PREDICĂ , DESPRE FEMEIA GÂRBOVĂ-Pr. Cleopa Ilie
(La Evanghelia de la Luca – 13, 16-17)
Iubiți credincioși,
Evanghelia de astăzi e așa de luminată și așa de limpede, că oricine o înțelege, aș zice că aproape nu mai are nevoie s-o tâlcuiască nimeni. Dar după cum ierburile și florile cele binemirositoare, ca busuiocul, menta și altele, cu cât le freacă cineva mai mult în palme și le pipăie, cu atât mai mare mireasmă aduc celor ce fac aceasta, și precum scafandrii, care merg pe fundul mării ca să caute mărgăritare, cu cât se scufundă mai adânc în adâncurile cele mari ale oceanelor, cu atâta află mărgăritare mai de preț, așa se întâmplă și cu cuvintele dumnezeieștii Scripturi.
Dacă le citim la suprafață, sau le ascultăm la suprafață, după literă, ne folosim într-o mică măsură; dar dacă cercetăm adâncul lor tot mai mult, aduc sufletelor noastre tot mai mult folos.
Noi vedem din dumnezeieștile Scripturi că, din îngăduința lui Dumnezeu, după depărtarea de Dumnezeu a unora dintre oameni, diavolul are mare putere să-i muncească și să-i chinuiască pe oameni cu fel de fel de boli, cu fel de fel de nenorociri, cu fel de fel de scârbe și pagube. Vedem aceasta din cazul sfântului și dreptului Iov, când a îngăduit Dumnezeu satanei ca degrabă să-i pricinuiască pierderea tuturor averilor și apoi să-i aducă răni, bube rele în trup, de la creștetul capului până la talpa piciorului.
Aceasta se vede și în cazul regelui Saul, primul rege al lui Israil, cum după ce S-a depărtat Dumnezeu de la dânsul pentru neascultare, a trimis un duh necurat care îl muncea, îl trântea pe jos, de făcea spume, și numai când David îi cânta din harpă sau din psaltire, se depărta de la el duhul acela și nefericitul se ușura puțin.
O vedem apoi în cazul desfrânatului aceluia din Corint, de care spune sfântul apostol Pavel că a trăit cu mama lui, cum pentru această fărădelege, care nu se pomenea nici la păgâni, dumnezeiescul apostol Pavel a hotărât: „Întru numele Domnului nostru Iisus Hristos, să dați pe unul ca acela satanei spre pieirea trupului, ca duhul să se mântuiască în ziua Domnului Iisus” (I Corinteni 5, 4-5).
Ați văzut deci cum, fie pentru păcate, fie pentru certare, Dumnezeu îngăduie câteodată satanei să aducă omului boală, neputință, pagube, scârbe și multe feluri de necazuri.
Așa s-a întâmplat și în Evanghelia de astăzi, cu femeia cea gârbovă.
Iată ce zice dumnezeiescul apostol și evanghelist Luca:
„Și învăța Iisus într-una din sinagogi sâmbăta” (Luca 13, 10).
De ce învăța Mântuitorul mai mult sâmbăta decât în celelalte zile? Sâmbăta, în Legea Veche, era zi de odihnă și sărbătoare pentru vechiul Israil. Ei atunci se adunau în sinagogile lor. Și acolo preoții, leviții, dascălii și legiuitorii citeau dumnezeiasca Scriptură, care cuprinde legea lui Moise și scrierile proorocilor.
Poporul stătea și asculta. Mântuitorul se ducea acolo, căci îi găsea grămadă pe toți și putea să le tălmăcească dumnezeieștile cuvinte ale Scripturii, prin cuvântul Său cel viu și lucrător.
Așa S-a dus Mântuitorul într-una din sinagogi și, când a ajuns El acolo, iată era o femeie care avea duhul neputinței de 18 ani și stătea gârbovă, adică cu capul în jos, neputând să-l ridice în sus nicidecum. Era o jale să vezi o biată femeie bătrână cum stătea încovoiată, cu capul aproape de pământ.
Nu mai putea vedea soarele niciodată, nici stelele de pe cer, ci vedea numai pământul. Iar această gârbovire a ei nu era o boală firească, precum celelalte boli, ca la surzi, la orbi, la șchiopi, ci era o legătură a satanei.
Ea era chipul omului păcătos, care când e legat de satana nu mai poate să privească la cer, ci privește tot la pământ, la mâncare, la băuturi, la desfrâu, la distracții, la toată fărădelegea care trage pe om la fundul iadului.
Așa era și biata femeie, un simbol, însă fără voia ei, fiind legată de satana de 18 ani. Și Mântuitorul, văzând pe această femeie legată de satana, I s-a făcut milă și, fără să-L roage nimenea, fără să mijlocească nimenea și să zică: „Doamne, îndură-Te de femeia aceasta, că e gârbovă și stă cu capul la pământ de 18 ani și n-a mai văzut nici soarele, nici stelele nopții și nici pe oameni la față”, văzând ca un Dumnezeu și pe satana care o ținea așa încovoiată ca o seceră, i-a zis: „Femeie, ești dezlegată de neputința ta”. Și punând pe dânsa preasfintele și preacuratele Sale mâini, a făcut-o deplin sănătoasă, iar ea dădea slavă lui Dumnezeu” (Luca 13,11-13).
Poporul s-a înfricoșat și totodată s-a bucurat de minunea aceasta. Dar, după săvârșirea acestei preaslăvite minuni pe care a făcut-o Mântuitorul sâmbăta, mai marele sinagogii, un preot sau un cărturar care reprezenta sinagoga, a ieșit în fața poporului și a început să mustre poporul, zicând: „Șase sunt zilele când puteți să veniți aici să vă vindecați, dar nu în ziua sâmbetei!”.
Dar n-a îndrăznit să-I spună lui Hristos cuvântul acela, ci l-a spus către popor. Și nu râvna Legii l-a îndemnat pe mai marele sinagogii să mustre poporul pentru minunea ce se făcuse în ziua sâmbetei, ci zavistia și răutatea care pururea stăpâneau pe cărturari și pe farisei. Aceștia urau pururea pe Mântuitorul și voiau să disprețuiască minunile Lui și să le acopere cu răutatea, cu zavistia și cu ura lor. Dacă n-ar fi fost plini de zavistie și de răutate, ar fi înțeles ce este mai mare: ținerea sâmbetei sau o vindecare ca aceasta, care era așa de minunată, și o facere de bine așa de mare, în ziua sâmbetei.
Dar satana și zavistia din inima lui nu l-au lăsat pe acest fățarnic și zavistnic să înțeleagă puterea minunii dumnezeiești.
Iar Mântuitorul, ca Unul ce era Dumnezeu și Însuși Cuvântul și înțelepciunea lui Dumnezeu, a zis către acest mai mare al sinagogii, care se arăta atât de râvnitor în fața poporului pentru ținerea sâmbetei: „Fățarnice, care din voi, în ziua sâmbetei, nu-și dezleagă boul sau asinul și nu se duce să-l adape?”. Adică, ați legat pe om să nu facă un bine altuia sâmbăta, dar nu l-ați legat să nu dea apă boului sau asinului. Și tu, fățarnice și zavistnice, așa înțelegi Legea? Nu înțelegi că această femeie e mai mult decât un bou și decât un asin? Dacă tu dezlegi boul și asinul și-l duci în zi de sărbătoare la apă și la fân și la mâncare, nu se cade ca Eu să dezleg pe această fiică a lui Avraam, pe care satana a legat-o de 18 ani, în ziua sâmbetei?
Deci l-a pus la întrebare, la examen. Ia spune tu – zice –ce e mai bine: să dezleg un bou și un asin și să-l duc la apă și săi dau fân, sau să dezleg un om din legătura satanei?
Iată deci cum stau lucrurile.
Iisus osândește aici fățărnicia, care e o mare răutate și o mare viclenie și un mare păcat. Bine a numit-o Hristos aluat, când a zis în altă Evanghelie: „Căutați și vă păziți de aluatul fariseilor, care este fățărnicia”. Căci precum aluatul, dacă-l pui în făină, dospește toată frământătura, așa fățărnicia strică la om toată întocmirea lui. Îi strică și mintea, și privirea, și purtarea din afară, și inima lui – toate i le strică. De aceea Mântuitorul îi face atenți pe apostoli să se ferească de acest aluat vrăjmaș și plin de otravă al fățărniciei (Luca 12, 1).
Fățărnicia are ca rădăcină vicleșugul, iar ca odrasle și roade zavistia, răutatea, râvnirea, prefăcătoria, minciuna, vătămarea cinstei altuia și cele asemenea. Toate acestea – și nenumărate altele – sunt roadele fățărniciei. Dorința de câștig, slava deșartă, sunt, de asemenea, roade ale fățărniciei. De aceea, în dumnezeiasca Evanghelie, vedem foarte adesea pe Mântuitorul lumii mustrând acest blestemat păcat, această blestemată otravă și aluat al satanei din sufletul nostru.
Căci nu-L auzim în Evanghelie pe Hristos zicând: „Vai ție, curvarule! Vai ție, curvă! Vai ție, tâlharule! Vai ție, vameșule!”, ci: “Vai vouă, cărturarilor fățarnici!”, “Vai vouă, arhiereilor și cărturarilor fățarnici!”, “orbi și vicleni și fățarnici”, “nebuni și orbi” și câte altele. De zeci de ori îi blesteamă Hristos pe fățarnici. Căci Dumnezeu fiind El, vedea câtă răutate aduce omului fățărnicia (Luca 11, 39-52).
Omul fățarnic întotdeauna una are în inimă și alta pe limbă, una are în minte și alta la arătare. Omul fățarnic nu are nici mintea sănătoasă, nici inima, nici arătarea, ci toate îi sunt stricate cu aluatul acesta care crește din vicleșugul inimii lui.
Una spune, alta gândește, una te sfătuiește, alta plănuiește, una îți arată că este și alta este de fapt. Dacă privești la fățarnic, îl vezi bocind, rugându-se, spunând că face bine. Dar toate astea le face urmărind sau câștigul, sau răzbunarea pe altul, sau vătămarea cinstei altuia. Și câte chipuri nu ia fățărnicia, că nu ajunge vremea și nimeni nu poate spune felurile vicleșugurilor fățarnicului. De aceea s-a spus că fățarnicul este ca un cameleon.
Viața fățarnicului este pestriță ca râsul. Ați văzut blana râsului, că are numai țepi, când albi, când negri, când vineți. Așa e viața fățarnicului; acum e într-un fel, acum în alt fel. Trece de la o stare la alta, că fățărnicia nu-l lasă să fie cinstit, nu-l lasă să aibă sinceritatea și nerăutatea sufletului, cum a cerut Hristos:
„Fie dar vouă cuvântul ce este da, da, și ce este nu, nu. Că ce este mai mult, vine de la cel rău”.
Hristos îmi cere: dacă inima mea zice da, da să zică și limba mea; dacă limba mea zice nu, nu voi ziceși cu mintea. Iar dacă inima mea zice da, iar limba nu, sunt fățarnic și pestriț, sunt râs, sunt cameleon, sunt drac fățarnic, sunt blestemat de Hristos pentru fățărnicie, că una am în inimă și alta pe buze.
Prefăcătoria e meșteșugul dracului. Viclenia, fățărnicia, răutatea, vătămarea cinstei altuia, dorința de câștig, dorința de slavă, iubirea de arătare, dorința de a plăcea oamenilor și alte multe rele izvorăsc din fățărnicie, care are ca rădăcină, cum am spus, vicleșugul.
De aceea Sfântul Apostol Iacov ne spune: „Să fie cuvântul vostru da, da – și nu, nu, ca să nu cădeți în fățărnicie” (Iacov 5, 12). Când vom vedea că una spunem și alta gândim, să știm că ne-am prins în această mreajă a satanei și e foarte greu să scăpăm de ea.
Cât de greu e acest păcat, dacă Hristos l-a blestemat mai mult decât pe toate celelalte! Dacă vreți să știți un fățarnic mai mare decât toți fățarnicii lumii, gândiți-vă la Iuda.
Când a venit femeia aceea păcătoasă să spele picioarele Mântuitorului și a vărsat un vas de alabastru întreg cu mir de nard, cu mir scump, și spăla picioarele lui Iisus și le ungea cu mir și le ștergea cu părul capului ei, pocăindu-se din toată inima, iar Hristos i-a zis: „Femeie, iartă-ți-se păcatele!”, atunci Iuda, care era de față, n-avea grijă de pocăința femeii, că este din toată inima, ci se gândea cât de scump este mirul, astfel că a și spus către ceilalți apostoli: „De ce s-a făcut paguba aceasta? Se putea vinde mirul acesta cu mai mult de 300 de dinari și să se dea săracilor”. Dar grijă de săraci avea Iuda atunci? El, cum spune Evanghelistul, avea punga de obște, iar ceea ce se punea într-însa, de către cei 12 apostoli, dădea la ai casei lui. De aceea a moștenit toate blestemele care sunt scrise în Psalmul 108 din psaltire.
El voia să pară că e foarte milostiv cu săracii. Dar n-avea el grijă să vândă mirul ca să dea banii la săraci, ci era supărat că s-a vărsat mirul pe care putea el să-l vândă și să ia pe el mai mult de 300 de dinari.
Deci, după vorbă, se arată că are iubire de săraci, iar în inimă râvnea după arginți, și numai cu gura vorbea de iubirea de săraci. Deci nu grija de săraci îl mânca pe dânsul, ci grija că n-a putut face rost de o nouă sumă de bani. Ei, dacă ar fi căpătat el vasul acela plin cu mir, ar fi făcut pe el vreo 300 de dinari, ba poate și mai mult, și apoi dădea la obște cât voia el, iar restul îl punea deoparte.
Aceasta era în inima lui Iuda și așa s-a arătat că este. Iar când vine la Hristos, în grădina Ghetsimani, cu slujitorii arhiereilor, auzi câtă fățărnicie! Se apropie ca un prieten și zice: „Bucură-te, învățătorule!”, și-L sărută! Din afară se arată prieten, Îl îmbrățișează pe Hristos, pe Învățătorul său, și-L sărută în fața tuturor, iar în inima sa era planul de vânzare. Luase arginții și le-a zis slujitorilor arhiereilor: „Băgați de seamă, pe Care-L voi săruta eu, Acela este; prindeți-L!”.
O, răutatea ta, Iudo, care cu sărutare vinzi pe Fiul Omului! La arătare era prieten, în inimă vânzător; la arătare era râvnitor de săraci, în inimă avea mare dorință de a face bani prin vânzarea mirului. În toate purtările lui se vede că una era la față și alta în inimă. De aceea s-a numit “fiul pierzării”. Căci s-a pierdut pentru veșnicie, fiindcă era unul din cei mai mari fățarnici, în care lucra satana cel mai mare vicleșug, făcându-se pentru veșnicie fiul pierzării.
Să ne ajute Sfânta Treime și Maica Domnului să luăm aminte ca aceea ce e în inima noastră, tot aceea să fie și pe limba noastră.
Dar, frații mei, fățărnicia se amestecă în toată fapta cea bună, cum zic dumnezeieștii Părinți. Că precum iedera sau rugul, dacă le pui lângă un copac, se agață de el, și dacă le pui lângă un gard, iarăși se agață de el, așa și fățărnicia, viclenia, zavistia și slava deșartă se prind de sufletul nostru și ne trebuie mare pătrundere ca să putem deosebi când lucrăm fapta cea bună cu smerenie și când o lucrăm cu slavă deșartă și cu fățărnicie.
Auzi ce spune Mântuitorul: „Când postiți, nu fiți ca fățarnicii; că ei își smolesc fețele, ca să se arate oamenilor că postesc” (Matei 6, 16).
Postul a fost privit în trei feluri necuvenite de-a lungul veacurilor. Pe vremea Mântuitorului Iisus Hristos erau cărturarii și fariseii și alți oameni care voiau să fie lăudați pentru post. Ce făceau ei? Se ungeau cu smoală, ca să se arate că-s slabi, că-s plânși, că-s trași, că-s necăjiți. Mântuitorul, vrând să curețe răutatea aceasta de pe fapta bună a postului, învață: „Când postiți, nu fiți triști ca fățarnicii… Tu însă, când postești, unge capul tău și spală fața ta”; să te arăți vesel, să nu știe toată lumea că postești. Aceia erau fățarnici și vicleni și-și pierdeau toată plata pentru osteneala postului.
De aceea Hristos a spus: „Amin grăiesc vouă, că-și iau plata lor” (Matei 6, 16-17). De la cine?De la oameni. Îi lăudau oamenii, zicând: „Vezi, cutare, cât e de slab, cât de mult a postit?”. Dar vai de noi, păcătoșii, dacă ne vom lua plata aici! Dincolo nu vom avea decât focul cel veșnic.
Pe timpul Sfântului Ioan Gură de Aur, postul era folosit de unii altfel. Aceștia erau mai răi decât cei dinainte. Ce făceau aceștia? Cei amintiți cel puțin posteau și se dădeau pe față cu smoală, dar pe timpul Sfântului Ioan Gură de Aur erau unii care mâncau de dulce, dar ca să nu se arate că-s grași, se dădeau și ei cu smoală pe față sau cu altceva, ca să pară că-s slabi.
Cei dintâi posteau, dar din pricina fățărniciei lor, pierdeau toată plata postului. Cei de apoi, mai fățarnici, nici măcar nu posteau, dar voiau să ia slava celor postitori.
În sfârșit, în timpul nostru, postul e privit mai rău și decât în timpul Sfântului Ioan Gură de Aur. Sunt unii acum care nu mai postesc nici măcar la arătare, precum cei din timpul
Sfântului Ioan Gură de Aur, care măcar se temeau să nu fie cunoscuți de oameni că nu postesc.
În cel dintâi caz erau răi că se ungeau pe față; în cel de-al doilea erau mai răi, dar chiar dacă nu posteau, se temeau să nu smintească pe alții și de aceea se dădeau cu unsori pe față, ca să nu știe lumea că nu postesc. Dar cei de acum sunt de o mie de ori mai răi, pentru că nu numai că nu se tem că smintesc pe alții mâncând de frupt în post, dar nici grijă nu au de aceasta.
Ei declară sus și tare că posturile sunt puse de preoți și de călugări.
Ei nu recunosc că cel ce nu postește este anatema. Dar canonul 19 din Gangra spune: „Cine nu va posti posturile rânduite de Biserică, întemeindu-se pe îndreptățirea cugetului său, să fie anatema”.
Știți ce înseamnă anatema? Cea mai grea pedeapsă a Bisericii. Anatema este despărțirea de Dumnezeu și împreunarea cu satana și pogorârea la iad împreună cu dracii.
Acolo se duc cei ce nu postesc și mai ales cei ce defaimă postul.
Ei zic: „Nu ce intră în gură spurcă pe om, ci ce iese din gură” (Matei 15, 17-20). Dar la ce S-a gândit Hristos când a spus cuvântul acesta? La obiceiul spălării mâinilor și la carnea diferitelor animale oprite a se mânca de către iudei (carne de porc, de cal etc.), nicidecum la post. N-a postit Hristos Însuși 40 de zile și 40de nopți și nu S-a ispitit de satana, care-I spunea să prefacă pietrele în pâini? Și ce a spus Iisus? „Nu numai cu pâine va trăi omul, ci și cu tot cuvântul lui Dumnezeu” (Matei 4, 4).
N-au postit apostolii Petru și Pavel și toți cei 12, când au plecat la propovăduire? N-ați auzit ce zice Pavel? „În post, în foame, în sete, în frig, în golătate”. Care dintre apostoli n-a postit, care dintre cuvioși, care dintre sfinți?
Iar astăzi sunt mii și zeci de mii de creștini care nu mai postesc și nici nu se mai tem că smintesc pe alții.
Mănâncă tatăl de față cu femeia și cu copiii săi de dulce, sau mănâncă mama de dulce de față cu copiii, care trebuie crescuți în frica de Dumnezeu. Nu se tem nici de Dumnezeu că strică postul, nu le e rușine nici de cei ai casei.
Vaide noi și de noi! Am ajuns mai rău decât butucii cei nesimțitori, mai rău decât păgânii, că numai numele de creștin îl mai purtăm!
Am ajuns cum a proorocit Pavel, marele luminător al lumii: „În vremea aceea vor avea numai chipul bunei credințe, dar puterea ei o vor tăgădui”.
Deci, să luăm aminte! Cine dezleagă posturile rânduite de Biserică, fie el arhiereu sau preot, sau dascăl de Teologie, sau creștin, toți cad sub canon. Arhiereul și preotul cad sub caterisire, iar creștinul sub afurisenie. Dacă veți zice: „Este o dezlegare în caz de boală”, da, este. Dar când? Când cineva este așa de tare bolnav și atât de uscat de boală, încât îl întoarce altul în pat și nu poate să se ridice în picioare, și atunci vine un doctor creștin și cu frică de Dumnezeu și zice: „Omule, ca să te ridici din boala aceasta, ai nevoie numaidecât de supraalimentare și trebuie să mănânci mâncările ce ți le prescriu eu”.
Numai acela e iertat de post. Dar nu când el e roșu cum e sfecla, se duce la teatru, se duce la bal, se duce la nuntă, se duce la pădure, se duce la treburi, dar când îi vorbești de post, declară că e bolnav.
N-ai auzit ce cântă Biserica? Să nu pricinuiești pricinuiri întru păcat. N-ai auzit ce spun Sfinții Părinți, că pricina născocită este o punte către păcat?
Vrei să strici postul? Îngerul spune: „Nu-l strica!”.
Satana spune: „Caută o pricină, spune că ai vătămătură, că ai de ridicat butuci, că pleci în călătorie; doar știi că numai pustnicii trebuie să postească!”. Ai luat o pricină născocită ca scuză și ai trecut la păcat. Dar pricina aceasta nu e binecuvântată.
Ai auzit de cei ce au găsit motive în Evanghelie, când i-a chemat la nuntă Marele Împărat! I-a chemat sluga să vie la nunta Marelui Împărat, dar unul a spus: „Femeie mi-am luat și nu pot merge”, adică sunt legat de patimile trupești. Altul a zis: „Țarină mi-am cumpărat”, adică sunt legat de lumea aceasta, de grija veacului. Iar altul a zis: „Perechi de boi mi-am cumpărat”, adică s-a lăsat robit și a slujit celor cinci simțuri, vederii, gustului, mirosului, auzului și pipăitului. Și atunci le-a spus lor:
„Amin grăiesc vouă, nici unul din cei chemați nu va gusta din cina Mea” (Luca 14, 24). Ce le-a folosit lor pricina născocită? Ia scos afară din împărăția cerurilor.
De aceea, nimeni să nu născocească pricină, că nu poate să mănânce mâncare de post.
Nu poți pentru că nu vrei, dar dacă te-ar băga Dumnezeu într-un lagăr, cum ai putea? Că spune unul, care a stat într-un lagăr șapte ani: „Părinte, era niște troscot acolo și eram vreo 14.000 de deținuți. Și scoteam rădăcina cu unghiile din pământ și opt zile și opt nopți n-am mâncat și n-am băut apă, și trăiesc încă și n-am murit”.
Au mâncat troscot și iarbă, și nici apă n-aveau! Vezi, când omul e la necaz, cât poate? Iar când are pâine și apă de izvor, și-și poate face ceai cu zahăr și are poame de poate face compot și poate fierbe cartoful, fasolea, orezul și altele, declară că nu poate posti.
Să nu ne dea Dumnezeu să ajungem în situația să vedem cât putem posti!
Și s-ar putea să ajungem în această situație, că dacă nu postim de bunăvoie, ne silește Dumnezeu de nevoie.
Nu vrem să postim de bunăvoie, s-ar putea să postim de nevoie. Dar atunci postul nu ne va fi folositor, ci chinuitor. Să credem că Dumnezeu știe cât putem posti. Zici că nu vei trăi mult dacă ai să mănânci de post? Iată, mâine-s o sută de ani de când în Sfântul Munte al Athonului trăia un cuvios părinte. Iar un alt călugăr, când era tânăr, s-a dus la bătrân și l-a întrebat:
„Părinte, câți ani ai?”. „Fiule, am 115 ani”. “Cum ai trăit, Sfinția Ta, că te văd încă tare la 115 ani, ba văd că vii încă la biserică?!”. Și a zis bătrânul: „Fiule, eu de mâncări grase m-am păzit, carne n-am băgat în gura mea, nici lapte, nici brânză, nici mâncări grase, nici untdelemn mult, ci foarte puțin am întrebuințat în viața mea, în cei 115 ani”.
Și a zis acela: „Dă-mi și mie blagoslovenie să țin așa”. Și a zis bătrânul: „Îți dau, dar ai să ai lupte ca să te înveți cu postul. Îți trebuie voință, puțină luptă.
Dar dacă dai voință, iei putere.
Cu cât te lupți mai mult, cu atât îți dă Dumnezeu mai multă putere la orice faptă bună, nu numai la post”. Și a început să postească și acesta, dar el a luat un post și mai aspru decât acela.
A zis: „Doamne, eu am să mănânc numai muguri de copaci și numai rădăcini de pământ: morcovi, sfeclă, cartofi și ce-o mai fi în pământ și untdelemn n-am să mănânc. Să știu eu că n-am văzut untdelemn în viața mea”. Știți cât a trăit acesta din urmă? 230 de ani!
Acesta este Sfântul Leonte de Agra, care a trăit până-n veacul trecut în Sfântul Munte. A trăit 230 de ani și muncea la piatră și la biserică și la metanie și făcea nevoință pustnicească și stătea în frig și alerga. Dar a avut credință. N-a zis oare Hristos că nu numai cu pâine va trăi omul, ci și cu cuvântul lui Dumnezeu? Pune credința în Dumnezeu, nu în mâncare! N-auzi ce spune marele apostol Pavel: „Bine este a vă întări în inimile voastre cu darul, nu cu mâncările, din care nu s-au folosit cei ce au umblat în ele” (Evrei 13, 9)?
Ce rămâne din pântecele plin? Putoare! Ce este îmbuibarea pântecelui? Slujire de idol! Căci spune marele apostol: „al căror Dumnezeu este pântecele”. Se închină la pântece ca la Dumnezeu! Când e o dată flămând, înjură, se mânie pe femeie că nu i-a făcut mâncare bună și socotește că a făcut mare lucru când a postit și el o zi.
Vai de noi și de noi, de postul pe care-l postim noi și de creștinii de astăzi! Să știm că de nu vom posti de dragostea lui Hristos și pentru porunca Bisericii, atunci vom posti de nevoie și Dumnezeu va da secetă, și foamete, și robie, și ce-o mai vrea El. Căci în mâna Lui sunt toate plăgile și va bate pe toți, așa cum a bătut Egiptul.
Și atunci o să vedem că putem posti, chiar și fără să vrem.
Copilul dimineața, când se scoală, îi pui bucata în mână și-i dai de dulce. Dă-i mai bine un ceai, că-i mai sănătos, învață-l să postească și o să fie sănătos și cu trupul, și cu sufletul, și o să învețe carte mai ușor. Cine ți-a spus că nu va putea să învețe carte dacă n-are pântecele plin? Așa spunea unul, că nu poate învăța că n-are calorii destule!
Dar câte calorii a avut Sfântul Ioan Gură de Aur când a tâlcuit toată Scriptura?! Câte calorii avea el când mânca puțină zeamă de orz o dată la trei zile și dormea numai atâta cât se putea ține cu mâinile de niște funii ce atârnau din podul casei?! Cât poți dormi ținându-te cu mâna de funie?!
Aceia au fost cu adevărat oamenii Duhului Sfânt, nu ai cărnii. În ei a suflat Duhul Sfânt. Spune dumnezeiescul Efrem Sirul: „Seamănă Dumnezeu, dar seamănă și satana. Satana seamănă în locuri umede, în pântece pline, iar Dumnezeu în trupuri uscate și în pântece uscate”. „Din sămânța sudorii postului – zice Sfântul Ioan Scărarul – crește spicul întregii înțelepciuni. Iar îmbuibarea pântecelui gonește mintea cea subțire”.
Să știe toți care gândesc că pântecele plin și capul beat pot să învețe carte sau să treacă examenele grele! Nimic mai neadevărat! Mai ușor înveți cu post, cu înfrânare, cu rugăciune, cu frică de Dumnezeu. Cu acestea puteți face și școală, puteți și munci, și să fiți și sănătoși. Auzi ce spune Marele Vasile în Hexaimeron, în cel de-al patrulea cuvânt despre post: „Bucatele cele grase și de multe feluri, neputând să le mistuie stomacul, multe boale au adus în lume, iar înfrânării și postului de-a pururi îi urmează sănătatea; și cine va posti mai mult, acela va trăi mai mult”.
Acestea nu sunt cuvintele mele, ci ale Marelui Vasile, îngerul în trup, ochiul Bisericii, gura cea de foc a Duhului, care a fost îndreptar tuturor soboarelor ecumenice în privința canoanelor, a posturilor și a legii morale în Biserică. Dar unii spun: „Și dacă îmi dă părintele blagoslovenie să mănânc de dulce?”
Îți dă pentru că stărui, pentru că spui că nu poți, că ai ficatul bolnav, că te doare o coastă, că mori dacă postești. Dar făcând așa, dovedești că n-ai credință. Nu vezi că și doctorii dau post? Ei dau cel mai mult post și regim. Ai stricat organismul, l-ai otrăvit cu toxine, cu cărnuri, cu grăsimi. Căci corpul e ca o mașină și, dacă tot bagi într-însa, o strici, iar apoi te duci la doctor. Doctorul, ce să mai facă? E obosit la cap, că nu vii numai dumneata, vin sute pe capul lui. Și-ți spune să mănânci numai brânză de vaci, numai ceai, numai legume, numai compot. Vrea din nou să-ți redea sănătatea, dar nu prin îmbuibare.
Acestea vi le spun acum, că e postul Nașterii lui Iisus Hristos. Astăzi foarte puțini postesc.
Și dacă unii postesc, nu postesc cum trebuie. Multe femei nu pot ține din cauza bărbatului. Dar altele se chinuiesc și țin postul cum pot, ba-i înfrânează și pe copii. Dacă ea a postit și și-a înfrânat și copiii, de ce nu se înfrânează și el? Se va duce în gheenă, căci nu numai că nu postește el, dar strică și postul ei, îi strică și sufletul ei, de nu poate să se apropie din cauza lui de Prea Curatele Taine. Vai de bărbatul acela și de femeile acelea care nu vor să postească și nu vor să se păzească întru curățenie! Pentru că fiecare avem să luăm plată după faptele noastre și fiecare avem să dăm seama de starea noastră.
Dacă vreți să simțiți bucuria Nașterii lui Iisus Hristos, bucurie pe care au avut-o păstorii și îngerii la Nașterea Domnului, postiți, rugați-vă, păziți curățenia, faceți milostenie, spovediți-vă cu sinceritate, și cei cărora vă vor da voie duhovnicii, aceia împărtășiți-vă cu curățenie, iar atunci veți simți, pe de-antregul și cu adevărat, ce înseamnă Nașterea lui Iisus Hristos.
AMIN!
Sau direct în conturile Media Root de la Banca Transilvania:
Autentifică-te sau înregistrează-te pentru a trimite comentarii.
(La Evanghelia de la Luca – 13, 16-17)
Iubiți credincioși,
Evanghelia de astăzi e așa de luminată și așa de limpede, că oricine o înțelege, aș zice că aproape nu mai are nevoie s-o tâlcuiască nimeni. Dar după cum ierburile și florile cele binemirositoare, ca busuiocul, menta și altele, cu cât le freacă cineva mai mult în palme și le pipăie, cu atât mai mare mireasmă aduc celor ce fac aceasta, și precum scafandrii, care merg pe fundul mării ca să caute mărgăritare, cu cât se scufundă mai adânc în adâncurile cele mari ale oceanelor, cu atâta află mărgăritare mai de preț, așa se întâmplă și cu cuvintele dumnezeieștii Scripturi.
Dacă le citim la suprafață, sau le ascultăm la suprafață, după literă, ne folosim într-o mică măsură; dar dacă cercetăm adâncul lor tot mai mult, aduc sufletelor noastre tot mai mult folos.
Noi vedem din dumnezeieștile Scripturi că, din îngăduința lui Dumnezeu, după depărtarea de Dumnezeu a unora dintre oameni, diavolul are mare putere să-i muncească și să-i chinuiască pe oameni cu fel de fel de boli, cu fel de fel de nenorociri, cu fel de fel de scârbe și pagube. Vedem aceasta din cazul sfântului și dreptului Iov, când a îngăduit Dumnezeu satanei ca degrabă să-i pricinuiască pierderea tuturor averilor și apoi să-i aducă răni, bube rele în trup, de la creștetul capului până la talpa piciorului.
Aceasta se vede și în cazul regelui Saul, primul rege al lui Israil, cum după ce S-a depărtat Dumnezeu de la dânsul pentru neascultare, a trimis un duh necurat care îl muncea, îl trântea pe jos, de făcea spume, și numai când David îi cânta din harpă sau din psaltire, se depărta de la el duhul acela și nefericitul se ușura puțin.
O vedem apoi în cazul desfrânatului aceluia din Corint, de care spune sfântul apostol Pavel că a trăit cu mama lui, cum pentru această fărădelege, care nu se pomenea nici la păgâni, dumnezeiescul apostol Pavel a hotărât: „Întru numele Domnului nostru Iisus Hristos, să dați pe unul ca acela satanei spre pieirea trupului, ca duhul să se mântuiască în ziua Domnului Iisus” (I Corinteni 5, 4-5).
Ați văzut deci cum, fie pentru păcate, fie pentru certare, Dumnezeu îngăduie câteodată satanei să aducă omului boală, neputință, pagube, scârbe și multe feluri de necazuri.
Așa s-a întâmplat și în Evanghelia de astăzi, cu femeia cea gârbovă.
Iată ce zice dumnezeiescul apostol și evanghelist Luca:
„Și învăța Iisus într-una din sinagogi sâmbăta” (Luca 13, 10).
De ce învăța Mântuitorul mai mult sâmbăta decât în celelalte zile? Sâmbăta, în Legea Veche, era zi de odihnă și sărbătoare pentru vechiul Israil. Ei atunci se adunau în sinagogile lor. Și acolo preoții, leviții, dascălii și legiuitorii citeau dumnezeiasca Scriptură, care cuprinde legea lui Moise și scrierile proorocilor.
Poporul stătea și asculta. Mântuitorul se ducea acolo, căci îi găsea grămadă pe toți și putea să le tălmăcească dumnezeieștile cuvinte ale Scripturii, prin cuvântul Său cel viu și lucrător.
Așa S-a dus Mântuitorul într-una din sinagogi și, când a ajuns El acolo, iată era o femeie care avea duhul neputinței de 18 ani și stătea gârbovă, adică cu capul în jos, neputând să-l ridice în sus nicidecum. Era o jale să vezi o biată femeie bătrână cum stătea încovoiată, cu capul aproape de pământ.
Nu mai putea vedea soarele niciodată, nici stelele de pe cer, ci vedea numai pământul. Iar această gârbovire a ei nu era o boală firească, precum celelalte boli, ca la surzi, la orbi, la șchiopi, ci era o legătură a satanei.
Ea era chipul omului păcătos, care când e legat de satana nu mai poate să privească la cer, ci privește tot la pământ, la mâncare, la băuturi, la desfrâu, la distracții, la toată fărădelegea care trage pe om la fundul iadului.
Așa era și biata femeie, un simbol, însă fără voia ei, fiind legată de satana de 18 ani. Și Mântuitorul, văzând pe această femeie legată de satana, I s-a făcut milă și, fără să-L roage nimenea, fără să mijlocească nimenea și să zică: „Doamne, îndură-Te de femeia aceasta, că e gârbovă și stă cu capul la pământ de 18 ani și n-a mai văzut nici soarele, nici stelele nopții și nici pe oameni la față”, văzând ca un Dumnezeu și pe satana care o ținea așa încovoiată ca o seceră, i-a zis: „Femeie, ești dezlegată de neputința ta”. Și punând pe dânsa preasfintele și preacuratele Sale mâini, a făcut-o deplin sănătoasă, iar ea dădea slavă lui Dumnezeu” (Luca 13,11-13).
Poporul s-a înfricoșat și totodată s-a bucurat de minunea aceasta. Dar, după săvârșirea acestei preaslăvite minuni pe care a făcut-o Mântuitorul sâmbăta, mai marele sinagogii, un preot sau un cărturar care reprezenta sinagoga, a ieșit în fața poporului și a început să mustre poporul, zicând: „Șase sunt zilele când puteți să veniți aici să vă vindecați, dar nu în ziua sâmbetei!”.
Dar n-a îndrăznit să-I spună lui Hristos cuvântul acela, ci l-a spus către popor. Și nu râvna Legii l-a îndemnat pe mai marele sinagogii să mustre poporul pentru minunea ce se făcuse în ziua sâmbetei, ci zavistia și răutatea care pururea stăpâneau pe cărturari și pe farisei. Aceștia urau pururea pe Mântuitorul și voiau să disprețuiască minunile Lui și să le acopere cu răutatea, cu zavistia și cu ura lor. Dacă n-ar fi fost plini de zavistie și de răutate, ar fi înțeles ce este mai mare: ținerea sâmbetei sau o vindecare ca aceasta, care era așa de minunată, și o facere de bine așa de mare, în ziua sâmbetei.
Dar satana și zavistia din inima lui nu l-au lăsat pe acest fățarnic și zavistnic să înțeleagă puterea minunii dumnezeiești.
Iar Mântuitorul, ca Unul ce era Dumnezeu și Însuși Cuvântul și înțelepciunea lui Dumnezeu, a zis către acest mai mare al sinagogii, care se arăta atât de râvnitor în fața poporului pentru ținerea sâmbetei: „Fățarnice, care din voi, în ziua sâmbetei, nu-și dezleagă boul sau asinul și nu se duce să-l adape?”. Adică, ați legat pe om să nu facă un bine altuia sâmbăta, dar nu l-ați legat să nu dea apă boului sau asinului. Și tu, fățarnice și zavistnice, așa înțelegi Legea? Nu înțelegi că această femeie e mai mult decât un bou și decât un asin? Dacă tu dezlegi boul și asinul și-l duci în zi de sărbătoare la apă și la fân și la mâncare, nu se cade ca Eu să dezleg pe această fiică a lui Avraam, pe care satana a legat-o de 18 ani, în ziua sâmbetei?
Deci l-a pus la întrebare, la examen. Ia spune tu – zice –ce e mai bine: să dezleg un bou și un asin și să-l duc la apă și săi dau fân, sau să dezleg un om din legătura satanei?
Iată deci cum stau lucrurile.
Iisus osândește aici fățărnicia, care e o mare răutate și o mare viclenie și un mare păcat. Bine a numit-o Hristos aluat, când a zis în altă Evanghelie: „Căutați și vă păziți de aluatul fariseilor, care este fățărnicia”. Căci precum aluatul, dacă-l pui în făină, dospește toată frământătura, așa fățărnicia strică la om toată întocmirea lui. Îi strică și mintea, și privirea, și purtarea din afară, și inima lui – toate i le strică. De aceea Mântuitorul îi face atenți pe apostoli să se ferească de acest aluat vrăjmaș și plin de otravă al fățărniciei (Luca 12, 1).
Fățărnicia are ca rădăcină vicleșugul, iar ca odrasle și roade zavistia, răutatea, râvnirea, prefăcătoria, minciuna, vătămarea cinstei altuia și cele asemenea. Toate acestea – și nenumărate altele – sunt roadele fățărniciei. Dorința de câștig, slava deșartă, sunt, de asemenea, roade ale fățărniciei. De aceea, în dumnezeiasca Evanghelie, vedem foarte adesea pe Mântuitorul lumii mustrând acest blestemat păcat, această blestemată otravă și aluat al satanei din sufletul nostru.
Căci nu-L auzim în Evanghelie pe Hristos zicând: „Vai ție, curvarule! Vai ție, curvă! Vai ție, tâlharule! Vai ție, vameșule!”, ci: “Vai vouă, cărturarilor fățarnici!”, “Vai vouă, arhiereilor și cărturarilor fățarnici!”, “orbi și vicleni și fățarnici”, “nebuni și orbi” și câte altele. De zeci de ori îi blesteamă Hristos pe fățarnici. Căci Dumnezeu fiind El, vedea câtă răutate aduce omului fățărnicia (Luca 11, 39-52).
Omul fățarnic întotdeauna una are în inimă și alta pe limbă, una are în minte și alta la arătare. Omul fățarnic nu are nici mintea sănătoasă, nici inima, nici arătarea, ci toate îi sunt stricate cu aluatul acesta care crește din vicleșugul inimii lui.
Una spune, alta gândește, una te sfătuiește, alta plănuiește, una îți arată că este și alta este de fapt. Dacă privești la fățarnic, îl vezi bocind, rugându-se, spunând că face bine. Dar toate astea le face urmărind sau câștigul, sau răzbunarea pe altul, sau vătămarea cinstei altuia. Și câte chipuri nu ia fățărnicia, că nu ajunge vremea și nimeni nu poate spune felurile vicleșugurilor fățarnicului. De aceea s-a spus că fățarnicul este ca un cameleon.
Viața fățarnicului este pestriță ca râsul. Ați văzut blana râsului, că are numai țepi, când albi, când negri, când vineți. Așa e viața fățarnicului; acum e într-un fel, acum în alt fel. Trece de la o stare la alta, că fățărnicia nu-l lasă să fie cinstit, nu-l lasă să aibă sinceritatea și nerăutatea sufletului, cum a cerut Hristos:
„Fie dar vouă cuvântul ce este da, da, și ce este nu, nu. Că ce este mai mult, vine de la cel rău”.
Hristos îmi cere: dacă inima mea zice da, da să zică și limba mea; dacă limba mea zice nu, nu voi ziceși cu mintea. Iar dacă inima mea zice da, iar limba nu, sunt fățarnic și pestriț, sunt râs, sunt cameleon, sunt drac fățarnic, sunt blestemat de Hristos pentru fățărnicie, că una am în inimă și alta pe buze.
Prefăcătoria e meșteșugul dracului. Viclenia, fățărnicia, răutatea, vătămarea cinstei altuia, dorința de câștig, dorința de slavă, iubirea de arătare, dorința de a plăcea oamenilor și alte multe rele izvorăsc din fățărnicie, care are ca rădăcină, cum am spus, vicleșugul.
De aceea Sfântul Apostol Iacov ne spune: „Să fie cuvântul vostru da, da – și nu, nu, ca să nu cădeți în fățărnicie” (Iacov 5, 12). Când vom vedea că una spunem și alta gândim, să știm că ne-am prins în această mreajă a satanei și e foarte greu să scăpăm de ea.
Cât de greu e acest păcat, dacă Hristos l-a blestemat mai mult decât pe toate celelalte! Dacă vreți să știți un fățarnic mai mare decât toți fățarnicii lumii, gândiți-vă la Iuda.
Când a venit femeia aceea păcătoasă să spele picioarele Mântuitorului și a vărsat un vas de alabastru întreg cu mir de nard, cu mir scump, și spăla picioarele lui Iisus și le ungea cu mir și le ștergea cu părul capului ei, pocăindu-se din toată inima, iar Hristos i-a zis: „Femeie, iartă-ți-se păcatele!”, atunci Iuda, care era de față, n-avea grijă de pocăința femeii, că este din toată inima, ci se gândea cât de scump este mirul, astfel că a și spus către ceilalți apostoli: „De ce s-a făcut paguba aceasta? Se putea vinde mirul acesta cu mai mult de 300 de dinari și să se dea săracilor”. Dar grijă de săraci avea Iuda atunci? El, cum spune Evanghelistul, avea punga de obște, iar ceea ce se punea într-însa, de către cei 12 apostoli, dădea la ai casei lui. De aceea a moștenit toate blestemele care sunt scrise în Psalmul 108 din psaltire.
El voia să pară că e foarte milostiv cu săracii. Dar n-avea el grijă să vândă mirul ca să dea banii la săraci, ci era supărat că s-a vărsat mirul pe care putea el să-l vândă și să ia pe el mai mult de 300 de dinari.
Deci, după vorbă, se arată că are iubire de săraci, iar în inimă râvnea după arginți, și numai cu gura vorbea de iubirea de săraci. Deci nu grija de săraci îl mânca pe dânsul, ci grija că n-a putut face rost de o nouă sumă de bani. Ei, dacă ar fi căpătat el vasul acela plin cu mir, ar fi făcut pe el vreo 300 de dinari, ba poate și mai mult, și apoi dădea la obște cât voia el, iar restul îl punea deoparte.
Aceasta era în inima lui Iuda și așa s-a arătat că este. Iar când vine la Hristos, în grădina Ghetsimani, cu slujitorii arhiereilor, auzi câtă fățărnicie! Se apropie ca un prieten și zice: „Bucură-te, învățătorule!”, și-L sărută! Din afară se arată prieten, Îl îmbrățișează pe Hristos, pe Învățătorul său, și-L sărută în fața tuturor, iar în inima sa era planul de vânzare. Luase arginții și le-a zis slujitorilor arhiereilor: „Băgați de seamă, pe Care-L voi săruta eu, Acela este; prindeți-L!”.
O, răutatea ta, Iudo, care cu sărutare vinzi pe Fiul Omului! La arătare era prieten, în inimă vânzător; la arătare era râvnitor de săraci, în inimă avea mare dorință de a face bani prin vânzarea mirului. În toate purtările lui se vede că una era la față și alta în inimă. De aceea s-a numit “fiul pierzării”. Căci s-a pierdut pentru veșnicie, fiindcă era unul din cei mai mari fățarnici, în care lucra satana cel mai mare vicleșug, făcându-se pentru veșnicie fiul pierzării.
Să ne ajute Sfânta Treime și Maica Domnului să luăm aminte ca aceea ce e în inima noastră, tot aceea să fie și pe limba noastră.
Dar, frații mei, fățărnicia se amestecă în toată fapta cea bună, cum zic dumnezeieștii Părinți. Că precum iedera sau rugul, dacă le pui lângă un copac, se agață de el, și dacă le pui lângă un gard, iarăși se agață de el, așa și fățărnicia, viclenia, zavistia și slava deșartă se prind de sufletul nostru și ne trebuie mare pătrundere ca să putem deosebi când lucrăm fapta cea bună cu smerenie și când o lucrăm cu slavă deșartă și cu fățărnicie.
Auzi ce spune Mântuitorul: „Când postiți, nu fiți ca fățarnicii; că ei își smolesc fețele, ca să se arate oamenilor că postesc” (Matei 6, 16).
Postul a fost privit în trei feluri necuvenite de-a lungul veacurilor. Pe vremea Mântuitorului Iisus Hristos erau cărturarii și fariseii și alți oameni care voiau să fie lăudați pentru post. Ce făceau ei? Se ungeau cu smoală, ca să se arate că-s slabi, că-s plânși, că-s trași, că-s necăjiți. Mântuitorul, vrând să curețe răutatea aceasta de pe fapta bună a postului, învață: „Când postiți, nu fiți triști ca fățarnicii… Tu însă, când postești, unge capul tău și spală fața ta”; să te arăți vesel, să nu știe toată lumea că postești. Aceia erau fățarnici și vicleni și-și pierdeau toată plata pentru osteneala postului.
De aceea Hristos a spus: „Amin grăiesc vouă, că-și iau plata lor” (Matei 6, 16-17). De la cine?De la oameni. Îi lăudau oamenii, zicând: „Vezi, cutare, cât e de slab, cât de mult a postit?”. Dar vai de noi, păcătoșii, dacă ne vom lua plata aici! Dincolo nu vom avea decât focul cel veșnic.
Pe timpul Sfântului Ioan Gură de Aur, postul era folosit de unii altfel. Aceștia erau mai răi decât cei dinainte. Ce făceau aceștia? Cei amintiți cel puțin posteau și se dădeau pe față cu smoală, dar pe timpul Sfântului Ioan Gură de Aur erau unii care mâncau de dulce, dar ca să nu se arate că-s grași, se dădeau și ei cu smoală pe față sau cu altceva, ca să pară că-s slabi.
Cei dintâi posteau, dar din pricina fățărniciei lor, pierdeau toată plata postului. Cei de apoi, mai fățarnici, nici măcar nu posteau, dar voiau să ia slava celor postitori.
În sfârșit, în timpul nostru, postul e privit mai rău și decât în timpul Sfântului Ioan Gură de Aur. Sunt unii acum care nu mai postesc nici măcar la arătare, precum cei din timpul
Sfântului Ioan Gură de Aur, care măcar se temeau să nu fie cunoscuți de oameni că nu postesc.
În cel dintâi caz erau răi că se ungeau pe față; în cel de-al doilea erau mai răi, dar chiar dacă nu posteau, se temeau să nu smintească pe alții și de aceea se dădeau cu unsori pe față, ca să nu știe lumea că nu postesc. Dar cei de acum sunt de o mie de ori mai răi, pentru că nu numai că nu se tem că smintesc pe alții mâncând de frupt în post, dar nici grijă nu au de aceasta.
Ei declară sus și tare că posturile sunt puse de preoți și de călugări.
Ei nu recunosc că cel ce nu postește este anatema. Dar canonul 19 din Gangra spune: „Cine nu va posti posturile rânduite de Biserică, întemeindu-se pe îndreptățirea cugetului său, să fie anatema”.
Știți ce înseamnă anatema? Cea mai grea pedeapsă a Bisericii. Anatema este despărțirea de Dumnezeu și împreunarea cu satana și pogorârea la iad împreună cu dracii.
Acolo se duc cei ce nu postesc și mai ales cei ce defaimă postul.
Ei zic: „Nu ce intră în gură spurcă pe om, ci ce iese din gură” (Matei 15, 17-20). Dar la ce S-a gândit Hristos când a spus cuvântul acesta? La obiceiul spălării mâinilor și la carnea diferitelor animale oprite a se mânca de către iudei (carne de porc, de cal etc.), nicidecum la post. N-a postit Hristos Însuși 40 de zile și 40de nopți și nu S-a ispitit de satana, care-I spunea să prefacă pietrele în pâini? Și ce a spus Iisus? „Nu numai cu pâine va trăi omul, ci și cu tot cuvântul lui Dumnezeu” (Matei 4, 4).
N-au postit apostolii Petru și Pavel și toți cei 12, când au plecat la propovăduire? N-ați auzit ce zice Pavel? „În post, în foame, în sete, în frig, în golătate”. Care dintre apostoli n-a postit, care dintre cuvioși, care dintre sfinți?
Iar astăzi sunt mii și zeci de mii de creștini care nu mai postesc și nici nu se mai tem că smintesc pe alții.
Mănâncă tatăl de față cu femeia și cu copiii săi de dulce, sau mănâncă mama de dulce de față cu copiii, care trebuie crescuți în frica de Dumnezeu. Nu se tem nici de Dumnezeu că strică postul, nu le e rușine nici de cei ai casei.
Vaide noi și de noi! Am ajuns mai rău decât butucii cei nesimțitori, mai rău decât păgânii, că numai numele de creștin îl mai purtăm!
Am ajuns cum a proorocit Pavel, marele luminător al lumii: „În vremea aceea vor avea numai chipul bunei credințe, dar puterea ei o vor tăgădui”.
Deci, să luăm aminte! Cine dezleagă posturile rânduite de Biserică, fie el arhiereu sau preot, sau dascăl de Teologie, sau creștin, toți cad sub canon. Arhiereul și preotul cad sub caterisire, iar creștinul sub afurisenie. Dacă veți zice: „Este o dezlegare în caz de boală”, da, este. Dar când? Când cineva este așa de tare bolnav și atât de uscat de boală, încât îl întoarce altul în pat și nu poate să se ridice în picioare, și atunci vine un doctor creștin și cu frică de Dumnezeu și zice: „Omule, ca să te ridici din boala aceasta, ai nevoie numaidecât de supraalimentare și trebuie să mănânci mâncările ce ți le prescriu eu”.
Numai acela e iertat de post. Dar nu când el e roșu cum e sfecla, se duce la teatru, se duce la bal, se duce la nuntă, se duce la pădure, se duce la treburi, dar când îi vorbești de post, declară că e bolnav.
N-ai auzit ce cântă Biserica? Să nu pricinuiești pricinuiri întru păcat. N-ai auzit ce spun Sfinții Părinți, că pricina născocită este o punte către păcat?
Vrei să strici postul? Îngerul spune: „Nu-l strica!”.
Satana spune: „Caută o pricină, spune că ai vătămătură, că ai de ridicat butuci, că pleci în călătorie; doar știi că numai pustnicii trebuie să postească!”. Ai luat o pricină născocită ca scuză și ai trecut la păcat. Dar pricina aceasta nu e binecuvântată.
Ai auzit de cei ce au găsit motive în Evanghelie, când i-a chemat la nuntă Marele Împărat! I-a chemat sluga să vie la nunta Marelui Împărat, dar unul a spus: „Femeie mi-am luat și nu pot merge”, adică sunt legat de patimile trupești. Altul a zis: „Țarină mi-am cumpărat”, adică sunt legat de lumea aceasta, de grija veacului. Iar altul a zis: „Perechi de boi mi-am cumpărat”, adică s-a lăsat robit și a slujit celor cinci simțuri, vederii, gustului, mirosului, auzului și pipăitului. Și atunci le-a spus lor:
„Amin grăiesc vouă, nici unul din cei chemați nu va gusta din cina Mea” (Luca 14, 24). Ce le-a folosit lor pricina născocită? Ia scos afară din împărăția cerurilor.
De aceea, nimeni să nu născocească pricină, că nu poate să mănânce mâncare de post.
Nu poți pentru că nu vrei, dar dacă te-ar băga Dumnezeu într-un lagăr, cum ai putea? Că spune unul, care a stat într-un lagăr șapte ani: „Părinte, era niște troscot acolo și eram vreo 14.000 de deținuți. Și scoteam rădăcina cu unghiile din pământ și opt zile și opt nopți n-am mâncat și n-am băut apă, și trăiesc încă și n-am murit”.
Au mâncat troscot și iarbă, și nici apă n-aveau! Vezi, când omul e la necaz, cât poate? Iar când are pâine și apă de izvor, și-și poate face ceai cu zahăr și are poame de poate face compot și poate fierbe cartoful, fasolea, orezul și altele, declară că nu poate posti.
Să nu ne dea Dumnezeu să ajungem în situația să vedem cât putem posti!
Și s-ar putea să ajungem în această situație, că dacă nu postim de bunăvoie, ne silește Dumnezeu de nevoie.
Nu vrem să postim de bunăvoie, s-ar putea să postim de nevoie. Dar atunci postul nu ne va fi folositor, ci chinuitor. Să credem că Dumnezeu știe cât putem posti. Zici că nu vei trăi mult dacă ai să mănânci de post? Iată, mâine-s o sută de ani de când în Sfântul Munte al Athonului trăia un cuvios părinte. Iar un alt călugăr, când era tânăr, s-a dus la bătrân și l-a întrebat:
„Părinte, câți ani ai?”. „Fiule, am 115 ani”. “Cum ai trăit, Sfinția Ta, că te văd încă tare la 115 ani, ba văd că vii încă la biserică?!”. Și a zis bătrânul: „Fiule, eu de mâncări grase m-am păzit, carne n-am băgat în gura mea, nici lapte, nici brânză, nici mâncări grase, nici untdelemn mult, ci foarte puțin am întrebuințat în viața mea, în cei 115 ani”.
Și a zis acela: „Dă-mi și mie blagoslovenie să țin așa”. Și a zis bătrânul: „Îți dau, dar ai să ai lupte ca să te înveți cu postul. Îți trebuie voință, puțină luptă.
Dar dacă dai voință, iei putere.
Cu cât te lupți mai mult, cu atât îți dă Dumnezeu mai multă putere la orice faptă bună, nu numai la post”. Și a început să postească și acesta, dar el a luat un post și mai aspru decât acela.
A zis: „Doamne, eu am să mănânc numai muguri de copaci și numai rădăcini de pământ: morcovi, sfeclă, cartofi și ce-o mai fi în pământ și untdelemn n-am să mănânc. Să știu eu că n-am văzut untdelemn în viața mea”. Știți cât a trăit acesta din urmă? 230 de ani!
Acesta este Sfântul Leonte de Agra, care a trăit până-n veacul trecut în Sfântul Munte. A trăit 230 de ani și muncea la piatră și la biserică și la metanie și făcea nevoință pustnicească și stătea în frig și alerga. Dar a avut credință. N-a zis oare Hristos că nu numai cu pâine va trăi omul, ci și cu cuvântul lui Dumnezeu? Pune credința în Dumnezeu, nu în mâncare! N-auzi ce spune marele apostol Pavel: „Bine este a vă întări în inimile voastre cu darul, nu cu mâncările, din care nu s-au folosit cei ce au umblat în ele” (Evrei 13, 9)?
Ce rămâne din pântecele plin? Putoare! Ce este îmbuibarea pântecelui? Slujire de idol! Căci spune marele apostol: „al căror Dumnezeu este pântecele”. Se închină la pântece ca la Dumnezeu! Când e o dată flămând, înjură, se mânie pe femeie că nu i-a făcut mâncare bună și socotește că a făcut mare lucru când a postit și el o zi.
Vai de noi și de noi, de postul pe care-l postim noi și de creștinii de astăzi! Să știm că de nu vom posti de dragostea lui Hristos și pentru porunca Bisericii, atunci vom posti de nevoie și Dumnezeu va da secetă, și foamete, și robie, și ce-o mai vrea El. Căci în mâna Lui sunt toate plăgile și va bate pe toți, așa cum a bătut Egiptul.
Și atunci o să vedem că putem posti, chiar și fără să vrem.
Copilul dimineața, când se scoală, îi pui bucata în mână și-i dai de dulce. Dă-i mai bine un ceai, că-i mai sănătos, învață-l să postească și o să fie sănătos și cu trupul, și cu sufletul, și o să învețe carte mai ușor. Cine ți-a spus că nu va putea să învețe carte dacă n-are pântecele plin? Așa spunea unul, că nu poate învăța că n-are calorii destule!
Dar câte calorii a avut Sfântul Ioan Gură de Aur când a tâlcuit toată Scriptura?! Câte calorii avea el când mânca puțină zeamă de orz o dată la trei zile și dormea numai atâta cât se putea ține cu mâinile de niște funii ce atârnau din podul casei?! Cât poți dormi ținându-te cu mâna de funie?!
Aceia au fost cu adevărat oamenii Duhului Sfânt, nu ai cărnii. În ei a suflat Duhul Sfânt. Spune dumnezeiescul Efrem Sirul: „Seamănă Dumnezeu, dar seamănă și satana. Satana seamănă în locuri umede, în pântece pline, iar Dumnezeu în trupuri uscate și în pântece uscate”. „Din sămânța sudorii postului – zice Sfântul Ioan Scărarul – crește spicul întregii înțelepciuni. Iar îmbuibarea pântecelui gonește mintea cea subțire”.
Să știe toți care gândesc că pântecele plin și capul beat pot să învețe carte sau să treacă examenele grele! Nimic mai neadevărat! Mai ușor înveți cu post, cu înfrânare, cu rugăciune, cu frică de Dumnezeu. Cu acestea puteți face și școală, puteți și munci, și să fiți și sănătoși. Auzi ce spune Marele Vasile în Hexaimeron, în cel de-al patrulea cuvânt despre post: „Bucatele cele grase și de multe feluri, neputând să le mistuie stomacul, multe boale au adus în lume, iar înfrânării și postului de-a pururi îi urmează sănătatea; și cine va posti mai mult, acela va trăi mai mult”.
Acestea nu sunt cuvintele mele, ci ale Marelui Vasile, îngerul în trup, ochiul Bisericii, gura cea de foc a Duhului, care a fost îndreptar tuturor soboarelor ecumenice în privința canoanelor, a posturilor și a legii morale în Biserică. Dar unii spun: „Și dacă îmi dă părintele blagoslovenie să mănânc de dulce?”
Îți dă pentru că stărui, pentru că spui că nu poți, că ai ficatul bolnav, că te doare o coastă, că mori dacă postești. Dar făcând așa, dovedești că n-ai credință. Nu vezi că și doctorii dau post? Ei dau cel mai mult post și regim. Ai stricat organismul, l-ai otrăvit cu toxine, cu cărnuri, cu grăsimi. Căci corpul e ca o mașină și, dacă tot bagi într-însa, o strici, iar apoi te duci la doctor. Doctorul, ce să mai facă? E obosit la cap, că nu vii numai dumneata, vin sute pe capul lui. Și-ți spune să mănânci numai brânză de vaci, numai ceai, numai legume, numai compot. Vrea din nou să-ți redea sănătatea, dar nu prin îmbuibare.
Acestea vi le spun acum, că e postul Nașterii lui Iisus Hristos. Astăzi foarte puțini postesc.
Și dacă unii postesc, nu postesc cum trebuie. Multe femei nu pot ține din cauza bărbatului. Dar altele se chinuiesc și țin postul cum pot, ba-i înfrânează și pe copii. Dacă ea a postit și și-a înfrânat și copiii, de ce nu se înfrânează și el? Se va duce în gheenă, căci nu numai că nu postește el, dar strică și postul ei, îi strică și sufletul ei, de nu poate să se apropie din cauza lui de Prea Curatele Taine. Vai de bărbatul acela și de femeile acelea care nu vor să postească și nu vor să se păzească întru curățenie! Pentru că fiecare avem să luăm plată după faptele noastre și fiecare avem să dăm seama de starea noastră.
Dacă vreți să simțiți bucuria Nașterii lui Iisus Hristos, bucurie pe care au avut-o păstorii și îngerii la Nașterea Domnului, postiți, rugați-vă, păziți curățenia, faceți milostenie, spovediți-vă cu sinceritate, și cei cărora vă vor da voie duhovnicii, aceia împărtășiți-vă cu curățenie, iar atunci veți simți, pe de-antregul și cu adevărat, ce înseamnă Nașterea lui Iisus Hristos.
AMIN!