Predică la Praznicul Schimbării la Față a Domnului - Pr. Ilie Cleopa
Noi avem desigur cinci simțiri și toate sunt punți ale păcatului. Dar mai cu seamă ochii și urechile. Însă și limba, dacă nu o înfrânăm, este o mare răutate, cum zice Sfântul Apostol Iacov.
Iubiți credincioși,
În cele ce urmează vă vom arăta mai întâi cum a luat ființă acest praznic, amintindu-ne ce s-a întâmplat odinioară pe Muntele Taborului. Apoi vom tâlcui din Sfânta Scriptură învățăturile cele tainice care s-au descoperit la această Schimbare la Față a Domnului Dumnezeului și Mântuitorului nostru Iisus Hristos.
Domnul Dumnezeu și Mântuitorul nostru Iisus Hristos, la 33 de ani ai vieții Sale, înainte de patima Sa, a început a spune dumnezeieștilor Săi ucenici: „Iată, ne suim în Ierusalim și Fiul Omului se va da în mâinile oamenilor păcătoși și-L vor bate pe El și-L vor scuipa pe El și-L vor răstigni pe El și-L vor omorî pe El și a treia zi va învia” (Marcu 8, 31; Matei 16, 23).
Dar propovăduind El despre Sfintele Sale Patimi, care erau să se întâmple în Ierusalim, dumnezeieștii Lui ucenici au început a se întrista foarte și mai ales Petru îl oprea pe Dânsul, zicând: „Nu Ți se cade Ție, Doamne, să-Ți fie una ca aceasta; cruță-Te pe Tine, Doamne!” (Marcu 8, 32).
De aceea Preasfântul Mântuitor, vrând mai înainte de pătimirea Sa să întărească credința dumnezeieștilor Săi ucenici și să le arate că El de bună voie merge a patimi, nesilit de nimeni, ci numai din nemărginita sa dragoste pentru mântuirea neamului omenesc, a vrut să-i mângâie pe dânșii, spunându-le aceste cuvinte: „Sunt unii dintre voi care nu vor gusta moartea până nu vor vedea împărăția lui Dumnezeu, adică până nu vor vedea slava Mea, cât este cu putere omului să o vadă”.
Și după ce le-a spus aceasta, după șase zile, a luat pe cei mai de frunte ucenici ai Săi, pe Petru, pe Ioan și pe Iacov, și mergând în Galileea, i-a suit pe dânșii cu Sine pe Muntele Taborului.
Acolo, Domnul Dumnezeu și Mântuitorul nostru Iisus Hristos S-a schimbat la față și s-a făcut chipul feții Sale luminos ca soarele și hainele Sale albe ca zăpada.
Și în timp ce ucenicii erau uimiți văzând această preaslăvită minune și strălucirea feții Lui Hristos, deodată au stătut de față, pe nori, doi bărbați înconjurați de slavă cerească, unul de-a dreapta Mântuitorului și altul de-a stânga Lui. Aceștia erau cei doi mari prooroci, Moise și Ilie (Marcu 9, 1-4).
Și văzând apostolii această preaslăvită vedenie, s-au spăimântat foarte și cugetau întru inima lor că sunt în ceruri. Iar Petru, văzând atâta lumină și atâta frumusețe în chipul feții lui Iisus Hristos, ca și la proorocii care Îl înconjurau, a zis aceste cuvinte:
„Doamne, bine este să rămânem noi aici; să facem trei colibe: Ție una și lui Moise una și lui Ilie una”. Și zice dumnezeiasca Evanghelie că Petru nu știa ce vorbea (Marcu 9, 5-6), pentru că era uimit de atâta bucurie, de atâta lumină și mângâiere și ar fi voit să rămână acolo pe Tabor, și în scopul acesta să-I facă lui Hristos și celorlalți doi prooroci câte o colibă.
Dar pe când zicea el aceasta, un nor i-a umbrit pe ei. Căci un nor plin de lumină și de fericire dumnezeiască s-a coborât deasupra Muntelui Taborului și a acoperit vârful muntelui și i-a umbrit pe ei. Și din nor s-a auzit un glas:
„Acesta este Fiul Meu cel Iubit; pe Acesta să-L ascultați!”.
Și după ce s-a auzit mărturisirea aceasta a Tatălui din ceruri, a încetat vedenia aceea. Atât Ilie, cât și Moise s-au întors înapoi în Rai, iar Iisus a rămas singur și n-au mai văzut apostolii nimic. Și înspăimântându-se ei, Mântuitorul le-a spus: „Vedeți, ne coborâm acum de pe munte; să nu spuneți nimănui vedenia aceasta până ce Fiul Omului va învia din morți!” (Marcu 9, 7-9).
Dar să vedem cum se tâlcuiesc aceste mari minuni, ce s-au întâmplat acolo. De ce oare Hristos a ales tocmai Muntele Taborului din Galileea, ca să se schimbe la față și nu alt munte?
Iată de ce: pentru că o mie de ani mai înainte a proorocit dumnezeiescul David că acest munte se va bucura de slava lui Dumnezeu. Căci zice: „Taborul și Ermonul întru slava Ta se vor bucura”. Deci, trebuia să se plinească Scriptura ca Taborul să se bucure împreună cu cei ce L-au înconjurat pe Iisus, cu cei trei dumnezeiești ucenici ai Săi. Pentru aceasta a ales Iisus muntele Taborului.
Dar pentru care pricină au venit de față la dumnezeiasca Lui schimbare la față acei mari prooroci, Moise și Ilie?
Iată pentru care: când mai înainte cu șase zile întreba Mântuitorul pe Petru și pe ceilalți ucenici: „Cine zic oamenii că sunt Eu?”, ei au zis: „Unii zic că ești Ilie, alții Moise, alții Ieremia, iar alții altul din proorocii cei de demult”.
Și acuma Mântuitorul, chemând la dumnezeiasca Sa schimbare la față pe Ilie și pe Moise, a vrut să le arate dumnezeieștilor Săi ucenici că El nu este nici Ilie și nici Moise, ci Dumnezeul lui Ilie și al lui Moise. Le-a arătat deci: nu sunt prooroc, ci Dumnezeul proorocilor.
Dar pentru care pricină Petru a zis către Hristos: „E bine să facem aici trei colibe…”?
A fost din pronia lui Dumnezeu să zică el așa, să-și închipuie că e bine să facă acolo trei corturi, unul lui Iisus, altul lui Moise și altul lui Ilie. Iar Dumnezeu Cuvântul, Hristos, i-a spus lui Petru, oarecum explicându-i: „Ascultă, Petre, tu cugeți încă omenește despre Mine; tu încă crezi că Eu am nevoie de colibă ca să stau aici pe Tabor? Am să-ți arăt Eu Cine sunt.
Eu pot să fac colibă din norii din cer, Eu voi acoperi tot muntele cu o colibă de aur luminos, plin de raze de lumină. Îți voi arăta că n-am nevoie de colibe omenești.
Eu sunt Acela Care am acoperit cu nor tot poporul lui Israel patruzeci de ani în pustie și pot să fac aici colibă de nor, să vă acopăr și pe voi.
Eu sunt Acela Care am dat legea lui Moise în Sinai și am putut să-l chem pe el aici de față. Eu sunt Dumnezeul lui Ilie, Care M-am arătat în Horeb și l-am chemat de față, ca să știi că Eu sunt Dumnezeul proorocilor, Acela Care n-am nevoie de colibe făcute de mâini omenești”.
Dumnezeiescul Părinte Efrem Sirul spune că atunci Taborul avea chipul Bisericii... . Dar de ce avea atunci chipul Bisericii lui Dumnezeu?
Iată de ce: acolo erau de față amândouă Testamentele.
Acolo a văzut Moise, începătorul legii vechi, pe Hristos, Începătorul și Dătătorul legii darului. Acolo a văzut iconomul Tatălui pe epitropul lui Dumnezeu, pe marele Petru Apostolul. Acolo a văzut Ilie, feciorelnicul legii vechi, pe Ioan Evanghelistul, feciorelnicul legii noi. Acolo Moise cel sfânt a văzut pe Petru cel sfințit.
Acolo cel ce s-a suit la cer cu foc a văzut pe cel ce s-a rezemat pe pieptul cel de văpaie al lui Dumnezeu întrupat, pe Ioan Evanghelistul. Acolo au văzut proorocii pe Hristos, Care a creat și pe prooroci și pe apostoli, ca Unul Ce-a a dat legea cea veche în Sinai și pe cea nouă o a desăvârșit în Ierusalim.
Dar oare numai Mântuitorul S-a schimbat la față, sau și unii dintre sfinți?
Cu adevărat și unii dintre sfinți. Dacă știți Scriptura și ați citit Viețile Sfinților, ați aflat că și sfinții lui Dumnezeu s-au schimbat la față, nu numai Hristos.
Dar alta a fost Schimbarea la Față a lui Dumnezeu Cuvântul și alta a fost schimbarea la față a sfinților Lui. Schimbarea la Față a Domnului și Dumnezeului nostru Iisus Hristos a fost preaminunată și în chip străin. Lumina cea din Tabor, care lumina la față pe Hristos, nu izvora din fața Lui, ci dinlăuntrul Lui, din tot trupul,
că era Dumnezeu întrupat.
Lumina cea din Tabor a lui Hristos n-a venit din afară, ca să-L lumineze pe El, ci lumina dinlăuntru iradia și în afară, căci El era izvorul luminii celei veșnice și nemărginite.
Iar sfinții care s-au schimbat la față, au avut lumina nu de la ei, ci de la Dumnezeu. Așa a fost Set, feciorul lui Adam și Moise, care s-a schimbat la față când a venit cu legea de pe Muntele Sinai, că, după cum spune dumnezeiasca Scriptură, nu puteau fii lui Israel să privească la dânsul, de strălucirea feței lui și se acopereau cu un văl, ca să nu-i orbească (Ieșirea 34, 30).
Așa s-au schimbat la față și unii dintre sfinții mari ai Noului Așezământ, ca Marcu Ascetul, Ava Siluan, Ava Sisoe cel Mare și mulți alții, care străluceau ca soarele în anumite momente (Pateric, cap. 34).
Dar sfinții nu aveau lumina din ei, ci îi lumina din afară darul Sfântului Duh, pe când lumina cea din Tabor, sau Schimbarea la Față a Domnului Dumnezeului și Mântuitorului nostru Iisus Hristos, era dinlăuntrul Lui, era din izvorul luminii celei gândite și negrăite a dumnezeirii Lui (Sfântul Grigorie Palama).
Dar oare ce zice Hristos la Schimbarea Sa la Față în chip tainic lui Petru?
Iată ce zice, cum dogmaticesc Sfinții Părinți: „Tu, Petre, vrei să rămânem pe Tabor, tu vrei să facem aici trei colibe. Dar de ce vrei să rămânem aici? Pentru că ai văzut aici lumină, strălucire, slavă, bucurie, mângâierea Sfântului Duh;
ai auzit aici glasul Părintelui Meu, Care M-a adeverit pe Mine cine sunt, a adeverit dumnezeirea Mea și al cui Fiu sunt.
De aceea vrei să rămân pe Tabor. Dar Eu, Petre, n-am venit să rămân pe Tabor, Eu am venit să-ți spun ție și să-ți arăt ție și celorlalți doi ucenici cine sunt Eu. Tu, cu șase zile în urmă, mă opreai să merg la patima cea de bună voie. Când ți-am spus că merg la Ierusalim să sufăr, să pătimesc și să mor pentru mântuirea neamului omenesc, ai zis: «Nu, Doamne, să nu-ți fie Ție una ca aceasta! Cruță-Te pe Tine, Doamne!» (Marcu 8, 32).
Iar Eu te-am suit pe Tabor și ți-am arătat slava dumnezeirii Mele, nu atâta cât este, ci cât poți tu cuprinde ca om, ca să nu orbești cu ochii și să nu mori.
Ți-am arătat că Eu nu de silă, nu de frică merg la patimă, ci de HUNĂ VOIE.
Ți-am arătat slava aceasta, ca tu să înveți pe frații tăi, să propovăduiești cu Iacov și cu Ioan slava dumnezeirii Mele, pe care ați văzut-o aici, în muntele cel sfânt, celorlalți ucenici și la toată lumea,
ca să știe toți că Eu nu am fost numai om, ci și Dumnezeu.
De aceea am voit mai înainte de patimă să vă arăt vouă slava Mea, pe cât este cu PUTINȚĂ omului a o vedea”.
Deci zicea Hristos lui Petru, în chip tainic: „Petre, dacă Eu voi rămâne pe Tabor, să-mi faci colibă aici, oare cuvintele Scripturii cine le va împlini? Dacă Eu voi rămâne pe Tabor, oare cuvintele acelea scrise:
«Împărțit-au hainele Mele loruși și pentru cămașa Mea au aruncat la sorți» (Psalmii 21, 20) cui se vor potrivi?
Dacă Eu voi rămâne pe Tabor, cu cine se vor împlini cuvintele: «Dat-au spre mâncare mie fiere și în setea mea m-au adăpat cu oțet»?
Dacă voi rămâne pe Tabor, cum se vor împlini cele ce zice proorocul Osea: «Vedea-vor pe Cel pe Care L-au împuns»?
Dacă Eu voi rămâne pe Tabor, cum se vor împlini proorociile lui Isaia, care zice: «Dat-am spatele Meu spre bătăi și obrazul Meu spre pălmuire și n-am întors fața Mea de către rușinea scuipărilor» și «prin rănile Lui noi toți ne-am vindecat» (Isaia 53, 5)?
Dacă Eu voi rămâne, aici, pe Tabor, după cum zici tu, cum se vor împlini cuvintele acelea care zic că [Mesia] «cu cei fărădelege S-a socotit» (Isaia 53, 9).
Și când se vor împlini cuvintele vieții celei veșnice, dacă Eu nu Mă voi pogorî în iad spre a învia pe cei morți și a mă face începător al vieții morților?”.
Acestea parcă le spunea Hristos în taină lui Petru: „Nu, Petre, nu trebuie să rămân Eu pe Tabor; Eu trebuie să trec de aici pe celălalt munte, pe Golgota!”.
Așa suntem noi, creștinii și monahii, când avem bucuria Duhului Sfânt, când strălucește în sufletele noastre câte o rază de mângâiere, de bucurie duhovnicească, când auzim o cântare bisericească, o predică frumoasă, o evanghelie: avem o bucurie duhovnicească și o mulțumire sufletească așa de mare că am vrea să rămânem pururea în acele momente, să nu mai avem scârbe, să nu mai avem răni, să nu mai avem dureri, să nu mai avem întâmplări grele în viața aceasta, ci să rămânem în aceste bucurii.
Dar nu se poate, fraților!
Trebuie să mergem de la Tabor la Golgota, să primim paharul Domnului. Căci ce zice? „Ce voi răsplăti Domnului pentru toate câte mi-a dat mie? Paharul mântuirii voi lua și numele Domnului voi chema”.
Adică, orice creștin trebuie să primească paharul pe care l-a primit Hristos în Grădina Ghetsimani, sau sfintele Sale patimi, dacă vrea să fie următor al lui Iisus Hristos, într-o măsură oarecare.
Nu se poate mântui nimeni numai cu bucurii duhovnicești, numai cu mângâierile Duhului Sfânt și cu viața pașnică și liniștită.
Dar de ce?
Hristos ne-a spus nouă: „În lume, necazuri veți avea” și „prin multe scârbe vi se cade să intrați în împărăția cerurilor” (Romani 18, 17; I Petru 4, 13).
Așa frații mei, când avem bucurii și mulțumiri duhovnicești și veselia cea duhovnicească în inimă, să nu ne oprim aici, ci SĂ NE GÂNDIM CĂ TREBUIE SĂ TRECEM de la aceste momente la altele, adică să primim să suferim cu dragoste și bucurie, să răbdăm toate scârbele și întâmplările grele pentru împărăția cerurilor, adică să-L urmăm pe Hristos de la Tabor și la Golgota.
Dar oare Mântuitorul nostru Iisus Hristos a făcut această mare minune și a împlinit această minune a Sa pe pământ pentru prima dată pe un munte?
Nu mai avem în dumnezeiasca Evanghelie și alte învățături și pilde care ne arată că Hristos S-a folosit de munți pentru iconomia întrupării Sale și pentru a da unele învățături de mântuire neamului omenesc? Ba da.
Hristos, după ce S-a botezat, zice dumnezeiasca Evanghelie, a fost dus de Duhul în pustie și a postit acolo în muntele Quarantania 40 de zile și 40 de nopți, ispitindu-se de satana (Matei 4,1-2), când I-a înfățișat cele trei mari atacuri:
al lăcomiei pântecelui, când a spus să facă pietrele pâini;
al slavei deșarte, când L-a pus pe aripa bisericii și I-a spus să Se arunce jos, spunându-i din Scriptură: „Scris este: îngerilor Săi va porunci să Te sprijine, să nu se împiedice de piatră piciorul Tău”
și al iubirii de avuții (când L-a suit pe un munte înalt și I-a arătat toată lumea, zicând că toate I le dă Lui dacă Se va închina satanei – Matei 4, 9).
Deci, încă de la începutul misiunii Sale, Hristos, înainte de a începe propovăduirea, a folosit muntele și pustia. Aici..., a avut loc începutul misiunii celei duhovnicești a lui Iisus Hristos.
Pe urmă vedem și alte întâmplări pe munte. În munte a predicat Hristos și a așezat cele nouă fericiri ale Bisericii. Adeseori Se suia Hristos în munte seara și Se ruga singur toată noaptea (Matei 14, 23).
De pe munte S-a înălțat Domnul Dumnezeul și Mântuitorul nostru Iisus Hristos la cer.
Pe munte S-a schimbat la față.
Pe munte S-a răstignit.
Vedeți că, de la Botez și până la Înălțare, multe întâmplări din viața Mântuitorului s-au săvârșit pe munți. Și nu în zadar sau fără rost s-au petrecut aceste întâmplări pe munți.
Viața Domnului Dumnezeului și Mântuitorului nostru Iisus Hristos este prototipul, adică modelul cel veșnic al creștinilor, al vieții creștinești și va fi așa în veacul veacului.
Oare nu și proorocii s-au folosit de munți? Oare legea veche nu s-a dat pe Muntele Sinai? Oare Moise nu s-a rugat pe munte împotriva lui Amalec? Oare Ilie n-a văzut pe Dumnezeu în Horeb? Și câte ca acestea! Iar, după Înălțarea Domnului, sfinții cei mai mari, ca Sfântul Antonie cel Mare, s-au nevoit în munte.
La fel Sfântul Macarie cel Mare, Sfântul Arsenie cel Mare, Sfântul Sisoe cel Mare, Sfântul Pamvo, Ava Marcu de la peșteră, care n-a văzut 85 de ani față de om și a viețuit în Muntele Francesc și a mutat muntele cu rugăciunea. Și nu ajunge vremea să spun de atâția mii și zeci de mii de pustnici și sfinți care, urmând lui Hristos, s-au retras din deșertăciunea lumii și au voit mai bine cu fiarele și păsările cerului să fie în pustie, decât cu lumea cea vicleană și plină de răutăți.
Dar de ce în munte și în pustie? Iată de ce: sfinții lui Dumnezeu cei mari și pustnicii s-au retras din lume, din vâltoarea lumii și din valurile pline de zgomot, de răutăți și de vicleniile cele fără de număr; s-au retras în pustie ca să scape de trei războaie.
Care sunt acelea? De auzire, de vedere și de vorbire.
Noi avem desigur cinci simțiri și toate sunt punți ale păcatului. Dar mai cu seamă ochii și urechile. Însă și limba, dacă nu o înfrânăm, este o mare răutate, cum zice Sfântul Apostol Iacov.
Deci, sfinții s-au retras în munți ca să scape de aceste trei feluri de răutăți: să nu aibă cu cine vorbi, să nu vadă pe nimeni, să nu audă pe nimeni și să stea pururea în comunicare cu Dumnezeu, prin sfânta rugăciune și meditațiile sfinte, ca să-I urmeze lui Iisus Hristos, Care adesea se ruga singur în munte, noaptea și uneori chiar ziua.
Așa a făcut și Sfânta Teodora..., de atâtea ori venind aici, la schitul Sihla; și pentru că poate nu știți viața ei, vă voi face la sfârșitul acestei predici un rezumat al vieții ei, căci nu îngăduie vremea să o spun mai pe larg.
Iată, aici unde este bisericuța aceasta mică, care are anul acesta 205 ani de la întemeiere, tradiția veche, care s-a păstrat din gură în gură și din bătrân în bătrân, spune că a fost întâi coliba Sfintei Teodora. Ea a stat 14 ani de zile pe acest loc, unde fusese mai înainte un vestit pustnic, care venise aici din Munții Vrancei.
De obârșie ea era din Vânătorii Neamțului, fiica lui Gheorghe Joldea armașul și a fost singură la părinți. Către sfârșitul vieții ei, când a câștigat darul Sfântului Duh, prin îndelungă osteneală și post, s-a retras în peștera cea din vale, pe care o vedeți.
S-a retras, dar când? Când nu mai simțea foamea, nici setea, nici frigul. Omul duhovnicesc cel desăvârșit nu mai are nevoie de haină, nici de hrană multă și nu-i mai este frig și nici frică de nimeni.
Căci are în INIMA sa pe Hristos, care i Se face lui și haină și hrană și toate celelalte, și-l păzește de toate.
După ce s-a desăvârșit deci sfânta Teodora aici, s-a dus în peștera din vale, iar acolo a fost descoperită prin minune dumnezeiască, căci nu se știa de dânsa. Duhovnicul ei din Sihăstria murise demult și ea nu mai putea coborî de bătrânețe până de vale, ca să se împărtășească cu Preacuratele Taine.
Dar s-a întâmplat o minune ca aceasta: mai înainte de moartea ei, la trapeza Sihăstria niște păsări veneau și luau bucățele de pâine de la frații trapezari. Și au văzut frații cum luau acelea pâine și zburau cu ea încoace, spre miazăzi. Și a observat și starețul mânăstirii și le-a zis: „Fraților, păsările acestea vedeți că nu mănâncă pâine, ci o iau în cioc, dacă le dai câte o bucată și zboară cu ea încolo, înspre pustia Sihlei (că nu era atunci biserica aici). Mi se pare mie, a zis starețul, că trebuie să fie vreun rob a lui Dumnezeu, vreun suflet a lui Dumnezeu căruia păsările acestea îi duc pâinea”.
Într-o duminică după-amiaza, doi frați au luat blagoslovenie de la starețul mânăstirii, după ce i-au spus: „Părinte, ne-am duce în partea aceea unde zboară păsările, poate să dăm peste acel pustnic căruia îi duc păsările mâncare de aici”.
Și spune istoria – pe care am citit-o într-un vechi manuscris – că păsările parcă îi așteptau, căci au zburat dincolo de Sihăstria, la marginile pământului. Și au stat cu bucata de pâine în cioc până au venit frații și când să le ajungă, au zburat mai încolo și tot așa zburau aproape de pământ și pe distanțe mici, ca și cum i-ar chema încoace, să le-o descopere pe Sfânta Teodora.
Și au venit frații, dar de la o vreme, către seară, a venit o ploaie mare și s-a întunecat și n-au mai văzut nici păsări, ba s-au și rătăcit, că nu era pe atunci cărare, cum vedeți acum, ci era pustie mare; de aceea i se spunea aici Sihla, adică sihăstrie, desime, căci era mare desime printre stâncile acestea.
Nu exista atunci schitul Sihla, ci numai câte un pustnic rătăcitor care stătea câteodată aici. S-au rătăcit deci cei doi frați și când au văzut că e noapte și a venit și ploaie și s-a întunecat, au început a plânge, că erau uzi și rătăciți. Și s-au pus spate în spate lângă un foc, aici, aproape de peștera Sfintei Teodora din vale și au hotărât să poposească până la ziuă acolo, că nu mai știau să nimerească înapoi, fiind deja noaptea târziu.
Și stând ei acolo înfrigurați, se îmbărbătau unul pe altul, zicându-și: „Poate n-om muri noi până mâine, iar mâine vom găsi din nou calea, ca să ne întoarcem la Sihăstria”. Și când a înnoptat tare și era aproape de miezul nopții, deodată au văzut o lumină mare ca un foc, acolo unde era peștera din vale. Și când au văzut lumina aceea, cel mic a zis: „Măi frate, trebuie să fie niște tâlhari aici, că eu am auzit că în pustiile cele mari stau hoții”. Și a zis cel mare: „Nu, frate, poate să fie chiar un sfânt, care a făcut focul”.
Și s-a dus cel mai mare și s-a apropiat de lumina aceea și ce credeți că a văzut acolo?
Se vedea o roată mare de FOC și din roata aceea niște limbi de foc ca niște săbii se suiau la CER.
Era Sfânta Teodora, care se ruga acum de 40 de zile și de 40 de nopți ca s-o găsească cineva, să-i ducă Sfintele și Preacuratele Taine a lui Hristos, s-o împărtășească, că era prea slabă și nu se mai putea duce singură și era goală, că putreziseră hainele de pe dânsa.
Frații, când au văzut-o, s-au speriat și au zis: „Oare ce să fie?”. Iar cel mai mare a zis: „Vezi, acesta este sfântul la care merg păsările cu pâine!”. În acel moment, Sfânta Teodora a lăsat mâinile în jos și nu s-au mai văzut lumini și au rămas în întuneric și le-a zis, cu un glas slab de tot: „Nu vă temeți, fraților – că ei se temeau tare – nu vă temeți că e o nălucire, că eu sunt o femeie ticăloasă și neputincioasă și mă rog lui Dumnezeu aici de 40 de zile și 40 de nopți să-mi trimită pe cineva să-mi aducă Preacuratele Taine ale lui Hristos, că vreau să mă împărtășesc cu ele mai înainte de a mă duce de aici de pe pământ. Nu pot să mă arăt vouă acum, pentru că hainele mele au putrezit demult și sunt goală. Dacă vreți, dați-mi o haină”.
Și atunci fratele cel mai mare a dezbrăcat rasa de pe dânsul și a pus un bolovan în rasă, ca s-o poată arunca; și a aruncat rasa sa, iar cel mai mic i-a dat cureaua. După ce s-a îmbrăcat cu rasa și s-a încins, sfânta i-a chemat pe frați la ea.
Și când a ridicat mâinile în sus, s-a făcut lumină în jurul ei ca în jurul unui sfeșnic! Și ei s-au speriat când au văzut-o. Era o femeie numai umbră de om, cu părul alb ca zăpada, luminată la față, slabă, numai pielea și oasele și vorba rar, cu glas blând și stins.
Și a zis: „Nu vă temeți, fraților, eu sunt o smerită roabă a lui Iisus Hristos, pe nume Teodora. Duceți-vă repede la mănăstire și spuneți părintelui egumen să trimită mâine pe duhovnicul Antonie și pe diaconul Laurentie.
Că mâine la ora 12 din zi mă voi sfârși.
Să-mi aducă aici Preacuratele Taine”. Iar frații au zis: „Doamnă, noi nu știm acum unde este Sihăstria, că ne-am rătăcit de aseară și iată că a venit ploaia și este întuneric”. Și ea a zis: „Uitați-vă la răsărit!”. Și a făcut un semn cu mâna și li s-au arătat acelora două sfeșnice luminoase. Și zise: „Mergeți după aceste două sfeșnice, că îndată veți sosi la Sihăstria”.
Și s-au întors ei după cele două sfeșnice și cele două sfeșnice mergeau sus de la pământ și în câteva minute s-au trezit la poarta Sihăstriei. Și au bătut în poartă, căci tocmai era slujba utreniei, slujba de miezul nopții și portarul care era atunci la poartă zise: „Cine sunteți?”. Și aceia: „Noi suntem, frații care ne-am dus astăzi după păsările acelea”. Și le-a dat drumul și s-au dus în biserică și au ascultat utrenia, iar după utrenie i-au spus starețului: „Părinte, am găsit o mare sfântă”. „Unde?”. „Acolo unde sunt stânci multe (căci ei nu știau cum se cheamă locul acela)”. „Cum o cheamă?”. „Teodora”. „Dar nu ați găsit pâinea care o duc păsările?”. „N-am găsit-o. Ne-am dus noi după păsări o bucată de drum, dar de la o vreme le-am pierdut din ochi și ne-am rătăcit”. Și i-a întrebat: „Pe unde ați mers?”. „Iată, pe plaiul acesta”. „Și pe unde ați găsit-o?”. „Prin pustia Sihlei, pe acolo pe unde e stâncăraia aceea mare…”
Și repede s-au pregătit starețul și duhovnicul și diaconul și a mers aproape tot soborul. Au luat Sfintele și Preacuratele Taine și tot ce trebuia pentru împărtășit și au venit până unde s-au rătăcit frații, care au zis: „Iată, pe aici ne-au dus sfeșnicele acelea”.
Și îndată au văzut sub o stâncă ascunsă pâine multă, bucăți de pâine mucegăită, uscată. Îi întrebară: „Aceasta ați găsit-o ieri?”. „N-am găsit-o”. O puseseră păsările acolo, pentru sfânta, că poate mânca câteodată o bucată de pâine și bea apă din stânca aceea scobită de acolo, de sus. Și au zis frații: „Se vede că nu-i departe de aici” (căci uitaseră locul). Și când s-au dus mai încolo, au văzut pe sfânta la rugăciune, cu haina cu care se îmbrăcase ieri.
Și s-au oprit toți. Și starețul, care avea Sfintele Taine, a vrut să îngenuncheze, dar sfânta l-a oprit: „Nu se cuvine, sfinte părinte, să îngenunchezi având asupra ta neprețuitele Taine ale lui Iisus Hristos; eu trebuie să îngenunchez, că sunt păcătoasă!”. Așa s-a smerit ea, căci sfinții cei mari niciodată nu se laudă, ci pururea zic că sunt păcătoși. Că cine se laudă, cade din darul lui Dumnezeu în trufie și se face diavol, măcar de ar fi viețuit toată viața în pustnicie.
Și atunci, Sfânta Teodora, mai înainte de a se împărtăși cu Preacuratele Taine, a spus viața ei, de unde se trage și pe unde a stat. Și după ce s-a împărtășit cu Preacuratele Taine, a strălucit fața ei ca soarele și a ridicat mâinile la cer și când și-a dat duhul a ieșit o mireasmă de a mirosit tot muntele trei zile! Și a lăsat așezământ ca sfintele ei moaște să le puie în peștera din vale. Și a stat o vreme acolo. Și apoi s-au dus în altă parte, unde a rânduit Dumnezeu, după cum se știe din istorie: la sfânta mănăstire și lavră Pecerska din Kiev.
Iată că v-am istorisit câte ceva despre Sfânta Teodora. Ea a pustnicit mai întâi în Munții Vrancei și a fost de metanie de la Mănăstirea Nifon, din ținutul Buzăului. Astfel, Sfânta Teodora a urmat celorlalți mulți sfinți și mari asceți ai lumii care au trăit prin pustie și prin peșteri. Și s-a săvârșit aici, în părțile noastre și până astăzi a rămas numele peșterii din vale Peștera Sfintei Teodora. Dar să știți că mai întâi aici a stat și apoi, către sfârșitul vieții ei, s-a dus acolo, în peștera din vale.
Am voit să vă spun un fragment din viața Sfintei Teodora, după ce v-am spus istoria prealuminatului praznic al Schimbării la Față, că foarte se potrivesc: iată, aici avem și muntele și bisericuța!
Am ascultat astăzi dumnezeiasca Liturghie de aici, de pe stâncă și când se cânta troparul „Schimbatu-Te-ai la Față în munte, Hristoase Dumnezeule”, mi se părea că chiar aici se face Schimbarea la Față. Căci aici e și biserica, aici și slavoslovia, aici și muntele.
Acestea vi le-am spus în rezumat despre istoria dumnezeiescului praznic al Schimbării la Față, despre sfinții care au urmat lui Hristos strălucind cu viața și care au petrecut în munți și în peșteri, dar și puține din viața Sfintei Teodora, cu ale cărei sfinte rugăciuni să ne ajute Mântuitorul și să ne mântuim cu toții. Amin.
Sau direct în conturile Media Root de la Banca Transilvania:
Autentifică-te sau înregistrează-te pentru a trimite comentarii.
Noi avem desigur cinci simțiri și toate sunt punți ale păcatului. Dar mai cu seamă ochii și urechile. Însă și limba, dacă nu o înfrânăm, este o mare răutate, cum zice Sfântul Apostol Iacov.
Iubiți credincioși,
În cele ce urmează vă vom arăta mai întâi cum a luat ființă acest praznic, amintindu-ne ce s-a întâmplat odinioară pe Muntele Taborului. Apoi vom tâlcui din Sfânta Scriptură învățăturile cele tainice care s-au descoperit la această Schimbare la Față a Domnului Dumnezeului și Mântuitorului nostru Iisus Hristos.
Domnul Dumnezeu și Mântuitorul nostru Iisus Hristos, la 33 de ani ai vieții Sale, înainte de patima Sa, a început a spune dumnezeieștilor Săi ucenici: „Iată, ne suim în Ierusalim și Fiul Omului se va da în mâinile oamenilor păcătoși și-L vor bate pe El și-L vor scuipa pe El și-L vor răstigni pe El și-L vor omorî pe El și a treia zi va învia” (Marcu 8, 31; Matei 16, 23).
Dar propovăduind El despre Sfintele Sale Patimi, care erau să se întâmple în Ierusalim, dumnezeieștii Lui ucenici au început a se întrista foarte și mai ales Petru îl oprea pe Dânsul, zicând: „Nu Ți se cade Ție, Doamne, să-Ți fie una ca aceasta; cruță-Te pe Tine, Doamne!” (Marcu 8, 32).
De aceea Preasfântul Mântuitor, vrând mai înainte de pătimirea Sa să întărească credința dumnezeieștilor Săi ucenici și să le arate că El de bună voie merge a patimi, nesilit de nimeni, ci numai din nemărginita sa dragoste pentru mântuirea neamului omenesc, a vrut să-i mângâie pe dânșii, spunându-le aceste cuvinte: „Sunt unii dintre voi care nu vor gusta moartea până nu vor vedea împărăția lui Dumnezeu, adică până nu vor vedea slava Mea, cât este cu putere omului să o vadă”.
Și după ce le-a spus aceasta, după șase zile, a luat pe cei mai de frunte ucenici ai Săi, pe Petru, pe Ioan și pe Iacov, și mergând în Galileea, i-a suit pe dânșii cu Sine pe Muntele Taborului.
Acolo, Domnul Dumnezeu și Mântuitorul nostru Iisus Hristos S-a schimbat la față și s-a făcut chipul feții Sale luminos ca soarele și hainele Sale albe ca zăpada.
Și în timp ce ucenicii erau uimiți văzând această preaslăvită minune și strălucirea feții Lui Hristos, deodată au stătut de față, pe nori, doi bărbați înconjurați de slavă cerească, unul de-a dreapta Mântuitorului și altul de-a stânga Lui. Aceștia erau cei doi mari prooroci, Moise și Ilie (Marcu 9, 1-4).
Și văzând apostolii această preaslăvită vedenie, s-au spăimântat foarte și cugetau întru inima lor că sunt în ceruri. Iar Petru, văzând atâta lumină și atâta frumusețe în chipul feții lui Iisus Hristos, ca și la proorocii care Îl înconjurau, a zis aceste cuvinte:
„Doamne, bine este să rămânem noi aici; să facem trei colibe: Ție una și lui Moise una și lui Ilie una”. Și zice dumnezeiasca Evanghelie că Petru nu știa ce vorbea (Marcu 9, 5-6), pentru că era uimit de atâta bucurie, de atâta lumină și mângâiere și ar fi voit să rămână acolo pe Tabor, și în scopul acesta să-I facă lui Hristos și celorlalți doi prooroci câte o colibă.
Dar pe când zicea el aceasta, un nor i-a umbrit pe ei. Căci un nor plin de lumină și de fericire dumnezeiască s-a coborât deasupra Muntelui Taborului și a acoperit vârful muntelui și i-a umbrit pe ei. Și din nor s-a auzit un glas:
„Acesta este Fiul Meu cel Iubit; pe Acesta să-L ascultați!”.
Și după ce s-a auzit mărturisirea aceasta a Tatălui din ceruri, a încetat vedenia aceea. Atât Ilie, cât și Moise s-au întors înapoi în Rai, iar Iisus a rămas singur și n-au mai văzut apostolii nimic. Și înspăimântându-se ei, Mântuitorul le-a spus: „Vedeți, ne coborâm acum de pe munte; să nu spuneți nimănui vedenia aceasta până ce Fiul Omului va învia din morți!” (Marcu 9, 7-9).
Dar să vedem cum se tâlcuiesc aceste mari minuni, ce s-au întâmplat acolo. De ce oare Hristos a ales tocmai Muntele Taborului din Galileea, ca să se schimbe la față și nu alt munte?
Iată de ce: pentru că o mie de ani mai înainte a proorocit dumnezeiescul David că acest munte se va bucura de slava lui Dumnezeu. Căci zice: „Taborul și Ermonul întru slava Ta se vor bucura”. Deci, trebuia să se plinească Scriptura ca Taborul să se bucure împreună cu cei ce L-au înconjurat pe Iisus, cu cei trei dumnezeiești ucenici ai Săi. Pentru aceasta a ales Iisus muntele Taborului.
Dar pentru care pricină au venit de față la dumnezeiasca Lui schimbare la față acei mari prooroci, Moise și Ilie?
Iată pentru care: când mai înainte cu șase zile întreba Mântuitorul pe Petru și pe ceilalți ucenici: „Cine zic oamenii că sunt Eu?”, ei au zis: „Unii zic că ești Ilie, alții Moise, alții Ieremia, iar alții altul din proorocii cei de demult”.
Și acuma Mântuitorul, chemând la dumnezeiasca Sa schimbare la față pe Ilie și pe Moise, a vrut să le arate dumnezeieștilor Săi ucenici că El nu este nici Ilie și nici Moise, ci Dumnezeul lui Ilie și al lui Moise. Le-a arătat deci: nu sunt prooroc, ci Dumnezeul proorocilor.
Dar pentru care pricină Petru a zis către Hristos: „E bine să facem aici trei colibe…”?
A fost din pronia lui Dumnezeu să zică el așa, să-și închipuie că e bine să facă acolo trei corturi, unul lui Iisus, altul lui Moise și altul lui Ilie. Iar Dumnezeu Cuvântul, Hristos, i-a spus lui Petru, oarecum explicându-i: „Ascultă, Petre, tu cugeți încă omenește despre Mine; tu încă crezi că Eu am nevoie de colibă ca să stau aici pe Tabor? Am să-ți arăt Eu Cine sunt.
Eu pot să fac colibă din norii din cer, Eu voi acoperi tot muntele cu o colibă de aur luminos, plin de raze de lumină. Îți voi arăta că n-am nevoie de colibe omenești.
Eu sunt Acela Care am acoperit cu nor tot poporul lui Israel patruzeci de ani în pustie și pot să fac aici colibă de nor, să vă acopăr și pe voi.
Eu sunt Acela Care am dat legea lui Moise în Sinai și am putut să-l chem pe el aici de față. Eu sunt Dumnezeul lui Ilie, Care M-am arătat în Horeb și l-am chemat de față, ca să știi că Eu sunt Dumnezeul proorocilor, Acela Care n-am nevoie de colibe făcute de mâini omenești”.
Dumnezeiescul Părinte Efrem Sirul spune că atunci Taborul avea chipul Bisericii... . Dar de ce avea atunci chipul Bisericii lui Dumnezeu?
Iată de ce: acolo erau de față amândouă Testamentele.
Acolo a văzut Moise, începătorul legii vechi, pe Hristos, Începătorul și Dătătorul legii darului. Acolo a văzut iconomul Tatălui pe epitropul lui Dumnezeu, pe marele Petru Apostolul. Acolo a văzut Ilie, feciorelnicul legii vechi, pe Ioan Evanghelistul, feciorelnicul legii noi. Acolo Moise cel sfânt a văzut pe Petru cel sfințit.
Acolo cel ce s-a suit la cer cu foc a văzut pe cel ce s-a rezemat pe pieptul cel de văpaie al lui Dumnezeu întrupat, pe Ioan Evanghelistul. Acolo au văzut proorocii pe Hristos, Care a creat și pe prooroci și pe apostoli, ca Unul Ce-a a dat legea cea veche în Sinai și pe cea nouă o a desăvârșit în Ierusalim.
Dar oare numai Mântuitorul S-a schimbat la față, sau și unii dintre sfinți?
Cu adevărat și unii dintre sfinți. Dacă știți Scriptura și ați citit Viețile Sfinților, ați aflat că și sfinții lui Dumnezeu s-au schimbat la față, nu numai Hristos.
Dar alta a fost Schimbarea la Față a lui Dumnezeu Cuvântul și alta a fost schimbarea la față a sfinților Lui. Schimbarea la Față a Domnului și Dumnezeului nostru Iisus Hristos a fost preaminunată și în chip străin. Lumina cea din Tabor, care lumina la față pe Hristos, nu izvora din fața Lui, ci dinlăuntrul Lui, din tot trupul,
că era Dumnezeu întrupat.
Lumina cea din Tabor a lui Hristos n-a venit din afară, ca să-L lumineze pe El, ci lumina dinlăuntru iradia și în afară, căci El era izvorul luminii celei veșnice și nemărginite.
Iar sfinții care s-au schimbat la față, au avut lumina nu de la ei, ci de la Dumnezeu. Așa a fost Set, feciorul lui Adam și Moise, care s-a schimbat la față când a venit cu legea de pe Muntele Sinai, că, după cum spune dumnezeiasca Scriptură, nu puteau fii lui Israel să privească la dânsul, de strălucirea feței lui și se acopereau cu un văl, ca să nu-i orbească (Ieșirea 34, 30).
Așa s-au schimbat la față și unii dintre sfinții mari ai Noului Așezământ, ca Marcu Ascetul, Ava Siluan, Ava Sisoe cel Mare și mulți alții, care străluceau ca soarele în anumite momente (Pateric, cap. 34).
Dar sfinții nu aveau lumina din ei, ci îi lumina din afară darul Sfântului Duh, pe când lumina cea din Tabor, sau Schimbarea la Față a Domnului Dumnezeului și Mântuitorului nostru Iisus Hristos, era dinlăuntrul Lui, era din izvorul luminii celei gândite și negrăite a dumnezeirii Lui (Sfântul Grigorie Palama).
Dar oare ce zice Hristos la Schimbarea Sa la Față în chip tainic lui Petru?
Iată ce zice, cum dogmaticesc Sfinții Părinți: „Tu, Petre, vrei să rămânem pe Tabor, tu vrei să facem aici trei colibe. Dar de ce vrei să rămânem aici? Pentru că ai văzut aici lumină, strălucire, slavă, bucurie, mângâierea Sfântului Duh;
ai auzit aici glasul Părintelui Meu, Care M-a adeverit pe Mine cine sunt, a adeverit dumnezeirea Mea și al cui Fiu sunt.
De aceea vrei să rămân pe Tabor. Dar Eu, Petre, n-am venit să rămân pe Tabor, Eu am venit să-ți spun ție și să-ți arăt ție și celorlalți doi ucenici cine sunt Eu. Tu, cu șase zile în urmă, mă opreai să merg la patima cea de bună voie. Când ți-am spus că merg la Ierusalim să sufăr, să pătimesc și să mor pentru mântuirea neamului omenesc, ai zis: «Nu, Doamne, să nu-ți fie Ție una ca aceasta! Cruță-Te pe Tine, Doamne!» (Marcu 8, 32).
Iar Eu te-am suit pe Tabor și ți-am arătat slava dumnezeirii Mele, nu atâta cât este, ci cât poți tu cuprinde ca om, ca să nu orbești cu ochii și să nu mori.
Ți-am arătat că Eu nu de silă, nu de frică merg la patimă, ci de HUNĂ VOIE.
Ți-am arătat slava aceasta, ca tu să înveți pe frații tăi, să propovăduiești cu Iacov și cu Ioan slava dumnezeirii Mele, pe care ați văzut-o aici, în muntele cel sfânt, celorlalți ucenici și la toată lumea,
ca să știe toți că Eu nu am fost numai om, ci și Dumnezeu.
De aceea am voit mai înainte de patimă să vă arăt vouă slava Mea, pe cât este cu PUTINȚĂ omului a o vedea”.
Deci zicea Hristos lui Petru, în chip tainic: „Petre, dacă Eu voi rămâne pe Tabor, să-mi faci colibă aici, oare cuvintele Scripturii cine le va împlini? Dacă Eu voi rămâne pe Tabor, oare cuvintele acelea scrise:
«Împărțit-au hainele Mele loruși și pentru cămașa Mea au aruncat la sorți» (Psalmii 21, 20) cui se vor potrivi?
Dacă Eu voi rămâne pe Tabor, cu cine se vor împlini cuvintele: «Dat-au spre mâncare mie fiere și în setea mea m-au adăpat cu oțet»?
Dacă voi rămâne pe Tabor, cum se vor împlini cele ce zice proorocul Osea: «Vedea-vor pe Cel pe Care L-au împuns»?
Dacă Eu voi rămâne pe Tabor, cum se vor împlini proorociile lui Isaia, care zice: «Dat-am spatele Meu spre bătăi și obrazul Meu spre pălmuire și n-am întors fața Mea de către rușinea scuipărilor» și «prin rănile Lui noi toți ne-am vindecat» (Isaia 53, 5)?
Dacă Eu voi rămâne, aici, pe Tabor, după cum zici tu, cum se vor împlini cuvintele acelea care zic că [Mesia] «cu cei fărădelege S-a socotit» (Isaia 53, 9).
Și când se vor împlini cuvintele vieții celei veșnice, dacă Eu nu Mă voi pogorî în iad spre a învia pe cei morți și a mă face începător al vieții morților?”.
Acestea parcă le spunea Hristos în taină lui Petru: „Nu, Petre, nu trebuie să rămân Eu pe Tabor; Eu trebuie să trec de aici pe celălalt munte, pe Golgota!”.
Așa suntem noi, creștinii și monahii, când avem bucuria Duhului Sfânt, când strălucește în sufletele noastre câte o rază de mângâiere, de bucurie duhovnicească, când auzim o cântare bisericească, o predică frumoasă, o evanghelie: avem o bucurie duhovnicească și o mulțumire sufletească așa de mare că am vrea să rămânem pururea în acele momente, să nu mai avem scârbe, să nu mai avem răni, să nu mai avem dureri, să nu mai avem întâmplări grele în viața aceasta, ci să rămânem în aceste bucurii.
Dar nu se poate, fraților!
Trebuie să mergem de la Tabor la Golgota, să primim paharul Domnului. Căci ce zice? „Ce voi răsplăti Domnului pentru toate câte mi-a dat mie? Paharul mântuirii voi lua și numele Domnului voi chema”.
Adică, orice creștin trebuie să primească paharul pe care l-a primit Hristos în Grădina Ghetsimani, sau sfintele Sale patimi, dacă vrea să fie următor al lui Iisus Hristos, într-o măsură oarecare.
Nu se poate mântui nimeni numai cu bucurii duhovnicești, numai cu mângâierile Duhului Sfânt și cu viața pașnică și liniștită.
Dar de ce?
Hristos ne-a spus nouă: „În lume, necazuri veți avea” și „prin multe scârbe vi se cade să intrați în împărăția cerurilor” (Romani 18, 17; I Petru 4, 13).
Așa frații mei, când avem bucurii și mulțumiri duhovnicești și veselia cea duhovnicească în inimă, să nu ne oprim aici, ci SĂ NE GÂNDIM CĂ TREBUIE SĂ TRECEM de la aceste momente la altele, adică să primim să suferim cu dragoste și bucurie, să răbdăm toate scârbele și întâmplările grele pentru împărăția cerurilor, adică să-L urmăm pe Hristos de la Tabor și la Golgota.
Dar oare Mântuitorul nostru Iisus Hristos a făcut această mare minune și a împlinit această minune a Sa pe pământ pentru prima dată pe un munte?
Nu mai avem în dumnezeiasca Evanghelie și alte învățături și pilde care ne arată că Hristos S-a folosit de munți pentru iconomia întrupării Sale și pentru a da unele învățături de mântuire neamului omenesc? Ba da.
Hristos, după ce S-a botezat, zice dumnezeiasca Evanghelie, a fost dus de Duhul în pustie și a postit acolo în muntele Quarantania 40 de zile și 40 de nopți, ispitindu-se de satana (Matei 4,1-2), când I-a înfățișat cele trei mari atacuri:
al lăcomiei pântecelui, când a spus să facă pietrele pâini;
al slavei deșarte, când L-a pus pe aripa bisericii și I-a spus să Se arunce jos, spunându-i din Scriptură: „Scris este: îngerilor Săi va porunci să Te sprijine, să nu se împiedice de piatră piciorul Tău”
și al iubirii de avuții (când L-a suit pe un munte înalt și I-a arătat toată lumea, zicând că toate I le dă Lui dacă Se va închina satanei – Matei 4, 9).
Deci, încă de la începutul misiunii Sale, Hristos, înainte de a începe propovăduirea, a folosit muntele și pustia. Aici..., a avut loc începutul misiunii celei duhovnicești a lui Iisus Hristos.
Pe urmă vedem și alte întâmplări pe munte. În munte a predicat Hristos și a așezat cele nouă fericiri ale Bisericii. Adeseori Se suia Hristos în munte seara și Se ruga singur toată noaptea (Matei 14, 23).
De pe munte S-a înălțat Domnul Dumnezeul și Mântuitorul nostru Iisus Hristos la cer.
Pe munte S-a schimbat la față.
Pe munte S-a răstignit.
Vedeți că, de la Botez și până la Înălțare, multe întâmplări din viața Mântuitorului s-au săvârșit pe munți. Și nu în zadar sau fără rost s-au petrecut aceste întâmplări pe munți.
Viața Domnului Dumnezeului și Mântuitorului nostru Iisus Hristos este prototipul, adică modelul cel veșnic al creștinilor, al vieții creștinești și va fi așa în veacul veacului.
Oare nu și proorocii s-au folosit de munți? Oare legea veche nu s-a dat pe Muntele Sinai? Oare Moise nu s-a rugat pe munte împotriva lui Amalec? Oare Ilie n-a văzut pe Dumnezeu în Horeb? Și câte ca acestea! Iar, după Înălțarea Domnului, sfinții cei mai mari, ca Sfântul Antonie cel Mare, s-au nevoit în munte.
La fel Sfântul Macarie cel Mare, Sfântul Arsenie cel Mare, Sfântul Sisoe cel Mare, Sfântul Pamvo, Ava Marcu de la peșteră, care n-a văzut 85 de ani față de om și a viețuit în Muntele Francesc și a mutat muntele cu rugăciunea. Și nu ajunge vremea să spun de atâția mii și zeci de mii de pustnici și sfinți care, urmând lui Hristos, s-au retras din deșertăciunea lumii și au voit mai bine cu fiarele și păsările cerului să fie în pustie, decât cu lumea cea vicleană și plină de răutăți.
Dar de ce în munte și în pustie? Iată de ce: sfinții lui Dumnezeu cei mari și pustnicii s-au retras din lume, din vâltoarea lumii și din valurile pline de zgomot, de răutăți și de vicleniile cele fără de număr; s-au retras în pustie ca să scape de trei războaie.
Care sunt acelea? De auzire, de vedere și de vorbire.
Noi avem desigur cinci simțiri și toate sunt punți ale păcatului. Dar mai cu seamă ochii și urechile. Însă și limba, dacă nu o înfrânăm, este o mare răutate, cum zice Sfântul Apostol Iacov.
Deci, sfinții s-au retras în munți ca să scape de aceste trei feluri de răutăți: să nu aibă cu cine vorbi, să nu vadă pe nimeni, să nu audă pe nimeni și să stea pururea în comunicare cu Dumnezeu, prin sfânta rugăciune și meditațiile sfinte, ca să-I urmeze lui Iisus Hristos, Care adesea se ruga singur în munte, noaptea și uneori chiar ziua.
Așa a făcut și Sfânta Teodora..., de atâtea ori venind aici, la schitul Sihla; și pentru că poate nu știți viața ei, vă voi face la sfârșitul acestei predici un rezumat al vieții ei, căci nu îngăduie vremea să o spun mai pe larg.
Iată, aici unde este bisericuța aceasta mică, care are anul acesta 205 ani de la întemeiere, tradiția veche, care s-a păstrat din gură în gură și din bătrân în bătrân, spune că a fost întâi coliba Sfintei Teodora. Ea a stat 14 ani de zile pe acest loc, unde fusese mai înainte un vestit pustnic, care venise aici din Munții Vrancei.
De obârșie ea era din Vânătorii Neamțului, fiica lui Gheorghe Joldea armașul și a fost singură la părinți. Către sfârșitul vieții ei, când a câștigat darul Sfântului Duh, prin îndelungă osteneală și post, s-a retras în peștera cea din vale, pe care o vedeți.
S-a retras, dar când? Când nu mai simțea foamea, nici setea, nici frigul. Omul duhovnicesc cel desăvârșit nu mai are nevoie de haină, nici de hrană multă și nu-i mai este frig și nici frică de nimeni.
Căci are în INIMA sa pe Hristos, care i Se face lui și haină și hrană și toate celelalte, și-l păzește de toate.
După ce s-a desăvârșit deci sfânta Teodora aici, s-a dus în peștera din vale, iar acolo a fost descoperită prin minune dumnezeiască, căci nu se știa de dânsa. Duhovnicul ei din Sihăstria murise demult și ea nu mai putea coborî de bătrânețe până de vale, ca să se împărtășească cu Preacuratele Taine.
Dar s-a întâmplat o minune ca aceasta: mai înainte de moartea ei, la trapeza Sihăstria niște păsări veneau și luau bucățele de pâine de la frații trapezari. Și au văzut frații cum luau acelea pâine și zburau cu ea încoace, spre miazăzi. Și a observat și starețul mânăstirii și le-a zis: „Fraților, păsările acestea vedeți că nu mănâncă pâine, ci o iau în cioc, dacă le dai câte o bucată și zboară cu ea încolo, înspre pustia Sihlei (că nu era atunci biserica aici). Mi se pare mie, a zis starețul, că trebuie să fie vreun rob a lui Dumnezeu, vreun suflet a lui Dumnezeu căruia păsările acestea îi duc pâinea”.
Într-o duminică după-amiaza, doi frați au luat blagoslovenie de la starețul mânăstirii, după ce i-au spus: „Părinte, ne-am duce în partea aceea unde zboară păsările, poate să dăm peste acel pustnic căruia îi duc păsările mâncare de aici”.
Și spune istoria – pe care am citit-o într-un vechi manuscris – că păsările parcă îi așteptau, căci au zburat dincolo de Sihăstria, la marginile pământului. Și au stat cu bucata de pâine în cioc până au venit frații și când să le ajungă, au zburat mai încolo și tot așa zburau aproape de pământ și pe distanțe mici, ca și cum i-ar chema încoace, să le-o descopere pe Sfânta Teodora.
Și au venit frații, dar de la o vreme, către seară, a venit o ploaie mare și s-a întunecat și n-au mai văzut nici păsări, ba s-au și rătăcit, că nu era pe atunci cărare, cum vedeți acum, ci era pustie mare; de aceea i se spunea aici Sihla, adică sihăstrie, desime, căci era mare desime printre stâncile acestea.
Nu exista atunci schitul Sihla, ci numai câte un pustnic rătăcitor care stătea câteodată aici. S-au rătăcit deci cei doi frați și când au văzut că e noapte și a venit și ploaie și s-a întunecat, au început a plânge, că erau uzi și rătăciți. Și s-au pus spate în spate lângă un foc, aici, aproape de peștera Sfintei Teodora din vale și au hotărât să poposească până la ziuă acolo, că nu mai știau să nimerească înapoi, fiind deja noaptea târziu.
Și stând ei acolo înfrigurați, se îmbărbătau unul pe altul, zicându-și: „Poate n-om muri noi până mâine, iar mâine vom găsi din nou calea, ca să ne întoarcem la Sihăstria”. Și când a înnoptat tare și era aproape de miezul nopții, deodată au văzut o lumină mare ca un foc, acolo unde era peștera din vale. Și când au văzut lumina aceea, cel mic a zis: „Măi frate, trebuie să fie niște tâlhari aici, că eu am auzit că în pustiile cele mari stau hoții”. Și a zis cel mare: „Nu, frate, poate să fie chiar un sfânt, care a făcut focul”.
Și s-a dus cel mai mare și s-a apropiat de lumina aceea și ce credeți că a văzut acolo?
Se vedea o roată mare de FOC și din roata aceea niște limbi de foc ca niște săbii se suiau la CER.
Era Sfânta Teodora, care se ruga acum de 40 de zile și de 40 de nopți ca s-o găsească cineva, să-i ducă Sfintele și Preacuratele Taine a lui Hristos, s-o împărtășească, că era prea slabă și nu se mai putea duce singură și era goală, că putreziseră hainele de pe dânsa.
Frații, când au văzut-o, s-au speriat și au zis: „Oare ce să fie?”. Iar cel mai mare a zis: „Vezi, acesta este sfântul la care merg păsările cu pâine!”. În acel moment, Sfânta Teodora a lăsat mâinile în jos și nu s-au mai văzut lumini și au rămas în întuneric și le-a zis, cu un glas slab de tot: „Nu vă temeți, fraților – că ei se temeau tare – nu vă temeți că e o nălucire, că eu sunt o femeie ticăloasă și neputincioasă și mă rog lui Dumnezeu aici de 40 de zile și 40 de nopți să-mi trimită pe cineva să-mi aducă Preacuratele Taine ale lui Hristos, că vreau să mă împărtășesc cu ele mai înainte de a mă duce de aici de pe pământ. Nu pot să mă arăt vouă acum, pentru că hainele mele au putrezit demult și sunt goală. Dacă vreți, dați-mi o haină”.
Și atunci fratele cel mai mare a dezbrăcat rasa de pe dânsul și a pus un bolovan în rasă, ca s-o poată arunca; și a aruncat rasa sa, iar cel mai mic i-a dat cureaua. După ce s-a îmbrăcat cu rasa și s-a încins, sfânta i-a chemat pe frați la ea.
Și când a ridicat mâinile în sus, s-a făcut lumină în jurul ei ca în jurul unui sfeșnic! Și ei s-au speriat când au văzut-o. Era o femeie numai umbră de om, cu părul alb ca zăpada, luminată la față, slabă, numai pielea și oasele și vorba rar, cu glas blând și stins.
Și a zis: „Nu vă temeți, fraților, eu sunt o smerită roabă a lui Iisus Hristos, pe nume Teodora. Duceți-vă repede la mănăstire și spuneți părintelui egumen să trimită mâine pe duhovnicul Antonie și pe diaconul Laurentie.
Că mâine la ora 12 din zi mă voi sfârși.
Să-mi aducă aici Preacuratele Taine”. Iar frații au zis: „Doamnă, noi nu știm acum unde este Sihăstria, că ne-am rătăcit de aseară și iată că a venit ploaia și este întuneric”. Și ea a zis: „Uitați-vă la răsărit!”. Și a făcut un semn cu mâna și li s-au arătat acelora două sfeșnice luminoase. Și zise: „Mergeți după aceste două sfeșnice, că îndată veți sosi la Sihăstria”.
Și s-au întors ei după cele două sfeșnice și cele două sfeșnice mergeau sus de la pământ și în câteva minute s-au trezit la poarta Sihăstriei. Și au bătut în poartă, căci tocmai era slujba utreniei, slujba de miezul nopții și portarul care era atunci la poartă zise: „Cine sunteți?”. Și aceia: „Noi suntem, frații care ne-am dus astăzi după păsările acelea”. Și le-a dat drumul și s-au dus în biserică și au ascultat utrenia, iar după utrenie i-au spus starețului: „Părinte, am găsit o mare sfântă”. „Unde?”. „Acolo unde sunt stânci multe (căci ei nu știau cum se cheamă locul acela)”. „Cum o cheamă?”. „Teodora”. „Dar nu ați găsit pâinea care o duc păsările?”. „N-am găsit-o. Ne-am dus noi după păsări o bucată de drum, dar de la o vreme le-am pierdut din ochi și ne-am rătăcit”. Și i-a întrebat: „Pe unde ați mers?”. „Iată, pe plaiul acesta”. „Și pe unde ați găsit-o?”. „Prin pustia Sihlei, pe acolo pe unde e stâncăraia aceea mare…”
Și repede s-au pregătit starețul și duhovnicul și diaconul și a mers aproape tot soborul. Au luat Sfintele și Preacuratele Taine și tot ce trebuia pentru împărtășit și au venit până unde s-au rătăcit frații, care au zis: „Iată, pe aici ne-au dus sfeșnicele acelea”.
Și îndată au văzut sub o stâncă ascunsă pâine multă, bucăți de pâine mucegăită, uscată. Îi întrebară: „Aceasta ați găsit-o ieri?”. „N-am găsit-o”. O puseseră păsările acolo, pentru sfânta, că poate mânca câteodată o bucată de pâine și bea apă din stânca aceea scobită de acolo, de sus. Și au zis frații: „Se vede că nu-i departe de aici” (căci uitaseră locul). Și când s-au dus mai încolo, au văzut pe sfânta la rugăciune, cu haina cu care se îmbrăcase ieri.
Și s-au oprit toți. Și starețul, care avea Sfintele Taine, a vrut să îngenuncheze, dar sfânta l-a oprit: „Nu se cuvine, sfinte părinte, să îngenunchezi având asupra ta neprețuitele Taine ale lui Iisus Hristos; eu trebuie să îngenunchez, că sunt păcătoasă!”. Așa s-a smerit ea, căci sfinții cei mari niciodată nu se laudă, ci pururea zic că sunt păcătoși. Că cine se laudă, cade din darul lui Dumnezeu în trufie și se face diavol, măcar de ar fi viețuit toată viața în pustnicie.
Și atunci, Sfânta Teodora, mai înainte de a se împărtăși cu Preacuratele Taine, a spus viața ei, de unde se trage și pe unde a stat. Și după ce s-a împărtășit cu Preacuratele Taine, a strălucit fața ei ca soarele și a ridicat mâinile la cer și când și-a dat duhul a ieșit o mireasmă de a mirosit tot muntele trei zile! Și a lăsat așezământ ca sfintele ei moaște să le puie în peștera din vale. Și a stat o vreme acolo. Și apoi s-au dus în altă parte, unde a rânduit Dumnezeu, după cum se știe din istorie: la sfânta mănăstire și lavră Pecerska din Kiev.
Iată că v-am istorisit câte ceva despre Sfânta Teodora. Ea a pustnicit mai întâi în Munții Vrancei și a fost de metanie de la Mănăstirea Nifon, din ținutul Buzăului. Astfel, Sfânta Teodora a urmat celorlalți mulți sfinți și mari asceți ai lumii care au trăit prin pustie și prin peșteri. Și s-a săvârșit aici, în părțile noastre și până astăzi a rămas numele peșterii din vale Peștera Sfintei Teodora. Dar să știți că mai întâi aici a stat și apoi, către sfârșitul vieții ei, s-a dus acolo, în peștera din vale.
Am voit să vă spun un fragment din viața Sfintei Teodora, după ce v-am spus istoria prealuminatului praznic al Schimbării la Față, că foarte se potrivesc: iată, aici avem și muntele și bisericuța!
Am ascultat astăzi dumnezeiasca Liturghie de aici, de pe stâncă și când se cânta troparul „Schimbatu-Te-ai la Față în munte, Hristoase Dumnezeule”, mi se părea că chiar aici se face Schimbarea la Față. Căci aici e și biserica, aici și slavoslovia, aici și muntele.
Acestea vi le-am spus în rezumat despre istoria dumnezeiescului praznic al Schimbării la Față, despre sfinții care au urmat lui Hristos strălucind cu viața și care au petrecut în munți și în peșteri, dar și puține din viața Sfintei Teodora, cu ale cărei sfinte rugăciuni să ne ajute Mântuitorul și să ne mântuim cu toții. Amin.
Glorie Eterna Eroilor! In ciuda corului funebru format din lifte externe si iscarioteni proprii, care canta prohodul neamului romanesc...VIVAT, CRESCAT, FLOREAT, ROMANIA MAGNA!
https://mihailandrei.wordpress.com/2022/08/06/batalia-de-la-marasesti-si-tradarea-rusilor/
Ofensiva începe în ziua de 24 Iulie prin atacul dat de-a lungul Siretului pe frontul apărat de Divizia 34 rusă, care avea înțelegere scrisă cu Germanii de a nu mai lupta. Frontul rus este rupt din prima zi și divizia rusă fuge în dezordine ( ... )
În ziua de 6 August, un ultim efort disperat este făcut de Germani pentru a pătrunde frontul român în regiunea Mărășeștilor. Dar contraatacul dat de Divizia 13, la care se asociază aripa stângă a Diviziei 10, nu numai că restabilește situația, dar provoacă o retragere dezordonată a inamicului ( ... )
În acest timp soldații ruși de pe frontul român, țineau întruniri publice și răspândeau manifeste, îndemând armata și populația română la revoluție și la acte de violentă contra autorităților. Unitățile ruse părăsesc frontul român, aruncând armele, jefuind în drum populația și depozitele, amenințând cu rastunarea ordinii de stat în România.
Dar asupra soldatului român nu au efect nici instigările revoluționare și nici propaganda germană. El și a păstrat neștirbită disciplina morală și încrederea în victoria finală. Ținând piept inamicului de pe front, a luptat și dezarmat în același timp unitățile ruse care în timpul retragerii terorizau și jefuiau Moldova și Basarabia.