Scriitorul Augustin Buzura a murit, luni, la vârsta de 78 de ani.
Augustin Buzura s-a născut pe 22 septembrie 1938, în comuna Berința din județul Maramureș.
A urmat liceul la Baia Mare și a absolvit Facultatea de Medicină Generală din Cluj-Napoca (1964), cu specializare în psihiatrie.
A fost redactor, secretar general de redacție, redactor-șef al revistei "Tribuna" din Cluj, la care a debutat în 1960.
A abandonat medicina în favoarea literaturii, debutând editorial cu volumul de povestiri ''Capul Bunei Speranțe'' (1963). După încă o culegere de povestiri și nuvele (''De ce zboară vulturul?'', 1966) se dedică în exclusivitate romanului, dobândind o rapidă și largă cunoaștere din partea criticii și a publicului.
Augustin Buzura a tradus din literatura germană, maghiară, franceză, spaniolă, poloneză, rusă, chineză, slovenă. A publicat articole, eseuri, interviuri, note în reviste de literatură și cultură din țară și străinătate. A scris și scenarii de film. Este membru titular al Academiei Române din martie 1992.
Academicianul Augustin Buzura a scris în 2015 un text în Revista Cultura în care condamnă atacul unor intelectuali la adresa Academiei Române. ”Minte cu ușurința cu care respiră”, afirmă academicianul Buzura despre Patapievici.
„ Am urmărit cu tristețe și dezgust tirurile bine concertate asupra Academiei Române. Pretextul a fost Nicolae Breban care, bănuiesc, s-a obișnuit cu tentativele de linșaj mediatic încă de pe vremea Răposatului, tentative la fel de eficiente și astăzi, când democrația românească dă în clocot, când anticomuniștii „europeni", prin cele mai comuniste metode și-au luat, cum se zice, țara înapoi. Nu mai există nimic sfânt, nimic drept, nimic curat decât interesul lor.
Cum să te aperi, când ești intoxicat cu spectacole de proastă calitate, într-o lume fără legi, însetată de sânge, alimentată cu delațiuni și trădări? Fac fără să vreau o conexiune, amintindu-mi că în Japonia, ca și în China, clădirile de importanță istorică, muzeele, palatele foștilor împărați și șoguni, templele sunt, în marea lor majoritate, înconjurate de un gard protector, cu înălțimea de cel mult un metru, pentru ca urina acidă a diverselor potăi sau a animalelor de companie să nu provoace daune greu sau chiar imposibil de reparat. Firește, ființele pomenite fac și ele ce știu, ridică piciorul când trec pe lângă obiecte și arbori, pentru a-și marca prezența și teritoriul, iar oamenii fac și ei ceea ce trebuie să facă pentru a-și proteja valorile și mediul. La noi, acest obicei nu există – asta, dincolo de faptul că un asemenea gard nepăzit nu ar rezista locului mai mult de o noapte. Mai demult, respectul pentru istorie, tradiții, cultură și tot ce înseamnă civilizație era suficient pentru a le păstra pentru cei care vin. Din păcate, imediat după război, prostia și incultura au ocupat locuri privilegiate și au prins rădăcini adânci, trainice. A început ceea ce Marin Preda numea „era ticăloșilor", pentru ca acum, în ultimul deceniu postrevoluționar, o dorință sau o glumă atribuită lui Victor Eftimiu, să se materializeze: „M-am săturat de lichele, exclama poetul, vreau canalii!" În ceea ce mă privește, nu am nici o îndoială că numărul acestora și locul lor în actuala societate românească i-ar depăși așteptările cele mai optimiste.
Academia a rezistat cu pierderi, adesea mari, numeroaselor asalturi ale veleitarilor și neterminaților. Acum ne aflăm iar într-un asemenea moment, dar combatanții sunt „vechi", demult cunoscuți, la fel și manierele lor, tactica și scopul urmărit. Ei cunosc foarte bine terenul pe care luptă, lenea și ignoranța celor ce s-au obișnuit cu năravurile penibile ale politicienilor și ale slugilor și mercenarilor acestora. Unul dintre „maeștrii" lui Nicolae Breban, Nietzsche, spunea undeva că vulturii nu trăiesc în cârduri, iar din câte îmi dau seama, ne aflăm în fața celui mai vechi și mai închegat cârd postrevoluționar care s-ar putea numi S.R.L. Brucan. Acesta i-a ales pe tovarășii de crez, i-a numerotat și, după modelul vechilor celule comuniste din ilegalitate, după o instrucție rapidă, tovarășii au trecut la fapte, orientarea politică a scriitorilor, a oamenilor de artă și știință fiind, precum odinioară, după război, principalul criteriu de reevaluare. Nu ceea ce au scris era important, nu opera acestora, pentru că șefii poliției culturale, la acest capitol nu stăteau prea bine, ci relația cu partidul comunist. Și ei, polițiștii, făcuseră parte din același partid, maestrul lor chiar din ilegalitate, dar asta nu s-a pus nicicând la socoteală. Și atunci, au apărut „colaboraționiștii", precum Călinescu, Preda și alții de aceeași vârstă și mărime, „expirații", „datații" și cei cu dosare de Securitate bune pentru a fi manevrate cu dibăcie. Așa se face că, în locul celor dărâmați de pe socluri s-au urcat polițiștii culturali, și unii acolo au și rămas. Iar dacă-i citești „nu cazi pe spate", cum se spune azi, adică nu sunt cine știe ce, în schimb, dacă citești ce se scrie despre ei, rămâi uimit: avem Kierkegaard-ul nostru… Iar Hegel, Schopenhauer, Cioran, Nietzsche, Eminescu, Caragiale și Goga sunt puși să stea în aceeași bancă alături de Patepievici. O sută de intelectuali de elită sunt gata oricând să iasă în stradă echipați cu portavoci, cu fulare, papioane și lozinci pentru a susține linșarea marilor noastre valori. Istoria, tradițiile, religia și modelele au fost treptat alungate din școli și pentru presă, atâta cât mai există, n-are importanță ce a scris Eminescu, ci faptul că l-a înșelat Veronica Micle tocmai cu Caragiale! Ion Barbu este pomenit pentru virilitatea sa exemplară și așa mai departe. A le aplica marilor clasici aceleași unități de măsură ca și pițipoancelor și masculilor ce populează diversele televiziuni la ceas de noapte nu ar fi semn de mare civilizație. Ne aflăm într-un moment trist al istoriei, în care foștii internaționaliști proletari au trecut de la Est la Vest devenind mari europeni, căci e mult mai rentabil. Așa stând lucrurile, nu prea e trendy să spui că ești român și ții la țara ta și la istoria ei. Iar Nicolae Breban are, printre multe altele, și acest defect: își iubește nația, istoria, civilizația românească și scrie ceea ce simte, dar mai ales ceea ce crede că e obligatoriu de spus acum. Nicolae Breban este un mare scriitor, unul dintre cei mai importanți din literatura română, iar romanele sale ar ocupa un loc de seamă în orice literatură. Evident, Breban nu a absolvit școala de maici, nu a făcut vreun jurământ de supunere și castitate, a decis să trăiască pentru a scrie, iar scriitorul care își respectă vocația consideră că nimic nu este interzis cunoașterii. Dar, pentru a înțelege acest adevăr, trebuie să fii chiar scriitor. Sunt de acord că Breban nu este un ins comod, dar cine se simte deranjat de orgoliul său nu are decât să-l ocolească. Cert este că, aceiași, adică tot cei ce l-au „împrietenit" cu generalul Pleșiță, i-au făcut și dosar de turnător. Dosar pe care, de altfel, l-am publicat în întregime pentru a le demonstra celor interesați cum arată o improvizație ordinară, o murdărie de la cap la coadă asupra căreia justiția a spus ceea ce era și firesc să spună. Detractorii de azi trec intenționat cu vederea un fapt esențial: acela că, protestând împotriva Minirevoluției culturale, Breban și-a dat demisia din Comitetul Central al Partidului și de la conducerea României literare, după care s-a întors în țară. Vestea am aflat-o din Le Monde și, recunosc, curajul lui excepțional ne-a uimit pe toți cei care știam ce riscuri își asumase.
Cum să te aperi, când ești intoxicat cu spectacole de proastă calitate, într-o lume fără legi, însetată de sânge, alimentată cu delațiuni și trădări? Fac fără să vreau o conexiune, amintindu-mi că în Japonia, ca și în China, clădirile de importanță istorică, muzeele, palatele foștilor împărați și șoguni, templele sunt, în marea lor majoritate, înconjurate de un gard protector, cu înălțimea de cel mult un metru, pentru ca urina acidă a diverselor potăi sau a animalelor de companie să nu provoace daune greu sau chiar imposibil de reparat. Firește, ființele pomenite fac și ele ce știu, ridică piciorul când trec pe lângă obiecte și arbori, pentru a-și marca prezența și teritoriul, iar oamenii fac și ei ceea ce trebuie să facă pentru a-și proteja valorile și mediul. La noi, acest obicei nu există – asta, dincolo de faptul că un asemenea gard nepăzit nu ar rezista locului mai mult de o noapte. Mai demult, respectul pentru istorie, tradiții, cultură și tot ce înseamnă civilizație era suficient pentru a le păstra pentru cei care vin. Din păcate, imediat după război, prostia și incultura au ocupat locuri privilegiate și au prins rădăcini adânci, trainice. A început ceea ce Marin Preda numea „era ticăloșilor", pentru ca acum, în ultimul deceniu postrevoluționar, o dorință sau o glumă atribuită lui Victor Eftimiu, să se materializeze: „M-am săturat de lichele, exclama poetul, vreau canalii!" În ceea ce mă privește, nu am nici o îndoială că numărul acestora și locul lor în actuala societate românească i-ar depăși așteptările cele mai optimiste.
Academia a rezistat cu pierderi, adesea mari, numeroaselor asalturi ale veleitarilor și neterminaților. Acum ne aflăm iar într-un asemenea moment, dar combatanții sunt „vechi", demult cunoscuți, la fel și manierele lor, tactica și scopul urmărit. Ei cunosc foarte bine terenul pe care luptă, lenea și ignoranța celor ce s-au obișnuit cu năravurile penibile ale politicienilor și ale slugilor și mercenarilor acestora. Unul dintre „maeștrii" lui Nicolae Breban, Nietzsche, spunea undeva că vulturii nu trăiesc în cârduri, iar din câte îmi dau seama, ne aflăm în fața celui mai vechi și mai închegat cârd postrevoluționar care s-ar putea numi S.R.L. Brucan. Acesta i-a ales pe tovarășii de crez, i-a numerotat și, după modelul vechilor celule comuniste din ilegalitate, după o instrucție rapidă, tovarășii au trecut la fapte, orientarea politică a scriitorilor, a oamenilor de artă și știință fiind, precum odinioară, după război, principalul criteriu de reevaluare. Nu ceea ce au scris era important, nu opera acestora, pentru că șefii poliției culturale, la acest capitol nu stăteau prea bine, ci relația cu partidul comunist. Și ei, polițiștii, făcuseră parte din același partid, maestrul lor chiar din ilegalitate, dar asta nu s-a pus nicicând la socoteală. Și atunci, au apărut „colaboraționiștii", precum Călinescu, Preda și alții de aceeași vârstă și mărime, „expirații", „datații" și cei cu dosare de Securitate bune pentru a fi manevrate cu dibăcie. Așa se face că, în locul celor dărâmați de pe socluri s-au urcat polițiștii culturali, și unii acolo au și rămas. Iar dacă-i citești „nu cazi pe spate", cum se spune azi, adică nu sunt cine știe ce, în schimb, dacă citești ce se scrie despre ei, rămâi uimit: avem Kierkegaard-ul nostru… Iar Hegel, Schopenhauer, Cioran, Nietzsche, Eminescu, Caragiale și Goga sunt puși să stea în aceeași bancă alături de Patepievici. O sută de intelectuali de elită sunt gata oricând să iasă în stradă echipați cu portavoci, cu fulare, papioane și lozinci pentru a susține linșarea marilor noastre valori. Istoria, tradițiile, religia și modelele au fost treptat alungate din școli și pentru presă, atâta cât mai există, n-are importanță ce a scris Eminescu, ci faptul că l-a înșelat Veronica Micle tocmai cu Caragiale! Ion Barbu este pomenit pentru virilitatea sa exemplară și așa mai departe. A le aplica marilor clasici aceleași unități de măsură ca și pițipoancelor și masculilor ce populează diversele televiziuni la ceas de noapte nu ar fi semn de mare civilizație. Ne aflăm într-un moment trist al istoriei, în care foștii internaționaliști proletari au trecut de la Est la Vest devenind mari europeni, căci e mult mai rentabil. Așa stând lucrurile, nu prea e trendy să spui că ești român și ții la țara ta și la istoria ei. Iar Nicolae Breban are, printre multe altele, și acest defect: își iubește nația, istoria, civilizația românească și scrie ceea ce simte, dar mai ales ceea ce crede că e obligatoriu de spus acum. Nicolae Breban este un mare scriitor, unul dintre cei mai importanți din literatura română, iar romanele sale ar ocupa un loc de seamă în orice literatură. Evident, Breban nu a absolvit școala de maici, nu a făcut vreun jurământ de supunere și castitate, a decis să trăiască pentru a scrie, iar scriitorul care își respectă vocația consideră că nimic nu este interzis cunoașterii. Dar, pentru a înțelege acest adevăr, trebuie să fii chiar scriitor. Sunt de acord că Breban nu este un ins comod, dar cine se simte deranjat de orgoliul său nu are decât să-l ocolească. Cert este că, aceiași, adică tot cei ce l-au „împrietenit" cu generalul Pleșiță, i-au făcut și dosar de turnător. Dosar pe care, de altfel, l-am publicat în întregime pentru a le demonstra celor interesați cum arată o improvizație ordinară, o murdărie de la cap la coadă asupra căreia justiția a spus ceea ce era și firesc să spună. Detractorii de azi trec intenționat cu vederea un fapt esențial: acela că, protestând împotriva Minirevoluției culturale, Breban și-a dat demisia din Comitetul Central al Partidului și de la conducerea României literare, după care s-a întors în țară. Vestea am aflat-o din Le Monde și, recunosc, curajul lui excepțional ne-a uimit pe toți cei care știam ce riscuri își asumase.
Sigur, aș mai putea vorbi și despre alte întâmplări în jurul acestui eminent confrate, căci curajul și l-a dovedit nu numai în confruntarea cu oficialitățile comuniste, ci mai ales în încleștarea cu hârtia albă, scoțînd la lumină partea sa de originalitate. Din păcate, nu pentru aceasta a ajuns sub tirul încrucișat al intelectualilor lui Băsescu. Așa cum și era de așteptat, la conferința de presă prilejuită de instalarea sa la președinția I.C.R., domnul Radu Boroianu a uitat să mă invite, ca nu cumva să-și supere noul duhovnic care pare a fi nimeni altul decât domnul Horia-Roman Patapievici. Și sunt convins că peste puțin timp pasiunea lor comună se va vedea cu ochiul liber. Prin urmare, nu știu decât din reproduceri ce a spus Nicolae Breban la ICR, dar l-am urmărit cu multă atenție la Antena 3, dialogând cu gazetarul de mare valoare și probitate morală care este domnul Radu Tudor, și nu-mi amintesc să fi făcut vreuna dintre afirmațiile care i se reproșează. Nu a vrut să împuște pe nimeni, nici aici și nici la Academie, unde domnului Liiceanu nu i s-a rostit numele nici măcar din întâmplare, dar potrivit obiceiurilor și practicilor autointitulatei „elite" nu putea să lipsească de niciunde, cu atât mai puțin dintre viitoarele victime. Dacă a supraviețuit din lupta disperată cu comunismul, măcar din cea cu Academia nu trebuia să lipsească sau să iasă în lume fără răni. Din păcate, intelectualii băsiști au găsit în domnul Boroianu un om slab, fără convingeri solide care se cere și se lasă apărat. Marea lui admirație pentru Nicolae Breban a încetat brusc, la prima bătaie de vânt.
Se vede că elita și-a găsit ființa care s-o treacă strada. Fostul președinte al României trebuie să fie mândru că intelectualii lui se descurcă acum și singuri. În aceeași ordine de idei, am urmărit și interviul domnului Patapievici și, recunosc, este demn de zilele noastre: minte cu ușurința cu care respiră. A spus că i-am lăsat moștenire doar trei institute culturale în străinătate, ca fondator și fost președinte al ICR, când, în realitate, au fost 16, cum lesne se poate vedea în Monitorul Oficial; că a tradus vreo 350 de cărți în străinătate, dar nu spune ale cui, cât au costat traducerile, la ce edituri au apărut și, mai ales, ce urme au lăsat ele în conștiința… Europei. A uitat să spună, bineînțeles, ce a desființat sau îngropat. Mă refer la centre de cercetare, edituri, publicații. A mai afirmat că l-am criticat în editorialele mele și mă grãbesc să recunosc. De pildă, atunci când tocmai în ziua alegerilor, a declarat în Spania, în ziarul La Vanguardia, că domnul Băsescu, candidatul la președinția României pentru un nou mandat, deține o casetă în care contracandidatul său „primește sex oral", casetă pe care însă încă nu o dă… Să-l laud pentru că a coborât sub nivelul unui agent electoral de cartier? Pentru situația jenantă în care ne-a pus, nu-mi amintesc să se fi supărat nici un intelectual, nici unul din suta de suporteri care-i stau la dispoziție nu a zis nimic. Nu doresc să mă mai refer și la textele lui atât de cunoscute, dar încerc să înțeleg și eu, cum poate un intelectual să facă așa ceva și să nu intre în pământ de rușine? Aici a ajuns Kierkegaard-ul nostru? Dai lecții Academiei, o tragi la răspundere, vorbești despre ura care, chipurile, ar putea duce la pogrom, dar uiți că ura, în această țară, a întreținut-o cu măiestrie chiar sponsorul tău și al celorlalți polițiști culturali, obiectul laudelor și al admirației tale nemãsurate și a lor.
Am aflat, de asemenea, cu această ocazie, că lui Andrei Marga i-a lăsat moștenire un BMW sau chiar un Mercedes, dar că acesta n-a știut să le mânuiască. Din păcate, la o cercetare chiar superficială, s-a văzut că nici una dintre mașini nu era nici măcar Dacie, ci un banal Trabant. Înfruntarea cu Breban îmi amintește de o glumă și de replica șoricelului vanitos care se plimba pe un pod alături de un elefant: „Tropăim, tropăim!" Fiindcă războiul cu Breban a depășit hotarele patriei, cred că totuși putem avea o certitudine: flancul de Est al NATO nu are niciun motiv să se alarmeze deocamdată. Breban nu a făcut armata, nu cred că a tras vreodată cu praștia și nici cu urechea. Un scriitor, când e mare, știe – vin iar și spun – că vulturii nu trăiesc în cârduri”.
Sau direct în conturile Media Root de la Banca Transilvania:
Autentifică-te sau înregistrează-te pentru a trimite comentarii.