În urmă cu 93 de ani, pe 31 martie 1933 vedea lumina zilei la Ploiești Nichita Stănescu, unul dintre cei mai mari poeți ai României și limbii române, pe care el însuși o numea „dumnezeiesc de frumoasă”.

După studii primare și liceale, urmează cursurile Facultății de Filologie de la Universitatea din București (1952-1957). A intrat în presa scrisă fiind corector la revista Gazeta literară (1957-1960), apoi, până în 1968, redactor la secția de poezie a aceleiași reviste conduse de Zaharia Stancu. În 1969 este numit redactor-șef adjunct la revista Luceafărul, iar între anii 1970 și 1973 este redactor-șef adjunct la revista România literară, condusă de Nicolae Breban. A mai lucrat și a colaborat și la alte reviste literare.

Primele poezii, trei la număr, îi apar, în martie 1957, aproape simultan, în revistele Tribuna din Cluj (nr. 6/17 martie) și Gazeta literară. Trei ani mai târziu urmează debutul editorial cu volumul de versuri Sensul iubirii (1960). Debutul și creațiile ulterioare l-au impus pe Nichita Stănescu în atenția criticii literare și în cea a cititorilor, aducându-i renumele de poet modern, cu o viziune lirică nouă și constructivă și cu un limbaj poetic original, fiind considerat, de cea mai mare parte a criticilor literari, cel mai reprezentativ poet pentru generația anilor ’60.

Cărțile de versuri publicate după debut au fost:

• O viziune a sentimentelor (1964, Premiul Uniunii Scriitorilor pentru poezie)
• Dreptul la timp (1965)
• 11 elegii (1966)
• Roșu vertical (poezie patriotică, 1967)
• Oul și sfera (1967)
• Alfa (antologie, 1967)
• Laus Ptolemaei (1968)
• Necuvintele (1969, Premiul Uniunii Scriitorilor pentru poezie)
• Un pământ numit România (poezie patriotică, 1969)
• În dulcele stil clasic (1970)
• Poezii (antologie, 1970)
• Belgradul în cinci prieteni (1972; a apărut în 1971 la Belgrad, în traducerea lui Adam Puslojič)
• Măreția frigului (1972), Clar de inimă (antologie, 1973)
• Starea poeziei (selecție de autor, 1975, Premiul Uniunii Scriitorilor pentru poezie)
• Ultima sa perioadă de creație este ilustrată de volumele:
• Epica Magna (1978, Premiul ‘Mihai Eminescu’ al Academiei Române)
• Opere imperfecte’ (1979)
• Noduri și semne. Recviem pentru moartea tatălui (selecție, 1982)

Poezia lui Nichita Stănescu a fost tradusă în majoritatea limbilor europene. A scris eseuri și evocări, confesiuni, care au fost adunate în volumele: Cartea de recitire (1972, Premiul Uniunii Scriitorilor pentru publicistică), Respirări (1982), Antimetafizica (postum, 1985). A publicat, împreună cu poetul Gheorghe Tomozei, și un volum pentru copii: Carte de citire, carte de iubire. A tradus din poeți sârbi, din T.S. Elliot.

Pentru creațiile sale a mai obținut, de-a lungul anilor, și alte premii. Astfel, pe lângă cele patru premii acordate de Uniunea Scriitorilor și cel acordat de Academia Română, a mai fost distins în 1975 cu Premiul Internațional pentru Poezie Gottfried von Herder, decernat de Academia austriacă în 1976, iar în 1982 a câștigat Marele Premiu Cununa de Aur la Festivalul Internațional Serile de Poezie de la Struga din Macedonia. La propunerea din 1979 a Academiei Suedeze, a candidat în 1980 la Premiul Nobel pentru Literatură, care a fost obținut de poetul grec Odysseas Elitis.

Grav bolnav, din motive neelucidate total, s-a stins din viață pe 13 decembrie 1983, la București.

Postum i-au mai fost publicate volumele: Amintiri în prezent, Ordinea cuvintelor (1957-1983) (2 vol., 1985), Fiziologia poeziei (selecție din eseistica publicată, 1990), Argotice’ (transcrise din 1955, apărute în 1992). La 3 iulie 1990, a fost ales membru titular post-mortem al Academiei Române.

Într-o înregistrare de mai jos, Nichita recită a V-a parte a poemului Un Pământ numit România:

De două mii, pământul, de ani
se îngrașă cu trupuri
din trupurile noastre
născând mereu copaci.

Și timpu-și smulge ochii
și-i lasă ca pe-o nadă
cercând să prindă-un pește al vederii.

Se-ntinde o blândețe
încolăcind în sus
câte o rază-a lunii împietrită.

De două mii de ani acest pământ
din trupurile noastre face parte.

Noaptea, în lanul cel de grâu
când fluier herghelia din prundișuri
suntem de față eu și tu
și tu și tu,
viii și morții laolaltă.

Un nod e-n viață. Restul
frânghiuei spânzură în jos.
O mie de strămoși atârnă-aici
de fiecare suflet.

Străbunii dorm,
apele curg,
luna răsare
și apune.
Pământ de carne ești,
pământ de carne...
Pentru un om o, câtă lume!

Pământ atârnând înapoi cu morții tăi,
tu care-mi începi direct din spinare,
pământ de carne de mii de ori
sărată sub șei de sare.

Pământ de carne, bun de mâncare,
pământ de oase străluminând
o, ce miros violent,
ce sfântă duhoare
de diamant au pietrele tale,
pământule de pământ!

Am să te-ngraș la rândul meu
cu mine,
lăsându-ți doar scheletul alb
să-ți fie verighetă-n jurul râurilor,
pământ de carne,
pământule de pământ.

Surse: Metropolis, Agerpres, TVR