Lipsit de energie se așeză pe-o piatră, cu picioarele direct în râul care curgea prea repede. Încălțările i se udară, dar el nu părea să simtă. O ciocănitoare-i strecura, în liniștea aceea cu care nu mai era obișnuit și unde timpul părea comprimat într-o eternitate, puțină vervă. Unu-doi, doi-unu-unu, doi-doi, când mai treceti pe la noi? …traducea el, zâmbind și amuzat că nu-l auzea nimeni cum descifra un cod al unei păsări mult prea preocupate. Ce noroc pe el! Și asta se ia prea mult în serios! Nici nu pare a mă vedea. Bate ca nebuna, ritm de ea știut, în lemnul ăla de copac împărțit în două de cine știe ce furtună!

Toți se iau prea mult în serios și te trezești, ca din întâmplare, c-o bătaie pe umăr că prea ai ieșit din rând și-ar fi cazul să te aliniezi, că strici știința și cumințenia lucrurilor scrise deja în catastif ca literă de lege. Tocmai asta încerca el să facă, să nu adauge reguli pe care nu le simțea, nu le cunoștea, dar pe care trebuia sa și le imagineze cumva. Rugător, le ceru minții și inimii o pauză. Se uită spre cer cu privirea pierdută și c-un oftat imens a necunoaștere.

Își scoase picioarele din apă, și se simți, dintr-o dată, înfrigurat și ros de durere, de parcă era o rablă ce scârțâia de prin încheieturi. Bine, cine-l pusese să-și bage picioarele în apa aia, când era doar sfârșitul lui mai, iar de pe munte zăpezile încă-i zâmbeau lui Dumnezeu de pe petice destul de întinse?, se trezi murmurând.

Doar că el parcă voia ceva puternic să-l scoată din amorțire. Ar fi mers o vodkă, dar era prea de dimineata si oricum rar i se mai intampla sa bea ceva tare. Nu-i prea convenea gândul, dar aici nu și-l ferea căci nu mai era nimeni căruia sa aibă ceva de demonstrat sau de ascuns. Pur și simplu, și-ar fi permis s-aibă gând vinovat de adult. Ba, chiar să-l trăiască. Aparențe? Nu, doar ascunziș de slăbiciune umană. Pe ici-colo..câte o brândușă, o floarea-paștelui și câte o viorea parcă rătăciseră anotimpurile. Pe câmpuri sunt maci și albăstrele, iar aici încă se tulbură timpul!

Se descălță și se-ncălță cu bocancii din rucsac. Împachetă teneșii uzi într-o pungă și-i ascunse printre tricouri. Isi puse o lingurință de ness, două de zahar si apa rece de izvor. Se bucura ca nu-i va ține nimeni morală pentru preferintele sale. Ce dacă era în pădure? Nu se putea simți precum în cafeneaua pădurii? Uite ce companioni de soi avea! O gărgăriță se rostogolise ușor, de parcă venea dintr-un zbor ratat pe când își setase ca pistă de aterizare rucsacul lui, exact în momentul când scotea cana, pentru drogul-plăcere pe care rar și-l suprima. Singur pleca de nebun înainte ca toți cei ai casei să se trezească. Două ture de bicicletă și-avea s-ajungă-n luminișul de unde aducea apă de izvor pentru ai săi.

Aseară fusese gălăgie-n casă. Asta să nu rostească cuvântul scandal. Încă era tulburat. Fata cea mare era, în ultima vreme, sursa lor de alimentare-n orice ceartă, care nu mai părea nici nouă, nici veche, ci continuă. Se-ndrăgostise și orice exprimare a lor în raport cu subiectul părea complotul perfect. Nu apucase, de fapt, s-afle părerea Dinei despre povestea asta. O evita știind că oricum sunt repetenți. Și ei se cunoscuseră tot la 16 ani și uite, acum, amănuntul acesta nu mai le era aliat. Însă cum să-i explici fetei că ei au avut răbdare în toate? Sigur, vor părea demodați, lipsiți de imaginație, de parcă erau desprinși dintr-un documentar prost despre cum să-ți crești copilul conform vremurilor.

Ura să i se dea sfaturi, dar nu voia nici să fie desprins din caruselul timpului nemilos, în care el nu mai era găsit în spatele școlii fumând, ci era cel care supraveghea zidurile. Departe-aproape, zici c-avea jocul acela din copilărie, caleidoscopul, în care imaginile îi erau în inimă, dar daca le treceai în prezent se depărtau, instantaneu, prin senzația ca ți se strânge stomacul.

– Acum e cu zoom, ce demodat sunt și mai vorbesc de fiică-mea! Ce să-i interzic?

Dar cum să se obisnuiasca cu ideea că va pleca singură-n excursie, iar în grup e si cel care-i furase mintile si linistea?!

În fine, trase din aerul pădurii de parc-ar fi vrut sa-l fure pe tot, puse în bidoane apa de izvor și-o clipă se văzu pe drumul „apei bune” în satul cu miros de Bărăgan, unde cumpăna fântânii-i era mai mereu prietenă, scoțând zeci de găleți cu apă pentru toată lumea care se ivea acolo de parcă cineva dădea semn. Nu avea să uite niciodată drumul acela făcut tot cu bicicleta, dar mergând pe lângă ea, căci avea doar rol de cărăuș pentru bidoanele mai grele, admirat mai mereu pentru îndemânarea cu care strunea direcția sub greutatea încărcăturii. Opririle dese prin toți pomii de lângă C. A. P., uitând și de ore, minute sau secunde, împărțind cu graurii dude-agude din cele albe și roșii ca niște trufandale de preț și ținând de șase până băgau în sân din perele aurii mai mereu păzite de vreun om cu renume nu tocmai bun. Pe acelea le devorau seara, după joacă.

Ajunși la apă, însă, uitau de toate și-ncepea umplerea. Erau niste ritualuri fantastice. Mămăliga și fasolea uscată se fierbeau cu apă din curte, care era sălcie și de nebăut, dar acesteia „bune” îi trebuia și drum și rugăciune s-o porți, înapoi, acasă. Apa bună era precum aghiasma de la Biserica. Sfântă! Și cum sa nu fie când în sat doua fântâni erau precum în basmul cu fata moșului și a babei,  fântâni cu apă vie și sănătoasă cât să-ți domolească setea și să-ți curețe trupul cu limpezimea ei! Cât a suferit când au pus lanț și manivelă, și cumpăna a rămas amintire! Acum nici astea nu mai sunt, s-au modernizat cu pompe, hidrofoare, tot felul! Spuse o rugăciune scurtă, se gândi la o fixare sigură pe bicicletă și se scutură de toate gândurile, sperând să găsească medicamentul perfect pentru familia sa.

Cumva, acolo, în pădure, scrisese un prospect de administrare, mai bine zis să  învețe să ia totul în doze mici și s-aiba încredere. Ritualul apei bune decantase totul. Se simțea altfel. Timpul oricum îi va aseza pe toți în acelasi carusel, dar niciunii nu vor fi chiar cu aceleași bătăi de inima. Sus-jos, jos-sus…și jocul lor va părea când drept, când nedrept. Nu, nu era adeptul omului-zbir cu copiii lui, dar nici omul-prieten. Dar pentru a nu trăi drame era musai să fie ferm.

Din casă se auzeau râsete. – Excursia s-a anulat! Pe munte va ploua. Vor veni toți la noi acasa, asa îi vom cunoaște mai bine!, șopti Dina…

Bun, era sus acum. Dar nu se bucura. S-ar fi uitat în buletin, dar si acela l-ar fi păcălit asa cum îl păcălea oglinda când îi spunea că e tânăr încă. Se așezară amândoi la masă:

– Unde ai fost?

– Pe drumul apei bune. Ce, nu știai?

În josul inimii sale niște dude-agude, preschimbate-n emoții, își făceau loc a zâmbet….