Cu vreo douăzeci și cinci de ani în urmă, aș fi vrut să spun mai puțin, prea simt ca fiind ieri totul, deși de la moartea bunicii mele voi aduna, din ianuarie 2022, fiece zi peste cei 18 ani, cineva, nu-mi amintesc cine, i-a pozat pe bunicii mei, pe banca de la poartă, într-un fel deosebit. Unu-n altul, lipiți, zâmbind a viață frumoasă, cu ochii vii și fericire nedisimulată, fotografia aceea tronând în odaița cu tavan albastru ca un talisman. Dacă n-ar fi fost toiagul bunicii, ai fi zis că sunt doi copii maturi ce s-au-ntâlnit la poartă să joace lumea pe degete și-n zâmbet.

Tâmplă-n tâmplă zâmbeau lumii și lumea încă le zâmbește, amintindu-i.

Regret că n-am acea fotografie ori n-am scanat-o să-mi fie talisman și la mine acasă. E specială!

De Sfântul Ion era ziua amândurora. Da, a bunicilor mei de pe băncuța de la poartă. Ion și Ioana. Am mai scris despre asta și, citind prin jur, în acele ocazii, alte întâmplări cu congruențe notabile, sărind peste anumite particularități, am senzația că toți părem rude-ntre noi, cu viețile noastre așezate-n cărți de povești nemuritoare, din care nu lipsesc bunicile cu șorț și basma, și bunici cu pălărie. Ca-n poza mea minune pe care musai s-o am în viitor.

Iarna mi-a fost mereu un anotimp confuz. Pe de-o parte o uram că-ngreuna traiul, pe de altă parte venea cu tot felul de sărbători care mai de care mai sclipicioase, dar și curate-n trup: Nașterea Domnului si Crăciunul, Anul nou cu Sfântul Vasile și Sfântul Ioan, cea mai cea dintre ele, pentru noi, nepoți de Ion și Ioană. Bonus, aniversările noastre, și eu, și sora mea fiind născute-n ianuarie.

Că lumea era cam fără buget, de nu mai avea bani nici de-o grisină, era altă poveste și mult timp nici nu speram la vreun cadou cu substanță.

Nu pot idealiza lucruri nici măcar de dragul poveștii. Viața n-avea mereu fundă roșie pe piept cât s-o deschizi ca pe cutia de bomboane a lui Forrest Gump și sa găsești-n ea bomboane cu gust diferit. Uneori, sub funda aceea, nu era decât o cutie goală.

Acum, na...unii o luau și-i găseau întrebuințare rapidă. Poate așezau fotografii zimțate, ca cea despre care vorbeam, ori scrisorile mult așteptate, însă, mai mult ca sigur, au fost și dintre aceia nepricepuți care au pus-o deoparte, necăjiți că nu e nimic acolo.

Noi am fost și n-am fost un neam mare. Și nu voi vorbi aici decât de rudele mamei. Mamaia a mai avut trei frați. Dintre aceștia doar unul a locuit în satul vecin și se vizitau periodic, dar ca din întâmplare, fără prețiozități ori vizite anunțate, astfel că nu mi-l amintesc pe nea Didi decât pe fugă, urcat pe bicicletă, lăsând-o, o vreme-n curte, în timp ce el se așeza pe pragul înalt dintre camere, vorbind iute și repezit tot ce avea de spus. Avea un tic verbal ,,măi fetițî", cu un accent pe, ,,î" greu de descris aici, unic, folosit atât de des încât mă amuza teribil că-n expresia aceea intram și eu, și sora mea, mama, mamaia ori tanti Tinca, cumnata bunicilor, fără deosebire.

Celalalt frate al bunicii rămăsese pe la Pucheni, o localitate lângă București, și nu l-am văzut decât de câteva ori. Viața lui bate filmul, astfel că de pomină a rămas, totuși, expresia străbunicului meu, pe care l-am prins 8 ani, când, înmormântându-și soția, pe străbunica, căreia tot 8 ani îi port în amintire, privind în jur, a dat cu ochii de cele două foste neveste ale unchiului, prezente alături de el și nepoți:

,,Hai că batem recordu-n sat, ca primul om care a venit la înmormântarea mă-sii cu două neveste!"

Nu știa el că-n vremurile actuale asta nu mai miră pe nimeni.

Gherghina, tanti Dida, era doamna copilăriei mele, și nu voi uita niciodată vara, în jurul zilei de 23 August, când am rămas să stau la ei într-o căsuță cu boltă de viță de vie, căsuță care mirosea a parfum de lavandă, dar și-a ardei iuți întinși pe sârmă, și unde am mâncat, o săptămână, numai ardei gras și telemea de credeau toți că-mi voi încurca mațele de nu bag și ceva lichid. Unchiul Fănel, soțul Didei, făcea des terapie cu ventuze, astfel ca vă imaginați ce ochi făceam când rămânea la bustul gol și-i vedeam spatele plin de cercuri negre de parcă era bântuit de vrăjitoare.

Căsuța a fost, bineînțeles, demolată de Ceaușescu, iar amintirile mele se ascund sub o pălărie cu boruri largi pe care mi-a pus-o tanti Dida pe cap în ziua defilarii de 23 August. N-aș recunoaște niciodată-n blocurile bulevardului din Buzau locul unde a fost căsuța. Mai bine, zic eu, deși ochii mei au cautat mult asta. Tanti Dida lucra la Palatul Culturii, iar oamenii din jurul ei se purtau mult mai prețios decât știam eu, ba chiar și acum, după 40 de ani, îmi sună, în minte, o replică:,,Păi bine, colega, și la defilare vii cu fusta de serviciu?", semn că era o altfel de lume decât cea cu care eram eu obișnuită.

Nu știu cui îi era adresată întrebarea, dar eu am privit, o clipă, femeile din încăpere și jur că mi-au plăcut toate fustele lor, deși habar n-aveam eu de modă și stil. Cu toate astea, nu mi-i amintesc pe frații bunicii adunați cu toții la vreun eveniment, altul decât vreo nuntă rătăcită la care eu sigur n-am fost.

În cazul bunicului lucrurile erau mai complicate. Mulți frați și surori, fiecare cu partea lui de noroc și nenoroc, cum spunea tataia, căci, nu știu cum, în viețile lor se strecura binele urmat repede de niște umbre ba pe partea de sănătate, ba de căsnicie, ba de copii lipsă ori cum rânduia Dumnezeu. Nu erau nici foarte fericiți, nici nefericiți, nici dezbinați, nici exuberanți, nici triști, nici prea uniți, dar ERAU și mai ales erau la greu. Poate la bine nu participau mereu, dar la greu nu te lăsau, cel puțin surorile. Sper să-mi ierte caracterizarea generală, dar în ea intrăm și noi cu partea care ne e hărăzită.

Astfel că eu de Sfântul Ion nu-mi amintesc ca la noi să fie cu mese-ntinse și aglomerări de oameni, ca la alții, cu petrecere. Poate or fi fost, dar eu nu le știu. Cel puțin, mică fiind. La maturitate, au mai fost reuniuni pasagere, dar mai mult în deplasare.

Mesele noastre erau cu noi toți, familia mică, nepoatele, mama fiind singura fiică a bunicilor mei, și cu nelipsita tanti Tinca ce venea sigur s-aducă puțină veselie.

Mamaia însă se pregătea mereu cu bunătăți. Făcea o ,,faianță",(cum spunea ea porțelanului), cu salată boeuf, făcea faguri umpluți cu gem, plăcintă cu brânză și sarmale din piept de gâscă, pe care le fierbea de dinainte de Boboteaza, când fierbea și piftiile. Mai avea ceva ,,mezel" și măsline, să fie, că nu se știe niciodată.

Crescusem și eram atentă la multe amănunte. Fără să vreau. Așa eram construită. Așa sunt și azi. Tanti Tinca fusese căsătorită c-un frate de-a lui tataie. Avuseseră un copil, cel care a devenit, cu timpul, precum fratele mamei, și tare prezent în viețile noastre. Nenea Neagu a murit însă de-o ocluzie intestinală pe când aveam eu nici 3 ani. Nedrept destin. Nu știu după cât timp, dar s-a recăsătorit c-un bărbat dintr-un sat din apropiere, văduv, dar cu doi copii mari. Era un om vesel, care cânta la fluier, asculta muzica, la radio, dată tare, îi plăcea să joace și să spună glume. Era un fel de tâmplar de meserie, și-l căutau multe persoane să le facă diverse lucruri din lemn. Ionel îi spunea, nea Ionel. Un om tare prezent în copilăria noastră, de altfel. Ne-am iubit reciproc, o vreme.

Bunicii mei erau la polul celălalt. Dacă mamaia mea avea o veselie nedisimulată, ușor ghidușă, tataia era destul de reținut, însă categoric nu formau vreun cuplu din acela care să dea tonul la distracție și voie bună, însă cred că se descurcau onorabil oriunde și cu oricine se aflau-n companie.

Cred c-am fost un copil sensibil, căci nu uit că de un Sfânt Ion, când seara se așezase bine-n satul nostru și noi stăteam pe lângă foc, ronțăind faguri cu gem, am auzit, în vecini, cum sună cheful acelor vremuri, cu nelipsitul fluier și chiuituri.

Ai mei bunici, așezați unu-n altul ca-n fotografia cea vestită de la poartă-ntorceau, din reflex, capul către ușă.

-Hai, Nelule, să ne culcam, a zis într-un târziu mamaia, că tu oricum nu știi să cânți nici din gură, darămite din fluier, nu vezi că nu vine nimeni?

-Ei, mă gândeam că totuși trece pe la mine fratele meu, dacă tot a venit la Ionel!, a spus cu tristețe tataia, memorând în minte pașii grăbiți ai fratelui mai mic, în timp ce arunca, de dincolo de gard, un ,,la mulți ani, nene!"

Nu știu ce i-a răspuns mamaia, dar mie mi s-a strâns inima, iar atunci a fost prima dată când am primit o lecție imperfectă.

În cutia cu fundă roșie poți pune tu de toate, dar n-ai cum să-i faci pe oameni să pună și ei ceva dacă nu simt, ori nu le ești prioritate sau nu le ești confortabil sufletește. Ca nu toți suntem cum ne vor alții. Ce nu știu ei, ca te obișnuiești astfel și nu mai cauți să vezi dacă e ceva acolo și nici nu mai simți nevoia. Știu asta pentru că-n anii următori ai mei bunici au înțeles tare bine situațiile și și-au văzut de-ale lor, fără a mai avea așteptări de la nimeni.

Ne-am bucurat ani mulți de Ion și Ioana, și-am avut veselie destulă, și voie bună, și oameni potriviți la masă, însă, viața nu e doar drum pavat și-ar fi greșit să nu povestim și despre bolovanii întâlniți, dar nu cu amărăciune, căci femeia asta cu nume de Ioana a știut să ne facă viața un spectacol și să dea bolovanii la o parte. Singură. Cu bunătatea ei.

Nu știa să poarte ranchiună ori să judece preferințele oamenilor. Era dreaptă, isteață, corectă și-a știut să ne lase să vedem că-n casa noastră e bucurie și nu ne lipsește nimic. Și nimeni. Că eram bine cu toții-mpreună și oricine ne călca pragul nu pleca neomenit.

Însă, nu știu cum, de Sfântul Ion, prefer s-așez masa, s-am măcar un fel din mâncarea cea bună de făcea mamaia și să-i pomenesc în liniște, spunându-le că-n cutia cu fundă roșie am pus ce trebuie - iubire. Iubirea lor. Și recunoștință. Și nu mă interesează dacă pare clișeu.

Mie-mi e de ajuns și mă ajută să văd lumea mai frumoasă.

Recunoscătoare sunt pentru orice om iubit. Eu pe ei, și ei pe mine...