În duminica a treia din Postul Sfintelor Paști, la Sfânta Liturghie oficiată de Biserica Ortodoxă, se citește pasajul din Sfânta Evanghelie după Marcu, capitolul 8, versetele 34-38 și capitolul 9, versetul 1, conținând îndemnul Mântuitorului Iisus Hristos către cei care doresc să-L urmeze, de a se lepăda de sine și a-și asuma propria cruce, adică greutățile și lupta în locul confortului și al plăcerilor. Ne putem mântui sufletele numai în măsura în care înțelegem să nu le cruțăm, ci să le punem la muncă și efort întru Hristos și Sfânta Evanghelie. Pentru că îndemnul central al predicii acestei duminici este asumarea Crucii, în Biserica Ortodoxă această zi din Postul Mare a fost numită Duminica Sfintei Cruci.
Zis-a Domnul: „Oricine voiește să vină după Mine, să se lepede de sine, să-și ia crucea și să-Mi urmeze Mie. Căci cine va voi să-și scape viața și-o va pierde, iar cine își va pierde viața sa pentru Mine și pentru Evanghelie, acela și-o va mântui. Căci ce-i folosește omului să câștige lumea întreagă, dacă-și pierde sufletul? Sau ce ar putea să dea omul în schimb pentru sufletul său? Căci de cel ce se va rușina de Mine și de cuvintele Mele în neamul acesta desfrânat și păcătos, și Fiul Omului Se va rușina de el când va veni întru slava Tatălui Său, cu sfinții îngeri. Și le zicea lor: Adevărat grăiesc vouă că sunt unii din cei ce stau aici care nu vor gusta moartea până ce nu vor vedea Împărăția lui Dumnezeu venind întru putere”. Marcu 8, 34-38; 9, 1
În cadrul unei predici rostite la Duminica Sfintei Cruci din Postul Paștilor anului 2003, vrednicul de pomenire mitropolit Bartolomeu Anania vorbea despre Cruce ca un semn distinctiv al creștinilor, semnul Biruinței Mântuitorului Iisus Hristos, care trebuie purtat, făcut și mărturisit cu bună-cuviință, fiind dovada evlaviei și a credinței fiecăruia dintre noi. La fel cum Dumnezeu a iubit lumea atât de mult încât pe Unicul Său Fiu L-a dat ca să vină printre noi și să Se jertfească pe Cruce, și noi suntem datori să ne arătăm dragostea față de Dumnezeu prin cinstirea Sfintei Cruci, semnul Învierii și al Împăcării. (articolul continuă dedesubt) VIDEO:
„Postul propriu-zis al Paștilor durează 42 de zile, adică 6 săptămâni. Este motivul pentru care, în vechime, a fost denumit cu un cuvânt latinesc, quadragesima, care, în românește, a devenit PĂRESIMI, adică patruzeci. Postul celor 40 de zile. Se adaugă Săptămâna Patimilor, care este o săptămână cu totul specială. Tot post este, și încă post aspru, dar ea are un caracter cu totul special. Așa că sunt cele 6 săptămâni ale Postului Mare propriu-zis, la care se adaugă a șaptea, care este Săptămâna Patimilor.
Așadar, Biserica a rânduit ca acum, la mijlocul Postului, să sărbătorim Sfânta Cruce, despre care voi încerca să vă vorbesc câteva cuvinte, cât se va putea mai pe înțeles.
Prin Cruce înțelegem 3 lucruri principale: mai întâi, obiectul care se chema și se cheamă Cruce; în al doilea rând, Crucea ca simbol; în al treilea rând, Crucea ca putere.
În vechime, crucea era un obiect de tortură. O pedeapsă mult mai grea decât spânzurătoarea. (...) Crucea era un trunchi, o bucată groasă de lemn, care avea o alta încrucișată, uneori în formă de T, dar și mai jos de capătul de sus, pentru ca la capătul de sus să poată fi scrisă vina osânditului. Erau condamnați la crucificare sau răstignire marii criminali, marii rău-făcători. Era pedeapsa cea mai cumplită, exemplară, care să introducă spaima în cei care o vedeau sau auzeau de ea. Crucea era așezată jos la pământ, la orizontală, iar osânditul era împins cu mâinile pe cele trei laturi ale ei și i se băteau piroane în mâini și jos la picioare piroane mai groase, care străpungeau talpa piciorului oblic, trecând prin calcaneu. Imaginați-vă că numai faptul în sine al pironirii era un chin extraordinar. Nu era vorba de un țesut oarecare, ci era vorba de oase. Astfel, osânditul era țintuit pe cruce și apoi crucea, ridicată la verticală, era fixată într-o groapă și consolidată cu pietre ca să stea înălțată în văzduh. Înainte de asta, osânditul era obligat să-și ducă singur crucea pe care urma să fie răstignit de la locul unde se rostise sentința până la locul de execuție. Chinul dura câteva ore, zvârcolirile, în dureri cumplite... Condamnatul pierdea foarte mult sânge prin rănile deschise și, după mai multe ore de chinuri cumplite, intra într-o înveninare rapidă a corpului, într-un proces de septicemie care îi provoca moartea.
Pe un astfel de obiect de tortură a fost răstignit Mântuitorul Hristos. Vă veți întreba de ce: pentru că El pentru aceasta a venit, să Își asume natura noastră omenească, cu tot ceea ce are ea mai bun, dar și cu tot ceea ce are ea mai înspăimântător. El a știut dinainte că va fi crucificat, dar, de câte ori a vorbit despre răstignirea Sa, a folosit un alt cuvânt: Înălțare. „Când Fiul Omului va fi înălțat”. Citind în Sfânta Scriptură astfel am putea înțelege că S-a referit la Înălțarea Lui la Cer. Nu! Prin această înălțare se referea la răstignirea Lui, la înălțarea Lui pe Cruce.
De aici imprima acestui cuvânt un simbol foarte puternic: El Și-a asumat natura umană împreună cu toată suferința ei și, anume, în suferința ei cea mai adâncă și mai degradantă. Să nu uităm un amănunt, că împreună cu El au fost răstigniți, de-a dreapta și de-a stânga, și doi rău-făcători, tâlhari de drumul mare, ucigași de oameni. Și astfel s-a împlinit Scriptura din Vechiul Testament care spunea: „Și cu cei fără-de-lege S-a socotit”. El a acceptat să poarte fărădelegile noastre, socotindu-Se împreună cu nelegiuiții, pentru ca, prin aceasta, să ne mântuiască pe noi. Știm când Și-a dat Duhul pe Cruce, cu ochii la cer, spre Părintele Său ceresc, pe Care L-a rugat să-I primească Duhul. Aceasta s-a întâmplat vineri spre seara. Și, pentru că a doua zi era sâmbătă, iar sâmbăta era sărbătoarea iudeilor în care nu se lucra absolut nimic și care începea de vineri seara la apusul soarelui, atunci s-au grăbit să-L coboare de pe Cruce și să-L așeze în mormânt, repet, cu foarte mare grabă și cu foarte mare pază, pentru ca să nu-i apuce apusul soarelui cu trupul neîngropat. Ce a urmat știm: Învierea de duminică dimineață.
Acesta este obiectul de tortură. Dar obiectul acesta a devenit foarte curând un semn al creștinilor tocmai pentru că Mântuitorul Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, a acceptat să moară anume cu moarte pe Cruce. De aceea, semnul Crucii a devenit încă de la început semnul distinctiv al creștinilor. Să nu uităm că creștinii s-au găsit sub persecuții vreme de trei secole, atât din partea iudeilor la început, cât și din partea împăraților romani. De aceea și-au trăit credința în mod conspirativ, subteran. Nu-și construiau biserici la suprafață, ci se rugau în catacombe, adică în adăposturi subterane. Acolo găsim semnul Sfintei Cruci, dar ei și-l făceau și ca semn de recunoaștere: dacă un creștin mergea pe un drum, făcea din loc în loc semnul Crucii, pentru ca alții care vin după el și sunt creștini să recunoască drumul și să-l urmeze. Mulți, din cauza persecuțiilor, fugeau din cetățile lor, din orașe, și se refugiau în pustiuri, prin peșteri. Cei care ajungeau înainte către pustiu, la loc sigur, lăsau semnul Crucii pe drum pentru ca cei care vin după ei să știe să se îndrepte la loc sigur. Așa se face că și astăzi arheologii găsesc semnul Crucii din primele secole creștine pe obiecte de uz casnic, pe vase, dar, mai cu seamă, pe opaițe. Opaițul era lampa primitivă cu care se lumina o încăpere, prin arderea unei feștile care se alimenta din seu (grăsime animală). Sunt foarte multe asemenea opaițe care poartă senul Crucii.
Un semn de recunoaștere a rămas și mai târziu, și în vremurile noastre: o biserică creștină are în vârf o Cruce, spre a se cunoaște de departe că e vorba de un loc de închinare creștin, nu de o sinagogă care are steaua lui David, nu de o biserică protestantă care are ca semn un cocoș și nu de o moschee care are ca semn semiluna. Așadar, este un semn de recunoaștere. Sunt creștini care poartă la butonieră semnul Crucii, cu cinstire și cu bună-cuviință. Există femei care poartă Cruciulița la gât, în cele mai multe cazuri, una de argint sau de aur. Îndemnul meu este acela de a nu o purta ca pe o podoabă, doar ca să te fălești cu ea și să arăți că ai aur (așa cum ai arăta o verighetă, un inel sau o brățară), ci ea să constituie o expresie a credinței tale și a evlaviei tale!
Sfânta Cruce este semn de recunoaștere și prin faptul că noi ne închinăm, ne facem semnul Crucii. E bine să știți că noi, ortodocșii, ne închinăm cu cele trei degete adunate laolaltă, închipuind cele trei persoane ale Sfintei Treimi: în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh.
Pe lângă semn de recunoaștere și de expresie a credinței, Crucea este și simbol, anume simbolul Jertfei. Aici este marele paradox și marele adânc al înțelepciunii lui Dumnezeu, Care a rânduit ca prin Cruce, prin acest cumplit instrument de tortură, să biruiască Iisus Hristos! Învierea nu ar fi fost posibilă dacă trupul lui Iisus nu ar fi trecut mai întâi prin Cruce. De ce? Pentru că din clipa în care suferința a fost asumată, Crucea a devenit altceva decât un simplu instrument de tortură. Aș vrea să insist prin câteva cuvinte asupra acestui fapt.
Cu toții suferim în viață, mai mult sau mai puțin, de o boală, de un necaz, de singurătate, de bătrânețe, de plictiseală uneori, de trădarea vreunui prieten. Este o deosebire între un fel de suferință și alt fel de suferință. O suferință pe care o ai și pe care nu o accepți, din cauza căreia te plângi și lui Dumnezeu și oamenilor și pe care o suporți greu și care te chinuiește... și suferința asumată! Aceeași suferință, dacă nu este asumată, te chinuiește, iar dacă este asumată, te va liniști. Și dacă vei spune: sufăr pentru păcatele mele pe care le-am uitat, pe care le-am făcut și nu le-am mărturisit și nici nu le mai știu, dar iată că Dumnezeu mă pedepsește pe lumea aceasta pentru ca să mă scutească pe lumea cealaltă! Sau spui: Prin aceasta vrea Dumnezeu ce vrea cu mine, precum cu orbul din naștere. Au întrebat ucenicii cine a greșit, el sau părinții lui, de s-a născut orb? Și răspunsul a fost: Nu,nici el, nici părinții lui, dar s-a născut orb pentru ca prin el să se vadă lucrarea lui Dumnezeu, faptul că Iisus avea să-l vindece.
Important este ca din clipa în care începi să suferi să îți asumi suferința, să zici: aceasta este Crucea mea, pe care o port pentru că și Iisus a purtat-o. El, pentru păcatele noastre; eu, pentru păcatele mele. El, pentru că a jertfit ceva; eu, pentru că vreau să jertfesc ceva. El, pentru că i-a iubit pe oameni; eu, pentru că îmi iubesc țara și îi iubesc pe semenii mei. Și, din clipa în care suferința nu-ți mai este străină, ci este asumată și acceptată, ea devine suportabilă și chiar se preface în bucurie. O spune un om cu mâna pe inimă: să suferi de foame, de sete, de frig, de bătăi și să te bucuri, iertându-i pe cei care te chinuiesc! Este modelul lui Iisus pe care, numai trecând prin suferințe într-un fel asemănătoare cu ale Lui poți să-l înțelegi pe deplin.
Ei bine, tâlharii care au fost răstigniți împreună cu El erau pentru păcatele lor, pentru nelegiuirile lor. Și unul dintre ei cârtea, socotind și spunând că a fost osândit pe nedrept. Asta o spun toți criminalii: stau la închisoare pe degeaba. Pe câtă vreme un altul, cel din dreapta lui Iisus, și-a asumat suferința și i-a spus celuilalt: Tu nu vezi că noi pentru păcatele noastre suntem aici? Deci ne merităm pedeapsa. Dar omul acesta de lângă noi este un om drept, El n-a făcut nimic rău și este răstignit nevinovat. Iisus, auzind aceste cuvinte, Și-a întors capul către el, iar tâlharul I-a spus: Pomenește-mă, Doamne, când vei veni întru Împărăția Ta! Iar Iisus i-a răspuns: În adevăr îți spun, astăzi vei fi cu Mine în Rai. Și, în felul acesta, cu el, cu tâlharul care s-a pocăit, a deschis Iisus Raiul nostru, al tuturor. Iată, deci, deosebirea dintre a avea o suferință neasumată și o suferință asumată, aceea care te mântuiește. Iisus Hristos Și-a asumat această suferință, pentru asta a venit din Cer pe pământ, să sufere și de foame, și de frig, Și-a asumat suferința până la capăt fără nici un fel de rabat. El a spus: oare credeți că nu pot să-L rog pe Tatăl Meu să-Mi trimită câteva legiuni de îngeri să Mă apere? Ei, cum să nu! Dar, din clipa în care S-a predat în grădina Ghetsimani și a intrat în acest ciclu al Patimilor Sale, El a devenit numai om. Nu a făcut apel la nici una dintre puterile Sale dumnezeiești: S-a lăsat arestat, dus în Sinedriu, purtat de la Anna la Caiafa, pălmuit, batjocorit, biciuit și, în cele din urmă, răstignit. Le-a prevestit pe toate acestea, le-a spus nu o dată ucenicilor Săi: Să știți că Fiul Omului, adică Eu, va fi dat în mâna celor fărădelege și-L vor batjocori și-L vor răstigni, dar a treia zi va învia.
Din clipa în care sângele lui Iisus a început să ude lemnul Crucii, Crucea a devenit altar. Nu a mai fost element de tortură, ci altar pe care se aducea o jertfă, Iisus Însuși fiind și jertfă și Cel Care aducea această jertfă pentru răscumpărarea noastră, a celor mulți și păcătoși. Din iubire pentru noi Și-a asumat această jertfă și a dus-o până la capăt. Repet, nu a făcut nici un fel de rabat. Unul dintre chinurile cumplite ale răstignitului era setea, pierdea sânge și cel care pierde sânge suferă de sete, i se usucă gura. Femeile miloase aveau obiceiul să facă o băutură dintr-un vin, oțet amestecat cu fiere, un fel de anestezic, și o duceau acolo la locul de osândă ca s-o dea celor osândiți și să le îndulcească și îmblânzească durerile prin această anestezie pe care o producea această băutură. Și I s-a oferit și lui Iisus, a fost luat un burete îmbibat cu această băutură anestezică și, într-un vârf de trestie, I-a fost dusă la gură, dar Iisus a refuzat-o. Nu a vrut anestezie. A zis: durerea Mea trebuie să fie întreagă până la capăt, fără nici un fel de concesie. În aceasta constă măreția Crucii și măreția jertfei, a unei jertfe al cărei simbol este Sfânta Cruce.
Și, în sfârșit, Sfânta Cruce este și putere. Este putere prin ea însăși. Așa cum o icoană, prin puterea persoanei care se găsește în spatele ei și pe care icoana o reprezintă, dacă acea persoană, acel sfânt sau acea sfântă, binevoiește impregnează materia cu o anumită putere și icoana devine făcătoare de minuni. Cunoaștem și noi pe cea de la Nicula, cunoaștem și altele în Țara Românească și în lume. Ei bine, uneori așa se întâmplă și cu semnul Crucii, cu cel care poartă Crucea înăuntrul lui. Crucea devine putere prin ea însăși. Este suficient să-ți faci semnul Crucii cu credință și cu evlavie puternică, să zici o rugăciune scurtă, și ea devine putere care te apără și te întărește. Vă voi aminti că cea mai scurtă rugăciune, dar și cea mai eficientă pe care noi o avem în creștinismul nostru răsăritean este rugăciunea zisă „a inimii” sau „a minții” sau „a minții în inimă”, foarte scurtă: Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine, păcătosul. Aceasta, împreună cu semnul Crucii, izvorăște o putere extraordinară, liniștitoare și mântuitoare. Vă îndemn din toată inima să o faceți: este scurtă, se poate spune oriunde (în biserică, acasă, pe drum, la serviciu, oriunde te găsești) cu voce sau în gând, oricând se poate spune această rugăciune care, repet, însoțită de semnul Crucii, ea este putere.
Aș încheia prin evocarea unui moment din Patima Mântuitorului. Am spus că osânditul era obligat să-și ducă el Crucea de la locul unde se pronunțase sentința și până la locul execuției. Și Iisus a fost obligat să-și ducă Crucea. Era ostenit, împovărat, fusese biciuit. Biciuirea făcea parte din ritualul răstignirii, era un fel de pregătire pentru răstignire. Crucea era grea, El era firav și plăpând și, pe la mijlocul drumului, urcând către Golgotha, S-a poticnit și a căzut sub greutatea propriei Sale Cruci. Și, atunci, ostașii, care se grăbeau să ajungă mai repede la locul execuției, au găsit în mulțime pe un om care venea de la țarină și care se întâmplase să fie acolo. Se numea Simon Cirenianul, pentru că era din Cirene. Și l-au chemat repede și l-au pus să ia Crucea lui Iisus. El a luat-o și a dus-o până în vârful Golgothei. Este un fapt semnificativ: omul Iisus cade sub greutatea poverii Jertfei Sale și vine un om și-L ajută pe El ca să-Și ducă Crucea.
Fiecare dintre noi, așa cum am spus, are o Cruce de dus, o suferință oarecare. Și, uneori, Crucea aceasta este atât de grea încât te încovoaie și simți că n-o mai poți duce. Atunci, adu-ți aminte de această clipă din viața lui Iisus și cheamă-L pe El și El va veni și va spune: Și Eu odată, Dumnezeu și Om, M-am poticnit sub povara propriei Mele Cruci. Acum, a venit rândul tău să te poticnești. Atunci, tu, omule, ai venit și M-ai ajutat. Acum, lasă-Mă pe Mine să te ajut și să-ți iau Eu Crucea și s-o port până la capăt!
Fiindcă Dumnezeu, omule, nu rămâne niciodată dator.”
Extras din predica Mitropolitului Bartolomeu Anania, Duminica Sfintei Cruci din Postul Paștilor, 2003, Catedrala Mitropolitană din Cluj-Napoca.
Sau direct în conturile Media Root de la Banca Transilvania:
Autentifică-te sau înregistrează-te pentru a trimite comentarii.
Duminica Sfintei Cruci – Sfântul Nicolae Velimirovici (https://marturieathonita.ro/duminica-sfintei-cruci-3/) ------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
Mare e puterea adevărului și nimic pe lume nu-i poate lua adevărului puterea.
Mare e puterea tămăduitoare a adevărului și nu-i suferință sau slăbiciune pe lume pe care adevărul să n-o poată tămădui.
Bolnavii, când suferă, caută un doctor care să le dea un leac pentru durerea lor. Nimeni nu umblă după un doctor care să-i dea o doctorie bună la gust, ci oricine caută pe unul care să-i dea o doctorie bună la boală, fie ea dulce, amară ori sălcie. Cu cât e mai amară doctoria, cu cât mai complicat procesul vindecării, cu atât mai multă încredere pare să aibă bolnavul în doctorul care i-o prescrie.
De ce leapădă oamenii doctoria amară doar când vine din mâna lui Dumnezeu? De ce așteaptă de la Dumnezeu numai dulcețuri? Desigur, pentru că nu-și dau seama cât sunt de bolnavi, cât e de grea boala păcatului. Ei cred că se pot lecui cu delicatese!
O, de s-ar întreba oamenii de ce sunt leacurile pentru trup atât de amare! Le-ar răspunde atunci Duhul Sfânt: sunt amare ca să-i facă să înțeleagă amărăciunea leacurilor duhovnicești. Pentru că, precum boala trupească dă oarecare idee despre cea sufletească, tot așa leacurile pentru trup trimit cu gândul la cele ce se dau în boala duhovnicească.
Dar oare nu sunt bolile sufletești, aceste boli capitale, mult mai grave decât bolile trupului? Cum atunci să nu fie doctoria pentru suflet mai amară decât cea pentru trup?
Mare grijă au oamenii de trupurile lor și când se îmbolnăvesc nu precupețesc nimic, nici osteneală, nici timp, nici bani, când e vorba de însănătoșire. Atunci niciun doctor nu-i prea scump, niciun izvor de cură prea departe, nicio doctorie prea amară, mai ales când li se dă de înțeles că îi paște moartea. O, de-ar avea grijă oamenii și de suflet! De ar căuta tot atât de mult vindecare și un vindecător sufletului!
E greu să mergi desculț prin spini; dar dacă vreun desculț ar muri de sete și ar vedea un izvor de apă dincolo de spinii aceia, n-ar pregeta să calce peste spini rănindu-și picioarele ca să ajungă la apă, în loc să stea pe loc în iarba moale pierind de sete!
„Nu putem să înghițim un hap atât de amar”, zic mulți din cei slăbănogiți de păcat. Așa că doctorul, iubitorul de oameni, a înghițit El cel dintâi leacul, leacul cel prea amar, numai ca să arate că se poate lua. O, cu cât mai greu îi este celui sănătos să înghită doctoria pe care trebuie s-o ia bolnavul! Dar El a luat-o pentru ca cei bolnavi de moarte s-o ia și ei.
„Nu putem să trecem desculți prin câmpia spinoasă, oricât ne-ar fi de sete și oricâtă apă ar fi de cealaltă parte”, zic cei slăbănogiți de păcat. Așadar, Domnul, iubitorul de oameni, a trecut El desculț prin spini și acum, de cealaltă parte, cheamă pe toți cei însetați la izvorul de apă vie. „Se poate”, ne strigă El, „am trecut prin spinii ascuțiți și, călcând peste ei, i-am tocit. Hai, veniți!”.
„Dacă crucea e doctorie, nu, nu putem s-o luăm; și dacă crucea este o cale, noi nu putem să mergem pe acolo”, zic cei îmbolnăviți de păcate. Dar Domnul, iubitorul de oameni, a luat cea mai grea Cruce asupra-I, ca să arate că se poate.
În Evanghelia de astăzi Domnul prescrie crucea, acest mijloc amar de vindecare, oricui vrea să se vindece de moarte.
Domnul spune: Oricine voiește să vină după Mine, să se lepede de sine, să-și ia crucea sa și să-mi urmeze Mie. Nu-i trimite pe oameni s-o apuce înainte la cruce, ci îi cheamă să vină după El, pentru că El a dus mai întâi Crucea. Înainte încă de a da glas acestei chemări, Mântuitorul a prezis suferințele prin care va trece: Fiul Omului trebuie să pătimească multe… și să fie omorât, iar după trei zile să învieze (Marcu 8, 31). Și a venit ca să fie El Calea. Ca să fie cel dintâi în durere și cel dintâi în slavă. Ca să arate că tot ceea ce oamenilor le pare cu neputință se poate: a venit pentru ca să se poată.
Nu-i silește pe oameni, nu-i strivește, ci îi învață și îi cheamă ca să le dea. Oricine voiește! De bunăvoie s-au îmbolnăvit de păcat, de bunăvoie au să se tămăduiască. Și nu ascunde că leacul e amar, foarte amar. Dar, pentru că El cel dintâi l-a luat- sănătos fiind- le vine mai ușor să-l ia și ei. El era sănătos și ne-a arătat nouă minunata putere a leacului.
Să se lepede de sine. Primul om, Adam, s-a lepădat și el de sine când a căzut în păcat, dar s-a lepădat de sinele său adevărat. Cerând omului să se lepede de sine, Domnul cere omului să se lepede de sinele cel mincinos. Și mai simplu spus: Adam s-a lepădat de adevăr și s-a lipit de minciună. Acum, Domnul cere de la urmașii lui Adam ca ei să se lepede de minciună și să se lipească iarăși de adevărul de la care au căzut. Așadar, a ne lepăda de noi înșine înseamnă a ne lepăda de ființa înșelătoare care s-a așezat peste noi în locul ființei noastre dăruite de Dumnezeu. Trebuie să ne lepădăm de legătura cu pământul care a luat locul, în ce ne privește, duhovnicescului, și de patimile care au luat locul faptelor bune. De frica slugarnică ce întunecă în noi dragostea de fii ai lui Dumnezeu și de cârtirea care ucide în noi duhul ascultării de El. Să ne lepădăm de gândurile rele, de dorințele rele, de faptele rele. Să ne lepădăm de idolatra închinare la natură și la trup. Într-un cuvânt: să ne lepădăm de tot ceea ce socotim drept „eu”, dar care nu este de fapt ființa noastră, ci doar rău și păcat, stricăciune, iluzie și moarte. Să ne lepădăm, o, să ne lepădăm de obiceiurile rele, de această „a doua natură” care nu este cea zidită de Dumnezeu, ci o îngrămădire de iluzii și amăgiri împietrite acolo în noi- să ne lepădăm de minciuna fățarnică ce trece drept noi înșine, și noi drept ea.
Ce înseamnă: ia-ți crucea? înseamnă să primești de bunăvoie, din mâna Proniei, orice mijloc de lecuire, oricât ar fi de amar, care ți se întinde. Se abat asupra-ți nenorociri? Fii ascultător ca Noe. Ți se cere jertfă? Lasă-te în mâna lui Dumnezeu cu credința lui Avraam când mergea să-și jertfească fiul. Ți-ai pierdut averea? Ți-au murit pe neașteptate copiii? Îndură alipindu-te de Dumnezeu în inima ta, ca Iov. Prietenii îți întorc spatele, ești înconjurat de dușmani? Rabdă fără să cârtești, cu credința că ajutorul lui Dumnezeu e aproape, așa cum făceau apostolii. Ești osândit la moarte pentru Hristos? Mulțumește lui Dumnezeu pentru asemenea cinste, ca miile și miile de mucenici. Nimic nu ți se va cere care să nu fi fost răbdat de alții înainte și nu ai decât să urmezi pilda sfinților, apostolilor, mărturisitorilor și martirilor, a celor care au împlinit voia lui Dumnezeu. Trebuie să înțelegem bine că, cerând de la noi o răstignire, Domnul o cere pe cea a omului vechi, a omului țesut din obiceiuri rele, a omului aflat în slujba păcatului. Pentru că, prin această răstignire, omul vechi, omul fiară din noi e dus la moarte, și omul nou, cel zidit după chipul lui Dumnezeu, cel nemuritor, este adus la viață. Cum spune apostolul: Omul nostru cel vechi a fost răstignit; și arată mai departe de ce: pentru a nu mai fi robi ai păcatului (Romani 6, 6). Crucea e grea pentru omul vechi, omul simțurilor, e grea pentru trupul împreună cu patimile și cu poftele (Galateni 5, 24), dar nu e grea pentru omul duhovnicesc. Crucea este pentru cei ce pier, nebunie; iar pentru noi, cei ce ne mântuim, este puterea lui Dumnezeu (I Corinteni 1, 18). Noi ne lăudăm așadar în crucea lui Hristos și în crucea pe care o ducem de dragul Lui. Mântuitorul nu ne cere să luăm crucea Lui, ci să o luăm pe a noastră. Crucea Lui e cea mai grea. El nu S-a răstignit pentru păcatele Sale, ci pentru păcatele noastre, și așa crucea lui e cea mai grea. Noi suntem răstigniți pentru păcatele noastre, deci crucea noastră e mai ușoară. Și când durerile noastre sunt la culme, să nu spunem că sunt prea mari. Viu e Domnul și știe El mai bine măsura suferințelor noastre, și nu ne va lăsa să suferim mai mult decât suntem în stare. Măsura suferinței noastre nu e cu nimic mai puțin potrivită și socotită decât este măsura zilei și a nopții, sau decât sunt hotarele stelelor în drumurile lor. Ni se înmulțește durerea? Ni se îngreunează crucea? Și puterea lui Dumnezeu e mai mare: Precum prisosesc patimile lui Hristos întru noi, așa prisosește prin Hristos și mângâierea noastră (II Corinteni 1, 5).
Mai presus de toate, mare este mângâierea noastră că Domnul ne cheamă să venim după El. Să vină după Mine, spune Domnul. De ce îi cheamă pe cei care își iau crucea lor? Mai întâi pentru ca ei să nu se împiedice, să nu cadă și să fie striviți sub greutatea ei. Atât e de nevolnic neamul omenesc, încât nici cea mai ușoară cruce n-o poate duce cel mai voinic om fără ajutorul cerului. Vedem cum se deznădăjduiesc necredincioșii la cea mai mică lovitură, cum ridică glasul și se plâng cerului și pământului pentru cel mai mic neajuns! Cum se clatină neajutorați dintr-o parte într-alta, căutând sprijin în pustietatea lumii și cum socotesc că, dacă lumea nu poate să le stea într-ajutor, e toată un deșert al disperării! De aceea ne cheamă Domnul. Pentru că numai urmându-l pe El vom putea și noi să ne ducem crucea. La El vom afla putere, îndrăzneală și mângâiere. El este lumina noastră pe o cărare întunecată, El este sănătatea noastră în boală, tovarăș în singurătate, bucurie în suferință, bogăție în lipsă. O lampă de veghe arde toată noaptea la căpătâiul bolnavului și în toată noaptea acestei vieți. Ne trebuie lumina lui Hristos ca să ne alinăm durerea și să ne păstrăm nădejdea în zorii ce vor să vină.
Al doilea temei al chemării Domnului întru urmarea Lui e tot atât de însemnat cât și primul, și e legat de lepădarea de sine și luarea de bunăvoie a crucii. Mulți au făcut paradă de lepădare de sine, doar ca să câștige vază în lume. Mulți au trecut prin încercări și suferințe ca să câștige laudă și cinste de la oameni. Mulți, până astăzi, fac acest lucru, mai ales între popoarele păgâne, ca să-și adune puteri vrăjitorești prin care să stăpânească pe alții, să vatăme sau să ajute pe cine vor ei, după plac- și totul din lăcomie și sete de putere.
Asemenea lepădare de sine nu este lepădare de sine adevărată; este, dimpotrivă, înălțare de sine; o astfel de cruce nu duce la înviere și la mântuire, ci la ruină și predare în mâna diavolului. Cine își ia crucea ca să vină după Hristos e lipsit de obrăznicie, de înălțare pe seama altora și de setea de putere și de câștig. Așa cum bolnavul ia leacul amar nu ca să se laude că e în stare să înghită amărăciune, ci ca să se vindece, tot așa un creștin adevărat se leapădă de sine: se ridică împotriva bolii, își ia crucea ca pe o doctorie amară dar salvatoare și vine după Hristos, Doctorul și Mântuitorul său, nu pentru slavă și laudă de la oameni, ci ca să-și scape sufletul din nebunia de moarte aducătoare a vieții acesteia și din chinul și focul vieții viitoare.
Căci cine va voi să-și scape viața, o va pierde; iar cine va pierde viața sa, pentru Mine și pentru Evanghelie, acela o va scăpa. Grele cuvinte! Foc ce caută să ardă pe omul cel vechi din rădăcină, și rădăcina însăși! Hristos nu a venit doar ca să schimbe lumea, ci ca s-o facă din nou, s-o aducă din nou la viață. Să topească în foc metalul vechi și să-l făurească iar. Dumnezeu nu e un reformator: e Ziditorul. Nu-i un cârpaci; e țesătorul! Oricine vrea să păstreze un pom bătrân, mâncat de viermi, rămâne fără el orice ar face: poate să-l ude, să-l împrejmuiască, să-i pună îngrășăminte la rădăcină; totul va fi zadarnic: pomul e ros pe dinăuntru de vierme și e pierdut; putrezește, se prăbușește. Iar cine taie pomul viermănos și-l pune pe foc cu viermi cu tot, și se îngrijește apoi de vlăstarele noi ieșite din rădăcină păzindu-le de viermi, are să-și păstreze pomul cel nou. Cine vrea să-și păstreze sufletul cel vechi, chipul lui Adam, sufletul acesta ros de păcat și putred, îl va pierde, pentru că Dumnezeu nu îngăduie în fața Lui un astfel de suflet; și ceea ce nu stă înaintea feței lui Dumnezeu e ca și când n-ar fi. Cine, așadar, își pierde sufletul său vechi, acela și-l va salva pe cel nou, pe cel născut din nou din Duh (Ioan 3, 6), pe cel logodit cu Hristos. Când spui suflet, spui de fapt viață, și chiar citim în unele traduceri: „cine va voi să-și scape viața sa” și: „cine își va pierde viața sa pentru Mine o va scăpa”. Amândouă traducerile au aici același înțeles. Pentru că cine va căuta să-și scape cu orice preț viața cea muritoare, o va pierde până la urmă nu numai pe aceasta, ci le va pierde pe amândouă: și viața muritoare, și viața veșnică. Pe cea muritoare pentru că este supusă morții și, oricât de mult ar izbuti s-o lungească, tot la moarte ajunge până la urmă; iar pe cea veșnică o va pierde pentru că nu a făcut nimic ca să o aibă. Dar cine se ostenește să câștige viața cea fără de moarte în Hristos, are s-o primească și are s-o aibă în veșnicie, chiar dacă pe cea vremelnică a pierdut-o. Poate cineva să-și piardă viața vremelnică, muritoare, pentru Hristos și pentru Evanghelie, fie în caz extrem, când se jertfește și moare martir pentru Hristos și pentru sfânta lui Evanghelie, sau atunci când, nesocotind viața aceasta păcătoasă și nevrednică, se dăruiește cu toată inima sa, cu tot sufletul său și cu toată puterea sa lui Hristos, intrând în slujba Lui, dându-I totul Lui și așteptând de la El totul. Se poate ca cineva să-și piardă viața luându-și-o singur, sau dându-și-o pentru nimic, dintr-o ceartă sau dintr-o neînțelegere. Nu unuia ca acesta i s-a făgăduit că are să-și scape sufletul, pentru că zice: pentru Mine și pentru Evanghelie. Hristos și Evanghelia sunt nemăsurat mai mari decât sufletul nostru. Sunt cele mai mari bogății, și în timp și în veșnicie; nimeni n-ar trebui să șovăie a da orice numai ca să le câștige pe acestea!
De ce spune Domnul: și pentru Evanghelie? Nu ajunge să zică: pentru Mine? Nu ajunge. Domnul spune: pentru Mine și pentru Evanghelie, ca să înmulțească omului temeiurile de a muri sieși și a viețui lui Dumnezeu, și ca astfel să se poată mântui cât mai mulți. Se mântuiește, așadar, cel care își pierde pentru Hristos viața, pentru Cel Viu, Cel fără de moarte. Și se mântuiește și acela care își pierde viața pentru lucrările lui Hristos, fie și pentru un singur cuvânt al Lui. Domnul este legiuitorul vieții; cine se jertfește pentru legiuitor, se jertfește pentru legile puse de El, și de asemenea: cine se jertfește pentru legile Lui, pentru El se jertfește. Socotindu-Se pe Sine împreună cu lucrările și cu cuvintele Sale, Domnul deschide drum larg spre mântuirea multora.
Căci ce-i folosește omului să câștige lumea întreagă, dacă-și pierde sufletul? Sau ce ar putea să dea omul în schimb pentru sufletul său? Cuvintele acestea aruncă o lumină mare asupra celor dinainte. Din ele se vede că Dumnezeu socotește sufletul omului mai de preț decât lumea toată. Se vede, de asemenea, ce fel de suflet trebuie să piardă omul ca să se mântuiască: sufletul vătămat, sufletul molipsit de lume, încovoiat de lume, înrobit de lume. Pierzând acest așa-zis suflet, omul și-l scapă pe cel adevărat; dacă retează de la sine viața cea mincinoasă, i se va da viața adevărată.
Ce folos ai să câștigi toată această lume ce se îndreaptă spre pieire și să-ți pierzi sufletul menit mântuirii? Lumea se apropie de sfârșit și va fi lepădată ca o haină veche. Iar sufletele adevărate, sufletele care Îl iubesc pe Hristos, se vor înălța atunci în împărăția veșnicei tinereți. Sfârșitul lumii este începutul vieții celei noi a sufletului. La ce bun ar avea omul lumea de care curând oricum se va despărți? La ce bun, când lumea întreagă, într-un viitor ce nu-i departe, se va risipi și va dispărea ca un vis care a trecut? De ce folos o să-i fie un leș zăcând neajutorat? Ce o să dea în schimb pentru sufletul său? Chiar dacă toată lumea ar fi a lui, Dumnezeu tot n-ar primi-o în locul sufletului său! Dar lumea nici măcar nu-i a lui. Lumea e a lui Dumnezeu și Dumnezeu i-a dat-o omului spre dobândirea unui bun și mai mare, și mai prețios. Cel mai mare dar pe care l-a dat Dumnezeu omului este sufletul zidit după chipul Său. Și acest dar Dumnezeu vrea, la vremea potrivită, să I se întoarcă. Omul nu poate să-I dea nimic în schimb lui Dumnezeu pentru sufletul său. Sufletul e regele; tot restul e rob. Dumnezeu nu va primi rob în locul regelui, nici lucru pieritor în locul celui fără de moarte. O, ce va da păcătosul în locul sufletului său? Câtă vreme e în trup, omul e vrăjit de multe lucruri pe care le socotește de preț; dar când se desparte de trup, își dă seama- o, de n-ar fi prea târziu!- că, în afară de Dumnezeu și de suflet, nimic nu are preț. Deci nu are ce să dea, în locul sufletului. O, ce primejdie, ce jale pe sufletul păcătos când vede că toate legăturile cu lumea i s-au tăiat și stă gol și lipsit de toate în lumea cea de duh! Pe cine să strige într-ajutor? Al cui nume să cheme? De poala veșmântului cui să se țină când se vede căzând în abis pentru totdeauna? Fericiți cei care, în lumea aceasta, au ajuns la dragostea lui Hristos și au învățat să cheme numele Lui ziua și noaptea, odată cu răsuflarea și cu bătăile inimii! Deasupra abisului vor ști pe Cine să strige, vor ști al Cui nume să cheme. Vor ști de poala hainei Cui să se țină. Cu adevărat, vor fi în afară de orice primejdie sub aripa Domnului lor.
Dar iată ce este mai înfricoșător între toate temeiurile de frică pentru cei care, în viața aceasta, nu se tem de păcat. Spune Domnul: Căci de cel ce se va rușina de Mine și de cuvintele Mele, în neamul acesta desfrânat și păcătos, și Fiul Omului se va rușina de el, când va veni întru slava Tatălui Său cu sfinții îngeri. Luați aminte, voi toți care aveți credință: nu vă bizuiți prea mult pe mila lui Dumnezeu! Cu adevărat, mila lui Dumnezeu se revarsă numai în viața aceasta peste hulitorii care nu se căiesc; iar la înfricoșata Judecată dreptatea va lua locul milei. Luați aminte, voi toți cei care, cu fiecare zi, vă apropiați tot mai mult de moartea pe care n-o puteți ocoli! Luați aminte, întipăriți-vă în inimă aceste cuvinte. Nu le-a spus un vrăjmaș al vostru, ci prietenul cel mai bun. Aceleași buze care pe cruce au dat iertare dușmanilor, tot ele au rostit aceste cuvinte grozave, grozave, dar drepte. De cel care se rușinează de Hristos în această lume, și Hristos Se va rușina înaintea sfinților îngeri. Cu ce ai să te mândrești, omule, dacă lui Hristos îi va fi rușine cu tine? Dacă-ți e rușine de Viață, înseamnă că te mândrești cu moartea; dacă-ți e rușine de Adevăr, înseamnă că te mândrești cu minciuna; dacă ți-e rușine cu Mila, te mândrești cu facerea de rău; dacă ți-e rușine cu Dreptatea, te mândrești cu nedreptatea. Dacă ți-e rușine cu Patima de pe cruce, înseamnă că te mândrești cu închinarea la lume; dacă ți-e rușine de Nemurire, te mândrești cu stricăciunea și cu mormântul! Atunci, în fața cui te vei rușina de Hristos? În fața unuia mai bun ca Hristos? Nu; pentru că nu există cineva mai bun ca Hristos. Atunci, de bună seamă, te rușinezi de Hristos față de cineva mai mic decât Hristos. Ți-e rușine de părintele tău în fața unui urs, sau se rușinează fiica de mama ei în fața unei vulpi? Cum să te rușinezi de Cel Bun în fața celui rău, de Cel Curat în fața Celui necurat, de Cel Atotputernic în fața neputinciosului, de Cel înțelept în fața nebunului? De ce să te rușinezi cu Domnul slavei în fața unui neam curvar și păcătos? Doar pentru că neamul acesta îți joacă mereu înaintea ochilor, pe când Domnul nu Se vede? Puțin, doar puțin mai este și va apărea în slavă pe nori de îngeri, iar neamul acesta va dispărea dinaintea picioarelor Lui ca praful pe care-l spulberă vântul. Cu adevărat, cu adevărat ai să te rușinezi atunci, nu de Împăratul Slavei, ci de tine însuți, omule; dar atunci nu-ți va mai folosi la nimic rușinea. Mai bine să-ți fie rușine acum, câtă vreme rușinea îți mai e bună la ceva! Să-ți fie rușine de toate înaintea lui Hristos, iar nu de Hristos înaintea tuturor.
De ce spune Domnul: de Mine și de cuvintele Mele? Cine se rușinează de Mine înseamnă: cine se îndoiește de dumnezeirea Mea, și de întruparea Mea din Preacurata Fecioară, și de suferințele Mele pe Cruce, și de Învierea Mea, și cine se rușinează de puterea Mea pe pământ și de dragostea Mea pentru păcătoși. Cine se rușinează de cuvintele Mele înseamnă: cui îi e rușine de Evanghelie și tăgăduiește învățătura Mea, sau cine îmi răstălmăcește vorbele și aduce, prin erezie, neodihnă și lupte între credincioși, sau cine se poartă cu obrăznicie față de dezvăluirile și învățăturile Mele, înlocuindu-le cu învățături străine, sau cine le ascunde și le trece sub tăcere în fața puternicilor acestei lumi, acela se rușinează de Mine și se teme pentru sine însuși. Cuvintele lui Hristos sunt Testament dătător de viață, așa cum sunt și Patimile Sale, și Trupul și Sângele Său. Domnul nu-Și desparte cuvintele de Sine însuși, nu le dă mai puțină însemnătate. Cuvântul lui nu poate fi rupt de El. Cuvântul are tot atâta putere cât și Persoana, pentru aceea le spune ucenicilor: Acum voi sunteți curați, pentru cuvântul pe care vi l-am spus (Ioan 15, 3). Hristos a curățat prin cuvântul său suflete, a vindecat bolnavi, a izgonit duhurile rele, a înviat morți. Cuvântul Lui e ziditor, curățitor, de viață dătător. De ce atunci să ne pară străin lucru când ni se spune în Evanghelie: și Cuvântul era Dumnezeu (Ioan 1, 1)?
Mântuitorul numește neamul acesta desfrânat într-un înțeles mai larg, tot așa cum profeții din vechime numeau desfrânare închinarea la alți dumnezei (Iezechiel 23, 37). Oricine își lasă soția și își ia altă femeie este curvar; și cine uită de Dumnezeul Cel Viu și se închină lumii este și acela curvar. Cine lasă credința în Domnul ca să creadă în oameni, cine lasă iubirea lui Dumnezeu ca să iubească lucruri și oameni, acela săvârșește desfrânare. Pe scurt, orice păcat care desparte sufletul de Dumnezeu, legându-l de vreun lucru oarecare, sau de vreun om, poate fi numit pe bună dreptate desfrânare, pentru că poartă toate însemnele preacurviei. Așadar cine se rușinează de Hristos Domnul, Mirele inimii, în fața unui astfel de neam desfrânat, e ca o mireasă care se rușinează de mirele ei înaintea unei adunări de nerușinați. Domnul nu vorbește de un neam păcătos, ci de un neam desfrânat și păcătos. De ce? Ca să osândească și mai mult desfrânarea. Sub cuvântul „desfrânare” se înțeleg aici cele mai grele, cele mai înveninate, cele mai aducătoare de moarte păcate, care-l întorc cel mai adesea pe om de la urmarea lui Hristos, de la lepădarea de sine, de la cruce și de la nașterea din nou.
Dar vedeți ce straniu sfârșit are Evanghelia de astăzi: Și le zicea lor: Adevărat grăiesc vouă că sunt unii, din cei ce stau aici, care nu vor gusta moartea, până ce nu vor vedea împărăția lui Dumnezeu, venind întru putere. Ai zice la prima vedere că vorbele acestea nici n-au legătură cu cele spuse mai înainte. Cu toate acestea, legătura e limpede, și sfârșitul acesta al Evangheliei minunat. Domnul nu-i lasă pe credincioșii Săi fără mângâiere. Chemându-i să-și ia crucea, să se lepede de sine și de viața lor, amenințându-i cu pedepse înfricoșătoare dacă se rușinează de El și de cuvintele Lui, Mântuitorul ridică acum un curcubeu pe cer după furtună. Se grăbește să vorbească de răsplată celor ce-L ascultă și vin după Dânsul luându-și crucea lor. Iar această răsplată o vor primi unii chiar înainte de sfârșitul lumii și de Judecată, și chiar înainte de sfârșitul vieții lor pământești. Aceștia nu vor gusta moartea până ce nu vor vedea împărăția lui Dumnezeu, venind întru putere. Cu câtă înțelepciune ne învață Mântuitorul! El niciodată nu vorbește de pedeapsă fără să pomenească și răsplata, nici nu osândește fără să laude, nici nu îndrumă omul pe calea spinilor fără să-i pună înainte bucuria de la sfârșitul drumului, nici nu amenința fără să mângâie. Nu lasă cerul întunecat de nori, fără să arate îndată strălucirea soarelui și frumusețea curcubeului.
Cine sunt aceștia care nu vor gusta moartea până ce nu vor fi văzut împărăția lui Dumnezeu venind întru putere? Mântuitorul, grăind ucenicilor Săi și mulțimii de oameni, zice: sunt unii, din cei ce stau aici… Pe cine are în vedere Domnul? Mai întâi pe cei care au împlinit poruncile Sale lepădându-se de sine și luându-și crucea lor. Aceștia vor simți înlăuntrul lor, încă în această viață, în această lume fiind, puterea împărăției lui Dumnezeu. Duhul lui Dumnezeu va coborî peste dânșii ca să-i curețe și să-i sfințească, și să le deschidă ușile cereștilor taine, cum s-a făcut mai târziu apostolilor și arhidiaconului Ștefan. N-au văzut apostolii, în ziua Pogorârii Sfântului Duh, împărăția lui Dumnezeu venind întru putere în clipa când li s-a dat putere de Sus? Iar Ștefan fiind plin de Duh Sfânt și privind la cer, a văzut slava lui Dumnezeu (Fapte 7, 55). N-a văzut Ioan Evanghelistul împărăția lui Dumnezeu înainte de moartea sa trupească? Nu s-a ridicat Pavel până la al treilea cer înainte să fi gustat moartea? Dar să-i lăsăm pe apostoli. Cine știe câți din cei ce-L ascultau pe Hristos vor fi simțit puterea Duhului Sfânt și vor fi văzut Împărăția lui Dumnezeu mai înainte de a pleca din această lume?
Pe lângă interpretarea aceasta, unele comentarii dau cuvintelor lui Hristos citate mai sus și un alt înțeles, socotind că au în vedere trei ucenici anume: Petru, Iacov și Ioan, cei care, curând după aceea, au văzut schimbarea la față a Mântuitorului pe Tabor, și vorbirea Lui cu Moise și cu Ilie. Este o interpretare corectă, desigur, care însă nu o exclude pe cealaltă. Într-adevăr, cei trei apostoli au văzut împărăția lui Dumnezeu întru putere pe muntele Tabor, când Mântuitorul S-a arătat în slava Sa cerească, iar Moise și Ilie au apărut din cealaltă lume, de o parte și de alta a Domnului slavei. Dar să nu credem că aceea a fost singura împrejurare când muritorii au văzut împărăția lui Dumnezeu venind întru putere. Cu adevărat mare a fost acea vedere pe Tabor, dar sunt și alte împrejurări, care nu pot fi numărate, când oamenii au văzut încă în această viață (deși într-alt fel decât pe Tabor) împărăția lui Dumnezeu întru putere și slavă.
Dacă vrem cu adevărat, și noi putem să vedem împărăția lui Dumnezeu venind întru putere și slavă mai înainte să gustăm moartea, iar împrejurările acestei dezvăluiri sunt arătate limpede în Evanghelia de astăzi. Să ne grăbim a pierde sufletul nostru cel vechi, viața noastră cea păcătoasă, și să înțelegem că este mai bine pentru om să-și mântuiască sufletul decât să câștige lumea. Așa ne vom învrednici și noi, cu mila lui Dumnezeu, să vedem împărăția lui Dumnezeu, mare în putere și nemăsurată în slavă, unde îngerii împreună cu sfinții dau slavă ziua și noaptea Dumnezeului Celui Viu: Tatăl, Fiul și Sfântul Duh, Treimea cea deoființă și nedespărțită, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.
VvsoKdYWD5iWtFLdN4F5dwRFKCjNdJ57Mf6X1U8N3QbX5arS6GWZ4NVrl/
…Ce va folosi omul de va dobândi lumea toată și își va pierde sufletul său? Sau ce va da omul, în schimb, pentru sufletul său?” (Marcu 8, 36-37)
Iubiți credincioși,
În predica Sfintei Evanghelii de astăzi vom vorbi, pe cât ne va lumina Preabunul Dumnezeu, despre cinstea omului și despre valoarea sufletului omenesc.
Iată ce spune Mântuitorul: „Ce va folosi omul de ar dobândi toată lumea, dar își va pierde sufletul său?” (Marcu 8, 36).
Apoi zice: „Ce va da omul, în schimb, pentru sufletul său” (Marcu 8, 37).
Auziți, frații mei, cât de mare și nemăsurată valoare are sufletul nostru și la câtă cinste și prețuire l-a ridicat Însuși Mântuitorul nostru Iisus Hristos?
Și dacă este așa, cine va putea vreodată a se împotrivi acestui adevăr?
Sfânta Scriptură are obicei de multe ori să numească pe OM „SUFLET”.
Iată ce spune la Facere: „Iar sufletele care au intrat cu Iacob în Egipt și care au ieșit din coapsele lui, au fost de toate șaizeci și șase de suflete, afară de femeile feciorilor săi” (Facere 46, 26).
Iată că Sfânta Scriptură îl numește pe om „suflet”. Și de ce îl numește Sfânta Scriptură pe om „suflet”?
Răspunsul este acesta:
pentru valoarea cea mare ce o are sufletul față de trup.
Dar poate cineva să-i spună sufletului om? Nu, omul se poate numi suflet, dar sufletul nu se poate numi om.
Pentru că sufletul are fire nevăzută, iar trupul are fire văzută și simțită, și numai când acestea se unesc într-un singur IPOSTAS atunci se cheamă om.
Dar nici sufletul nu se cheamă om fără trup, nici trupul nu se zice fără suflet. Căci omul este un ipostas unit din două firi, suflet și trup.
Ce este omul?
Omul este un sâmbure și un centru al întregii lumi pe care a zidit-o Dumnezeu în cer și pe pământ.
Omul este ființă care ține legătura cu cele patru feluri de lumi pe care le-a făcut Dumnezeu în Univers.
El comunică cu întreaga creație însuflețită: cu regnul mineral, cu lumea vegetală, cu lumea animalelor și cu lumea nevăzută a îngerilor, adică cu lumea cea gânditoare.
Deci omul este un centru al lumii văzute și al celei nevăzute, de aceea Sfânta și dumnezeiasca Scriptură îl numește pe om „mare” (Isus Sirah 3, 18).
Și în alt loc zice: Mare este omul și cinstit bărbatul milostiv.
Dar de ce îl numește mare?
Pentru că în om se reunesc toate lumile create de Dumnezeu și pentru că, peste toate acestea, el este chipul și asemănarea lui Dumnezeu (Facere 1, 26).
Pentru că omul unește în sine cele patru lumi în mic, omul se numește „microcosmos”, adică lume mică.
După Sfântul Grigorie Teologul și după alți Sfinți Părinți ai Bisericii lui Hristos omul se cheamă și macrocosmos, fiindcă este mai mare decât toate creaturile văzute.
Omul este o lume mare în cea mică, deoarece el unește în sine nu numai lumea cea văzută și simțită ci și pe cea nevăzută a îngerilor și, pe deasupra tuturor, el este singura creație făcută după chipul și după asemănarea lui Dumnezeu (Facere 1, 26-27).
Să vedem în ce fel omul se împărtășește de însușirile îngerești.
Îngerii se tâlcuiesc slugi ale lui Dumnezeu, după cum este scris: „Cel ce faci pe îngerii Tăi duhuri și pe slugile Tale pară de foc” (Psalm 103, 5).
Îngerii sunt cei ce ne ajută în necazuri, în scârbe și în ispite. Ei se bucură neîncetat de cei ce cresc în virtute și se mâhnesc de cei ce cad în păcate și le ajută să se ridice din nou prin pocăință.
Îngerii slujesc la mântuirea sufletelor omenești și niciodată nu ne părăsesc, până la ieșirea noastră din viața aceasta.
Îngerii alcătuiesc ceata cea mai aproape de noi, lor li s-a dat spre pază pământul și slujesc mai aproape de noi la mântuirea sufletelor oamenilor.
De aceea Sfântul Apostol Pavel a zis: „Îngerii oare nu sunt toți duhuri slujitoare, trimiși spre slujbă, pentru cei ce vor fi moștenitorii mântuirii?” (Evrei 1, 14).
Sufletul omului are și el de la Dumnezeu o lucrare asemănătoare cu a îngerilor.
El are credință și dragoste de Dumnezeu și Îi slujește cu frică și cutremur.
Sufletul omului are și el putere de a sluji, de a ajuta pe frații săi, de a-i mângâia în necazuri, de a-i întări cu cuvântul și de a veni întotdeauna spre ajutorul lor.
Pentru aceasta omul este un fel de înger AMESTECAT din două firi, cum îl numește Sfântul Ioan Damaschin (Dogmatica, cap. 12, București, 1938).
Sfântul Grigorie de Nyssa, marele filosof duhovnicesc, spune și el că „omul este frate cu îngerul după puterea sa cuvântătoare. Ce este mintea omului, aceea este și îngerul cu trup” (Sf. Grigorie de Nyssa, Comentar la viața lui Moise, p. 813).
Căci trebuie să știm că numai Dumnezeu este cu desăvârșire netrupesc, că toți îngerii au trupurile lor. Dar trupurile lor sunt preasubțiri, din foc ceresc și sunt numiți în scrierile bisericești „netrupești”.
Sufletul nostru nu este străin nici de lucrarea arhanghelilor. El are memorie dată de Dumnezeu, ține minte toate, iar mintea lui, DACĂ ESTE LUMINATĂ de Preasfântul Duh, împărtășește și binevestește Evanghelia în care este cuvântul lui Dumnezeu și toate învățăturile mântuitoare de suflet.
Omul, asemenea începătoriilor, stăpânește orașe, țări și ținuturi, dă legi și conduce suflete după cum a zis Dumnezeu: „Creșteți și vă înmulțiți și umpleți pământul și-l stăpâniți” (Facere 1, 28).
Imitând ceata îngerilor care STĂPÂNESC în văzduh pe diavoli, sufletul omului curat și luminat de darul lui Dumnezeu STĂPÂNEȘTE și el pe diavoli, îi arde CU rugăciunea și smerenia.
Sufletul curat NU vrea să facă VOIA lor și, mai ales, NU se lasă biruit de patimile trupului și ale sufletului pentru că are în el pe Tatăl, și pe Fiul și pe Duhul Sfânt (Matei 10, 8; Marcu 3, 15; Luca 9, 1).
Omul, asemenea stăpâniilor, are de la Dumnezeu darul de a face puteri și minuni mari și în loc de a ocârmui vânturile și schimbările vremurilor el stăpânește mădularele trupului său, ocârmuiește virtuțile, alungă furtuna gândurilor și patimile sufletului, punându-le pe toate în RÂNDUIALĂ spre slujba și slava lui Dumnezeu.
Și cu ceata domniilor se aseamănă foarte mult sufletul omului. Căci prin darul lui Dumnezeu ajunge să domnească peste simțuri, și peste patimile trupului și ale sufletului său.
Sufletul omului are încă de la Dumnezeu darul pe care îl au sfintele tronuri, putând și el într-o măsură să primească și să odihnească pe Preasfânta Treime în mintea și în inima sa, prin curățirea de patimi, prin iubire și smerenie.
Omul se împărtășește puțin și de lucrarea heruvimilor, după măsura darului lui Dumnezeu, prin care poate fi înțelept și veghetor asupra patimilor, cu mintea și inima pline de cunoștință dumnezeiască, putând și el să reverse înțelepciune duhovnicească prin propovăduirea cuvântului lui Dumnezeu spre mântuirea a mii de suflete iubitoare de Hristos.
Dar sufletul omenesc, imitând pe serafimi, când ajunge desăvârșit, se umple de căldură și văpaie dumnezeiască și are atâta dragoste arzătoare față de Preabunul Dumnezeu încât, pe drept cuvânt, este „un serafim în trup, un serafim pământesc”.
Omul este mai mic decât îngerii cu cunoștința, iar cu darul, cunoaște mai puține taine dumnezeiești decât aceștia. Așa trebuie să înțelegem cuvintele Mântuitorului despre Sfântul Ioan Botezătorul, care zice:
„Între cei născuți din femei, nimeni nu s-a ridicat mai mare ca Ioan, dar cel mai mic întru Împărăția Cerurilor este mai mare decât el” (Matei 11, 11; Luca 7, 28).
Dar pentru că din toată zidirea, NUMAI omul este făcut după chipul și asemănarea lui Dumnezeu, omul este mai mare decât îngerii.
Sufletul omului ÎNTRECE pe îngeri prin trei însușiri, după Sfântul Vasile cel Mare și anume:
prin minte,
prin cuvânt și
prin voie de sine stăpânitoare, adică liberă.
Căci prin minte sufletul omului se aseamănă mai ales cu Tatăl și cu Fiul, iar prin voia sa liberă, de sine stăpânitoare, care este rădăcina tuturor bunătăților, sufletul se aseamănă Sfântului Duh.
Astfel omul este ICOANA Preasfintei Treimi prin aceste trei însușiri.
Iubiți credincioși,
Vedeți cât de mare este valoarea sufletului omenesc?
Vedeți până la ce cinste și strălucire se ridică?
Și aceastea pentru că omul este regele creației, SINGURA ființă creată după chipul și asemănarea lui Dumnezeu.
De aceea zice Mântuitorul în Sfânta Evanghelie de astăzi: „Ce va folosi omul de ar dobândi toată lumea dacă își va pierde sufletul său? Sau ce va da omul în schimb pentru sufletul său?” (Marcu 8, 35-37).
Tocmai de aceea ne amintește Biserica cuvintele Mântuitorului care zice să avem grijă de mântuirea noastră, mai ales acum în Postul Mare, când tot creștinul binecredincios își caută de suflet.
De aceea S-a întrupat și a pătimit pentru oameni Fiul lui Dumnezeu, ca să scoată sufletele noastre, atât de prețioase, din robia patimilor și din adâncul iadului, unde erau aruncate de diavolii cei ucigași.
Iată pentru ce s-a pus această Evanghelie la mijlocul marelui Post, ca să avem TIMP până la Sfintele Paști,
să ne pocăim,
să ne spovedim,
să ne împăcăm cu Dumnezeu și cu oamenii
și să primim cu vrednicie Sfânta Împărtășanie care este CEL MAI MARE DAR pe care ni-l dăruiește Mântuitorul pe pământ.
Să luăm deci aminte cum trăim, cum ne îndreptăm viața, ce am făcut până acum pentru sufletul nostru și ce trebuie să mai facem pe viitor ca să DOBÂNDIM mântuirea noastră și să scăpăm de osândă.
Să luăm aminte că tocmai de aceea ne luptă atât de mult diavolul prin slugile lui, ca să ne răpească ce avem mai scump de la Dumnezeu.
Nu averea, nu cinstea, nu prietenii, nu trupul, nu viața aceasta pământească, ci
S U F L E T U L pe care ni l-a dat Dumnezeu, care este mai scump decât toate mărgăritarele lumii.
Pentru el suferim atâtea ispite în trup; pentru el ne luptăm o viață cu diavolii, cu slăbiciunile firii, cu oamenii răi și cu patimile ucigașe de suflet care ne ATACĂ din TOATE părțile.
După ce am văzut ce este sufletul și cât de mare este valoarea lui, să vedem acum cum trebuie să ne păstrăm curat de păcate sufletul nostru; sau dacă suntem stăpâniți de patimi, care formează cancerul sufletului, cum am putea să ne izbăvim de robia lor și de veșnica osândă.
Sufletul pruncului după botez este curat ca un înger. De aceea pruncul care moare îndată după botez, fiind fără păcate este sigur mântuit și numărat în ceata sfinților.
Pentru aceea și Mântuitorul a luat un prunc în sfintele Sale brațe, zicând: „Lăsați copiii să vină la Mine și nu-i opriți, căci a unora ca aceștia este Împărăția lui Dumnezeu” (Marcu 10, 14).
COPILUL BOTEZAT este deci, prototipul îngerului, al sufletului, al omului desăvârșit, nestăpânit de nici un păcat, de nici un gând necurat.
Iată, pe pământ, copilul este cea mai potrivită icoană a sfințeniei, a sufletului mântuit.
Cum ne putem curăți sufletul, conștiința, inima și trupul de păcatele ce ne apasă?
Cel dintâi lucru ce trebuie să-l facem în posturi este spovedania cu căință și lacrimi și Sfânta Împărtășanie.
Apoi este sfânta rugăciune.
Ne TREBUIE MAI MULTĂ rugăciune, frații mei, mai multă evlavie și răbdare la rugăciune, prezență regulată la biserică.
Citiți apoi zilnic psaltirea, o catismă sau două, că psalmii și din inimă de piatră scot lacrimi, zice Sfântul Vasile cel Mare. Mai citiți seara sau dimineața un acatist, paraclisul Maicii Domnului, rugăciunile zilnice din cartea de rugăciuni și adăugați metanii și închinăciuni cu rugăciunea lui Hristos, după putere.
A treia faptă bună care ajută mult rugăciunea este POSTUL.
Mare este puterea rugăciunii unită cu postul.
Amândouă fac adevărate minuni;
înălbesc sufletul înnegrit de păcate și de gânduri rele.
Fiecare să postească după putere, numai să postească.
Adică să mănânce de post, iar miercurea și vinerea să țină post măcar negru până la amiază.
Altă mare faptă bună care ajută mult la mântuirea sufletului este MILOSTENIA.
Miluiți cât puteți, ajutați cu dragoste și inimă bună pe orice om care vă cere.
Mare putere are milostenia sufletească.
Îndemnați-vă unii pe alții la biserică, la rugăciune, la spovedanie, la pocăință. Cercetați pe cei bolnavi, ajutați pe cei întristați cu cuvinte de mângâiere, cu cărți sfinte de citit și citiți, mai ales, în Noul Testament.
Iar cununa bunătăților este DRAGOSTEA CREȘTINĂ.
Iubiți duhovnicește pe toți, cereți iertare de la toți și bucurați-vă în Hristos, că Dumnezeu este dragoste.
Iată cea mai bună cale de curățenie și de mântuire a sufletelor noastre.
Iubiți credincioși,
Au trecut trei săptămâni din Sfântul și Marele Post al Paștelui. În acest timp unii creștini s-au rugat mai mult, au venit la biserică, au postit, s-au împăcat cu oameni și cu Dumnezeu, s-au spovedit și împărtășit.
Aceștia s-au îngrijit cum trebuie de sufletele lor. Dar MULȚI încă n-au venit, deși Hristos îi cheamă și îi așteaptă.
Astăzi, în Duminica a treia din Postul Mare, numită „a Sfintei Cruci”, după cum vedeți, se scoate cu mare evlavie în mijlocul bisericii Sfânta Cruce.
De ce se scoate Crucea la jumătatea postului în biserică pentru închinare, unde stă o săptămână?
Se scoate pentru a ne Î N T Ă R I și a ne îmbărbăta în nevoința postului, ca să-l putem parcurge cu folos până la capăt.
Căci privind la Sfânta Cruce și cugetând la patimile Domnului uităm de necazurile vieții și primim putere pe calea mântuirii.
Frații mei, este P U T E R E A Crucii lui Hristos în lume!
Crucea ne-a adus mântuirea și împăcarea cu Dumnezeu.
Crucea a sfărâmat prin Înviere porțile iadului.
Crucea ne-a deschis raiul și a biruit moartea.
Crucea zdrobește pe diavoli și-i alungă dintre noi.
Crucea este scară de mântuire a lumii care ne urcă la cer.
Să urcăm la Dumnezeu pe scara Crucii.
Să ne împăcăm și să ne iubim prin jertfa Sfintei Cruci.
Să ne silim a ne duce fiecare crucea noastră cu smerenie, cu răbdare și cu nădejdea mântuirii.
Să nu deznădăjduim în boli, în suferințe și în mulțimea necazurilor vieții.
Să ne gândim că toți părinții, înaintașii și sfinții noștri au suferit și și-au dus crucea cu răbdare și bucurie până la capăt.
Deci să ne ÎNTĂRIM și noi, frații mei, în nevoința postului.
ÎNAINTEA noastră merge Însuși Hristos Mântuitorul lumii cu Crucea în spate.
Să-I U R M Ă M și noi cu credință și bărbăție, lucrând ziua și noaptea la mântuirea sufletelor noastre.
Și ajungând cu bucurie la Sfintele Paști, să îngenunchem în fața Crucii și împreună să cântăm:
„Crucii tale ne închinăm, Hristoase, și Sfânta Învierea Ta o lăudăm și o mărim!” Amin.