V.R.: În continuarea dialogului nostru, aș vrea, domnule Constantin Barbu, să vă „distrugeți" modestia și orice finețe auctorială de autodescriere (ca să mă exprim în neologisme „ajutătoare") și să vorbiți pentru cititorii noștri ce este Premiul Dante pe care l-ați primit din partea unui juriu prestigios al Accademia delle Arti e delle Scienze Filosofiche din Bari în Castelul Normanno-Svevo (Bari), în ziua de 19 octombrie 2024. Trebuie să spun eu că este o zi mare în istoria poeziei fiindcă Premiul este conferit pentru cea mai mare carte de poezie care s-a scris vreodată în lume până astăzi. Anume Am aprins chibritul care va da foc laniakeii în 100 de volume, 10.000 de pagini

C.B.: Dragă Victor, eu l-am iubit din tinerețe pe Dante și știam Divina Commedia pe de rost la 20 de ani. Îl divinizez pe Dante și i-am publicat manuscrisul în facsimil color, atunci când el a împlinit 700 de ani de la zborul în cerul care va fi întotdeauna al lui.

Castelul Normanno-Svevo (Bari) este o minune arhitectonică fabuloasă, cu fondare încă din anul 1132. Atmosfera sesiunii de premii din anul 2024 a fost una de mare artă italiană cu o sală arhiplină, cu premiați de elită din întreaga lume. Am fost între prieteni vechi, generoși, adevărați care, prin viziunea lor, fac cinste Europei culturii.

Premiul Dante este pentru supracartea mea de poeme Am aprins chibritul care va da foc laniakeii, o carte, într-adevăr, în 100 de volume, având 10.000 de poeme.

Această supracarte este compusă din zece subdiviziuni poetice având fiecare câte zece volume. Așadar, supracartea de poeme se compune din:

• Cartea schimbată la față

• Cartea genială

• Cartea zburătoare-ntr-o aripă

• Cicatricea poemului

• Autotranscriere liberă

• Iluminările din floare

• Supraviețuirea erotică

• Floarea eonului

• Regatul descompus

• Semnele din urma ta frumoasă

Trebuie să spun, dragă Victor, că prezentarea grafică este absolut numai din capodopere. M-aș bucura să prezentăm câteva dintre coperți, aproape la întâmplare:

Totdeauna am tipărit la Editura Revers numai capodopere.

Numai o editură europeană ultrafundamentată ar fi putut tipări cele peste 1000 de volume din Monumenta Romaniae Historica.

Supracartea în 100 de volume cu cele 10.000 de poeme ale sale a produs un adevărat șoc planetar. Și contrasintaxa cu totul nouă, experiența de tip zen, scrierea și transcrierea în levitație mentală, poematismul în vocabular cu totul altfel, „descreierarea" într-o trăire erotică subliminală pe care am putea zice, imaginal, că are izvoare într-o experiență datorată unei Beatrice fenomenal de frumoase, într-o autentică trăire fără rest a experienței cărții, o cinste și o cinstire a biblionului, plus alte demențe pe care le ținem „la secret" mi-au dat o supraputere de care nu sunt responsabil: 10.000 de poeme scrise în aproximativ 300 de zile. Eu am o experiență a cărții pe care îndrăznesc s-o numesc incomparabilă și nu „îmi pierd mințile" nici dacă vorbesc despre o carte în 100 de volume și 10.000 de poeme.

Nu că aș fi structurat modest ci, pot să spun cu simplitate, că pot oricând să mai scriu o carte în 100 de volume și așa mai departe…

Și ca să nu îmi reproșezi vreodată că „nu vorbesc" despre această supracarte de poeme, ție îți pot mărturisi că se vor ține cursuri de scriere creativă în universități celebre, de către vestiții profesori Aguasaco și Feria, ei înșiși doi mari poeți ai lumii. Bucuria aceasta chiar mă depășește. Onoarea, imensă pentru mine. Se pregătesc patru mari traduceri având o selecție de câte 1000 de poeme, în spaniolă, engleză, franceză și italiană care vor apărea la o prestigioasă editură din New York. Apoi o traducere în suedeză. La Paris un tânăr excepțional pregătește o carte despre poeziile din Am aprins chibritul care va da foc laniakeii. De asemenea, un film documentar de două ore, despre care nu vorbesc acum. Un titlu de DHC. O recitare cu cele mai memorabile 100 de poeme din cele 10.000, absolut superbă, în interpretarea celei mai frumoase actrițe din România. O rog să-mi permită să-i spun numele: Flavia Hojda.

VIDEO:

Dragă Victor, nu-ți ascund că aceste suprabucurii absolut neașteptate îmi produc o stare care mă face să fiu modest (așa cum eu n-am fost niciodată), chiar să-mi producă o stare de „micșorare" a eu-lui și nu mai am mult până când voi intra sigur într-o trăire de autodistrugere simbolică. În particular, îți voi descrie această stare. Dar în public, ar fi prea mult.

Știu că îmi ceri și e bine să oferim fotografii și imagini vii de la Premiul Dante primit în Castelul Normanno Svevo. Nu uit să mulțumesc președintelui Massimo Massa și celebrei sale echipe de la Accademia delle Arti e delle Scienze Filosofiche din Bari, poetului Cheikh Tidiane Gaye (care a și tradus cuvântul meu de mulțumire). Mă gândesc chiar să redau cuvântul meu de mulțumire chiar aici.

Iată cuvântul:

„Monsieur Le Président,

Honorables Membres du Jury,

Vos Excellences,

Je suis absolument heureux de recevoir Le Grand Prix Dante pour mon livre de poèmes dictés par la plus belle femme de la Roumanie intitulé J’ai allumé l’allumette qui mettra le feu à Laniakea. On dit que le livre a cent volumes et dix mille poèmes dont mes amis parlent qu’il serait le plus grand tome de poèmes qu’on a jamais écrit jusqu’au moment où je tiens ce petit discours de remerciement.

Or le suprême poète de tous temps est Dante dont La Divina Commedia je la savais par cœur dès que j’avais l’âge de 20 ans.

J’ai été heureux encore quand j’ai imprimé le fac-similé de La Divina Commedia écrit par les Lettres de Boccaccio.

Je vous suis tellement reconnaissant pour le Grand Prix Dante que je me tais."

FOTO:

VIDEO de la Castello Normanno-Svevo din Bari, Italia:

V.R.: Ați publicat, așadar, în această toamnă cea mai mare carte de poeme care s-a scris vreodată în lume, anume Am aprins chibritul care va da foc laniakeii. Această supracarte de poezie a primit marele Premiu Dante, conferit de un juriu prestigios al Accademia delle Arti e delle Scienze Filosofiche din Bari. Dumneavoastră sunteți și membru de onoare al acestei Academii, ați fost onorat cu premiile și simbolurile cele mai prețioase ale Academiei. Decernarea a avut loc într-un castel fabulos (de unde avem imagini foto și video). Știu că pentru dumneavoastră este un premiu demn de memorie fiindcă poartă numele lui Dante (pe care știu că-l divinizați) și pentru că Premiul Dante va fost conferit pentru supracartea de poezii Am aprins chibritul care va da foc laniakeii. Aș vrea, totuși, să recapitulăm și celelalte mari premii internaționale care vi s-au conferit pentru cărțile dumneavoastră de poeme și, dacă se poate, aș vrea să facem și un „inventar" literar al acestor mari cărți.

C.B.: Dragă Victor, întrebările tale ar necesita cel puțin o carte întreagă de răspunsuri. Înclin să cred că ai dreptate: am tăcut prea mult. Dar nu din vreo „strategie" literară ci din lipsă de timp. Și o oarecare modestie care-mi produce un echilibru periculos și pierzător. Primul premiu internațional pentru poezie a fost prilejuit de o traducere în franceză a câtorva poeme din Divina tragedie. Ce este Divina tragedie? Este o carte în trei volume având 333 + 333 + 333 + 1 poeme. Trilogia a apărut la Editura Contrafort având și o ilustrație de copertă superbă.

Iată cele trei volume din Divina tragedie, anume: Anarhie cu omul singur, Miezul din imperiul de hîrtie și Nihiliștii schimbă cartea:

Ilustrațiile sunt de Mihai Dionis Barbu și harpistul grec din Creta, carul solar descoperit în Danemarca și îngerul lui Redon citind Dante.

Dragă Victor, am publicat cărți multe. Cred că vreo 20 trec de 1000 de pagini, unele trec de 3000 de pagini. Stîlpul versului este la volumul 82, iar supracartea de poezii Am aprins chibritul care va da foc laniakeii este încheiată în 100 de volume, având 10.000 de pagini. Nu îți ascund deloc faptul că de la marele meu maestru Constantin Noica am învățat și cum este și de ce „a lucra în cantitate". Iar câteva dintre proiectele mele sunt și lucrări în cantitate. Să amintim câteva dintre ele:

Biblion, care are 100 de volume de câte 33 de poeme fiecare carte.

Apoi: Autoversiunea versului în vid, 45 de volume de câte 50 de poeme fiecare carte.

Apoi: Mireasa supracerească (10 volume x 100 de poeme)

Autoversiunile (10 volume ori 100 de poeme)

Paragină-n vid (10 volume ori 100 de poeme)

Iluminările obscure (10 volume ori 100 de poeme)

În fine: Experiențele mentale, Cartea sunt eu, Nihileală cu nimbă, Schelete-n vid, Meningea cu himere (câte zece volume fiecare). Etc. Uneori, etc. e mare…

Să ne întoarcem la trilogia Divina tragedie, care are un destin onorabil. Câteva poeme în versiune franceză au fost premiate la Paris, cu premiul de poezie al Académie Européenne des Sciences, des Arts et Lettres, academie fondată de doamna Dr Nicole Lemaire d’Agaggio în 1973. Premiul a fost conferit într-un cadru solemn în Palais de Luxembourg, în prezența unor mari poeți din întreaga lume.

În arhiva mea păstrez cu emoție diplomele, medaliile și fotografiile acestui eveniment capital pentru memoria mea culturală. Fiindcă eu am fost în studenție bursier al Guvernului francez (în 1977), la Universitatea din Craiova a existat o bibliotecă superbă a lectoratului francez. Eu însumi am avut o bibliotecă, absolut incomparabilă în epocă. Doar biblioteca lui Mihai Șora și biblioteca lui Adrian Marino erau atât de bogate. Fără Franța, eu aș fi fost un analfabet. Acum îți dai seama de ce m-ai bucurat atât de mult pentru primirea în Académie Européenne des Sciences, des Arts et Lettres din Paris și pentru Premiul de poezie al acestei academii.

Singurul oraș din lume în care aș fi vrut și aș fi putut să trăiesc nu este decât Parisul.

 

Foto-Doc:

Înmânarea titlului de membru titular al Académie Européenne des Sciences, des Arts et des Lettres, Paris, 24 ianuarie 2020

Académie Européenne Des Sciences, des Arts et des Lettres, Prix de Poésie. Palais du Luxembourg, Paris, 25 ianuarie 2020

V.R.: Domnule profesor, așa cum v-am spus, interviurile noastre au cel mai adesea peste un sfert de milion de cititori. De aceea aș vrea să publicăm câteva documente și despre Premio Internazionale di Poesia Léopold Sédar Senghor, despre titlul de membru al Accademia Internazionale Léopold Sédar Senghor…

C.B.: Dragă Victor, mă bucur că interviurile noastre sunt citite de un sfert de milion de cititori, astfel fiind sigur că în România sunt cel puțin un sfert de milion de oameni foarte inteligenți. Sunt, într-adevăr, membru al Accademia Internazionale Léopold Sédar Senghor, cu sediul în Milano, condusă de un bun prieten și mare poet, Cheikh Tidiane Gaye, un candidat redutabil la Premiul Nobel pentru Pace.

Pentru că vederea este memoria cea mai bună, să publicăm și câteva diplome și fotografii legate de primirea în Academia Senghor și de premiul de poezie, premiu care a fost decernat (în urma unui concurs în care au intrat în joc câteva zeci de cărți) cărții mele de poeme Rovina nel vuoto. Sigilli da nessuna parte. (Premiu decernat în Chiesa di Santa Maria della Scala in San Fedele)

Motivația juriului este clară:  „Poetul nostru este pragmatic, prezentându-ne o compoziție care depășește aspectul biografic. Paragină-n în vid este o poezie nudă și crudă, filosofică; un tip de scriitură poetică ce invita poeții să îmbrățișeze un nou sens stilistic, să aleagă alte căi, să exploreze frumusețea poetică. Cu o mare eleganță și o cercetare profundă în compunerea versurilor sale, Constantin Barbu a reușit să spargă tiparele trecutului. Poezia să oferă un nou suflu, o nouă formă”.

Acest volum este unul dintre cele zece tomuri ce alcătuiesc Paragină-n vid. Cartea are o prefață scrisă de marele poet italian Dante Maffia, un candidat redutabil la Premiul Nobel pentru Literatură, traducerea, cu totul excepțională aparține poetei Daniela Lupi.

 Îmi face o plăcere deosebită să republic prefața lui Dante Maffia.

„La poesia, nuda e cruda

Mai visto un libro che non porti anche la minima notizia biografica dell’autore, un qualsiasi riferimento. E’ una scelta però che intriga, perché a questo punto deve essere e sarà soltanto la poesia, nuda e cruda, a parla-re, a dire quello che Constantin ha voluto trasmettere nei suoi versi, quello che il suo cuore e la sua intelligenza hanno voluto regalare al lettore.

Si tratta di un libro complesso che setaccia lacerti di vita, di squarci autobiografici che però diventano immediatamente momenti esemplari di carattere universale grazie soprattutto all’impronta metafisica che si avverte solenne e semplice allo steso tempo, come un fiume che guida al corso del senso e lo ripara da escursioni nella vaghezza.

Una poesia che sa di concretezza e di eleganza suprema e che vuole cantare quello che appare e subito dispare e non si fa cogliere nella sua es-senza; direi di più, una poesia che vuole inventare sensi nuovi ed esplorare la bellezza senza scendere a compromessi, senza dilaniarsi, come diceva Constantin Kavafis, "nel gioco consueto degli incontri e degli inviti / fino a farne una stucchevole estranea”.

Leggiamo alcuni versi da sto andando indietro:

"senza vedere il nome

e vecchie e nuove tracce

si sovrappongono

anche se non esistono

l’identità è incredibile

una traccia nel vuoto

è la stessa

con l’ultimo vuoto

e il vuoto dietro di me

deve dimenticare la mia palpebra

proprio mentre la palpebra

lo guardava

come se

esistesse e si trovasse

faccia a faccia…

Si avverte subito che siamo al cospetto di un poeta che ha attraver-sato le avanguardie ultime europee e ne ha tratto un suo modo d’essere e di fare, una maniera di comporre ancora in qualche modo legata alla ricer-ca di una fatalità linguistica che deve fare il miracolo dell’approdo.

Constatin Barbu ha scritto un libro da tenere in grande considera-zione perché mi sembra che voglia dimostrare come si può rompere con il passato e innestare il nuovo con la convinzione che la forma aprirà la di-mensione del vivere oltre i confini del dettato poetico.

Un Autore di livello che ha saputo rendere la sua posizione con gar-bo e con estrema delicatezza convinto che i suoi versi saranno una finestra verso il futuro.

DANTE MAFFIA"

Iată și câteva poeme în excelenta traducere a Danielei Lupi:

rilasciato dalla croce nel nulla

senza sigilli

saranno dolorose le rotazioni

e le versioni ribalteranno

la mente desolata

anche il vuoto del nucleo

senza nucleo

non s’incontrerà con se stesso

come se la proprietà stessa

non brillerebbe più

ne

visioni

ne

terrori

solo nella lingua di Giordano

non si rompono dalla croce

i chiodi dei reali suicidi

sigilli pietrificati

da una vecchia lingua distrutta

in linguaggio umano

così è stato il linguaggio dell’uomo

ed è ancora

il rilascio della croce

ha dieci direzioni

e senza nessun senso

non perché non avrebbe senso

ma perché non c’è significato

che in senso insignificante

perché affondare

un sigillo da nessuna parte

sempre sulla scala

scende fuori

non c’erano sigilli

per raccogliere tre dita

e così abbiamo fatto la croce

stando nascosti nel tramonto

cubo nero cubo nero

non è tutto il tutto intero

la nave aveva pochi pazzi

ma erano i migliori

alcuni erano maestri di calligrafia

altri insuperabili nella cosmografia

alcuni hanno tagliato lo zero con una motosega

per non perdere il lavoro

alcuni hanno scritto odissee e inni

non c’è nessuno nessuno

parlano tutti in aforismi e rime

molti hanno lasciato il segnalibro come se

il vero regno è sull’arca

ma quando l’arca doveva partire per l’ultima volta

tutte le acque seccarono

e ora galleggia invano

ha messo al posto dell’albero di mezzana un carbone

e attende il fulmine fulminando

per attraversare il fuoco

nel mezzo del nulla vedranno

che un pazzo ha scritto qualcosa sulla sua pelle

il lampo sarà brillante

per far vedere il bel pazzo

nel manicomio rotante

è l’unico lo scrittore pazzo

non c’è luce

sono solo colori sfusi

chiamati erroneamente

cosa importa

un vagare di luce

in una versione cieca di sé

e con la cecità non ti metti

così come la cecità

non è contro l’abisso

il cubo nero era così nero

che era invisibile

era più grande di se stesso

e del sé inesistente

era il cubo più nero

solo così poteva

essere invisibile

tutto il mondo

si chiudeva in lui e non lo vedeva

e non si vedeva

il cubo nero

non vedeva alcuno

non vedeva nulla

era così grande

senza alcun bordo toccante

era un cubo nero inutile

lo scopo non aveva nessun cubo nero

passava

non rimaneva

quando passa il senso

non rimane

neanche il passato

sono al limite laniakea

e sorrido

fino a quando le rughe del viso

mi chiudo gli occhi in un punto

inferiore al punto

mangiatore di astri

senza alcun calligrafo

grandi incendi

molta morte

e il vuoto da superare

assente sono

lo lascio quest’ultimo

conosco un mondo in cui non puoi perderti

non ha persone

non ha segni

è così esteso

che i fili di sabbia

superano la sabbia del mio chiliocosm

che non è mio

e io non sono suo

ma così dicono

scrivo invano

e inutilmente

lo so bene questo

e sono eccitato

fino a quando inizio a esistere

quando l’illusione ha allucinazioni

si chiama spettro

e quando lo spettro ha illusioni

si chiama allucinazione

e quando le allucinazioni hanno visioni

si chiama illusione

e così via

l’illusione dell’illusione illusa

il fantasma dello fantasma fantasmatico

l’allucinazione dell’allucinazione allucinante

perché non volevo morire

sono scappato dal futuro

e sono caduto nel presente

in cui ero assente

non vedendo alcun pericolo

ho evitato il nulla

ho preso il vuoto nelle mie meningi

che è spento dalla mia mente

Sono il calligrafo nella bara

e sono pazzo perché so come scrivere

oh, se fossi un vuoto nel vuoto

non riaprirei il libro

e un fantasma

mi deve portare

davanti ai figli

non essendo nulla

volando a forma di croce

attraverso l’oscurità più fitta

degli ultimi mille anni

il millennio

non era mio

né la densa oscurità

non era mia

come per la croce

alcuni dicono che era mia

altri dicono che non era mia

mentre

gli altri sono dell’opinione

che lei stessa sarebbe una croce

o è un

errore di visione

ma poi non lo sarebbe

mai una visione

per volare devo volare

altrimenti cado nel cimitero

sotto forma di croce

o no

era una dea che perdeva la vita

perché credeva che esistesse la vita

come una canzone

che nasce magistralmente dalla memoria

sebbene sconosciuto

è tempo di confessargli

il cuore del pensiero

ma chi potrebbe penetrare

la canzone che sgorga

se no proprio la fonte

o neanche lei?

la pressione del mondo

è troppo pesante

per dimenticarlo

e la pressione non è condivisa

nemmeno se sei

nato in Cina

la dea guardava

una volta ogni tanto

negli occhi di un cadavere

non

vi dirò perché

Imagine de la memorabila ceremonie care s-a desfășurat

într-una din vechile și celebrele biserici din Milano:

Distincția a fost acordată de Consulul General al Senegalului la Milano, Mamadou Lamine Diouf

Este demnă de citat motivația juriului privind Marele Premiu al Academiei Senghor, decernat în 6 mai 2023, în cadrul celei de-a opta ediții a Premiilor Internaționale de Poezie Léopold Sédar Senghor.

V.R.: În 2022 ați primit la Salamina, în Grecia, diploma și Medalia de Aur Alexandru cel Mare. Știu că ați tipărit și că ați publicat și traducerea în greacă a cărții Cele zece elegii care sfârșesc poezia, carte care se bucură de prefața marelui poet grec Dinos S. Koubatis.

C.B.: M-a bucurat enorm Medalia de Aur Alexandru cel Mare și în vise și în visuri mă imaginez poetic un Alexandru cel Mare al poeziei de aur. Altfel, cu tot subconștientul meu de anarhist erudit, nu aș fi îndrăznit nici contra voinței mele să scriu cea mai mare carte de poeme din lume, anume Am aprins chibritul care dă foc laniakeii, în 10.000 de poeme. În Grecia am stat într-un hotel de unde puteam să văd, imaginar, marele și vestitul război dintre greci și perși. Eram la Salamina. M-am bucurat enorm de prietenia marelui poet Dinos S. Koubatis, cel ce a tradus genial Cele zece elegii care sfârșesc poezia însoțind cartea de o prefață generoasă. Casa lui este un adevărat „muzeu poetic".

Premiul și Medalia de Aur Alexandru cel Mare stau sub egida UNESCO. De la greci, am semne admirabile în diplome frumoase și sunt foarte mândru de Medalia de Aur Alexandru cel Mare. Pe grecii mai vechi, mă bucur să-ți spun, îi citesc în greacă veche (pe care am studiat-o cu profesoara mea eminentă, doamna Lileta Donat). Și am și scris câteva interpretări pe „scheme" grele …

Așa arată Medalia de Aur Alexandru cel Mare:

Medalia de Aur Alexandru cel Mare (recto – verso)

Iată diplomele grecești de care sunt foarte atașat:

 Imagini de la ceremonia în care am primit onoare și tinerețe fără bătrânețe

 

Am avut onoarea să fiu primit de marele poet Dinos S. Koubatis la el acasa, o casă muzeu.

Tot Dinos S. Koubatis a tradus și prefațat Cele zece elegii care sfârșesc poezia.

Iată prefața lui, în greacă și franceză:

ΔΕΚΑ ΕΛΕΓΕΙΕΣ ΘΑΝΑΤΟΥ ΣΤΗΝ ΠΟΙΗΣΗ ΤΟΥ CONSTANTIN BARBU

                                                                               του Ντίνου Σ. Κουμπάτη

                Δέκα εύγλωττες συγκινητικές ελεγείες και ένας βαθύς άφατος πόνος στην ψυχή του ποιητή Constantin Barbu, σαν πύρινες ρομφαίες στα έγκατα των δικών μας ψυχών, σαν από αναγνώστες της ποίησής του, αποστασιοποιούμαστε από την δική μας ανθρώπινη υπόσταση για να ενδυναμωθούμε και να συμμεθέξουμε στην δική του θλίψη, η οποία περιπλανάται, υποφέρει και εκφράζεται σε υπερβατικούς κόσμους, εκεί όπου οι ψυχές μετοικούν και απορροφούνται από την μυστικιστική ολοκλήρωση ενός άλλου σύμπαντος, αγνώστου σε εμάς τους εναπομένοντες εντός των γήϊνων επιπέδων.

                Ο Constantin Barbu, διακεκριμένος φιλόσοφος, πατώντας γερά στο έδαφος της επίγειας πραγματικότητας, «χτυπημένος» από ένα γεγονός, το οποίο ο Άνθρωπος δεν μπορεί να ελέγξει και να αναχαιτήσει, βιώνει την ευτέλεια της ανθρώπινης και αμφίβολης επί Γης ύπαρξής μας.

                Το ό,τι αποκαλούμε αόριστα και εξ’  ανάγκης «ειμαρμένη», προσδίδοντες ευθύνες σε ένα μεταφυσικό γεγονός και αποφεύγοντας να το προσδιορίσουμε στις σωστές και ακριβείς διαστάσεις του, από καθαρή και μόνον άγνοια, -αυτού, το οποίο καθοδηγεί τις βραχύχρονες υπάρξεις μας στην παρούσα ζωή-, όχι μόνο μας αποστασιοποιεί από τα συμβαίνοντα στα επέκεινα, αλλά και μας βυθίζει ακόμη περισσότερο στο σκότος για την κατανόηση της μελλοντικής υπέρβασής μας πέρα από τα γήϊνα σύνορα.

                Το κενό αυτό, το τόσο δυσδιάκριτο για τον κοινό άνθρωπο, ο ποιητής το μετουσιώνει σε μία πραγματικότητα, την οποία προσπαθεί να κατανοήσει, και εν συνεχεία να την δαμάσει, προκειμένου να επαναφέρει επι Γης ό,τι περισσότερο έχει αγάπησει επ’  αυτής, στην εδώ ζωή του, ή να υπερκεράσει τον χρόνο και τον τρόπο και να περάσει και ο ίδιος στην αντίπερα όχθη, προκειμένου να συναντήσει εκ νέου την αγαπημένη του και να ενωθεί και πάλι με αυτήν.

                Σε μία αποστροφή της θλίψης, της αναζήτησης και της προσμονής του, θα φωνάξει δυνατά μέσα από την ψυχή του, πως

«αν δεν υπάρχεις

δεν υπάρχει τίποτα

τί νόημα έχει  η ευθυγράμμιση μαύρων γραμμών

σε λευκό χαρτί  

όταν δεν είναι δικό μου;»,          

                ενώ πιο κάτω θα εκφράσει την συνυφασμένη με τις τύψεις απορία του, πιστεύοντας πως ήταν δυνατόν να το κάνει, αλλά δεν βρήκε ίσως το θάρρος και θα εκφρασθεί με αυτό το συνταρακτικό δίστιχο:

«γιατί δεν παρέτεινα τον χρόνο της νιότης σου,

γιατί δεν τρόμαξα τον θάνατο;».

                Ούτε και που θα μπορέσει να καταλάβει πώς και εκείνη η ίδια, δεν εμπόδισε τον θάνατο, με όπλο της  το απαύγασμα του φωτός, με το οποίο ήταν ενδεδυμένη εν ζωή, υπογραμμίζοντάς-της:

«είσαι μία διαυγής λάμψη και φοβήθηκες».

                Ο ίδιος, μέσα από την απογοήτευση και πικρία του, και αφού αδυνατεί να δώσει απαντήσεις με τον ανθρώπινο νου, στα ερωτηματικά τα οποία κατακλύζουν τον νου του, για τον αδόκητο και απροσδόκητο, όσο και ακατανόητο γι’ αυτόν χαμό της πολυαγαπημένης συντρόφου της ζωής του, θα καταφύγει στην Ανώτατη Δύναμη, η οποία και μόνον εκείνη γνωρίζει και θα μπορούσε να του δώσει απαντήσεις, και αν Εκείνος δεν συγκατατίθεται να πράξει αλλιώς και να επαναφέρει «τον άγγελό» του στην Γη, τουλάχιστον να την συνδράμει στην αστρική πορεία της. Και τον παρακαλεί:

«Κύριέ μου, φρόντισε την αγαπημένη μου,

ένα αστέρι περνά από αστέρι σε αστέρι».

Ωστόσο, όσο και αν ο σπαραγμός του ανθρώπου είναι δυνατός και γοερός, ο ποιητής δεν τον εκφράζει ή τον περιγράφει με μελανά χρώματα, και, αντιθέτως, μοιάζει ο ίδιος ένας λυγμός, ο οποίος περιφέρεται ανάμεσα στην επίγνωση της επίγειας πραγματικότητας και που παράλληλα διαπερνά τα όρια, του μεταβατού, και εισέρχεται στην σφαίρα του υπερφυσικού, προκειμένου να καταθέσει τον λυγμόν αυτόν στα πόδια της αγαπημένης του, να την συναντήσει στους αιθέρες του αγνώστου, να καταθέσει την απέραντη αγάπη που για εκείνη, να την συμβουλεύσει ακόμη, να της υποσχεθεί να βρεθούν και πάλι μαζί κάποια στιγμή μέσα από τους «χιλιόχρονους», και να της δώσει οδηγίες, όπως θα το έκανε στην γήϊνη διάσταση, έστω και αν αγνοεί τις ιδιότητες του υπερπέραντος.

                Η ποιητική τεχνική, η οποία διακρίνει τις δέκα ελεγείες του ποιητή, ξεχωρίζει ιδιόμορφη, και θα μπορούσα να πω ότι καθιερώνει μία νέα «Σχολή», με σπουδαία δυναμική στην έκφραση και στον στίχο, και όπου ο ρεαλισμός εμβαθύνει στον ψυχισμό και συμπλέουν αρμονικά και στέρεα. Οι δε ευαισθησία και συγκίνηση,  οι οποίες εγκλωβίζονται στον περιορισμό ρεαλιστικής έκφρασης προς τα έξω, διοχετεύονται αυτούσιες στο ποιητικό δημιούργημα και μέσα από αυτό στον ψυχισμό, -αυτή τη φορά-, του ιδιαίτερα ευαίσθητου αποδέκτη.  

                Η δημιουργία της ποιητικής προσφοράς του Constantin Barbu, αποτελεί μία ποιητική πεμπτουσία, η οποία πηγάζει από τα βάθη της ψυχής του ίδιου του ποιητή και διαχέεται και διεισδύει και δημιουργεί νέους κόσμους για την αντιμετώπιση των ψυχολογικών και συναισθηματικών μας διεργασιών, καθώς πολλές φορές βρισκόμαστε εγκλωβισμένοι σε συναισθηματικά αδιέξοδα, -άρα λειτουργεί καθώς μία ενδοψυχική παρέμβαση, η οποία μας ανοίγει διεξόδους και μας ορίζει λύσεις.

                   Ντίνος Σ. Κουμπάτης

DIX ÉLÉGIES DE LA MORT DANS LA POÉSIE DE CONSTANTIN BARBU

par Dinos S. Koubatis

Dix élégies éloquentes et émouvantes et une douleur profonde et indescriptible dans l’âme du poète Constantin Barbu, comme des poignards enflammés dans les entrailles de notre propre âme, comme par les lecteurs de sa poésie, nous nous éloignons de notre propre existence humaine pour nous renforcer et rejoindre dans sa propre douleur, qui erre, souffre et s’exprime dans des mondes transcendantaux, où les âmes transmigrent et sont absorbées par l’achèvement mystique d’un autre univers, inconnu de nous qui restons dans les plans terrestres.

Constantin Barbu, philosophe distingué, s’appuyant fermement sur le terrain de la réalité terrestre, "frappé” par un événement que l’Homme ne peut ni contrôler ni empêcher, fait l’expérience de l’insignifiance de notre existence humaine et douteuse sur Terre.

Ce que nous appelons vaguement et nécessairement « reproché », attribuant des responsabilités à un événement métaphysique et évitant de le définir dans ses dimensions correctes et précises, par pure et seule ignorance, – celle qui guide nos existences éphémères dans la vie présente -, non seulement nous éloigne de ce qui se passe dans l’au-delà, mais nous plonge également encore plus loin dans l’obscurité de la compréhension de notre future transcendance au-delà des frontières terrestres.

Ce vide, si indiscernable pour l’homme ordinaire, le poète le transforme en une réalité, qu’il tente de comprendre, puis de l’apprivoiser, afin de ramener sur Terre ce qu’il a le plus aimé d’elle, ici sa vie, ou dépasser le temps et les moyens et se rendre sur la rive opposée, pour retrouver sa bien-aimée et s’unir à nouveau à elle.

Dans un dégoût de son chagrin, de sa recherche et de son attente, il criera à haute voix de son âme :

"si tu n’existes pas

il n’y a rien

à quoi ça sert d’aligner les lignes noires

sur papier blanc

quand ce n’est pas le mien ?”

tandis que ci-dessous il exprimera sa question pleine de regrets, croyant que cela était possible, mais peut-être n’a-t-il pas trouvé le courage et il s’exprimera avec ce couplet choquant :

"car je n’ai pas prolongé le temps de ta jeunesse,

pourquoi n’ai-je pas eu peur de la mort ? »

Elle ne pourra pas non plus comprendre comment elle-même n’a pas empêché la mort, en utilisant comme arme le rayonnement de la lumière dont elle était revêtue dans la vie, en lui soulignant :

« tu es une lumière brillante et tu avais peur».

Lui-même, à travers sa déception et son amertume, et après avoir été incapable de donner des réponses avec l’esprit humain, aux questions qui inondent son esprit, sur l’inattendue et inattendue, autant qu’incompréhensible pour lui, la perte du compagnon très aimé de son vie, il recourra au Pouvoir Suprême, que lui seul connaît et pourrait lui donner des réponses, et s’il n’accepte pas de faire autrement et de ramener son « ange » sur Terre, au moins pour l’aider sur son chemin astral. Et elle le supplie :

"Seigneur, prends soin de mon bien-aimé,

une étoile passe d’étoile en étoile ».

Cependant, aussi fort et beau que soit le chagrin de l’homme, le poète ne l’exprime pas et ne le décrit pas en noir, et, au contraire, il apparaît lui-même comme un sanglot, qui erre entre la conscience de la réalité terrestre et qui, au fond, en même temps pénètre les limites du transitoire et entre dans le domaine du surnaturel, pour déposer ce sanglot aux pieds de sa bien-aimée, pour la rencontrer dans les éthers de l’inconnu, pour déposer pour elle l’amour infini , pour la conseiller même, pour lui promettre de se retrouver à un moment donné dans les « mille ans », et pour l’instruire, comme il le ferait dans la dimension terrestre, même s’il ignore les qualités de l’au-delà.

La technique poétique, qui distingue les dix élégies du poète, se démarque particulièrement, et je pourrais dire qu’elle établit une nouvelle « École », avec une grande dynamique dans l’expression et le vers, et où le réalisme s’approfondit dans la psyché et se fond harmonieusement et solidement. . Et la sensibilité et l’émotion, qui sont piégées dans les limites de l’expression extérieure réaliste, sont canalisées directement dans la création poétique et, à travers elle, dans la psyché, -cette fois-ci-, du destinataire particulièrement sensible.

La création de l’offre poétique de Constantin Barbu est une quintessence poétique, qui naît des profondeurs de l’âme du poète et se diffuse, pénètre et crée de nouveaux mondes pour faire face à nos processus psychologiques et émotionnels, car nous sommes souvent piégés dans des impasses émotionnelles. cela fonctionne comme une intervention intrapsychique, qui nous ouvre des portes et nous définit des solutions.

Dinos S. Koubatis

Și splendida traducere a Primei elegii din cartea mea:

Η πρώτη ελεγεία

περιμένω τον μονόκερο να μου φέρει το δηλητήριο

δεν βλέπω καλά ούτε από εκεί έξω

η διαφάνεια σκίστηκε

είναι αλλιώς και το αντίστροφο

και δεν ξέρω ποιός κλείδωσε την πόρτα

και το σύμπαν θα παραμείνει αδιαπέραστο

εσύ, μόνο εσύ θα μείνεις

το άανθο τριαντάφυλλο με το χέρι

και η μαύρη και βουβή δηξμιουργία θα ξεπεραστεί

και το μη ανθισμένο τριαντάφυλλο

το κενό θα νιώσει

δεν προσπαθώ πλέον να ανάψω το χαρτί με το μυαλό μου

τα νεκρά σκουλήκια θα μείνουν και θα παραθέσουν συμπόσιο

θα γιορτάσουν για εμένα τον θάνατο που δεν ξέρω

το μήνυμα δεν περιέχει αυτό που υπάρχει έξω

και το μόνο λιμάνι άφτηκε γαλάζιο από ένα χοντρό θεό

που δια μέσου αυτού, ο ίδιος μας βλέπει με τον έναν ή τον άλλο τρόπο εδώ μέσα

εγώ και εσύ μόνο χαλάμε την προαίρεση ενός μηδενισμού

του θανάτου είσαι η βασίλισσα

και μου υπαγορεύεις το παράξενα αθέατο ποίημα

σαν γραφέας που δεν ήξερε κανένα γράμμα

αλλά ο γραφέας είναι τυφλός

και γράφει στον αέρα

και ο αέρας είναι μέλι μέλισσών

και δεν περιβάλλει τον εαυτό του

παρά μόνο το μωβ του κενού

επάνω στη γη ένα μωβ ήταν μόνο

αυτό των αυτοκρατείρων του Βυζαντίου

αυτές που μετρούν τους αιώνες με τα κρανία των αυτοκρατόρων

αδύναμες πλέον να ελευθερωθούν από τον θάνατο

έτσι, όχι αλλιώς, είναι οι τροφοί

όταν δεν έχουν ούτε προσωρινότητα ούτε χρόνο

δημιουργούν σύνορα χαραμάδων

και κλαίνε αλατίζοντας το νερό στις πηγές των ποταμών

ας έρθει ο άρχοντας του νερού να το πιει

πριν γευτεί το θάνατο που διψάει

γιατί η πιο περίεργη γεύση το οδηγεί στο θάνατο

γιατί η πιο περίεργη γεύση το φέρνει στο θάνατο

και το προσφέρει στους απαιθείς ως προίκα

και στη γη ωστόσο υπάρχουν άνθρωποι αρκετά συχνά

και τα λουλούδια φύονται

αλλά μόνο το τριαντάφυλλο δεν ξεθωριάζει ούτε ανθίζει

είναι στο αγγελικό σου χέρι

και χωρίς ερωτηματικά ανάβει

και το φως του λικνίζει τους χιλιόκοσμους

είναι ένα φως σπασμένο από το φως σου

και δεν μεταγράφει καμία σιωπή

αλλά εδώ είναι το βιβλίο που επιθανάτια δεν λικνίζει πια ψευδαισθήσεις

καίει αδιάκοπα

και στη διαφάνειά του

γράφεαι το ποίημά σου σε όλες τις γλώσσες της γης

κι αν έρθει ο άρχοντας ή όχι

εμείς θα το προφέρουμε στον αιώνα

είναι θέμα μαγείας ή εγκλήματος

ναι, ζούμε μέσα στο έγκλημα του φέγγους

της μαγείας υπάρχει στο κενό μόνο ο στίχος

εμείς μόνο γυαλίζουμε τον πλανήτη των ψυχών μας

είναι μια μικρή πέτρα

μια στενή μπύρα που για να τραγουδήσει πετάει

συγκρουόμενη με τη φωνή ενάντια στις χίμαιρες

ενώ οι φαντασιώσεις του θεού τις συντρίβουν

και ο κόσμος ανανίπτει μάταια

και δεν έχει φρουράπαρά το τίποτα σε θραύσματα

ένα κλουβί χωρίς βασίλισσα

αλλά γιατί πάνω από τον γάμο μας

τραγούδησε το αηδόνι μέχρι την αυγή

και στη γλώσσα του τραγούδησε την νυκτοφάνεια;

το ανύπαρκτο είναι παρόν

και κανείς δεν το περιγράφει

για τίποτα ο κλόουν μεταφέρει

το ανώνυμο μαύρο σώμα

και αδειάζοντας πάντα το νοσοκομείο

έρχεται η έκλειψη

ελεύθερη λογικής είναι λόγος

και διαφώτισης

επάνω το πνεύμα δεν υψώνεται

ο διαραγής ουρανός γνωρίζει

πως είναι μιί τρύπα όπως στην αρχή

μέσω της οποίας

τίποτα δεν μπαίνει και τίποτα δεν βγαίνει

είναι απλώς μία συνάντηση

τόσο σύντομη

που δηλώνει ακινησία

και χωρίς καμία αποκρυπτογράφηση

εγώ, κουρασμένος από τον ε

αυτό μου

αποσυντίθεμαι σε μαύρα σκουλήκια

και δεν αναβάλλω πια

λιγότερο από την αναλαμπή των αστραπών πουκαθυστερούν

κάτω από το βλέφαρό μου

ήμουν φιλοξενούμενος σε μια ζωή που μου ήταν ξένη

και από αυτή τη ζωή δεν μπορώ να χωριστώ

παρά του ότι μου έδωσε το επαίσχυντο λφάβητο

και μου υπαγόρευσε δεκάδες χιλιάδες στίχους

είναι η ζωή μου

αυτή που με είδε στο ελάχιστο φως της λάμπας νούμερο 5

και ξαφνικά σου λέω

σε κάθε περίπτωση

κατάστρεψε τον χρόνο

και φέρε πίσω τους μηδενιστές

ώστε να απαλλαγούν από το κενό στη λογική μου

μέχρι να κάνω το δέντρο να αναπτυχθεί μεταξύ γης και ουρανών

ώστε να πρασινίσω

για πρώτη φορά

ολόκληρο υπερσμήνος

αλλά γιατί τέλος πάντων

οι κεραυνοί δεν έχουν πλέον σφραγίδα;

ο κύριος του ζεν αιωρήθηκε στο αυτί μου

και δεν είπε τίποτα

σε κανένα μέρος

σε καμία περίοδο

σε κανένα γεγονός

ούτε ο βασιλιάς της αναρχίας

ούτε αποσυντίθεται

στο χάος μίας συλλαβής

δεν είναι πια

ο βασιλιάς του διαλογισμού

των βλεφάρων σου

ώστε να εγκλωβίζονται

οι καιροί

καλύτερα να δημιουργήσω άσυλο από ποιητές

ή καλύτερα είναι ότι λύνω τον μηδενισμό χωρίς αρχηγό

το όλο θέμα είναι απλώς ένα προσχέδιο

με επίπονη αποκρυπτογράφηση

και αυτός είναι ο λόγος που οι άνθρωποι σέρνονται χωρίς έλξη

εγώ, πιο σεμνά,

τον μονόκερο τον περιμένω να μου φέρει το δηλητήριο

στο ράμφος του

ώστε να γράψω τα πάντα μέχρι να δύσει ο ήλιος

V.R.: În 2022/2023 Accademia delle Arti e delle Scienze Filosofiche v-a conferit o sumă impresionantă de diplome, premii și medalii. Senatul Academiei v-a conferit titlul de membru de onoare al Academiei, apoi demnitatea pe care frumos o numesc Laudis Charta (diploma și medalia), de asemenea Premio Accademico Internazionale di Letteratura Contemporanea Lucius Annaeus Seneca (diploma și medalia)pentru cartea Le dieci elegie che finiscono la poesia. Este o premiere bogată, cum rar se întâmplă. Vă propun să rememorăm evenimentul care s-a desfășurat în vechiul castel Normanno-Svevo din Bari. Castelul construit de regele Norman Roger II și reconstruit de Frederick II, regele Siciliei. Castelul are o istorie absolut fabuloasă și este el însuși o mare carte de istorie.

C.B.: Academia de Arte și Științe Filosofice din Bari mi-a făcut onoruri simbolice care vor avea tot timpul cele mai strălucitoare lumini în memoria mea. Senatul academic mi-a conferit titlul de Membru de Onoare al Academiei, bucurându-mă de aprecierea dr. Massimo Massa, dr. Barbara Agradi, dr. Maria Teresa Infante, dr. Duilio Paiano, dr. Gilberto Vergoni, prof. Pasquale Panella, dr. Laura Pavia. Demnitatea Laudis Charta, conferită pentru opera filosofică și literară, are o motivare care mă onorează nespus:

„La dignita della Laudis Charta ob affirmata opera et studia per la qualita del suo magistero universitario e il suo apporto teoretico ed epserienziale nell’approfondimento degli studi filosofici e delle lettere; per la coerenza intellettuale e la marcata attenzione al monde editoriale, con particolare riferimento alla sua produzione letteraria in poesia, saggistica e pubblicistica di altissima qualita. Per l’impegno profuso nella promozione del valore della formazione, del dialogo e dell’incontro, diffondendo con la sua opera l’immagine di un monde solidale e aperto ad una visione europea ed extraeuropea affermata attraverso la realizzazione din eventi culturali ad alto livello."

Premio Accademico Internazionale di Letteratura Contemporanea Lucius Annaeus Seneca s-a conferit pentru versiunea italiană a Celor zece elegii care sfârșesc poezia, Le dieci elegie che finiscono la poesia (în versiunea spledindă a Irinei Lupu). Motivația juriului este grăitoare: „E una silloge di alta qualita poetica, dall’impiato lessicale ben accurato. Il poeta usa immagini di rilevante originalita. La scrittura presenta una notevole capacita immaginifica e ina spinte esistenziale all’espressione. Poesia nuda, profonda e molto filosofica, surrealista nello stile e piena di pathos, che ci porta a riflettere sulla vita. Un libro degno di encomio, poiché insieme all’ispirazione e all’accuratezza stilistica, l’Autore, con grande eleganza e con una profonda ricerca, ha saputo comporre i suoi versi, rompere gli schemi del passato."

Accademico ad Honorem:

 

Aș cita frumoasa traducere a Elegiei a zecea din ediția apărută la Rediviva Edizioni din Milano.

Decima elegia

chiuderò il libro così potrai volare

chi inghiottirà il libro

deve fargli prima un

buco

per cui passare

se non può

venire il liocorno

con il suo corno

dove tiene in cima

un vecchio verso: il verso

più antico dell’universo

e non è di nessuno

io, gettato su una cometa

nella sua assenza

viaggerò indietro

entro dietro di me

quando non si scriveva

nessun taraverso

io solo mi suicido

per la più veloce decapitazione

lei è la decapitazione in vuoto

sacrificando l’immaginazione

chi aveva una maestria

 

ora è semplice sorpasso

quando l’angelo

è più una bestia

che non si trova

scrivo solo

alla luce della lampada numero 5

e solo quando

la luce dentro

e fuori

e la lingua romena

beve il mio sangue

e lecca il sale

dal mio fallo

allora il volto salta in mille pezzi

e viola i punti cardinali

pensando che mi chiamo "costantin”

 

ma non è morte

prima della vita

più dolce della parusia

e nessuna terra più gialla

di vermi

che mangiano il mio cervello

merda da cento secoli

e si mettono negli scaffali

al posto dei pensieri

tu me lo ricordi

che

"la vacuità è uguale a te”

come colui che decapita il vuoto

è lo stesso del vuoto decapitato

la nonparlata è sempre silenziosa

in un delirio violento

e dare fuoco alla raccolta di designazioni

in diecimila direzioni alla volta

i confini di dio

mi tagliano la carta

e la cerchio

 

ci sarà mandala del sole

il manoscritto

e tra mille anni

sarà il palinsesto

io scriverò sopra la tua firma con un bacio

secco

riscriverò segni sopra le insegne

e fine senza fine

– niente

nient’altro che illuminazione

in cui dante vaga

come tra profonde rovine

guardo come risale su luna

cadaveri gialli

con una singola ala

tenendo in bocca

dadi di pietra

 

io rimango in patria

e aspetto con estasi

per rompere il vuoto dal vuoto

è una maestria per errore

sono già stato re senza un regno

sopra

tutti gli oggetti immaginari

allora erano tempi

in cui le comete cadevano

in tutti e tre tempi contemporaneamente

e l’universo si trascriveva

in dieci fogli

se vedrai

una freccia nel vuoto

non aver paura

lasciala vederla

se c’è di qualche luce

 

se dio

applaudirà l’universo

con una mano sola

tieni gli occhi chiusi

fino a quando

si cambia la luce

e distruggi in un istante

i chiliocosmi

nel momento che dura

diecimila migliaia

perché non sono tutte coperte

non aver paura

ci sarà una terra

chi crede

che ha-un segreto

non aver paura :

sono le immaginari –

guardali bere dall’ambrosia

dall’altra parte

poi

che introversione inesistibile

volando con tutti gli angeli in una volta

lasciando nella rovina

nera

la memoria succhiata- dei eoni

 

non aver paura

tu voli nella mia mente

e la mia mente

non è la mia

neanche la tua bocca è la tua

e né il verso

noi siamo solo azzurezze

che avvolgono le illuminazioni

giriamo il fulmine

fioriamo la rosa

mangiamo il verso dal vuoto

e dipingiamo tutte

le collezioni di vuoto

fino a dicembre

 

vengono da te

i chiliocosmi neri

e ti chiedo un suono

dalla nonparlata

non darli nulla

dei diecimila momenti

meglio lasciare in rovina

la tua illuminazione nella padronanza

che dio passi

attraverso il vuoto se può

quando non ha alcuna dote

tu sei un sacrificio

con tutti i doni

l’universo finisce invano

con il verso

"profumo di tiglio

è nel contempo nei tre.”

invano porterà

il vuoto forato

portandosi sul retro

se stesso

 

la tua stella ha il cervello all’esterno

non ha dio fatto dentro

tu conosci la strada

quando subito attraversi la padronanza

lo strano straniero

non può ingoiare il fiore di loto

con la luna insieme

ora hai preso tu le loro luci

non so niente

e non ti scrivo la lettera

l’abisso è troppo piccolo

l’apocalisse troppo dolce

e la morte – festa

io custodirò il tuo verso

ingoiando la pietra

con cui il nulla mi schiaccia

 

chiuderò il libro

Per farti volare

con tutte le ali del mondo

e per cantare di nuovo

come buddha non ha cantato

nessun sutra

fino a quando

la mia mano

ti porterà incessantemente una rosa in fiore

fino a quando

la mia mano fiorirà tanto

fino a quando

tu fiorirai

e tornerai

io resterò qui

sempre

da dovunque

da solo al tuo fianco

con il tuo verso in vuoto

e custodirò il tuo verso

ingoiando la pietra

con cui schiaccio il nulla

e aprirò il sopralibro

perché tu voli tra te stessa

con tutte le ali del mondo

improvvisamente

e solo tu a vedere

come l’ultimo verso vola il mio cervello

Il Corriere Nazionale scrie:

Premio Accademico Internazionale Letteratura Contemporanea "L. A. Seneca”. Castello Normanno-Svevo di Sannicandro di Bari (14 ottobre 2023)

Di Paola Cecchini

Del 19 Settembre 2023 alle ore 15:06

COMUNICATO STAMPA

Premio Accademico Internazionale di Letteratura Contemporanea "L. A. Seneca”  ( VII edizione). Cerimonia conclusiva nella suggestiva location del Castello Normanno-Svevo di Sannicandro di Bari

Alla scrittrice barese Gabriella Genisi
il "Seneca” di Bronzo alla Carriera per la Letteratura

Sarà la Sala delle Scuderie del Castello Normanno-Svevo di Sannicandro di Bari, in pieno centro storico della ridente cittadina a pochi km dal capoluogo pugliese, ad ospitare, sabato 14 ottobre p.v., a partire dalle ore 16:00, la Cerimonia conclusiva della VII edizione del Premio Accademico Internazionale di Letteratura Contemporanea "Lucius Annaeus Seneca”, organizzato dall’Accademia delle Arti e delle Scienze Filosofiche di Bari.

I Premi alla carriera, e non solo
Il Comitato Scientifico, dopo un’attenta valutazione delle numerose candidature pervenute, ha assegnato i prestigiosi Premi alla Carriera 2023:
• "Seneca di Bronzo” per la Letteratura alla scrittrice barese Gabriella Genisi
• Premio "Auriga” per l’impegno sociale all’avv. Nicodemo Gentile, presidente dell’Associazione Penelope Italia ODV
• Premio "Minerva” al giornalista Antonio Peragine, Direttore Dipartimento Giornalismo e Relazioni Pubbliche Internazionali Università Federiciana Popolare.

La Laudis Charta ob affirmata Opera et Studia è stata assegnata al prof. Constantin Barbu e al prof. Ion Deaconescu, entrambi rumeni, per la qualità del magistero universitario e l’apporto teorico ed esperienziale nell’approfondimento degli Studi filosofici e delle Lettere.

All’italo-senegalese prof. Cheikh Tidiane Gaye, presidente dell’Accademia internazionale "Lèopold Sedar Séngor”, verrà attribuita la nomina di Cavaliere al Merito Accademico.

Nomina di Accademico ad Honorem, per la giornalista, scrittrice e diplomatica di Belgrado Slavica Pejovic, per il prof. Pietro Totaro, direttore del Dipartimento di Scienze dell’Antichità e del Tardo Antico e per il prof. Giuseppe Bonifacino docente di Letteratura italiana moderna e contemporanea Dipartimento di Lettere, Lingue, Arti, Italianistica e Letterature Comparate, entrambi dell’Università degli Studi "Aldo Moro” di Bari.

Saranno presenti anchel dott.ssa Serpil Devrim dalla Turchia, Membro del Pen International Associazione Scrittori in Turchia, e il prof. Abdallah Gasmi dalla Tunisia, membro dell’Unione degli Scrittori Tunisini. Entrambi riceveranno la nomina ufficiale di Ambasciatore del Premio Seneca, ciascuno per il proprio Paese di origine.

Un successo di partecipazione da tutto il mondo
Notevole anche in questa VII edizione la partecipazione al Premio, un vero e proprio successo sancito dagli oltre cinquecento partecipanti provenienti da Italia, Albania, Algeria, Arabia Saudita, Argentina, Austria, Bangladesh, Belgio, Bosnia Erzegovina, Canada, Cina, Colombia, Corea del Sud, Croazia, Egitto, Filippine, Francia, Grecia, India, Indonesia, Iran, Israele, Kazakhstan, Libia, Macedonia, Marocco, Montenegro, Nepal, Nicaragua, Pakistan, Perú, Portogallo, Romania, Serbia, Spagna, Svizzera, Tunisia, Turchia, Ucraina, USA, Venezuela per un totale di oltre 1.250 elaborati.
Nel corso della manifestazione saranno consegnati riconoscimenti a tutti i concorrenti vincitori a vario titolo, selezionati dalla Commissione presieduta dal prof. Pasquale Panella, Rettore dell’Accademia, e composta da autorevoli personalità ed esponenti del mondo della cultura, dell’informazione e della docenza accademica ed universitaria.

Le presenze istituzionali e l’organizzazione
Hanno assicurato la loro presenza l’arch. Giuseppe Giannone e l’avv. Gianfranco Terzo, rispettivamente sindaco e assessore alla cultura del Comune di Sannicandro di Bari, che ospita l’evento.
Per l’Accademia ASF: Massimo Massa, Presidente del Premio "Seneca” e Pro Rettore dell’Accademia; il giornalista Duilio Paiano, che avrà il compito di dialogare con i premiati alla Carriera; Barbara Agradi, Laura Pavia, Gilberto Vergoni, Maria Teresa Infante La Marca e Gianfranco Longo, membri del Senato Accademico. Sarà presente anche l’artista sanseverese Dino Bilancia, esponente di spicco dell’eccellenza artistica pugliese a cui va il merito di aver realizzato i trofei dei Premi alla carriera.
La direzione artistica della manifestazione è affidata a Maria Teresa Infante La Marca, scrittrice e Direttrice del Dipartimento Solidarietà e Promozione Sociale dell’Accademia, coaudivata da Laura Pavia, Direttrice del Dipartimento di Lettere e Filosofia, e Giulia De Candia.
Si esibirà al pianoforte il direttore d’orchestra Sergio Lapedota e al canto lirico il soprano Bükem Burcu Kuru dalla Turchia.
Alla fotografia e alla consolle video Fabio Massa e Luca Massa.
Addetto all’accoglienza degli ospiti Ottavio Tieri.

I patrocini istituzionali
Il Premio può contare su patrocini di importanti istituzioni, ottenuti nel corso delle varie edizioni:
• Parlamento Europeo
• Presidenza del Consiglio dei Ministri – Ufficio del Cerimoniale di Stato e per le Onorificenze
• Senato della Repubblica Italiana
• Camera dei Deputati
• Ministero della Cultura
• Università degli Studi "Aldo Moro” di Bari
• Università degli Studi di Foggia
• Regione Puglia
• Assessorato alla Culture del Comune di Bari
• Comune di Sannicandro di Bari
• Federuni, Federazione Italiana tra le Università della Terza Età
• Università della Terza Età "G. Modugno” di Bari
• Penelope, Associazione nazionale delle famiglie e degli amici delle persone scomparse
• Acedémie Mondiale de Poèsie
• Academia Internațional Mihai Eminescu (Romania)

La cadre de partenariat "Mundus” (Accordo multilaterale d’intesa)
• Academia Tomitana (Costanza, Romania)
• Academia Europeană de Științe, Arte și Litere Dimitri Cantemir (Bucarest, Romania)
• Academia Universalis Poetarum (Costanza, Romania)
• Accademia Europea delle Arti, Scienze e Lettere (Torino, Italia)
• Acadèmie de la Poésie et de la Culture Mongole (Ulan Bator, Mongolia)
• Acadèmie Internationale Léopold Sédar Senghor (Senegal)
• Academia Hispanoamericana de Madrid (La Plata, Argentina)
• Accademia delle Arti e delle Scienze Filosofiche (Bari, Italia)

Bari, 20 settembre 2023

Accademia delle Arti e delle Scienze Filosofiche di Bari

(Ufficio Comunicazione&Stampa)

 

C.B.: Sunt foarte bucuros de acest premiu de poezie, mai ales că L’Académie Européenne des Sciences, des Arts et des Lettres, sub egida UNESCO, este o celebră academie franceză, cu membri din zeci de țări de pe toate continentele. Eu am fost recomandat de un important scriitor european, unul dintre cei ce recomandă oficial scriitori pentru Nobelul pentru literatură. În afară de acordarea Premiului de Poezie, am fost primit membru titular al Académie Européenne des Sciences, des Arts et des Lettres. Sunt foarte îndatorat și mulțumesc doamnei Dr. Nicole Lemaire d’Agaggio, Secrétaire Général, domnului Prof. J.P. Connerade, Président și domnului Dmytro Tchistiak, prieten de cursă lungă.

V.R.: Aș vrea acum să vorbim în mai multe cuvinte despre despre supracartea de poezie Am aprins chibritul care va da foc laniakeii, o supracarte în 100 de volume și 10.000 de poeme. Este cea mai mare carte de poeme care s-a publicat vreodată în lume. Așa cum mi-ați spus, nu despre „cantitate" e vorba, deși e greu de numărat până la 10.000 dar de scris 10.000 de poeme.

Vreau să îmi explicați de ce este o scriitură absolut cu totul altfel. De asemenea, despre starea asemănătoare zen-ului în care mi-ați spus că ați compus cartea. Despre decompoziția sintaxei prin apropierea celor mai îndepărtate sensuri din subterana cuvintelor. Ați folosit chiar o sintagmă: „găurirea artei". Meseria de nihilist. Și multe alte autodestrucții despre care mi-ați spus că nu vreți să vorbiți. Această supracarte de poeme a produs un șoc în elita poeziei mondiale. Deja câteva volume au fost traduse în italiană, spaniolă și franceză. Și vreți ca o selecție de 1000 de poeme din cele 10.000 să apară în curând într-o mare editură din New York. Doi mari poeți, Carlos Aguasaco și Miguel Ángel Feria, vor ține cursuri de scriere creativă pornind de la poeme din această supracarte. Este vorba de profesorul Carlos Aguasaco, director al Departamentului de Studii Interdisciplinare în The City College of New York al Universității din New York și profesor la Masterul de Scriere creativă al Universității Publice din Columbia și Miguel Ángel Feria, profesor la Universitatea Complutense din Madrid, este și un mare poet onorat de mari premii internaționale. Este el însuși profesor de scriere creativă, cu mult har. Și mă gândesc că este doar începutul celebrității acestei supracărți de poeme…

C.B.: Această supracarte am scris-o în aproximativ 300 de zile și de nopți aproximativ între noiembrie 2023 și începutul lui septembrie 2024. Am mai mărturisit în cuvinte sărace că am „transcris" această carte de autodestrucție mentală, în trăire nihilistă care m-a depășit fără voia mea tot timpul. Și numai grație unei Beatrice incomparabile, așa cum numai ochiul lui Dante știe și sintaxa lui Mallarmé ghicește, în enigmă. Dacă preafrumoasa inspiratoare îmi va da voie să spun că există atunci ea va exista…

În Paradisul (Cântul 31) Dante se descompune într-o rugăciune către Beatrice. Și roza se arată într-o ilumină stranie.

În Mallarmé, citim și înțelegem: La destruction fut ma Béatrice, este o implozie mai mult sintactică, dar franceza lui Mallarmé și-a făcut datoria.

Autodestrucția mentală nu o trăiești tu oricât de genial poet ai fi ci, dacă este realissimă, ea te distruge până când simți că levitezi fără cauză. Și numai atunci te înfășori în roza care este ohn’warum, care în inspirația lui Angelus Silesius înflorește pentru că înflorește…

A spune că eu nu am nici un merit nu este doar o simplă exprimare interesantă, eventual. După cum vezi și vei mai vedea, dragă Victor, nu am nici cea mai mică emoție în a compara supracartea mea de poeme cu orice carte sau supracarte de poeme care s-a scris. La 20 de ani știam Divina Commedia pe de rost, la împlinirea celor 700 de ani de la moartea lui Dante am tipărit în facsimil color manuscrisul Divinei Comedii aflat în Biblioteca Riccardiana și filele din Vatican cu ilustrațiile lui Botticelli.

Trebuie să „recunosc" că știu carte și mă pot juca oricând cu cartea însăși. Sunt ultraconexiuni mentale care zboară între excepte fenomenale care sunt în sanscrită, greacă, germană sau română.

De exemplu, dragă Victor, eu pot să vorbesc patru ani despre o literă, de exemplu k. Despre o silabă precum ly-, pot vorbi ani în șir.

Așa cum se va vedea din Supracartea fără de ce, eu trăiesc și scriu într-o decompoziție care depășește structurile abisale din nostratică și indo-europeană. De aceea, așa cum am mai zis în puține vorbe, toate gândirile fie cosmologice, fizice, metafizice sunt prea omenești și simple erori analfabete. Nu se vede ce idioți cred că sunt conducători ai lumii? Nu vezi ce ficțiuni produc unii cu sateliții? Ei nu-și dau seama că sunt într-o sferă mică și vorbesc de parcă ar fi în afara Laniakeii și a acelor ultrachiliocosmosuri. Apoi, în arta grea, dacă nu te autodistrugi și nu-ți bați joc de tine însuți și de descrierea ta, nu ai nici un drept să semnezi o carte mare.

Despre starea mea interioară în care am scris supracartea Am aprins chibritul care va da foc laniakeii nu voi încerca o descriere decât într-o cărticică de confesiuni, adresată direct superbei Beatrice.

Decompozițiile mele sunt cu totul și cu totul altfel și cu stările zen mă știu pe de rost și suntem în cea mai bună dușmănie.

O scriere cu totul altfel n-are știință, fiindcă dacă ar exista o astfel de știință orice academician ar fi poet. Pentru mine, starea zen nu este deloc „învățată", ba îmi creează senzația că eu eman acest zen. Dacă mă gândesc chiar acum, cred că este vorba despre o experiență îndelungată în timp, foarte adâncă și foarte cinstită, aproape din aceeași sferă cu un fel de sminteală fermecată. De două-trei ori pe mileniu se poate să ai norocul, ca poet, să fii înfășurat în pharmakonul unei Beatrice. Într-un fel, suprafrumusețea ei este fotografia minții mele. Eu cunosc bine și subterana subteranei tuturor cuvintelor care sunt cruciale într-un discurs și care cutremură cartea. Cât despre meseria mea de nihilist, aș spune că este chiar o măiestrie completă. Și fără voie. Este o infrastructură mai mult decât tragică.

Am rămas chiar eu uimit de șocul pe care l-a produs aproape instantaneu supracartea de poeme Am aprins chibritul care va da foc laniakeii. Cele zece macropoeme se traduc integral în franceză, engleză, italiană și spaniolă. Însă, mai întâi voi publica o antologie de 1000 de poeme din cele 10.000 cât are supracartea, la o mare editură din New York. Prietenii mei și ai cărții, marii poeți și profesori Aguasaco și Feria, au văzut cartea în cele 100 de volume și din versiunea spaniolă au „simțit" că s-ar putea să fie alt tip de scriitură, o sintaxă în dezastru, un zen autentic… Am și vorbit câte ceva despre starea în care am scris cartea, despre versiunile mentale care s-au dat peste cap, ținând, de frică, ochii închiși. Și alte poezii…

Cred că este un exemplu aproape unic pentru a încerca o luminare curajoasă care să arate un cu totul altfel de scriere creativă, de o autodisoluție pe care eu nu am mai întâlnit-o. Și spun acest lucru în cunoștință de cauză fiindcă îi cunosc foarte bine, din citire și răscitire, pe toți marii poeți ai lumii. Și nu vreau să închid aceste fraze aproximative despre supracartea mea de poeme fără să spun că mi-a creat o stare specială, anume de modestie bolnavă, de smerenie și, din cauza „artei găurite", o stare de găurire a vidului până în cealaltă parte a vidului. Deși această călătorie este într-un fel o petrecere și în alt fel o petrecanie. Aproape e un vers care ar suna astfel:

Nihili-m-aș și n-am cui.