Va fi interesantă postumitatea mea. Scrisul meu se va despovăra de biografia autorului, în circulația lui printre oameni. (Adrian Păunescu)
Pe patul de spital, poetul afișa mai degrabă naivitate. Credea că persoana sa, maculată public din considerentele luptelor politice, a devenit o povară pentru opera sa poetică. În fapt, punerea la index a lui Păunescu nu s-a datorat niciun moment biografiei sale „încărcate”. Este plin spațiul public românesc (și nu doar românesc!) de persoane „cu trecut” care s-au metamorfozat miraculos și țin prim-planul scenei.
Adrian Păunescu a fost și încă este un adversar redutabil pentru diriguitorii spațiului cultural românesc nu doar pentru naționalismul său vibrant (practic, religia sa). Nu este singurul poet naționalist (chiar dacă probabil este cel mai mare). Dacă Păunescu ar fi avut un limbaj poetic special, ermetic, sau dacă ar fi rămas cantonat în turnul de fildeș al poeților citiți de elita domeniului, fiți siguri că numele său ar fi scăpat ritualului denigrării zilnice iar statuile sale profanării.
Adrian Păunescu a făcut mai mult decât să scrie poezie naționalistă bună. A utilizat practic poezia sa ca vector de influențare și educare a maselor. El a creat un fenomen social prin Cenaclul Flacăra. A reușit să-și transpună ideile în versuri ușor memorabile și de cele mai multe ori accesibile până și ultimului țăran român. Versurile au circulat apoi pe muzica folk a unor artiști descoperiți, încurajați și promovați tot de el prin Cenaclul Flacăra.
Este interesant că același fenomen s-a petrecut în anii 60 și în Occident. Muzica devine un fenomen social și vehiculul perfect al ingineriilor sociale. Psihedelică, pop, punk sau hip-hop, muzica este protestatară și versurile sale dizolvă societatea conservatoare.
Dar asemănările se opresc aici.
Există o istorie a ideilor filosofice care poate fi urmărită tot așa de bine ca meandrele unui râu. La fel în cazul ereziilor religioase (vezi celebrul Arbore al Gnozei de Ioan Petru Culianu). Dar mult mai greu de urmărit este „mișcarea tăcută”, fenomenele underground care modifică structura de rezistență a unei societăți, fără a se putea identifica centrele de iradiere, fenomene care mișcă mentalitățile într-o anume direcție.
La începutul anilor 60 ai secolului trecut, sub înfățișarea opacă a comunismului gri, „țara veghea turcită”, cum se exprimă Ion Barbu. România nu murise și naționalismul reapare chiar de sub faldurile clicii comuniste care asigurase vreme de aproape 20 de ani dominația Moscovei.
Societatea românească în ansamblul ei se mișca, sub formele încremenite ale stalinismului, spre recuperarea valorilor identitare: națiune, creștinism, familie. Proletcultismul este înlocuit de estetică, sacralitate, de figurile tutelare ale culturii românești interbelice (Eliade, Cioran, Brâncuși, Enescu, Ionescu).
Dacă am analiza fenomenele sub ceea ce francezii numesc „durata lungă” a istoriei, este evident că în pofida rupturii care a însemnat instaurarea regimului comunist în România de după 1945, există elemente de continuitate care trec peste regimurile politice și sunt mai puternice decât ideologia comunistă.
Analiștii neoliberali care afirmă atât de siguri pe ei faptul că România a fost tarată de comunism și că până la omul de rând s-au schimbat mentalitățile, ignoră legile profunde ale istoriei care presupun mai degrabă continuitate între epoci decât ruptură.
Artiștii, prin structura lor sensibilă, intuiesc mai degrabă fenomenele duratei lungi. Există, este adevărat, și modificări de esență în societatea românească dar ele au apărut chiar înainte de insturarea comunismului (suprinse foarte bine de Marin Preda în Moromeții) și care continuă și după căderea comunismului.
Revenind la Adrian Păunescu, în resorturile sale intime, acesta ni se dezvăluie ca un om format și devotat valorilor autentice naționale. Tatăl lui, membru al Partidului Național Liberal, a fost condamnat la 15 ani de închisoare pentru „activități anti-comuniste” de regimul stalinist de după 1945 și din această cauză Păunescu a trebuit să aștepte trei ani înainte de a se putea înscrie la facultate.
Contrar interpretărilor superficiale de azi, Păunescu, alături de generația sa de altfel, nu a manipulat societatea românească spre un fals 68 cu voie de la securitate. La Paris se scanda „fără granițe”, „Dumnezeu a murit”. Fenomenul 68 în România, în Cehoslovacia, înseamnă o uriașă adeziune față de națiune. Românii adunați în Piața Palatului din București își arată adeziunea sinceră față de patria română amenințată de invazia sovietică.
„Întâi, copierea și clișeizarea unor teme și atitudini la modă în Occident în anii '70-'80, dar numai în aspectele lor superficiale și benigne: proto-ecologism, generația în blugi, pacifism. Mișcarea Flacăra a fost o pastișă flower power, dar fără flower, fără power și fără cea mai mică intenție de rebeliune și spargere a canoanelor - hai să fim serioși, nici nu prea se putea -, dar suficientă pentru a da unei generații romanțioase iluzia că se mișcă, că e diferită și subversivă, când ei erau de fapt niște hippy cu aprobare de la partid. Blugii și părul mare au devenit la scara istoriei românești o nouă formă fără fond, de care văd că unii au rămas mândri până astăzi” (Sorin Ioniță, Păunescu, România kitsch și triumful ceaușismului, 2010)
Ceea ce nu înțeleg analiștii nostrii neoliberali, „de dreapta”, este că esențial românii nu puteau îmbrățișa în anii 70 ideologia flower-power. Din punct de vedere al duratei lungi România nu ieșise de sub zodia naționalismului. Este ideologia dominantă sub resorturile căreia se produce distanțarea și despărțirea de Moscova.
Dacă structurile culturale conservatoare ale Occidentului cedează în fața asaltului noii stângi creionate de Școala de la Frankfurt, România, ca de altfel tot blocul estic, balansează spre alte orizonturi. Vechea stângă marxist-leninistă bazată pe lupta de clasă, ateism și internationalism moare în Europa de est dar ea nu este înlocuită cu noua stângă antinațională a minorităților și a revoluției sexuale.
Românii nu pot adopta sloganul „no borders” fiindcă ei trăiesc pe granițe și pentru granițe, iar poezia lui Păunescu îi reprezintă: „Și de la mine pân’ la tine/Cuvântul însuși va-ngheța/Nici să te strig nu știu prea bine/Iubita mea, pierduta mea./Când te-am văzut ultima oară/Știai și tu, plângeai și tu/Și ai plecat cu tot cu gară/Nici tren nu mai există, nu”. Iubita pierdută a poetului este chiar Basarabia.
Trăim în aceeași Europă dar gândim și simțim diferit. Nu puteau fi sinceri revoltați împotriva ordinii naționale tinerii români în anii 60-70 fiindcă ei tocmai descopereau cu bucurie sentimentul atașamentului față de o patrie și un stat vitreg și ostil până atunci, uman și românesc de acum. România cunoscuse în anii 50 o brutală spargere a canoanelor, o disoluție a formelor sociale. Erau sătui de orice formă de revoltă anticonservatoare. Tânjeau de fapt să iasă la un ceai („să fiu liceanul bălai...”), tânjeau după manifestări naționale, grav amputate de tot felul de manifestări internaționaliste, în sufletul lor îl căutau pe Dumnezeu, izgonit din cetate de comuniști. Cum ar fi putut românii să fie sincroni cu francezii în 1968 și să proclame „moartea lui Dumnezeu” într-un sentiment de revoltă când revolta la români se manifesta făcându-și cruce, gest interzis public?
Credoul cioranian din anii fascismului „visez la o Românie cu destinul Franței și populația Chinei” se reactualiza mai repede decât s-ar fi așteptat mulți. În 1948 era permis avortul în România (interzis fiind în SUA, de exemplu), pentru ca în 1966 avortul să fie iarăși interzis, revenindu-se la politicile de conservare a fondului biologic al poporului român.
În epocă, făcuse senzație o epigramă a lui Păstorel Teodoreanu „Căpitane, nu fii trist, Garda merge înainte prin partidul comunist”. O ironie care surprindea oportunismul tipic românesc al militanților care treceau de la extrema dreaptă la cea stângă. Din perspectiva duratei lungi, butada capătă însă cu totul alte semnificații.
Mai mult decât o coincidentia oppositorum a unor regimuri totalitare, toate aceste elemente sunt expresia persistenței unor modele culturale (și mentale) care trec peste adeziunile la un anumit regim politic. Se vede și în entuziasmul cu care românii caută după 1990 să recupereze moștenirea interbelică. Miracolul prin care românii au reușit să subziste și să transmită mai departe modelele consacrate ale conștiinței etnice poate face obiectul unei analize mult mai ample, dar nu pot fi ignorați vectorii de bază: familia, Biserica (inclusiv prin mânăstiri, centre de conservare a acestor modele culturale), școala, atât ca transmițătoare a unor modele tutelare cât și ca matrice de formare.
Cenaclul Flacăra se integrează acestui uriaș râu subteran care ținea țara trează. Spre deosebire de Untold, festivalul în vogă zilele acestea, care reprezintă o despărțire de modelul identitar românesc și care poate constitui un fenomen prizat de tineri dar „neintegrat” în structura mentală românească (din motive lesne de înțeles – ca modalitate de expresie, valori promovate, limbă etc.).
Untold și alte expresii ale ordinii globale (no flags, no borders) pot constitui o piatră de bornă și un releu pentru difuzarea în mediul românesc a unui contra-model doar în măsura în care românii rezonează datorită apariției în interiorul culturii românești consacrate a unor mutații substanțiale. În caz contrar, avem de-a face cu o simplă modă care lasă influențe insignifiante, tot atât de însemnate cât au lăsat acele, altfel impresionante, marșuri proletare cântate din mii de piepturi tinere în anii stalinismului.
Ciocnirea celor două modele culturale o resimțim astăzi puternic nu doar în cultura de masă, o resimțim și mai puternic în politică, în sport, în economie și așa mai departe. Primul, cel de sec.XX, vine din istorie, este asimilat la nivelul maselor și apărat la nivelul oficial prin Academia Română. Celălalt, minoritar dar dominant la nivel politic prin poziția de periferie colonială a României față de Occident, este promovat agresiv mai ales în rândul tinerilor, aflați la vârsta căutărilor.
La suprafață, discursul poate fi monoton, limba de lemn și corectă politic. Pentru un observator atent al realităților românești, esențial este să distingă plăcile tectonice care permanent se mișcă, se ciocnesc, se retrag sau se diluează. Aceste imense formațiuni culturale beneficiază de profunzime și se raportează la durata lungă. Spre exemplu, cu ocazia morții lui Sergiu Nicolaescu, în disputa privind incinerarea acestuia, Costi Rogozanu constata, cu reală îndreptățire, că acolo s-au ciocnit două sub-continente: naționaliștii laici ai epocii ceaușiste, (reprezentanții vechii stângi convertiți la românism) cu naționaliștii religioși (reprezentanții dreptei) reveniți în prim-planul societății după 1990. Dar ambele formațiuni, cu relevanță inclusiv electorală, sunt opuse segmentului culturii neomarxiste promovate din Occident.
Sau direct în conturile Media Root de la Banca Transilvania:
Autentifică-te sau înregistrează-te pentru a trimite comentarii.
1. A suprapune niște poeți din vremuri diferite, din spații culturale diferite, care răspund unor provocări diferite și care au stiluri literare aflate într-o vârstă sau alta a literaturii (vârste diferite) denotă cel puțin naivitate dacă nu flagrantă rea intenție. În acest sens, criteriul “cel mai mare naționalist” devine ilar. O să îmi spuneți că eu am folosit expresia. Domnule dragă, puneți, vă rog, accentul unde trebuie!!
2. Opera poetică a lui Eminescu este complexă, Eminescu nu poate fi caracterizat drept un "poet naționalist", așa că alăturarea sa în suita dvs este o naivitate controlată și ea. Sau doar o naivitate.
3. A compara un poet cu un versificator doar pentru că poezia sa a fost așezată pe note denotă același lucru. Naivitate crasă. Adică sunt un pic mai bine conturate versurile sale decât contribuțiile Andreei Andrei, ale lui Mihai Maximilian, Aurel Storin, Alina Manole sau Ada Milea... Chiar atât pot pricepe unii conaționali ai noștri? Cât Păunescu ați citit, stimabile?
Păunescu a dat dovadă pe parcursul vieții sale de o nesimțită nevoie de a intra în miezul ființei noastre românești, de a ajunge în ungherul ascuns în care ne ținem cu grijă matricea culturală specifică. Apetitul său uriaș de a scrie, de a iubi și de a simți românește, talentul său, și el uriaș, îl face unic, un Gargantua al spiritului. Citindu-i opera te regăsești în ea, te privești ca-ntr-o oglindă. Păunescu a scris pentru Safta din deal așa cum a scris și pentru academicianul singuratic. Iar rima, muzica versurilor sale, este garantia ca ele patrund in fiecare suflet.
4. Încerc să redau mai jos câteva versuri, adunate arbitrar din lirica Păunesciană. Mă întreb retoric, câți poeți români pot fi puși alături?
Ninge fara milă, ninge si ne doare,
ninge cu fărime albe de pian,
ninge cu tristete si cu felinare
ninge ca la moartea inca unui an.
Citi au fost de garda –voie cer sa doarmă
citi au fost cu somnul ratacesc pe strazi,
ne aflam in lume ca in tevi de arma
cind sugruma lupii fragedele prazi.(Oameni de zăpadă)
Usa-n loc va-ngheta si nimic nu va fi,
Ca un fum de tigara voi trece in sus
Unde stelele sint, unde oamenii nu-s,
Am sa-ti spun buna seara, desi va fi zi.
Doar atat am ramas, o vuire si-atat,
Si plamanii de-atata strigare se rup,
Buna seara frumos, buna seara urat,
Ca un fum de tigara mi-e sufletu-n trup. (Ca un fum de țigară sufletul)
De n-aș fi om/Aș vrea să fiu/Un tricolor /Uitat/În munții Apuseni (Post mortem)
În ochii naufragiaților/nu vapoarele merg pe mare/ci marea merge pe vapoare/în ochii nafragiaților. (Ochii nafragiaților)
Dulce, galbenă lumină
Cum și eu bălaie-eram
Mi-a pus mama o gutuie
Ce se coace-ncet la geam...
Aș mușca-o dar mă doare
Mă cuprinde-un fel de jind
Și acum cînd trece anul
Parc-o simt îmbătrînind. (Colindul gutuii din geam)
Dacă tu ai dispărea
Într-o noapte oarecare
Dulcea mea, amara mea
Aș pleca nebun pe mare.
Cu un sac întreg de lut
Și-o spinare de nuiele
Să te fac de la-nceput
Cu puterea mîinii mele.
Lucru lung și monoton
Să te înviez, femeie,
Eu, bolnav Hyperion
Hai și umblă, Galatee !
Dacă tu ai dispărea
Și din rîsu-mi și din plînsu-mi
Te-aș găsi în sinea mea
Te-aș zidi din mine însumï ! (Dacă tu ai dispărea)
Nici nu-l mai am pe tatăl meu aici în față,
nu mai e tata pe ecranul gros,
ci tatăl lui la ecograf îngheață
bunicul meu îi fulgeră în os. (La ecograf cu tata)
Bate vântul, bate dinspre țară
Ti se face dintr-o dată rău,
Bate vântul si te-nchide-afară,
Nu stii ce să faci cu trupul tău. (Colindul celui fara tara)
Așa cum acum când ești dusă departe
Bufnește-un pian prin ulucile sparte
Și-o lună roșcată însângeră plopii
Iar eu cu nimic nu mai pot să te-apropii.
Și cad în genunchi lângă focul ce moare
Și vreau să-l întreb de mai e vreo scăpare
Și el îmi răspunde c-un sclipăt spre ușă
Și-mi lasă în palme o caldă cenușă. (Noapte de unul singur)
Pot fi aceatea, pot fi altele, versuri mii, la fel de mari. Aveti de unde alege, totul e sa nu fiti strafulgerat de condeie straine!
Am cântat, în schimb, mult Păunescu, și am fost la mai multe manifestări ale cenaclului decât v-ar fi permis vârsta dumneavoastră fragedă să participați. Cum spuneam, un excelent textier. Și un poet apreciat de făpturile diafane și cu un indice emoțional ridicat, care soarbe cu același nesaț o pioezie bună de Păunescu și o episod din ”Escrava Isaura”, sau orice altă poveste autentică ”ruptă din viață”, în care fata moare la final de cancer.
Cât despre ”nesimțita lui nevoie de a intra în miezul ființei noastre”, v-ar putea povesti mulți contemporani care l-au cunoscut, cam până unde era dispus să intre domnul cu pricina.
Dar iată cum am ajuns, fără să vreau să arunc cu noroi într-un om stimabil, care nu cred că a avut vreodată pretenția - deși numai de modestie nu-l putea bănui cineva - că ar fi un Gargantua al spiritului.
Între noi fie vorba, nu știu cât ”Gargantua” ați citit, dar n-ar strica să cunoașteți mai solid termenii de comparație, dacă chiar simțiți nevoia să-i folosiți în public
Cât despre înjurătura proferată prin asemănarea cu tismăneanu, zoe petre pippidi sau andrei cornea... o las cum a căzut. totuși, vreau doar să remarc că nici unul dintre ei nu au o legătură profesională, ca să zic așa, cu literatura, fiind doar niste istorici. Sau ceva similar, în orice caz.
Cum spunea Dem Rădulescu, ”o fi filmul ca-n viață, dar viața nu e ca-n filme” Nici literatura ca-n istorie