Sfântul Nicolae Velimirovici
Dumnezeu vrea să CREDEM în El mai mult decât în oricine altcineva sau decât în orice altceva pe lume.
Dumnezeu vrea ca omul să NĂDĂJDUIASCĂ în El mai mult decât în oricine altcineva sau decât în orice altceva pe lume.
Mai mult: Dumnezeu vrea ca omul să se țină de El și NUMAI de El, ca omul să fie, prin dragostea ce izvorăște din aceasta, una cu toată zidirea Lui.
Aceasta este unirea omului cu Dumnezeu.
Aceasta este nuntirea inimii cu Hristos.
Tot restul este adulter și desfrâu.
Numai această strânsă unire a inimii cu Hristos, înfățișată nouă cel mai limpede în chipul nunții pământești, poate face sufletul bogat și roditor.
Din ORICE ALTĂ legătură a sufletului se nasc spini și bălării, sterp rămânând sufletul față de orice fel de bine.
Dacă nu-i cunoscut lucrul acesta- și nu are cum să fie cunoscut- oamenilor dinafara razei Bisericii lui Hristos, trebuie negreșit să fie cunoscut creștinilor, și mai ales creștinilor cu dreaptă credință.
Ε în duhul nostru, e în predania noastră a înțelege adâncimea, înălțimea și lărgimea dezvăluirii primite prin Domnul nostru Iisus Hristos; a înțelege veșnicia mai drept decât o înțeleg popoarele Răsăritului, și timpul mai drept decât îl înțeleg popoarele Apusului.
Cu orice s-ar nunti sufletul, fie ființă vie sau lucru mort, fie trup sau veșmânt trupului, fie argint sau aur sau pământuri sau slavă sau patimă pentru orice lucru din lume- podoabe, bucate, băutură, dans, natură sau ORICE ALTCEVA, o asemenea însoțire e nelegiuită și abate nenorocire veșnică asupra acelui suflet atât în viața aceasta cât și în cea viitoare.
Se întâmplă la fel (deși într-o măsură neasemănat mai mare) ca în legătura nelegitimă dintre bărbat și femeie, care le aduce durere și nefericire nu numai lor amândurora, ci și copiilor care s-ar naște dintrînșii.
Nu se poate ascunde ceea ce Scriptura arată pe față: că Dumnezeul cel viu este Dumnezeu gelos (Ieșire 20,5; Deuteronom 4, 24). Gelozia Lui se îndreaptă asupra nimic altceva pe lume decât numai și numai asupra sufletului omenesc.
Dumnezeu vrea ca sufletul să fie întreg al Lui și numai al Lui, în deplină credincioșie, și o dorește aceasta DOAR spre binele sufletului.
El știe, în deplinătatea înțelepciunii Sale, ceea ce s-ar cuveni să știm noi toți după venirea lui Hristos, și anume că dacă sufletul slăbește în credința față de Ziditorul său și se lipește de altcineva sau altceva din lume, se face până la urmă ROB, întunecată umbră deznădăjduită, nefericit chip de plângere și scrâșnire a dinților.
Singura nuntă legiuită a sufletului este dragostea arzătoare de Dumnezeu. Orice altă iubire afară de Dumnezeu sau împotriva lui Dumnezeu este IDOLATRIE.
Astfel bunăoară, prin dragostea de trup omul își face din trup dumnezeu mincinos, idol; la fel prin dragostea pentru averi sau pentru podoabe își face idol din acestea;
orice ar iubi omul ajunge să-și facă idol din ceea ce iubește.
Atunci el îndreaptă dragostea care este numai și numai a lui Dumnezeu asupra a ceva mai prejos și mai puțin vrednic de a fi iubit decât Dumnezeu.
Or în ce ar crede și ar nădăjdui omul mai mult decât în Dumnezeu, orice ar iubi omul mai mult decât pe Dumnezeu, lucrul acela ia LOCUL lui Dumnezeu și ajunge să-i fie acelui om idol, dumnezeu mincinos al unui suflet mincinos. Profeții numesc toată închinarea la idoli desfrânare și spurcăciune (Ieremia 3,1; Iezechiel 23,7).
Mai rău decât toate este că închinătorul la idoli se face UNA cu idolii săi.
În dragoste omul se pierde cu timpul în lucrul iubit. Ceea ce iubește omul mai mult, lucrul la care se gândește mereu, pe care și-l dorește, ajunge cu vremea să fie MIEZUL ființei sale, fie lucrul acela mâncare sau băutură sau argint sau aur sau țarini sau slavă sau putere.
Așa spune Scriptura: au umblat după idoli și au ajuns netrebnici, au umblat după nimic și au ajuns nimic (IV Regi 17, 15).
Firește că și desfrânarea între bărbat și femeie nu se abate de la această lege, fiind tot apostazie, și încă cea mai fățișă, și pierzarea sinelui pentru nimic. Cât de bine înfățișează Apostolul Pavel lucrul acesta, când spune: Nu știți că cel ce se alipește de desfrânată este un singur trup cu ea? (I Corinteni 6, 16).
Omul se face una cu ceea ce iubește: cu Dumnezeu, dacă iubește pe Dumnezeu, cu pământul, dacă iubește pământul.
Prin dragoste se mântuiește SAU se pierde omul.
O singură iubire este mântuitoare, și aceea este iubirea de Dumnezeu. Orice alta e pierzare. O singură logodnă este după lege, una doar mântuitoare pentru suflet: cea cu Dumnezeu. Orice alta însoțire, neizvorâtoare din aceasta, precum raza izvorăște din soare, este blestem și damnare.
Evanghelia de astăzi ne zugrăvește în chipul cel mai LIMPEDE taina aceasta preaminunată:
cum inima omului se încununează în nunta cu Dumnezeu, ca o mireasă credincioasă și cum, prin oarba trădare și necredință, cade și se pierde în întunericul nelegiuit al închinării la idoli.
Împărăția cerurilor asemănatu-s-a omului împărat care a făcut nuntă fiului său. La fel ca și celelalte pilde ale lui Hristos, și aceasta îmbrățișează TOATĂ ISTORIA omenească de la început până la sfârșit.
Învățații își dau multă osteneală să scrie tomuri mărețe și anevoie de înțeles în care caută să explice istoria omenirii; poate că izbutesc câteodată, dar cel mai adesea se prind ca într-o plasă din care caută să scape sfâșiind țesătura, încâlcind ideile.
Hristos însă, în câteva cuvinte ale pildei, spune TOTUL CÂT SE POATE DE DESLUȘIT.
Niciodată n-a vorbit un om așa cum vorbește acest Om (Ioan 7, 46).
Împărăția cerurilor nu poate fi cuprinsă în cuvinte; poate fi doar asemănată cu ceva care ne este nouă cunoscut îndeaproape în lumea aceasta. Printre altele, se poate asemăna cu o nuntă. Nunta este prilej de bucurie între oameni; împărăția cerurilor e bucurie, așadar pe bună dreptate poate fi asemănată cu o nuntă. Acel împărat este Dumnezeu însuși, iar fiul său este Hristos. Ioan Botezătorul a dezvăluit că El este Mirele, iar Iisus Domnul a adeverit aceasta (Matei 9, 15).
TOATĂ ISTORIA, de la izgonirea lui Adam din rai încoace, este pregătirea inimii pentru nunta cu Fiul lui Dumnezeu.
Venirea lui Hristos în lume a fost adevăratul început al sărbătorii nunții, iar mai departe răstimpul de la venirea Sa și până la sfârșitul veacurilor este întreg sărbătorire a acestei nunți.
Venirea lui Hristos în lume este CEA MAI FERICITĂ CLIPĂ a omenirii în întregul ei și a fiecărui suflet în parte.
Dintre toate neamurile pământului, cel mai fericit ar fi trebuit să fie cel evreiesc la primirea Mirelui Hristos, ca unul ce fusese cel mai deplin pregătit de Dumnezeu ca să-L primească pe Mesia.
Nației acesteia i se hărăzise bucuria de a fi cea dintâi care să-L întâmpine pe Hristos, cea dintâi care să-L cunoască și să-L primească, spre a se face mai departe binevestitoare de bucurie și mântuire tuturor popoarelor pământului. De aceea se și folosește, în originalul Evangheliei, o formă de plural: „a dat serbări de nuntă pentru fiul său”, pentru Mirele așteptat care a venit la Templul Vechiului Legământ cu iudeii, și la fiecare suflet care caută mântuire, bucurie și viață; pentru Mirele care a venit la întreg neamul omenesc, la toate popoarele și semințiile lumii.
Dar pe cât de mare este iubirea de oameni a lui Dumnezeu, pe atât și orbirea și răutatea păcătoșilor, pentru că scris este: Întru ale Sale a venit, dar ai Săi nu L-au primit (Ioan 1,11).
Așadar, Mirele a venit mai întâi la mireasa pe care și-o pregătise atâta vreme, cu atâta grijă: la nația evreie.
Ea însă L-a nesocotit, L-a disprețuit, L-a lepădat.
Mai departe ne spune pilda: Și a trimis pe slugile sale ca să cheme pe cei poftiți la nuntă, dar ei n-au voit să vină.
Mai întâi, pregătind ospățul de nuntă al Fiului Său, Dumnezeu a trimis secole de-a rândul profeți care să vestească apropierea sărbătorii și să pregătească pe iudei întru primirea Mirelui Hristos.
Aceștia sunt primii slujitori trimiși să adune pe nuntași. Iar când a venit în lume Hristos, a fost trimis ca sol Înaintemergătorul Ioan ca să strige și să cheme. Dar precum pe vechii prooroci nu-i asculta decât o mână de aleși, așa și acum, puțini au plecat urechea la heraldul din pustie.
N-AU VOIT SĂ VINĂ.
Iarăși a trimis alte slugi, zicând: Spuneți celor chemați: Iată, am pregătit ospățul meu; juncii mei și cele îngrășate s-au junghiat și toate sunt gata. Veniți la nuntă. Alte slugi sunt apostolii și cei împreună-lucrători cu dânșii. O vreme cei poftiți au rămas încă iudeii.
Domnul însuși a spus mai întâi: Nu sunt trimis decât numai către oile cele pierdute ale casei lui Israel (Matei 15, 24).
Iar apostolilor, tot așa le-a poruncit dintru început: Mergeți către oile cele pierdute ale casei lui Israel (Matei 10, 6). Aceasta a fost mai înainte de patima și slăvirea Sa.
Dar când a fost lepădat de iudei, când a fost scos de lucrătorii cei răi în afara zidurilor Ierusalimului și ucis, a dat, după Înviere, altă poruncă: Mergând, învățați toate neamurile (Matei 28,19).
Dumnezeu a rămas credincios făgăduinței Sale, evreii însă au călcat-o în picioare.
Dumnezeu a rămas credincios miresei Sale, alesei Sale, Templului Vechiului Legământ; mireasa însă a fost necredincioasă Mirelui și s-a legat nelegiuit cu idolii și dumnezeii mincinoși de care n-a vrut să se despartă ca să se întoarcă la logodnicul ei cel după lege.
Iată, am pregătit ospățul meu. Ε gata tot ce trebuie pentru hrana și întremarea sufletului.
Adevărul hrănește sufletul; adevărul s-a arătat drept, cel mai bogat ospăț regesc.
Biruință asupra duhurilor rele, asupra bolii și a grijilor, biruință asupra firii, toate victoriile care hrănesc și întremează sufletul omenesc cel necăjit, iată-le!
Veniți!
Odinioară cerul părea ferecat cu zăvoare de fier. Sufletele, nefericite mirese, zăceau închise în temnița mucedă. Acum cerul s-a deschis, Dumnezeu însuși a venit pe pământ, îngerii s-au pogorât, morții s-au văzut vii, omul s-a înălțat în vrednicie până la Dumnezeu. O, dulce ospăț! Masă îmbelșugată!
Veniți dar!
În loc să primească poftirea la nuntă, acele suflete întemnițate, orbite de întuneric, au săvârșit o crimă înfricoșată:
L-au ucis pe Mire.
Dar nici aceasta nu a istovit răbdarea lui Dumnezeu. El a preschimbat neagra făptuire în cel mai adânc izvor de dulceață și bucurie.
Acum se aduc la masa Împăratului trupul și sângele Mântuitorului răstignit, mai presus de toată dulceața ospățului.
Veniți, împărtășiți-vă de ceea ce NU gustă nici îngerii!
S-au revărsat torentele de har ale Duhului Sfânt, ale Duhului celui atotputernic, dătător-de-viață!
Toate sunt gata. Toate!
Tot ce trebuie pentru ca mireasa prihănită să se curățească, flămânzii să se sature, răniții să se vindece, cei goi să se înveșmânte, îndrăciții să-și vină în fire, cei beți să se trezească, morții să învieze.
Iată botezul cu apă; iată botezul cu foc și cu duh; iată aripile rugăciunii; ulei; pâine; vin; împărătească preoție călăuzitoare; Biserica sfințeniei și a iubirii.
Sunt DARURI acestea de la Mire pentru mireasă, și El le așează pe toate pe masa împărătească.
Veniți dar! Veniți la nuntă!
Dar ei, fără să țină seama, s-au dus: unul la țarina sa, altul la neguțătoria lui; iar ceilalți, punând mâna pe slugile lui, le-au batjocorit și le-au ucis. Zadarnic oferi prostituatei împătimite o cununie legiuită.
Nu-i pasă ei de mirele logodit. Prea s-a obișnuit cu idolii ca s-o rupă acum cu aceștia.
Idolul sufletului risipitor este: al unuia moșia, al altuia negoțul, al altuia oarece altceva.
Țarina ÎNSEAMNĂ trupul cu patimile sale de țărână, iar neguțătoria înseamnă lăcomia, averea, îmbogățirea cu lucrurile stricăcioase ale lumii acesteia.
S-a dus fiecare la idolul său, nici NU vor să audă de mire.
Pe unii i-a supărat însăși poftirea! Au prins pe slugile împărătești, le-au batjocorit și le-au ucis. La fel, după Golgota, au prigonit pe apostoli, pe Petru și pe Ioan (4, 3), au ucis pe arhidiaconul Ștefan, pe Iacov și pe mulți alții.
Și auzind Împăratul de acestea, s-a umplut de mânie, și trimițând oștile sale, a nimicit pe ucigașii aceia și cetății lor i-au dat foc.
Împăratul acesta nu-i altul decât Dumnezeu.
Mânia Sa e cea mai de pe urmă; s-a sfârșit cu îndurarea ȘI ACUM E RÂNDUL DREPTĂȚII.
Oștile sale sunt armiile Romei, ucigașii aceia sunt jidovii, cetatea lor este Ierusalimul.
Nemăsurată e răbdarea lui Dumnezeu. Vreme de patruzeci de ani i-a mai îngăduit pe ucigașii Domnului, nu i-a lovit pe loc.
După cum odinioară a luat Mântuitorul asupra-Și un post de patruzeci de zile, așa Ziditorul a luat asupra-Și,
după Golgota, UN POST AL RĂBDĂRII de patruzeci de ani. Nu S-a grăbit să pedepsească nelegiuirile oamenilor pe dată. Nimeni nu poate să spună: „Vezi, Dumnezeu e răzbunător, să ne răzbunăm dar și noi!” Nu. Abia după patruzeci de ani a dezlegat Dumnezeu pedeapsa asupra neamului jidovesc pentru crimele făptuite de fruntașii lui.
Să învățăm și noi a nu ne răzbuna pentru nedreptatea săvârșită asupra noastră, ci să așteptăm îndreptarea nedreptățitorilor până la marginea cea mai de pe urmă a răbdării.
De ce numește Dumnezeu armatele romane: oștile sale? Pentru că le-a folosit ca să pedepsească prin ele decăzutul Său popor ales. La fel cum altădată a folosit armatele păgâne ale Asiriei, Egiptului și Babilonului ca să-i pedepsească și să-i TREZEASCĂ pe israeliți, așa acum a folosit armatele păgâne ale Romei ca să aducă asupra acestei nerecunoscătoare nații pedeapsa cea de apoi. Împărații romani Vespasian și Titus au cucerit, unul după altul, Ierusalimul și i-au dat foc, au ucis mare mulțime de evrei, iar pe cei rămași i-au spulberat în cele patru zări ale lumii. Astfel s-au împlinit cuvânt cu cuvânt cele profețite de Domnul în pilda nunții fiului de împărat.
Dar să vedem mai departe ce a făcut împăratul după ce i-a pedepsit pe iudei.
Apoi a zis către slugile sale: Nunta este gata, dar cei poftiți n-au fost vrednici. Mergeți deci la răspântiile drumurilor și pe câți veți găsi, chemați-i la nuntă. Aceste cuvinte le-a rostit Dumnezeu slujitorilor Săi celor noi.
Nunta este gata. Adică: Lucrul Meu l-am săvârșit, TOTUL este gata.
Dar primii chemați n-au fost vrednici și de aceea nu au să vină. Ei se uită și nu văd, și deci nici nu se pot bucura; ascultă, dar nu aud, și deci nici nu pot să răspundă.
Ei iubesc mai mult pe dumnezeii cei mincinoși ai trupului și pe mamona avuțiilor și de aceea au disprețuit chemarea Mea. Robii în lanțuri a celor de jos și-au ridicat mâna asupra Celui din înălțime.
Acum dar mergeți la răspântiile drumurilor și chemați pe cine veți găsi. Israel e ca o vie îngrădită care s-a arătat stearpă. Ieșiți deci din vie în câmpiile fără gard ale păgânelor și chemați-i pe aceștia. Israel e ca un heleșteu împrejmuit în care s-au oploșit ouă de șarpe; deschideți dar zăgazurile și plasele voastre aruncați-le în marea întregii omeniri. Israel e ca un strat de răsaduri în câmpul lui Dumnezeu, din care s-au luat mlădițele și s-au răsădit în ogorul omenirii întregi, iar răsadnița a rămas stearpă;
mergeți dar și semănați sămânța cea bună în brazda a TOATĂ omenirea.
Acesta este înțelesul poruncii de apoi a lui Hristos: Mergând, învățați toate neamurile (Matei 28, 19).
Răspântiile drumurilor înseamnă lumea păgână, unde se întretaie cărările abrupte, potecile năpădite de spini și bolovănișurile în care sămânța lui Dumnezeu e primejduită în orice clipă.
Dumnezeu a văzut de această lume largă cu aceeași părintească grijă cu care a văzut și de Israel, doar că într-alt chip. Pe Israel îl călăuzea prin revelații, prin prooroci și prin semne, iar pe celelalte neamuri le călăuzea prin darurile Sale:
prin conștiință și rațiune.
Mulți s-au mântuit între israeliți: cei credincioși și ascultători. Și mulți între păgâni s-au mântuit și ei: cei care au trăit potrivit conștiinței și rațiunii.
Iar acum, când Fiul lui Dumnezeu a venit pe pământ și a fost lepădat de poporul Său, Dumnezeu a deschis larg tuturor una și aceeași cale spre El.
Și ieșind slugile acelea la drumuri, au adunat pe toți câți i-au găsit, și răi și buni, și s-a umplut casa nuntii cu oaspeți.
Este Biserica lui Dumnezeu pe pământ!
Este Legământul cel nou al lui Dumnezeu cu oamenii în numele Fiului Său Iisus Hristos, care adună sub aripile Sale pe toți copiii lui Dumnezeu, TOATE neamurile și semințiile pământului, toate limbile și stările, de la răsărit la apus și de la miazănoapte la miazăzi.
Este poporul cel nou ales al lui Dumnezeu, Israelul cel nou, seminția dreptului Avraam cea nouă.
Vechiul Israel a fost necredincios, a luat în deșert partea lui de popor ales în istorie, și de aceea Dumnezeu a tăiat oamenilor o altă brazdă de mântuire: NOUL Israel.
Întorcându-se de către poporul evreiesc spre păgâni, apostolii Pavel și Barnaba le-au spus celor dintâi: Vouă se cădea să vi se grăiască mai întâi cuvântul lui Dumnezeu; dar de vreme ce îl lepădați și vă judecați pe voi nevrednici de viața veșnică,
iată ne întoarcem către neamuri (Fapte 13, 46).
Astfel, precum începuse și se împlinise prin Moise și prin profeți vechea alegere, a început prin apostoli și urmașii lor o NOUĂ ALEGERE, o nouă istorie, o nouă mântuire.
Biserica lui Dumnezeu s-a umplut cu buni și cu răi, pentru că și unii și alții au fost chemați.
Biserica Vechiului Testament împărțea lumea în iudei și neiudei, Biserica Noului Testament o împarte în buni și în răi. Și unii și alții, așadar, sunt chemați, dar nu toți cei ce intră prin botez în Biserică se vor mântui.
Milostivul Dumnezeu își dezvăluie îndelunga-I răbdare în Biserica Noului Testament, precum și în cel Vechi Și-o arătase. Stăpânul cel înțelept le spune lucrătorilor să nu smulgă îndată neghina din holdă, ci s-o lase să crească laolaltă cu grâul până la seceriș. Și peștii buni și cei răi se prind în năvodul cel mare al Bisericii, dar numai după ce se aduc la mal se aleg cei buni de cei răi.
La porunca împărătească Evanghelistul Luca mai adaugă un cuvânt: Ieși îndată în piețele și ulițele cetății, și pe săraci, și pe neputincioși, și pe orbi, și pe șchiopi adu-i aici. Iudeii vor fi socotit a fi aceasta o bună zugrăvire a tuturor neamurilor de pe pământ în afară de dânșii. De fapt, toate popoarele și semințiile pământului erau în acea stare până când au cunoscut pe Hristos și au stat la masa Lui cea îmbelșugată cu toate darurile pe care le-a dat și încă le mai dă lumii.
TOȚI suntem săraci fără Hristos, toți suntem orbi, ologi, nevolnici.
Numai El, Domnul, poate să ne înavuțească cu bogățiile Lui cele nemincinoase, să ne vindece de neputințele noastre, să îndrepte mâinile noastre spre fapta cea bună și picioarele noastre în calea cea dreaptă.
NUMAI El poate să ne deschidă ochii inimii și să ne dea vederea vieții ce ne așteaptă, darul de nuntă, zestrea de bucurie fără sfârșit.
Iar intrând împăratul ca să privească pe oaspeți, a văzut acolo un om care nu era îmbrăcat în haină de nuntă. Și i-a zis: Prietene, cum ai intrat aici fără haină de nuntă? El însă a tăcut.
Ce este aceasta haină de nuntă?
Haina de nuntă a sufletului este, mai întâi de toate, neprihănirea.
Scrie Apostolul Pavel credincioșilor: V-am logodit unui singur bărbat, ca să vă înfățișez lui Hristos fecioară neprihănită (II Corinteni 11, 2). Curăția, neprihănirea feciorelnică, e straiul de temelie al sufletului. Apostolul le arată mai departe credincioșilor ce anume trebuie să poarte pe deasupra acestuia: Îmbrăcați-vă dar… cu milostivirile îndurării, cu bunătate, cu smerenie, cu blândețe, cu îndelungă-răbdare… Iar peste toate acestea, îmbrăcați-vă întru dragoste, care este LEGĂTURA desăvârșirii (Coloseni 3, 12, 14).
Iată veșmântul de nuntă al sufletului încununat cu Hristos Cel fără de moarte.
Între TOATE făpturile omenești, desăvârșirea neprihănirii a fost întruchipată de Preasfânta, Preacurata și Preanevinovata Fecioară, Maica lui Dumnezeu, care a dat trup din trupul său Domnului și Mântuitorului nostru.
Niciunul din noi nu-L poate purta pe Hristos fără o mare curăție a inimii, fără ca inima să-i fie neîmpărțită, dăruită întreagă lui Hristos.
Precum o fecioară curată are o singură iubire: pentru alesul ei, așa și inima care înțelege calea mântuirii are o singură iubire: pentru Domnul.
Aceasta este haina ei de nuntă, țesută din aur curat. Neprihănirea și dragostea rodesc întru toate celelalte virtuți, pomenite sau nu de Apostol, și mai cu seamă în fapte bune.
Faptele bune sunt giuvaerurile care împodobesc haina purității, straiul de aur al dragostei. [Sfântul Macarie, în scrierea sa Despre Dragoste, capitolul 15, spune:
„Prin straiul de nuntă înțelegem H A R U L Sfântului Duh. Cine nu-i vrednic să se înveșmânte într-acesta NU POATE poate fi părtaș cereștii cununii, ospățului duhovnicesc de nuntă.”]
Intrând să-și vadă oaspeții, împăratul a zărit pe unul care nu avea haină de nuntă. „Prietene”, i-a spus împăratul. De ce? Întâi, ca să arate cât preț pune pe om; apoi, pentru că El, Dumnezeu, este cu adevărat prietenul fiecărui om câtă vreme omul nu se leapădă prin nevrednicie de prietenia Lui.
Voi sunteți prietenii Mei, dacă faceți ceea ce vă poruncesc (Ioan 15, 14), a spus Domnul apostolilor Săi. O, negrăită îngăduință și bunăvoință a lui Dumnezeu! Atotputernicul Ziditor, Domnul a toată lumea, îi numește pe oamenii cei slabi prieteni ai Săi!
Dar numai DACĂ împlinesc poruncile Lui.
Acest oaspete fără haină de nuntă călcase voia lui Dumnezeu, căci altminteri ar fi fost înveșmântat cum se cuvine.
De ce atunci îl mai numește Dumnezeu „prietene”? Pentru că, fiind botezat, e ca unul dintre cei credincioși, se numără în rândul acestora. Numindu-l: „prietene”, împăratul îl mustră că a fost necredincios prieteniei Sale.
Pentru că nu Dumnezeu i-a fost necredincios lui, ci el lui Dumnezeu.
El însă a tăcut.
Ce să fi răspuns? Că n-a avut mijloace să-și cumpere? Că nu cunoaște croitoria? Ar fi fost în zadar.
În Hristos, Dumnezeu a înzestrat FIECARE oaspete cu haină de nuntă.
Nu era nevoie decât ca omul să-și scoată haina cea veche, murdară de păcate, și să îmbrace haina mântuirii, haina țesută cu aur, haina de nuntă. Dar, pentru că nu a făcut acest lucru, a rămas fără cuvânt.
Atunci împăratul a zis slugilor: legați-l de picioare și de mâini și aruncați-l în întunericul cel mai din afară. Acolo va fi plângerea și scrâșnirea dinților.
Dar acela își legase SINGUR mâinile prin păcat, picioarele prin umblarea în calea nedreptății și, în viață ÎNCA FIIND, alesese întunericul în locul luminii, plânsul și scrâșnirea dinților în locul veșnicei bucurii.
Singur se osândise, iar Dumnezeu n-a făcut altceva decât să rostească judecata cea dreaptă.
Nelegiuitul este prins în lațurile fărădelegilor lui (Pilde 5, 22).
Prins și legat de păcatele sale, păcătosul nu va avea cum să scape în lumea cealaltă.
Legarea mâinilor și a picioarelor arată că acolo nu mai e loc de căință și că omul nu mai poate face NIMIC pentru mântuirea lui.
Nu mai poate intra în împărăție.
Și Domnul termină marea pildă profetică spunând:
Căci mulți sunt chemați, dar puțini aleși.
Cuvântul acesta e și pentru iudei, și pentru creștini. Puțini au fost aleși dintre iudei, și puțini sunt dintre creștini.
Noi toți cei botezați suntem poftiți la masa împărătească, dar numai Dumnezeu singur știe cine sunt aleșii.
Vai celor dintre noi cărora Dumnezeu le va spune în priveliștea a toți îngerii și sfinții:
Prietene, cum ai intrat aici fără haină de nuntă? O, ce rușine, ce rușine fără scăpare! Ce ruină, ce ruină fără îndreptare!
Cu adevărat Dumnezeu ne spune nouă aceste cuvinte acum, de câte ori ne apropiem de sfântul altar ca să primim împărtășania și să ne unim în duh cu Hristos: Prietene, cum ai intrat aici fără haină de nuntă? Să ascultăm cu inima și cu conștiința când ne apropiem de sfântul potir și vom auzi această întrebare, această mustrare. O, să nu aducă după ele aceste cuvinte plânsul și scrâșnirea dinților cea din întunericul de pe urmă care se așterne când Dumnezeu ni le va fi spus pentru ultima oară!
Cine poate să știe dacă nu cumva Dumnezeu ne-a spus astăzi cuvintele acestea pentru ULTIMA oară în viața pământească?
Cine poate știi dacă sufletul său nu se va găsi chiar în noaptea aceasta în strălucita adunare cerească de la masa împăratului, îmbrăcat în haina murdară a păcatului?
Cine dintre muritori poate cunoaște dacă ziua de astăzi nu va fi pentru el hotărâtoare în veșnicie?
Celor doi tâlhari de pe cruce le-au fost de-ajuns câteva clipe. Unul a IROSIT aceste clipe și s-a dus în întunericul cel mai dinafară, iar celălalt le-a folosit;
s-a căit, L-a mărturisit pe Fiul lui Dumnezeu și s-a rugat pentru mântuire: Pomenește-mă când vei veni întru împărăția Ta (Luca 23, 42).
Atunci a căzut de pe sufletul lui veșmântul cel vechi și s-a îmbrăcat în haină de nuntă.
Tâlharul care s-a căit s-a înfățișat la masa Împăratului cu vrednicie de ales.
Să nu amânăm dar nicio clipă pocăința, pentru că fiecare clipă care trece poate să fie ultima în care suntem printre locuitorii acestui pământ.
Să ne spălăm și să ne curățim sufletele măcar tot atât pe cât ne spălăm și ne curățim trupurile, care vor fi mâine hrană viermilor.
Să le curățăm prin lacrimi și căință, să le spălăm cu post și rugăciune, să le îmbrăcăm în haine țesute din dragoste și neprihănire, împodobite cu toată fapta cea bună și mai ales cu iertare și milă.
Să facem PUȚINUL pe care îl cere Dumnezeu de la noi, iar El va face restul.
Când un copil plânge pentru că s-a murdărit, mama îl spală, îl curăță și-l schimbă. O, cu cât mai milostiv este Tatăl nostru cel din ceruri decât oricare mamă de pe pământ!
Cu adevărat, fiecare om are sufletul atât de murdar că niciodată n-ar putea, prin a sa strădanie, să-l curețe și să-l facă vrednic de-a sta înaintea lui Dumnezeu.
Dar fiecare să-și dea seama cât este de întinat; să-i pară rău din toată inima; să facă puținul ce i se cere; și, ceea ce-i lucrul de căpetenie, să ceară plângând de la Dumnezeu să fie curățit cu foc și cu duh.
Dumnezeu AȘTEAPTĂ plânsul copiilor Lui cu haina de nuntă pregătită în mâinile Sale; așteaptă să-i curățească, să-i spele, să-i lumineze, să-i ungă cu miresme și să-i înveșmânte pe toți cei ce-L cheamă.
Slavă Dumnezeului nostru cel atotmilostiv! Slavă cerescului Mire al inimilor noastre, Domnul Iisus Hristos, împreună cu Tatăl și cu Duhul Sfânt, Treimea cea deoființă și nedespărțită, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.
Sau direct în conturile Media Root de la Banca Transilvania:
Autentifică-te sau înregistrează-te pentru a trimite comentarii.
nuGXYgbsdgwtX8VstuXCQtKyjyxu5TXtjYWXnFyqCp3dATPrTq2
kBBnuHn7dkU9pl/?app=fbl
Sper sa fie util.
Dumnezeu vrea să CREDEM în El mai mult decât în oricine altcineva sau decât în orice altceva pe lume.
Dumnezeu vrea ca omul să NĂDĂJDUIASCĂ în El mai mult decât în oricine altcineva sau decât în orice altceva pe lume.
Mai mult: Dumnezeu vrea ca omul să se țină de El și NUMAI de El, ca omul să fie, prin dragostea ce izvorăște din aceasta, una cu toată zidirea Lui.
Aceasta este unirea omului cu Dumnezeu.
Aceasta este nuntirea inimii cu Hristos.
Tot restul este adulter și desfrâu.
Numai această strânsă unire a inimii cu Hristos, înfățișată nouă cel mai limpede în chipul nunții pământești, poate face sufletul bogat și roditor.
Din ORICE ALTĂ legătură a sufletului se nasc spini și bălării, sterp rămânând sufletul față de orice fel de bine.
Dacă nu-i cunoscut lucrul acesta- și nu are cum să fie cunoscut- oamenilor dinafara razei Bisericii lui Hristos, trebuie negreșit să fie cunoscut creștinilor, și mai ales creștinilor cu dreaptă credință.
Ε în duhul nostru, e în predania noastră a înțelege adâncimea, înălțimea și lărgimea dezvăluirii primite prin Domnul nostru Iisus Hristos; a înțelege veșnicia mai drept decât o înțeleg popoarele Răsăritului, și timpul mai drept decât îl înțeleg popoarele Apusului.
Cu orice s-ar nunti sufletul, fie ființă vie sau lucru mort, fie trup sau veșmânt trupului, fie argint sau aur sau pământuri sau slavă sau patimă pentru orice lucru din lume- podoabe, bucate, băutură, dans, natură sau ORICE ALTCEVA, o asemenea însoțire e nelegiuită și abate nenorocire veșnică asupra acelui suflet atât în viața aceasta cât și în cea viitoare.
Se întâmplă la fel (deși într-o măsură neasemănat mai mare) ca în legătura nelegitimă dintre bărbat și femeie, care le aduce durere și nefericire nu numai lor amândurora, ci și copiilor care s-ar naște dintrînșii.
Nu se poate ascunde ceea ce Scriptura arată pe față: că Dumnezeul cel viu este Dumnezeu gelos (Ieșire 20,5; Deuteronom 4, 24). Gelozia Lui se îndreaptă asupra nimic altceva pe lume decât numai și numai asupra sufletului omenesc.
Dumnezeu vrea ca sufletul să fie întreg al Lui și numai al Lui, în deplină credincioșie, și o dorește aceasta DOAR spre binele sufletului.
El știe, în deplinătatea înțelepciunii Sale, ceea ce s-ar cuveni să știm noi toți după venirea lui Hristos, și anume că dacă sufletul slăbește în credința față de Ziditorul său și se lipește de altcineva sau altceva din lume, se face până la urmă ROB, întunecată umbră deznădăjduită, nefericit chip de plângere și scrâșnire a dinților.
Singura nuntă legiuită a sufletului este dragostea arzătoare de Dumnezeu. Orice altă iubire afară de Dumnezeu sau împotriva lui Dumnezeu este IDOLATRIE.
Astfel bunăoară, prin dragostea de trup omul își face din trup dumnezeu mincinos, idol; la fel prin dragostea pentru averi sau pentru podoabe își face idol din acestea;
orice ar iubi omul ajunge să-și facă idol din ceea ce iubește.
Atunci el îndreaptă dragostea care este numai și numai a lui Dumnezeu asupra a ceva mai prejos și mai puțin vrednic de a fi iubit decât Dumnezeu.
Or în ce ar crede și ar nădăjdui omul mai mult decât în Dumnezeu, orice ar iubi omul mai mult decât pe Dumnezeu, lucrul acela ia LOCUL lui Dumnezeu și ajunge să-i fie acelui om idol, dumnezeu mincinos al unui suflet mincinos. Profeții numesc toată închinarea la idoli desfrânare și spurcăciune (Ieremia 3,1; Iezechiel 23,7).
Mai rău decât toate este că închinătorul la idoli se face UNA cu idolii săi.
În dragoste omul se pierde cu timpul în lucrul iubit. Ceea ce iubește omul mai mult, lucrul la care se gândește mereu, pe care și-l dorește, ajunge cu vremea să fie MIEZUL ființei sale, fie lucrul acela mâncare sau băutură sau argint sau aur sau țarini sau slavă sau putere.
Așa spune Scriptura: au umblat după idoli și au ajuns netrebnici, au umblat după nimic și au ajuns nimic (IV Regi 17, 15).
Firește că și desfrânarea între bărbat și femeie nu se abate de la această lege, fiind tot apostazie, și încă cea mai fățișă, și pierzarea sinelui pentru nimic. Cât de bine înfățișează Apostolul Pavel lucrul acesta, când spune: Nu știți că cel ce se alipește de desfrânată este un singur trup cu ea? (I Corinteni 6, 16).
Omul se face una cu ceea ce iubește: cu Dumnezeu, dacă iubește pe Dumnezeu, cu pământul, dacă iubește pământul.
Prin dragoste se mântuiește SAU se pierde omul.
O singură iubire este mântuitoare, și aceea este iubirea de Dumnezeu. Orice alta e pierzare. O singură logodnă este după lege, una doar mântuitoare pentru suflet: cea cu Dumnezeu. Orice alta însoțire, neizvorâtoare din aceasta, precum raza izvorăște din soare, este blestem și damnare.
Evanghelia de astăzi ne zugrăvește în chipul cel mai LIMPEDE taina aceasta preaminunată:
cum inima omului se încununează în nunta cu Dumnezeu, ca o mireasă credincioasă și cum, prin oarba trădare și necredință, cade și se pierde în întunericul nelegiuit al închinării la idoli.
Împărăția cerurilor asemănatu-s-a omului împărat care a făcut nuntă fiului său. La fel ca și celelalte pilde ale lui Hristos, și aceasta îmbrățișează TOATĂ ISTORIA omenească de la început până la sfârșit.
Învățații își dau multă osteneală să scrie tomuri mărețe și anevoie de înțeles în care caută să explice istoria omenirii; poate că izbutesc câteodată, dar cel mai adesea se prind ca într-o plasă din care caută să scape sfâșiind țesătura, încâlcind ideile.
Hristos însă, în câteva cuvinte ale pildei, spune TOTUL CÂT SE POATE DE DESLUȘIT.
Niciodată n-a vorbit un om așa cum vorbește acest Om (Ioan 7, 46).
Împărăția cerurilor nu poate fi cuprinsă în cuvinte; poate fi doar asemănată cu ceva care ne este nouă cunoscut îndeaproape în lumea aceasta. Printre altele, se poate asemăna cu o nuntă. Nunta este prilej de bucurie între oameni; împărăția cerurilor e bucurie, așadar pe bună dreptate poate fi asemănată cu o nuntă. Acel împărat este Dumnezeu însuși, iar fiul său este Hristos. Ioan Botezătorul a dezvăluit că El este Mirele, iar Iisus Domnul a adeverit aceasta (Matei 9, 15).
TOATĂ ISTORIA, de la izgonirea lui Adam din rai încoace, este pregătirea inimii pentru nunta cu Fiul lui Dumnezeu.
Venirea lui Hristos în lume a fost adevăratul început al sărbătorii nunții, iar mai departe răstimpul de la venirea Sa și până la sfârșitul veacurilor este întreg sărbătorire a acestei nunți.
Venirea lui Hristos în lume este CEA MAI FERICITĂ CLIPĂ a omenirii în întregul ei și a fiecărui suflet în parte.
Dintre toate neamurile pământului, cel mai fericit ar fi trebuit să fie cel evreiesc la primirea Mirelui Hristos, ca unul ce fusese cel mai deplin pregătit de Dumnezeu ca să-L primească pe Mesia.
Nației acesteia i se hărăzise bucuria de a fi cea dintâi care să-L întâmpine pe Hristos, cea dintâi care să-L cunoască și să-L primească, spre a se face mai departe binevestitoare de bucurie și mântuire tuturor popoarelor pământului. De aceea se și folosește, în originalul Evangheliei, o formă de plural: „a dat serbări de nuntă pentru fiul său”, pentru Mirele așteptat care a venit la Templul Vechiului Legământ cu iudeii, și la fiecare suflet care caută mântuire, bucurie și viață; pentru Mirele care a venit la întreg neamul omenesc, la toate popoarele și semințiile lumii.
Dar pe cât de mare este iubirea de oameni a lui Dumnezeu, pe atât și orbirea și răutatea păcătoșilor, pentru că scris este: Întru ale Sale a venit, dar ai Săi nu L-au primit (Ioan 1,11).
Așadar, Mirele a venit mai întâi la mireasa pe care și-o pregătise atâta vreme, cu atâta grijă: la nația evreie.
Ea însă L-a nesocotit, L-a disprețuit, L-a lepădat.
Mai departe ne spune pilda: Și a trimis pe slugile sale ca să cheme pe cei poftiți la nuntă, dar ei n-au voit să vină.
Mai întâi, pregătind ospățul de nuntă al Fiului Său, Dumnezeu a trimis secole de-a rândul profeți care să vestească apropierea sărbătorii și să pregătească pe iudei întru primirea Mirelui Hristos.
Aceștia sunt primii slujitori trimiși să adune pe nuntași. Iar când a venit în lume Hristos, a fost trimis ca sol Înaintemergătorul Ioan ca să strige și să cheme. Dar precum pe vechii prooroci nu-i asculta decât o mână de aleși, așa și acum, puțini au plecat urechea la heraldul din pustie.
N-AU VOIT SĂ VINĂ.
Iarăși a trimis alte slugi, zicând: Spuneți celor chemați: Iată, am pregătit ospățul meu; juncii mei și cele îngrășate s-au junghiat și toate sunt gata. Veniți la nuntă. Alte slugi sunt apostolii și cei împreună-lucrători cu dânșii. O vreme cei poftiți au rămas încă iudeii.
Domnul însuși a spus mai întâi: Nu sunt trimis decât numai către oile cele pierdute ale casei lui Israel (Matei 15, 24).
Iar apostolilor, tot așa le-a poruncit dintru început: Mergeți către oile cele pierdute ale casei lui Israel (Matei 10, 6). Aceasta a fost mai înainte de patima și slăvirea Sa.
Dar când a fost lepădat de iudei, când a fost scos de lucrătorii cei răi în afara zidurilor Ierusalimului și ucis, a dat, după Înviere, altă poruncă: Mergând, învățați toate neamurile (Matei 28,19).
Dumnezeu a rămas credincios făgăduinței Sale, evreii însă au călcat-o în picioare.
Dumnezeu a rămas credincios miresei Sale, alesei Sale, Templului Vechiului Legământ; mireasa însă a fost necredincioasă Mirelui și s-a legat nelegiuit cu idolii și dumnezeii mincinoși de care n-a vrut să se despartă ca să se întoarcă la logodnicul ei cel după lege.
Iată, am pregătit ospățul meu. Ε gata tot ce trebuie pentru hrana și întremarea sufletului.
Adevărul hrănește sufletul; adevărul s-a arătat drept, cel mai bogat ospăț regesc.
Biruință asupra duhurilor rele, asupra bolii și a grijilor, biruință asupra firii, toate victoriile care hrănesc și întremează sufletul omenesc cel necăjit, iată-le!
Veniți!
Odinioară cerul părea ferecat cu zăvoare de fier. Sufletele, nefericite mirese, zăceau închise în temnița mucedă. Acum cerul s-a deschis, Dumnezeu însuși a venit pe pământ, îngerii s-au pogorât, morții s-au văzut vii, omul s-a înălțat în vrednicie până la Dumnezeu. O, dulce ospăț! Masă îmbelșugată!
Veniți dar!
În loc să primească poftirea la nuntă, acele suflete întemnițate, orbite de întuneric, au săvârșit o crimă înfricoșată:
L-au ucis pe Mire.
Dar nici aceasta nu a istovit răbdarea lui Dumnezeu. El a preschimbat neagra făptuire în cel mai adânc izvor de dulceață și bucurie.
Acum se aduc la masa Împăratului trupul și sângele Mântuitorului răstignit, mai presus de toată dulceața ospățului.
Veniți, împărtășiți-vă de ceea ce NU gustă nici îngerii!
S-au revărsat torentele de har ale Duhului Sfânt, ale Duhului celui atotputernic, dătător-de-viață!
Toate sunt gata. Toate!
Tot ce trebuie pentru ca mireasa prihănită să se curățească, flămânzii să se sature, răniții să se vindece, cei goi să se înveșmânte, îndrăciții să-și vină în fire, cei beți să se trezească, morții să învieze.
Iată botezul cu apă; iată botezul cu foc și cu duh; iată aripile rugăciunii; ulei; pâine; vin; împărătească preoție călăuzitoare; Biserica sfințeniei și a iubirii.
Sunt DARURI acestea de la Mire pentru mireasă, și El le așează pe toate pe masa împărătească.
Veniți dar! Veniți la nuntă!
Dar ei, fără să țină seama, s-au dus: unul la țarina sa, altul la neguțătoria lui; iar ceilalți, punând mâna pe slugile lui, le-au batjocorit și le-au ucis. Zadarnic oferi prostituatei împătimite o cununie legiuită.
Nu-i pasă ei de mirele logodit. Prea s-a obișnuit cu idolii ca s-o rupă acum cu aceștia.
Idolul sufletului risipitor este: al unuia moșia, al altuia negoțul, al altuia oarece altceva.
Țarina ÎNSEAMNĂ trupul cu patimile sale de țărână, iar neguțătoria înseamnă lăcomia, averea, îmbogățirea cu lucrurile stricăcioase ale lumii acesteia.
S-a dus fiecare la idolul său, nici NU vor să audă de mire.
Pe unii i-a supărat însăși poftirea! Au prins pe slugile împărătești, le-au batjocorit și le-au ucis. La fel, după Golgota, au prigonit pe apostoli, pe Petru și pe Ioan (4, 3), au ucis pe arhidiaconul Ștefan, pe Iacov și pe mulți alții.
Și auzind Împăratul de acestea, s-a umplut de mânie, și trimițând oștile sale, a nimicit pe ucigașii aceia și cetății lor i-au dat foc.
Împăratul acesta nu-i altul decât Dumnezeu.
Mânia Sa e cea mai de pe urmă; s-a sfârșit cu îndurarea ȘI ACUM E RÂNDUL DREPTĂȚII.
Oștile sale sunt armiile Romei, ucigașii aceia sunt jidovii, cetatea lor este Ierusalimul.
Nemăsurată e răbdarea lui Dumnezeu. Vreme de patruzeci de ani i-a mai îngăduit pe ucigașii Domnului, nu i-a lovit pe loc.
După cum odinioară a luat Mântuitorul asupra-Și un post de patruzeci de zile, așa Ziditorul a luat asupra-Și,
după Golgota, UN POST AL RĂBDĂRII de patruzeci de ani. Nu S-a grăbit să pedepsească nelegiuirile oamenilor pe dată. Nimeni nu poate să spună: „Vezi, Dumnezeu e răzbunător, să ne răzbunăm dar și noi!” Nu. Abia după patruzeci de ani a dezlegat Dumnezeu pedeapsa asupra neamului jidovesc pentru crimele făptuite de fruntașii lui.
Să învățăm și noi a nu ne răzbuna pentru nedreptatea săvârșită asupra noastră, ci să așteptăm îndreptarea nedreptățitorilor până la marginea cea mai de pe urmă a răbdării.
De ce numește Dumnezeu armatele romane: oștile sale? Pentru că le-a folosit ca să pedepsească prin ele decăzutul Său popor ales. La fel cum altădată a folosit armatele păgâne ale Asiriei, Egiptului și Babilonului ca să-i pedepsească și să-i TREZEASCĂ pe israeliți, așa acum a folosit armatele păgâne ale Romei ca să aducă asupra acestei nerecunoscătoare nații pedeapsa cea de apoi. Împărații romani Vespasian și Titus au cucerit, unul după altul, Ierusalimul și i-au dat foc, au ucis mare mulțime de evrei, iar pe cei rămași i-au spulberat în cele patru zări ale lumii. Astfel s-au împlinit cuvânt cu cuvânt cele profețite de Domnul în pilda nunții fiului de împărat.
Dar să vedem mai departe ce a făcut împăratul după ce i-a pedepsit pe iudei.
Apoi a zis către slugile sale: Nunta este gata, dar cei poftiți n-au fost vrednici. Mergeți deci la răspântiile drumurilor și pe câți veți găsi, chemați-i la nuntă. Aceste cuvinte le-a rostit Dumnezeu slujitorilor Săi celor noi.
Nunta este gata. Adică: Lucrul Meu l-am săvârșit, TOTUL este gata.
Dar primii chemați n-au fost vrednici și de aceea nu au să vină. Ei se uită și nu văd, și deci nici nu se pot bucura; ascultă, dar nu aud, și deci nici nu pot să răspundă.
Ei iubesc mai mult pe dumnezeii cei mincinoși ai trupului și pe mamona avuțiilor și de aceea au disprețuit chemarea Mea. Robii în lanțuri a celor de jos și-au ridicat mâna asupra Celui din înălțime.
Acum dar mergeți la răspântiile drumurilor și chemați pe cine veți găsi. Israel e ca o vie îngrădită care s-a arătat stearpă. Ieșiți deci din vie în câmpiile fără gard ale păgânelor și chemați-i pe aceștia. Israel e ca un heleșteu împrejmuit în care s-au oploșit ouă de șarpe; deschideți dar zăgazurile și plasele voastre aruncați-le în marea întregii omeniri. Israel e ca un strat de răsaduri în câmpul lui Dumnezeu, din care s-au luat mlădițele și s-au răsădit în ogorul omenirii întregi, iar răsadnița a rămas stearpă;
mergeți dar și semănați sămânța cea bună în brazda a TOATĂ omenirea.
Acesta este înțelesul poruncii de apoi a lui Hristos: Mergând, învățați toate neamurile (Matei 28, 19).
Răspântiile drumurilor înseamnă lumea păgână, unde se întretaie cărările abrupte, potecile năpădite de spini și bolovănișurile în care sămânța lui Dumnezeu e primejduită în orice clipă.
Dumnezeu a văzut de această lume largă cu aceeași părintească grijă cu care a văzut și de Israel, doar că într-alt chip. Pe Israel îl călăuzea prin revelații, prin prooroci și prin semne, iar pe celelalte neamuri le călăuzea prin darurile Sale:
prin conștiință și rațiune.
Mulți s-au mântuit între israeliți: cei credincioși și ascultători. Și mulți între păgâni s-au mântuit și ei: cei care au trăit potrivit conștiinței și rațiunii.
Iar acum, când Fiul lui Dumnezeu a venit pe pământ și a fost lepădat de poporul Său, Dumnezeu a deschis larg tuturor una și aceeași cale spre El.
Și ieșind slugile acelea la drumuri, au adunat pe toți câți i-au găsit, și răi și buni, și s-a umplut casa nuntii cu oaspeți.
Este Biserica lui Dumnezeu pe pământ!
Este Legământul cel nou al lui Dumnezeu cu oamenii în numele Fiului Său Iisus Hristos, care adună sub aripile Sale pe toți copiii lui Dumnezeu, TOATE neamurile și semințiile pământului, toate limbile și stările, de la răsărit la apus și de la miazănoapte la miazăzi.
Este poporul cel nou ales al lui Dumnezeu, Israelul cel nou, seminția dreptului Avraam cea nouă.
Vechiul Israel a fost necredincios, a luat în deșert partea lui de popor ales în istorie, și de aceea Dumnezeu a tăiat oamenilor o altă brazdă de mântuire: NOUL Israel.
Întorcându-se de către poporul evreiesc spre păgâni, apostolii Pavel și Barnaba le-au spus celor dintâi: Vouă se cădea să vi se grăiască mai întâi cuvântul lui Dumnezeu; dar de vreme ce îl lepădați și vă judecați pe voi nevrednici de viața veșnică,
iată ne întoarcem către neamuri (Fapte 13, 46).
Astfel, precum începuse și se împlinise prin Moise și prin profeți vechea alegere, a început prin apostoli și urmașii lor o NOUĂ ALEGERE, o nouă istorie, o nouă mântuire.
Biserica lui Dumnezeu s-a umplut cu buni și cu răi, pentru că și unii și alții au fost chemați.
Biserica Vechiului Testament împărțea lumea în iudei și neiudei, Biserica Noului Testament o împarte în buni și în răi. Și unii și alții, așadar, sunt chemați, dar nu toți cei ce intră prin botez în Biserică se vor mântui.
Milostivul Dumnezeu își dezvăluie îndelunga-I răbdare în Biserica Noului Testament, precum și în cel Vechi Și-o arătase. Stăpânul cel înțelept le spune lucrătorilor să nu smulgă îndată neghina din holdă, ci s-o lase să crească laolaltă cu grâul până la seceriș. Și peștii buni și cei răi se prind în năvodul cel mare al Bisericii, dar numai după ce se aduc la mal se aleg cei buni de cei răi.
La porunca împărătească Evanghelistul Luca mai adaugă un cuvânt: Ieși îndată în piețele și ulițele cetății, și pe săraci, și pe neputincioși, și pe orbi, și pe șchiopi adu-i aici. Iudeii vor fi socotit a fi aceasta o bună zugrăvire a tuturor neamurilor de pe pământ în afară de dânșii. De fapt, toate popoarele și semințiile pământului erau în acea stare până când au cunoscut pe Hristos și au stat la masa Lui cea îmbelșugată cu toate darurile pe care le-a dat și încă le mai dă lumii.
TOȚI suntem săraci fără Hristos, toți suntem orbi, ologi, nevolnici.
Numai El, Domnul, poate să ne înavuțească cu bogățiile Lui cele nemincinoase, să ne vindece de neputințele noastre, să îndrepte mâinile noastre spre fapta cea bună și picioarele noastre în calea cea dreaptă.
NUMAI El poate să ne deschidă ochii inimii și să ne dea vederea vieții ce ne așteaptă, darul de nuntă, zestrea de bucurie fără sfârșit.
Iar intrând împăratul ca să privească pe oaspeți, a văzut acolo un om care nu era îmbrăcat în haină de nuntă. Și i-a zis: Prietene, cum ai intrat aici fără haină de nuntă? El însă a tăcut.
Ce este aceasta haină de nuntă?
Haina de nuntă a sufletului este, mai întâi de toate, neprihănirea.
Scrie Apostolul Pavel credincioșilor: V-am logodit unui singur bărbat, ca să vă înfățișez lui Hristos fecioară neprihănită (II Corinteni 11, 2). Curăția, neprihănirea feciorelnică, e straiul de temelie al sufletului. Apostolul le arată mai departe credincioșilor ce anume trebuie să poarte pe deasupra acestuia: Îmbrăcați-vă dar… cu milostivirile îndurării, cu bunătate, cu smerenie, cu blândețe, cu îndelungă-răbdare… Iar peste toate acestea, îmbrăcați-vă întru dragoste, care este LEGĂTURA desăvârșirii (Coloseni 3, 12, 14).
Iată veșmântul de nuntă al sufletului încununat cu Hristos Cel fără de moarte.
Între TOATE făpturile omenești, desăvârșirea neprihănirii a fost întruchipată de Preasfânta, Preacurata și Preanevinovata Fecioară, Maica lui Dumnezeu, care a dat trup din trupul său Domnului și Mântuitorului nostru.
Niciunul din noi nu-L poate purta pe Hristos fără o mare curăție a inimii, fără ca inima să-i fie neîmpărțită, dăruită întreagă lui Hristos.
Precum o fecioară curată are o singură iubire: pentru alesul ei, așa și inima care înțelege calea mântuirii are o singură iubire: pentru Domnul.
Aceasta este haina ei de nuntă, țesută din aur curat. Neprihănirea și dragostea rodesc întru toate celelalte virtuți, pomenite sau nu de Apostol, și mai cu seamă în fapte bune.
Faptele bune sunt giuvaerurile care împodobesc haina purității, straiul de aur al dragostei. [Sfântul Macarie, în scrierea sa Despre Dragoste, capitolul 15, spune:
„Prin straiul de nuntă înțelegem H A R U L Sfântului Duh. Cine nu-i vrednic să se înveșmânte într-acesta NU POATE poate fi părtaș cereștii cununii, ospățului duhovnicesc de nuntă.”]
Intrând să-și vadă oaspeții, împăratul a zărit pe unul care nu avea haină de nuntă. „Prietene”, i-a spus împăratul. De ce? Întâi, ca să arate cât preț pune pe om; apoi, pentru că El, Dumnezeu, este cu adevărat prietenul fiecărui om câtă vreme omul nu se leapădă prin nevrednicie de prietenia Lui.
Voi sunteți prietenii Mei, dacă faceți ceea ce vă poruncesc (Ioan 15, 14), a spus Domnul apostolilor Săi. O, negrăită îngăduință și bunăvoință a lui Dumnezeu! Atotputernicul Ziditor, Domnul a toată lumea, îi numește pe oamenii cei slabi prieteni ai Săi!
Dar numai DACĂ împlinesc poruncile Lui.
Acest oaspete fără haină de nuntă călcase voia lui Dumnezeu, căci altminteri ar fi fost înveșmântat cum se cuvine.
De ce atunci îl mai numește Dumnezeu „prietene”? Pentru că, fiind botezat, e ca unul dintre cei credincioși, se numără în rândul acestora. Numindu-l: „prietene”, împăratul îl mustră că a fost necredincios prieteniei Sale.
Pentru că nu Dumnezeu i-a fost necredincios lui, ci el lui Dumnezeu.
El însă a tăcut.
Ce să fi răspuns? Că n-a avut mijloace să-și cumpere? Că nu cunoaște croitoria? Ar fi fost în zadar.
În Hristos, Dumnezeu a înzestrat FIECARE oaspete cu haină de nuntă.
Nu era nevoie decât ca omul să-și scoată haina cea veche, murdară de păcate, și să îmbrace haina mântuirii, haina țesută cu aur, haina de nuntă. Dar, pentru că nu a făcut acest lucru, a rămas fără cuvânt.
Atunci împăratul a zis slugilor: legați-l de picioare și de mâini și aruncați-l în întunericul cel mai din afară. Acolo va fi plângerea și scrâșnirea dinților.
Dar acela își legase SINGUR mâinile prin păcat, picioarele prin umblarea în calea nedreptății și, în viață ÎNCA FIIND, alesese întunericul în locul luminii, plânsul și scrâșnirea dinților în locul veșnicei bucurii.
Singur se osândise, iar Dumnezeu n-a făcut altceva decât să rostească judecata cea dreaptă.
Nelegiuitul este prins în lațurile fărădelegilor lui (Pilde 5, 22).
Prins și legat de păcatele sale, păcătosul nu va avea cum să scape în lumea cealaltă.
Legarea mâinilor și a picioarelor arată că acolo nu mai e loc de căință și că omul nu mai poate face NIMIC pentru mântuirea lui.
Nu mai poate intra în împărăție.
Și Domnul termină marea pildă profetică spunând:
Căci mulți sunt chemați, dar puțini aleși.
Cuvântul acesta e și pentru iudei, și pentru creștini. Puțini au fost aleși dintre iudei, și puțini sunt dintre creștini.
Noi toți cei botezați suntem poftiți la masa împărătească, dar numai Dumnezeu singur știe cine sunt aleșii.
Vai celor dintre noi cărora Dumnezeu le va spune în priveliștea a toți îngerii și sfinții:
Prietene, cum ai intrat aici fără haină de nuntă? O, ce rușine, ce rușine fără scăpare! Ce ruină, ce ruină fără îndreptare!
Cu adevărat Dumnezeu ne spune nouă aceste cuvinte acum, de câte ori ne apropiem de sfântul altar ca să primim împărtășania și să ne unim în duh cu Hristos: Prietene, cum ai intrat aici fără haină de nuntă? Să ascultăm cu inima și cu conștiința când ne apropiem de sfântul potir și vom auzi această întrebare, această mustrare. O, să nu aducă după ele aceste cuvinte plânsul și scrâșnirea dinților cea din întunericul de pe urmă care se așterne când Dumnezeu ni le va fi spus pentru ultima oară!
Cine poate să știe dacă nu cumva Dumnezeu ne-a spus astăzi cuvintele acestea pentru ULTIMA oară în viața pământească?
Cine poate știi dacă sufletul său nu se va găsi chiar în noaptea aceasta în strălucita adunare cerească de la masa împăratului, îmbrăcat în haina murdară a păcatului?
Cine dintre muritori poate cunoaște dacă ziua de astăzi nu va fi pentru el hotărâtoare în veșnicie?
Celor doi tâlhari de pe cruce le-au fost de-ajuns câteva clipe. Unul a IROSIT aceste clipe și s-a dus în întunericul cel mai dinafară, iar celălalt le-a folosit;
s-a căit, L-a mărturisit pe Fiul lui Dumnezeu și s-a rugat pentru mântuire: Pomenește-mă când vei veni întru împărăția Ta (Luca 23, 42).
Atunci a căzut de pe sufletul lui veșmântul cel vechi și s-a îmbrăcat în haină de nuntă.
Tâlharul care s-a căit s-a înfățișat la masa Împăratului cu vrednicie de ales.
Să nu amânăm dar nicio clipă pocăința, pentru că fiecare clipă care trece poate să fie ultima în care suntem printre locuitorii acestui pământ.
Să ne spălăm și să ne curățim sufletele măcar tot atât pe cât ne spălăm și ne curățim trupurile, care vor fi mâine hrană viermilor.
Să le curățăm prin lacrimi și căință, să le spălăm cu post și rugăciune, să le îmbrăcăm în haine țesute din dragoste și neprihănire, împodobite cu toată fapta cea bună și mai ales cu iertare și milă.
Să facem PUȚINUL pe care îl cere Dumnezeu de la noi, iar El va face restul.
Când un copil plânge pentru că s-a murdărit, mama îl spală, îl curăță și-l schimbă. O, cu cât mai milostiv este Tatăl nostru cel din ceruri decât oricare mamă de pe pământ!
Cu adevărat, fiecare om are sufletul atât de murdar că niciodată n-ar putea, prin a sa strădanie, să-l curețe și să-l facă vrednic de-a sta înaintea lui Dumnezeu.
Dar fiecare să-și dea seama cât este de întinat; să-i pară rău din toată inima; să facă puținul ce i se cere; și, ceea ce-i lucrul de căpetenie, să ceară plângând de la Dumnezeu să fie curățit cu foc și cu duh.
Dumnezeu AȘTEAPTĂ plânsul copiilor Lui cu haina de nuntă pregătită în mâinile Sale; așteaptă să-i curățească, să-i spele, să-i lumineze, să-i ungă cu miresme și să-i înveșmânte pe toți cei ce-L cheamă.
Slavă Dumnezeului nostru cel atotmilostiv! Slavă cerescului Mire al inimilor noastre, Domnul Iisus Hristos, împreună cu Tatăl și cu Duhul Sfânt, Treimea cea deoființă și nedespărțită, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.
Să lăsăm tot păcatul și să ne pocăim de păcatele noastre. Creșteți-vă copiii în frica Domnului, rugați-vă mai mult și veniți la biserică, la cina cea mare a Mântuitorului Hristos. De vom face așa și pe pământ vom fi fericiți și mulțumiți și în cer cu îngerii, cu sfinții și cu Însuși Hristos vom cina.
„Chemarea lui Dumnezeu este veșnică mai înainte de facerea lumii” (Efeseni 1, 4; 3, 11; II Tesaloniceni 2, 13; II Timotei 1, 9).
Iubiți credincioși,
Pilda Sfintei Evanghelii, ce s-a citit astăzi, ne vorbește în chip tainic despre chemarea lui Dumnezeu la cina cea mare, care este Împărăția lui Dumnezeu. Chemarea sau vocația, „este o strigare tainică din partea lui Dumnezeu, prin care cheamă sufletele să vină la El” (Dicționar al Noului Testament, op. cit., p. 4).
Să știm, de asemenea, că chemarea lui Dumnezeu este de multe feluri și că vechimea ei este veșnică, mai înainte de întemeierea lumii (Efeseni 3, 11).
Că de la începutul lumii simțite și văzute și pînă la sfîrșitul ei, Dumnezeu nu va înceta a chema pe aleșii Săi (Matei 24, 31; Marcu 13, 27).
Așa vedem din dumnezeiasca Scriptură că Dumnezeu a ales și a chemat pe Noe și i-a poruncit să facă corabie înainte de potop (Facere 6, 8-14); așa a chemat Dumnezeu pe Avraam (Facere 12, 1-3); așa a chemat pe Moise (Ieșirea 3, 1-4) și pe poporul lui Israel (Deuteronom 7, 21, 13, 4); așa a chemat Dumnezeu pe David de la turmele oilor și l-a uns împărat peste Israel (I Regi 16, 12-13); și tot așa a chemat Dumnezeu pe sfinții prooroci (Psalmi 88, 3; 104, 26; Ieremia 1, 8).
La plinirea vremii a venit Mîntuitorul nostru Iisus Hristos și a chemat pe sfinții Săi apostoli (Marcu 3, 13-19).
Încă se vorbește în Sfînta Scriptură și de chemarea Bisericilor (I Petru 5, 13) și de chemarea credincioșilor (Romani 16, 13; I Petru 1, 2).
Au fost însă și chemări personale și particulare, precum a fost alegerea și chemarea lui Solomon la împărăție (I Paralipomena 22, 3-6) și chemarea marelui Apostol Pavel de către Mîntuitorul (Fapte 9, 3-18). Se mai arată prea luminat în Sfînta și dumnezeiasca Scriptură despre chemarea lui Iisus Hristos ca Mesia (Isaia 4, 2; 6, 7; 19, 1-8; Matei 12, 18; I Petru 2, 6).
În Sfînta Scriptură observăm că pricinile chemării lui Dumnezeu sînt felurite: după voința și după prevederea lui Dumnezeu (Romani 8, 28-29); fără de privire la merite (Romani 9, 11; II Timotei 1, 9); după harul lui Dumnezeu (Romani 1, 5-6) pentru slava lui Dumnezeu (Efeseni 1, 5); pentru înfierea prin Iisus Hristos (Efeseni 1, 5); spre dobîndirea mîntuirii (I Tesaloniceni 5, 9; II Tesaloniceni 2, 13); spre slava veșnică (Romani 8, 29); pentru supunerea lui Hristos (I Petru 1, 2); spre a fi asemenea chipului lui Iisus Hristos (Romani 8, 28-29) și spre a fi sfinți fără prihană în dragoste (Efeseni 1, 4).
Dar și mijloacele prin care se fac chemările lui Dumnezeu sînt, de asemenea, diferite.
Să știm că chemarea credincioșilor este lucrul lui Dumnezeu (Efeseni 4, 1; I Tesaloniceni 1, 4-6);
chemarea lui Dumnezeu se face prin Duhul Sfînt (Zaharia 7, 12; Fapte 13, 2),
și prin Iisus Hristos (Isaia 55, 5; Matei 11, 28; Ioan 7, 37; 12, 32; Romani 1, 7).
Chemarea lui Dumnezeu se face prin Evanghelie (II Tesaloniceni 2, 14); prin mijlocirea creaturilor Lui (Psalmi 18, 1-4; Romani 1, 20) și prin aleșii Săi (IV Regi 22, 13; Ieremia 7, 24; 25, 27)
Să mai știm că chemarea lui Dumnezeu este după alegere (Romani 9, 30), neschimbată și nemincinoasă din partea Lui (Romani 11, 29; I Tesaloniceni 5, 24).
Iată pe scurt pricinile și mijloacele prin care se face chemarea lui Dumnezeu. Care este scopul pentru care ne cheamă Dumnezeu?
Iată cu ce SCOP ne cheamă:
Chemarea Lui ne îndeamnă la pocăință (Matei 9, 13; Marcu 2, 17);
ne povățuiește la împăcarea cu El (Isaia 27, 5; II Corinteni 5, 20);
ne îndeamnă la sfințenie (Romani 1, 7; I Corinteni 1, 2);
ne cheamă de la întuneric la lumină (Fapte 2, 6-18; I Petru 2, 9);
din moarte la viață (Ioan 5, 24-25);
ne cheamă la libertate și la pace (Galateni 5, 13; II Corinteni 7, 13; Romani 14, 19).
Chemarea lui Dumnezeu ne unește cu Iisus Hristos la una și aceeași nădejde (I Corinteni 1, 9; Efeseni 1, 18), la moștenirea slavei (Evrei 9, 15; Efeseni 1, 18), și la împărăția slavei lui Dumnezeu (I Tesaloniceni 2, 12).
Oare omul poate să primească și să refuze chemarea lui Dumnezeu?
DA, POATE.
Pentru că Dumnezeu l-a făcut pe om liber și l-a lăsat în mîna sfatului său (Înțelepciunea lui Solomon 2, 23; Înțelepciunea lui Isus Sirah 15, 14),
și cu arma bunei VOIRI ne-ai încununat pe noi (Psalm 5, 12).
Acest lucru ni-l arată și cuvintele Domnului nostru Iisus Hristos care zice în Sfînta Evanghelie:
„Cine voiește să vină după Mine, să se lepede de sine, să-și ia crucea și să-Mi urmeze Mie” (Matei 16, 24).
Dacă ați ascultat cu atenție Sfînta Evanghelie ce s-a citit astăzi, ați auzit cum toți cei chemați la cina cea mare, s-au lepădat de cină, punînd diferite motive. Unul că și-a cumpărat țarina și se duce să o vadă, altul că și-a cumpărat cinci perechi de boi și merge să-i încerce, iar altul că și-a luat femeie și nu poate merge (Luca 14, 18-20).
Iată și pedeapsa lui Dumnezeu asupra celor ce refuză să primească în mintea și inima lor chemarea lui Dumnezeu.
Aceștia mai întîi se ÎNDEPĂRTEAZĂ de harul lui Dumnezeu și în ziua Judecății de apoi vor lua mai MARE pedeapsă decît Sodoma și Gomora (Matei 10, 14-15; Marcu 6, 11).
Cei ce refuză chemarea lui Dumnezeu, ajung la ORBIRE spirituală (Fapte 28, 24-27; Romani 1, 21; 11, 7-10);
ajung la rătăcire spirituală (Fapte 28, 24-27; Romani 11, 8-10) și la împietrirea inimii lor (Marcu 16, 14).
Aceștia vor lua pedepse vremelnice (Isaia 65, 12-15) și de nu se vor pocăi vor ajunge la osînda veșnică (Ioan 12, 48; Evrei 2, 1-3; 12, 25).
Iubiți credincioși,
În cele ce urmează vom vorbi și despre cele mai de pe urmă chemări, care le va face Domnul la sfîrșitul lumii și în ziua Judecății de apoi.
Mai întîi să arătăm cum va chema Dumnezeu cerul și pămîntul, după mărturia Sfîntul Duh care zice: „Chema-va cerul de sus și pămîntul ca să judece pe poporul Său” (Psalm 49, 5).
Această chemare a cerului și pămîntului se va face în ziua cea mare a Judecății de apoi. Milioane de trîmbițe purtate de ceata Începătoriilor vor suna cu mare glas și înfricoșat la porunca Domnului, chemînd la judecată cerul de sus, adică nenumărata mulțime a îngerilor, și pămîntul de jos, adică toate popoarele pămîntului, pe toți păcătoșii din iad și pe înșiși demonii care i-au înșelat pentru a-i da morții.
În fața divanului de judecată al lui Hristos vor sta toți drepții și păcătoșii ca să dea seama de cele ce au lucrat prin trup, bune sau rele, precum a zis Sfîntul Apostol Pavel și Evanghelia lui Hristos (Matei 16, 27; Romani 14, 18; II Corinteni 5, 10).
De aceea zice dumnezeiasca Scriptură că „va chema cerul de sus”, adică toate puterile din ceruri și toți îngerii împreună cu sufletele tuturor drepților, care, la glasul trîmbițelor, se vor coborî din cer să stea înaintea Domnului slavei, Iisus Hristos, Mîntuitorul nostru, ca să vadă și să audă cum va răsplăti Dumnezeu fiecăruia, după lucrurile lui (Matei 16, 27).
Atunci glasul trîmbițelor, va suna în sus și în jos. În sus, ca să cheme din cer toate puterile cerului, pe toți îngerii și pe toți drepții; iar în jos, glasul lor va ajunge pe pămînt și pînă în iad. Pe pămînt, ca să deschidă toate mormintele și să învie toți oamenii care au murit cu trupul de la începutul lumii; iar la iad, ca să cheme pe toți diavolii și pe toți păcătoșii la judecata cea preasfîntă și preadreaptă a lui Dumnezeu.
Iată ce zice despre aceste trîmbițe ale cerului Sfîntul Ierarh Grigorie Teologul: „Înfricoșat este glasul trîmbițelor acelora la care se vor supune stihiile, care vor despica pietrele, vor deschide mormintele, vor descoperi cele mai dedesubt, vor zdrobi porți de aramă, vor dezlega și vor risipi legăturile morților” (Ușa pocăinței, cartea a II-a, Pentru judecata viitoare, 1812).
La chemarea acestor trîmițe va chema Dumnezeu cerul de sus și pămîntul de jos, ca să aleagă pe cei drepți de cei păcătoși, precum alege păstorul oile de capre (Matei 25, 32), spre a merge unii la viața veșnică, iar alții la munca veșnică (Matei 25, 46).
Dar să auzim, frații mei, și cea mai de pe urmă chemare ce o va face Mîntuitorul nostru Iisus Hristos către aleșii Săi, în ziua Judecății de apoi.
Această prea fericită chemare, ne-o arată dumnezeiasca Evanghelie, zicînd: Atunci va zice Împăratul celor de-a dreapta Sa: Veniți binecuvîntații Tatălui Meu, de moșteniți Împărăția cea făgăduită vouă de la întemeierea lumii, căci flămînd am fost și Mi-ați dat să mănînc, însetat am fost și Mi-ați dat să beau, străin am fost și M-ați primit, gol am fost și M-ați îmbrăcat, bolnav am fost și M-ați cercetat, în temniță am fost și ați venit la Mine (Matei 25, 34-36).
Deci, vedeți, că chemările lui Dumnezeu sînt veșnice și mai înainte de facerea lumii și de la începutul lumii acesteia văzute și simțite, pînă la sfîrșitul ei și pînă în ziua Judecății celei de apoi!
Auzind de chemările lui Dumnezeu cele în multe feluri despre care am vorbit pînă aici, să fim cu mare atenție, cu luare aminte și cu mare frică de Dumnezeu, cînd glasul conștiinței noastre ne cheamă la pocăință și la părăsirea răutăților noastre.
Căci conștiința noastră este CEA MAI VIE trîmbiță care neîncetat ne cheamă din lăuntrul nostru la pocăință, la îndreptarea și la calea cea sfîntă a mîntuirii.
O, de ar da Dumnezeu să auzim în toată vremea glasul acestei trîmbițe, adică glasul conștiinței noastre, care mereu ne cheamă la pocăință spre mîntuirea sufletelor noastre.
O, de ne-ar lumina Dumnezeu să auzim glasul conștiinței care strigă din lăuntrul nostru, zicînd:
Omule, părăsește păcatele tale!
Omule, vine moartea și te găsește în păcate și vei fi osîndit în focul cel veșnic!
Omule, trezește-te la pocăință și vezi în ce stare ești, că nu știi ziua și ceasul în care te va chema Domnul din această trecătoare viață!
Auzi, omule, ce zice dumnezeiasca Scriptură: Astăzi de veți auzi glasul Lui, să nu vă învîrtoșați inimile voastre (Psalm 94, 8).
Ascultați ce zice această trîmbiță, care pururea strigă din lăuntrul nostru: Ce faci, omule, unde mergi?
De ce te încurci cu grijile lumii?
De ce îți împlinești poftele trupului tău?
De ce stai nespovedit, fără pocăință, ca și cum ai fi nemuritor?
Auzi glasul Sfintei Evanghelii care zice: Privegheați și vă rugați, fiți gata că nu știți în care ceas vine sfîrșitul!
Și iarăși: „Pocăiește-te, omule, ca să întîmpini pe Mirele sufletelor noastre, cu candela milosteniei și a toată fapta bună aprinsă, ca să nu te găsească asemenea fecioarelor celor fără de minte, care au rămas afară de cămara Mirelui Ceresc” (Matei 25, 11-12).
O, frații mei, D A C Ă ne-am trezi pînă mai avem vreme să auzim glasul acestei trîmbițe, adică al mustrării conștiinței noastre și dacă acest glas al lui Dumnezeu care ne cheamă la pocăință și la părăsirea păcatelor, nu l-am trece cu vederea, ce mare fericire am avea și în veacul de acum și în cel viitor!
Acest GLAS al lui Dumnezeu este CONȘTIINȚA NOASTRĂ, este trîmbița cea tainică și sfîntă care călătorește cu noi în viața de aici, și pururea ne cheamă din lăuntru spre a ne trezi și pocăi.
CONȘTIINȚA este pîrîșul care mereu ne pîrăște pe calea acestei vieți, și ne mustră cînd greșim.
Despre acest pîrîș zice, într-un anumit fel, Sfînta Evanghelie: ÎMPACĂ-TE cu pîrîșul tău pe cale, ca nu cumva pîrîșul să te dea judecătorului (Matei 5, 25; II Corinteni 3, 5; Galateni 6, 4).
Iubiți credincioși,
În Sfînta Evanghelie de astăzi, Iisus Hristos Mîntuitorul lumii ne cheamă pe toți la Cina Sa cea mare.
Ne cheamă la ospățul credinței adevărate.
Să nu ne împotrivim nici unul, nici să părăsească cineva Biserica Ortodoxă, mama noastră care ne hrănește din învățătura dreptei credințe, și să meargă la cina sectelor care se înmulțesc mereu și înșală pe mulți.
Ne cheamă Hristos la ospățul pocăinței, la masa mîntuirii. Să nu amînăm pocăința, spovedania, rugăciunea, milostenia, Sfînta Împărtășanie, grija pentru suflet, că în ceasul în care nu gîndim, Fiul Omului va veni!
Ne cheamă Iisus Hristos la ospățul Sfintei Liturghii.
În fiecare sărbătoare auzim toaca, clopotele bisericilor și preoții satelor care ne cheamă la cina cea mare a Sfintei Liturghii.
Oare DE CE NU venim măcar Duminica și la marile Sărbători cu toții la biserică?
De ce punem motive că „ne-am cumpărat țarine”, adică griji pămîntești, că „ne-am cumpărat cinci perechi de boi”, adică ne-am robit de patimi cele cinci simțiri, și că „ne-am luat femeie”, adică ne-am dedat la beții și desfrînări, mai ales Duminica și de aceea nu putem veni la ospățul Sfintei Liturghii în sărbători, să ospătăm împreună cu Mîntuitorul Hristos, cu Maica Domnului și cu toți sfinții din cer?
Căci vedem la Sfînta Liturghie, Duminica, mai mult bătrîni și văduve,
dar tinerii și copiii dumnevoastră UNDE sînt?
De ce nu vin cît mai mulți la slujbele bisericii, la Sfînta Liturghie?
Hristos din cer se jertfește pe Sfînta Masă, sfinții și îngerii din cer cîntă cu noi în biserică, Mîntuitorul ospătează cu noi și ne hrănește cu scumpul Său Trup și Sînge, iar cei mai mulți dintre fiii Bisericii noastre stau acasă, se duc la beții, merg la petreceri imorale, la tot felul de păcate și ospătează cu necredincioșii, cu bețivii, cu sectanții și cu slugile întunericului?
Vai celor ce lipsesc Duminica FĂRĂ motiv binecuvîntat de la biserică, de la cina cea mare a Sfintei Liturghii, că CINĂ MAI MARE ca jertfa liturgică și Sfînta Împărtășanie și ca citirea sfintelor cărți NU ESTE ALTA pe pămînt!
Ajunge o săptămînă de lucru, de osteneală pentru trup.
Să participăm o zi pe săptămînă, Duminica, în Biserica Domnului la Sfînta Liturghie.
Destul ne ostenim pentru trup, să ne ostenim acum și pentru suflet, că în CURÂND VOM PLECA LA MARE JUDECATĂ SĂ DĂM SOCOTEALA DE TOATE.
Oare nu tocmai Duminica se fac cele mai multe păcate, petreceri, nunți, beții, certuri și desfrînări?
Să lăsăm dar tot păcatul și să ne pocăim de păcatele noastre.
Creșteți-vă copiii în frica Domnului, rugați-vă mai mult și veniți la biserică, la cina cea mare a Mîntuitorului Hristos. De vom face așa, și pe pămînt vom fi fericiți și mulțumiți, și în cer cu îngerii, cu sfinții și cu Însuși Hristos vom cina în vecii vecilor. Amin.