Pur şi simplu, nu putem să ne gândim la ce ar însemna cultura română fără el. Fără Enescu nu numai noi am fi mai împuţinaţi dar şi cultura lumii, care îl asumă neîncetat.

A fost nu numai artist - compozitor, violonist, pianist şi dirijor - dar şi un educator, un pedagog ilustru, care a ştiut să insufle muzicienilor ce i-au trecut prin mâna - de la orchestre, până la solişti de talia unui Yehudi Menuhin -, o disciplină şi o înţelegere profundă a partiturii, o bucurie a lucrului imprimat de sens, în care Muzica însemna o creştere spirituală în cadrul Creaţiei.

Mai presus de toate insă, George Enescu a fost un Om cu majusculă.
Din acest motiv, gândul meu însă se îndreptă spre Maria, fata preotului Cosmovici şi soţia lui Costache Enescu, cea care l-a crescut. O fac pentru caracterul de o fineţe rară pe care l-a frământat în casa familiei.

Câteva repere biografice care nu trebuie uitate:
Maestrul a donat statului român, pentru sprijinirea efortului de război, o sumă apreciabilă la acea vreme, aşa cum consemna Constantin Argentoianu în memoriile sale: „George Enescu a venit ieri la mine şi mi-a adus 100 000 lei pentru apărarea naţională. Un gest frumos. Am putut constată cu acest prilej că face un început de scolioză. Maruca (capricioasa Maria Cantacuzino născută Rosetti Tescanu, soţia sa - nota mea) aştepta afară, în automobil...”.

În Primul Război Mondial, a susţinut concerte în Iaşi prin care a ridicat moralul românilor aflaţi la răscruce, iar cel mai puternic moment consemnat, care arată o dată în plus marea frumuseţe sufletească a lui Enescu, ne este relatat de Tudor Arghezi. Acesta îl vizita la finalul vieţii pe Ştefan Luchian, delicatul pictor ce agoniza în casă, paralizat şi uitat de o lume meschină. Întâlnirea dintre muzician si pictor, dintre cei doi creatori, unul aflat la zenit si altul in amurg, este comentată de marele poet, peste ani:

"O candelă veghea cu scânteia ei, ca să desluşească vag, pe întuneric, lucrurile din odaie. L-am găsit într-o dimineaţă zgribulit, dar însufleţit, şi cu ochii lui frumoşi, aprinşi. După ce-l părăsiseră rând pe rând toate organele care fac viaţa — dacă nu plăcută cel puţin suportabilă, — mai trăiau din el ochii şi glasul, care a grăit articulat până la stingerea fiinţei lui întregi. Luchian plângea...Plângea de o emoţie fericită... Mi-a povestit că venise noaptea o umbră cu o pelerină, strecurată în odaia lui. Mută, umbra a scos din pelerină o vioara şi a cântat. I-a cântat două ore întregi, parcă o muzică dintr-altă lume. Apoi, umbra şi-a luat vioara şi pelerina, s-a apropiat de patul răstignitului şi i-a spus: 'Iartă-mă, te rog, sunt George Enescu' ".

Tot Arghezi adaugă: "Amintind de darul discret, făcut unui artist, părăsit într-o vreme când gloria personală pe alţii îi orbea, cred că nici un elogiu, ce i s-ar putea aduce, acum, pe mormântul abia acoperit al maestrului George Enescu, maestru cu adevărat, nu poate întrece aducerea aminte..."

De ce nu putea fi Enescu altfel decât aşa, un om care se dăruia pe sine şi arta sa cu toată nobleţea şi care-i contura un chip atât de luminos în ochii contemporanilor? Aici trebuie sa revenim la familie, la elementul biografic esențial: Enescu a fost al al optulea copil al familiei şi singurul care a supravieţuit, toţi ceilalţi murind înaintea naşterii lui, încă din frageda pruncie.
Câte mame nu ar fi renunţat după moartea nu a şapte, ci a unui singur copil, să se mai gândească la încă o zămislire şi o naştere?

Astăzi, când în România bucuria de a fi mamă este acoperită de o cultură a morţii, în care milioane de copii sunt sfâşiaţi în trupul propriilor mame, indrăznesc să o contrapun pe Maria Enescu, cea care a nădăjduit la Dumnezeu ca să-i fie dăruit încă un copil. Iar Dumnezeu i-a dăruit în sfârşit, după ce i-a luat şapte copii din pricini care ţin de taina proniatoare, un creator de geniu care este cunoscut astăzi în toată lumea.
Sigur că nu pot să nu pun întrebarea câte genii de talia lui Enescu nu vom fi pierdut între cei aproape 20 de milioane de nenăscuţi câţi au pierit ciopârtiţi de clestii chiuretei în ultimii 25 de ani? Câte femei şi mame excepţionale ca Maria Enescu nu au pierit prin această lucrare macabră în ultimele decenii? Numai Dumnezeu ştie.

Cert este că acea Românie în care a apărut şi a creat Enescu nu mai există decât insular, în locurile în care Dumnezeu este lăsat să îşi facă lucrarea, în faţa icoanelor în care mamele se mai roagă încă şi a luminii care mai pâlpâie în candele.

În final, să-l lăsăm pe fiul Mariei şi al lui Costache Enescu, George, să ne dea mărturia lucrării părinţilor săi după pierderea celor şapte copii şi să ne spună care i-a fost matricea spirituală:

"Părinţii mei, care proveneau fiecare din familie de preoţi ortodocşi, se rugau cu ardoare şi plecau deseori la mănăstiri pentru a-I cere Domnului să le trimită copilul mult dorit. Ruga lor s-a împlinit în anul 1881(…) Iată-mă de două ori pecetluit, ca om al gliei şi ca mistic. Pământul şi religia au fost cele două divinităţi ale copilăriei mele. Le-am rămas credincios tot restul vieţii.”

De ce nu mai avem astăzi un George Enescu? Pentru că mai avem prea puţine Mării şi prea puţini Costache care să creadă în Veşnicia Vieţii.