Tu ai vrut să te încredințezi cu ajutorul simțurilor tale, și astfel ți-am dat prilejul să faci aceasta, și tu te-ai lămurit doar dacă M-ai văzut și M-ai pipăit. Dar, „fericiți cei ce n-au văzut și au crezut„: cei care nu au văzut cu ochii lor dar au socotit cu duhurile lor și au crezut cu inimile lor. Fericiți cei care vin la credința în Hristos și la Evanghelia Sa fără să-L vadă cu ochii lor trupești sau pipăindu-L cu mâinile sale. Fericit este copilul care crede tot ceea ce spune mama sa fără să meargă, șovăielnic, ca să cerceteze cu ochii și cu mâinile. „Cuvântul vostru să fie: Ceea ce este da, da; și ceea ce este nu, nu” (Matei 5:37). Domnul a spus deja de multe ori că El va învia din nou, și că El trebuie crezut. Dar, pentru ca necredinciosul să fie lămurit, și ca șovăielnicul să fie întărit, Domnul nu a lăsat aceasta numai în seama proorocirii învierii Sale din morți, ci S-a arătat de multe ori după Învierea Sa. Pentru El, lucrul de cea mai mare însemnătate era ca Apostolii, și prin ei credincioșii, să aibă credință neschimbată în învierea Sa din morți. Aceasta este temelia credinței și cununa bucuriei pentru creștin. De aceea, Domnul cel Atotînțelept a făcut tot posibilul ca să încredințeze sufletele și simțurile Apostolilor Săi, pentru ca nici unul dintre ei să nu se clatine vreodată în credința sa că El, Domnul se afla viu și întru slavă. Cu toate că Duhul este cel ce dă viață; trupul nu folosește la nimic (Ioan 6:63), și cu toate că simțurile pot înșela omul mai îndată decât sufletul, Domnul cel îngăduitor S-a plecat către slăbiciunea omului și a pus în lucrare toate cele cu putință ca să întărească simțirea cu simțurile oamenilor și logica simțurilor. Astfel că Învierea Domnului a rămas cu adevărat până în ziua de astăzi fapta cea mai dovedită din istoria omenirii. Care faptă din trecutul îndepărtat este dovedită cu atâta înțelepciune și grijă ca aceasta?
Deci și alte multe minuni a făcut Iisus înaintea ucenicilor Săi, care nu sunt scrise în cartea aceasta. Iar acestea s-au scris, ca să credeți că Iisus este Hristosul, Fiul lui Dumnezeu și, crezând, să aveți viață în numele Lui. Este foarte probabil că Evanghelistul Ioan se gândește aici la minunile săvârșite de Iisus după Înviere. Aceasta se vede mai întâi din istorisirea de mai înainte a înfățișării Domnului Celui înviat. Se mai vede din Faptele Apostolilor, în care se spune că Domnul S-a și înfățișat pe Sine viu, după patima Sa, prin multe semne doveditoare, arătându-li-Se timp de patruzeci de zile și vorbind cele despre împărăția lui Dumnezeu (Fapte 1:3). Unde s-au scris toate aceste dovezi de netăgăduit săvârșite, în timpul acestor patruzeci de zile? Nicăieri. Chiar și Ioan recunoaște că nu toate sunt scrise în această carte – în Evanghelie. În sfârșit, faptul că Evanghelistul se gândește aici numai la minunile săvârșite după Învierea Domnului și nu la cele pe care El le-a săvârșit în timpul vieții Sale, se vede din cuvintele cu care același Evanghelist încheie Evanghelia: Dar sunt și alte multe lucruri pe care le-a făcut Iisus și care, dacă s-ar fi scris cu de-amănuntul, cred că lumea aceasta n-ar cuprinde cărțile ce s-ar fi scris. (Ioan 21:25). Aceste cuvinte se referă la minunile pe care le-a săvârșit Domnul în viața Sa pământească, atât înainte cât și după Învierea Sa. Cu toate acestea, cuvintele din Evanghelia de astăzi nu pot avea același înțeles ca și acelea cu care își încheie Evanghelia Sf. Ioan. Ce sens ar avea să le repete?
Tot ceea ce este scris în Evanghelie este scris cu un singur scop: ca să credeți că Iisus este Hristosul, Fiul lui Dumnezeu. Aceasta înseamnă: să nu așteptați un alt Mesia și Mântuitor al lumii, fiindcă Cel care trebuia să vină a venit. Cel despre care proorocii Iudeii și sibilele păgâne au spus mai dinainte, a venit întru adevăr. Se mai scrie și, crezând, să aveți viață în numele Lui; că prin această credință, care a fost întărită pentru Toma prin simțirile sale, să aveți viață veșnică. Se vede din aceasta că aceste cuvinte de încheiere din Evanghelia de astăzi se leagă de întâmplarea de dinainte cu privire la Toma și necredința lui. Atunci, Domnul nu S-a arătat lui Toma numai pentru acesta, ci pentru noi toți, cei care căutăm adevărul și viața. Înfățișându-Se lui Toma, Domnul Cel preabun ne-a ajutat pe noi toți să credem mai lesne în El, Cel înviat și viu și, prin această credință, să avem adevărul veșnic și viața veșnică. „În numele Lui”, adaugă Evanghelistul. De ce „în numele Lui„? Pentru că „nu este sub cer nici un alt nume, dat între oameni, în care trebuie să ne mântuim noi” (Fapte 4:12), „pentru că oricine va chema numele Domnului se va mântui” (Romani 10:13). Numai viața care se caută și se dobândește în numele Domnului Iisus este viață adevărată. Tot restul este moarte și putreziciune. În pustietatea fierbinte a istoriei omenirii, Hristos Cel înviat este singurul izvor de apă, bun și credincios, care potolește, întărește și reînvie. Tot restul care poate să pară izvor de apă pentru călătorul ostenit și însetat, nu este izvor ci lucirea nisipului încins, precum strălucirea apei dintr-un vrăjitorie diavolească.
Sensul adânc al Evangheliei de astăzi se referă la drama interioară a sufletului omului. Cel care dorește ca Domnul Cel înviat și viu să Se arate în sufletul său prin Duhul lui Dumnezeu, trebuie să închidă și să încuie cămara sufletului său, ca să-l păzească de năvălirea lumii din afară, lumea materialnică. După cum spune Mitropolitul Teofil [Theolipt?] în „Filocalia„: Învață înțelepciunea de la albine: când acestea văd un roi de viespi în jurul lor, ele stau în stup, și astfel scapă de vătămarea răufăcătorilor lor” – tot la fel cum Apostolii pleacă din fața iudeilor însetați de sânge și cu iubire pentru cele materialnice. Într-un sens adânc, iudeii reprezintă pe cei care sunt legați de simțuri, și de cele materialnice. Unui asemenea suflet păzit cu înflăcărare, sub lacăt și cheie, Domnul i Se va arăta întru slavă. Mirele slăvit Se va arăta astfel miresei celei înțelepte. Când Domnul Se va arăta, frica lumii din afară va dispărea și sufletul se va umple de pace. Și nu numai pace. Domnul aduce întotdeauna multe și felurite daruri: dând pace, El dă în același timp bucurie, putere și curaj; El întărește credința; El dă tărie vieții. Dar iarăși când Domnul ni Se arată și ne aduce toate aceste daruri de mare preț, încă mai rămâne o îndoială într-o adâncitură a sufletelor noastre. Această adâncitură semnifică îndoiala lui Toma. Pentru ca această adâncitură să se lumineze și să se încălzească cu harul Duhului Sfânt, noi trebuie să stăruim în rugăciune către Domnul și să așteptăm cu răbdare; în sufletele noastre, noi trebuie să ne închidem și să ne încuiem de lumea din afară, de poftele trupești și de îndemnări. Atunci Domnul, care iubește oamenii, ne va milostivi pe noi și ne va împlini rugăciunile noastre. Și El Se va arăta din nou, prin prezența Sa harică, va lumina chiar și cel mai întunecat ungher al sufletelor noastre. Atunci, și numai atunci, ne vom putea numi suflete vii și fii ai lui Dumnezeu prin harul Său. Și toate acestea vor fi prin ajutorul Domnului și Mântuitorului nostru Iisus Hristos, căruia I Se cuvine toată slava, cinstea și închinăciunea dimpreună cu Tatăl și cu Duhul Sfânt – Treimea Cea deoființă și nedespărțită, acum și pururea și-n vecii vecilor. Amin!
2Fpfbid0rDZZAYng574JQywTv8CmzBi7Wqe8xRL48Z1fVGkHZhuBc35eN
CKXnsKx7fb6o5Sil