Într-o iarnă friguroasă, la sfârșitul lui decembrie, s-a stins din viață Ion Creangă. Marele povestitor clasic al literaturii române a murit în noaptea de ajun a anului 1889, lăsând în urmă povești memorabile.

 

Un artist al condeiului, Ion Creangă s-a născut la Humulești, într-o familie numeroasă. Copilăria sa este cunoscută publicului prin prisma operei autobiografice „Amintiri din copilărie”. După ce urmează, pe rând, cursurile școlilor din Humulești, Broșteni și Târgu-Neamț (1846–1853), apoi pe ale Școlii Catihetice din Fălticeni (1854–1855), ajunge să studieze la Seminarul de la Socola (Iași) și devine Diacon.

 

Ion Creangă a mai avut încă șapte frați și surori, amintește Basilica. Tinerețea și copilăria lui sunt cunoscute cititorilor prin prisma operei sale capitale „Amintiri din copilărie”.

„Nu știu alții cum sunt, dar eu, când mă gândesc la locul nașterii mele, la casa părintească din Humulești, la stâlpul hornului unde lega mama o șfară cu motocei la capăt, de crăpau mâțele jucându-se cu ei, la prichiciul vetrei cel humuit, de care mă țineam când începusem a merge copăcel, la cuptiorul pe care ma ascundeam, când ne jucam noi, băieții, de-a mijoarca, și la alte jocuri și jucării pline de hazul și farmecul copilăresc, parcă-mi saltă și acum inima de bucurie!”

 

S-a despărțit cu greu de viața de la țară, după cum singur mărturisește în creația sa: „Dragi mi-erau tata și mama, frații și surorile și băieții satului, tovarășii mei de copilărie, cu cari, iarna, în zilele geroase, mă desfătam pe gheață și la săniuș, iar vara în zile frumoase de sărbători, cântând și chiuind, cutreieram dumbrăvile și luncile umbroase, țarinele cu holdele, câmpul cu florile și mândrele dealuri, de după care îmi zâmbeau zorile, în zburdalnica vârstă a tinereții! Asemenea, dragi mi-erau șezătorile, clăcile, horile și toate petrecerile din sat, la care luam parte cu cea mai mare însuflețire”.

 

Anul 1874 a fost important pentru Ion Creangă, deoarece l-a cunoscut pe Mihai Eminescu, pe atunci revizor școlar la Iași și Vaslui, care l-a introdus în cenaclul „Junimii”. Între 1875 și 1883, la îndemnul poetului, scrie cele mai importante opere ale sale. A debutat în publicația „Convorbiri literare” cu povestea „Soacra cu trei nurori”.

 

Dintre creațiile sale nemuritoare amintim „Capra cu trei iezi”, „Dănilă Prepeleac”, „Fata babei și fata moșneagului”, „Povestea lui Harap-Alb”, „Punguța cu doi bani”, „Păcală”, „Prostia omenească”, „Ursul păcălit de vulpe”. Ion Creangă zugrăvește în poveștile sale o umanitate echilibrată, familiară omului simplu, personajele negative fiind întotdeauna învinse.

Ion Creangă rămâne una dintre cele mai pitorești figuri ale literaturii române, a lăsat o operă redusă cantitativ dar cu o substanță extraordinar de bogată. A intrat destul de repede în conștiința criticii, George Călinescu prin excelenta sa monografie „Viața lui Creangă”, 1938, îi definește pentru prima dată imaginea, ca fiind un erudit, un artist în esență, creator de excepție, comparabil cu Eminescu sau Caragiale. 

 

 

 

„Pe dealurile ondulate ale lașului, umblau rasna odinioară, în ceasuirile lor de repaos, doi prieteni. Unul roșcovan și rotofeiu, bărbos dar răspopit, argint viu la minte și vorbăreț ca un copil, iar vorba lui plină de drăcovenii pipărate și de înțelepciuni glumețe; celălalt — obraz palid, frunte boltită ca lumina unui crâmpei de cer printre nourii de păcură ai pletelor — mai mult tăcea, asculta pe flecar și, ascultându-l, părea un zimbru ce sorbea din izvor. Arar, când deschidea el gura, vorbărețul se oprea. Și'n mintea lui vorbele rare ale palidului prieten deschideau cercuri de lumină: cât roata zărilor, cât roata Daciei, cât roata pământului, cât roata cerului cu stele. Erau vorbe culese de prin cele străinătăți pe care cel simplu, uimit, nici nu le bănuia, căzute apoi în adânc de suflet, coapte acolo ca într'un cuptor, îndelung, mărite și rotunde ca pâinile dospite... Câteodată se opreau la vreo cârciumă de margine, ascultau lăutari bătrâni, beau vin și se ospătau cu pui fripți și mămăligă caldă. Roșcovanul, înflorit de mulțumirea vieții, scotea apoi o poveste, nou meșteșugită, și i-o cetea „lui Mihai". Iar Mihai îi spunea în urmă trăgănat, Doina: Tot Românul plânsu-imi-s'a... Ion Creangă cel năzdrăvan plângea ca un copil. Tot așa precum râdea. Eminescu își regăsea în el pe vechiul lui prieten, sufletul popular, folklorul, haosul spuzit de stele, din care a desprins cea mai frumoasă poezie românească: Luceafărul. Prietenia lor e prietenia literaturii românești cu poporul românesc. Tot ce a zămislit mai de seamă această literatură, delà Luceafărul și Nunta Zamfirii până Ia Niculăiță Minciună și Dumbrava minunată s'a fă cut în colaborare cu sufletul popular. Apele lui adânci s'au ridicat din ea ca'n vârtejul unui sorb".