Sfântul Cuvios Gheorghe de la Cernica s-a născut în anul 1730, într-o familie din Săliștea Sibiului. La vârsta de 19 ani ajunge în Țara Românească și intră în slujba mitropolitului grec Rosca, arhiereu aflat în București. În anul 1750 ajunge împreună cu acest arhiereu la Athos. 

Primește treapta diaconiei în Mânăstirea Vatoped. După moartea mitropolitului, ajunge ucenic al renumitului părinte cărturar Paisie Velicicovschi, stareț pe atunci al Mănăstirii Vatoped. În anul 1763 îl însoțește pe marele stareț în Moldova, la Mănăstirea Dragomirna, iar din anul 1775 - din pricina ocupației austriece instaurată asupra Bucovinei - se mută împreună cu părintele său duhovnicesc și cu alți monahi la Mănăstirea Secu. După o altă perioadă de 4 ani petrecută la Sfântul Munte, ieromonahul Gheorghe revine în Moldova, la Secu și la Neamț (aici fiind stareț Paisie Velicicovschi), apoi trece în Țara Românească, cu gândul de a se întoarce la Athos. Este convins de MitropolitulȚării Românești, Grigorie al II-lea, să primească a revigora viața în schitul Cernica, aflat în totală părăsire de vreo trei decenii, astfel că orânduiește aici o mânăstire cu aleasă viață de obște, după tipicul Muntelui Athos și al obștilor paisiene din Moldova. A refăcut vatra monahală în doar cinci ani, adunând în jurul lui 103 ucenici.

Roadele cârmuirii sale la Cernica au făcut ca, în 1793, Mitropolitul Filaret al II-lea să-i dea în seamă și mânăstirea Căldărușani, conducându-le efectiv pe amândouă din aprilie 1794 și până la moartea sa, în decembrie 1806, locuind, pe rând, în fiecare dintre ele și așezând egumeni (stareți) care să le poarte de grijă, mai ales când el era plecat dintr-o mânăstire într-alta. În ambele mânăstiri a rânduit viața monahală după tradiția athonito-paisiană. A trecut la cele veșnice la 3 decembrie 1806 și a fost înmormântat la Mânăstirea Cernica.

 

Fiind înzestrat cu adânci și înțelepte sentimente naționale, pe care i le vor fi fortificat trăirea sa la Sfântul Munte, cuviosul Gheorghe lasă cu limbă de moarte să nu se supună obștea întemeiată conducătorilor de alt neam: „Deci și întru auzul tuturor, mai întâi pe voi, duhovnicii, preoții, diaconii, clirosanii și pe toți cine sunteți primitori de sfatul meu, cel lăsat către voi cu limbă de moarte, părintește vă rog, pentru numele Preasfintei Troițe, ca să nu faceți supusă smerita obște altor mai procopsite neamuri, până când se va ținea câte un prosticel suflet de român într-însa”.