Poate paradoxal pentru mulți, cel mai mare rege din istoria Angliei nu a fost nici Henric al VIII-lea, nici Elisabeta I, nici Richard Inimă de Leu, nici mulți alții, ci Alfred cel Mare, un rege saxon din veacul al IX-lea. Afirmația ar părea iconoclastă și un fel de invitație la controverse. Doar că ea vine din partea unor figuri în afara oricăror îndoieli. Winston Churchill îl considera pe Alfred drept „cel mai mare englez care a trăit vreodată”, iar o pletoră de istorici academici britanici au subscris și subscriu fără rezerve la acest elogiu. „Alfred a creat două lucruri care au supraviețuit dezastrului și cuceririlor: un regat de care englezii simțeau instinctiv că aparțin și o literatură care să le îmbogățească tradiția și cultura”, scria pe la mijlocul secolului trecut un profesor de la Oxford.

Până aici nimic foarte spectaculos pentru un cititor local, în afara unei controverse istorice, bună pentru reviste și publicații prăfuite.

Lucrurile devin cu adevărat spectaculoase și interesante, dacă avem în vedere că Alfred cel Mare este sfânt canonizat de Biserica Ortodoxă și sărbătorit pe 26 octombrie. Însă și mai minunat e că majoritatea admiratorilor occidentali ai lui Alfred îl prețuiesc pe acesta tocmai pentru acele calități care formează profilul său de sfânt rege ortodox: blândețea, smerenia, evlavia, milostenia, aplecarea spre carte, grija pentru aproape șamd.

Cea mai notabilă realizare politică a lui Alfred a fost fără îndoială să asigure supraviețuirea Angliei ortodoxe în fața valurilor de vikingi păgâni. Dar o și mai mare contribuție, în primul rând duhovnicească, poate fi identificată în tratamentul și politica aplicate de Alfred acestor barbari: botezul, nicidecum sabia nemiloasă. În felul acesta au ajuns sălbaticii scandinavi să se închine, de pildă, la mormântul Sf. Edmund la doar 30 de ani după ce tot ei îl martirizaseră.

Multe din însușirile și istoriile (adevărate) legate de acest sfânt ortodox foarte puțin cunoscut apar într-un nou și excelent roman istoric, scris de G.A. Henty, apărut în traducere română la Editura Contra Mundum: „Corbul și Dragonul”. Acțiunea cărții se desfășoară pe fundalul invaziilor vikinge din Anglia și surprinde, pe lângă imaginea deloc plăcută a cotropitorilor nordici, așezarea sufletească și politică a unui autentic monarh ortodox. Într-un episod celebru din istoria engleză, sfântul rege, prigonit de invadatori, ajunge să-și găsească adăpost în locuința unei femei iute de gură, dar care nu știe identitatea celui care îi ceruse adăpost. Fără să-și proclame descendența (regală!), Alfred se angajează să muncească pe bătătura femeii în schimbul unui acoperiș deasupra capului și a mesei. Numai că, într-o zi, dintr-o neglijență datorată iubirii de carte, sfântul rege uită în cuptor niște pâinici, spre furia femeii, care îl ocărăște în fel și chip, tocmai în momentul în care câțiva dintre sfetnicii săi îl descoperă. Deloc supărat, spre deosebire de apropiații săi, Suveranul îi ia apărarea femeii și se învinuiește pe sine. E un moment, pe bună dreptate, arhetipal pentru ceea ce înseamnă un conducător politic ortodox, deoarece aceste trăsături pot fi recunoscute de-a lungul istoriei în toți monarhii ortodocși indiferent de țară, de la Sf. Neagoe Basarab, până la Sf. Nicolae al II-lea.

Cartea se adresează în general tinerilor, dar poate fi citită cu la fel de mult folos și de adulți, pentru că oferă această ilustrare foarte concretă a unui regim politic tradițional, dincolo de teorii savante, ipoteze complicate și interpretări istorice.

Romanul poate fi comandat de aici.