Astăzi, 29 aprilie, se împlinesc 50 de ani de la nașterea la Ceruri a marelui poet creștin, Radu Gyr, pseudonimul lui Radu Demetrescu, supranumit și Poetul Închisorilor. Era într-o Vinere Mare. 

Radu Gyr s-a născut în 1905 la Câmpulung Muscel.Talentat, scrie versuri de la vârsta de 10 ani iar la 14 ani dă la iveală poemul dramatic ”În munți”. A fost conferențiar la Facultatea de Litere și Filosofie din București, la profesorul Mihail Dragomirescu. A semnat volume de poezii, studii critice, recenzii și eseuri literare, cronici dramatice, traduceri din Goethe, Baudelaire, Verlaine. Publică mai multe volume, precum Cerbul de lumină, Cununi uscate, Corabia cu tufănici, Poeme de război, Balade.

A pătimit 20 de ani de detenție politică pentru că a făcut parte din Mișcarea Legionară, ca fel ca și alte mari personalități: Nae Ionescu, Mircea Eliade, Constantin Noica, Petre Țuțea, Nichifor Crainic.

În 1945 începe groaznicul lanț al închisorilor. Încadrat în ”lotul ziariștilor”, este condamnat la 12 ani de închisoare și este eliberat în 1956. În 1958, acuzat ca ”dușman al poporului”, este condamnat la moarte pentru poezia „Manifest” („Ridică-te, Gheorghe! Ridică-te, Ioane!”), pedeapsă comutată ulterior la muncă silnică pe viață.

În 1963 este grațiat. Sechelele pușcăriei comuniste i-au scurtat viața. S-a stins în ziua de 29 aprilie 1975, ca urmare a unei congestii cerebrale, după ce trupul îi fusese măcinat de boli: hemofilie, ulcer duodenal, leziuni pulmonare. Din 1963 și până la moarte, a fost permanent urmărit de Securitate, mereu pus să dea declarații privind activitatea sa oră cu oră!

În anii de detenție, în celule, compune sute de poezii, majoritatea salvate prin alfabetul Morse. Poezia lui Radu Gyr, poezia în lanțuri, a fost suportul deținuților! Când recitau „Ne vom întoarce într-o zi...”, „Ridică-te, Gheorghe, Ridică-te, Ioane!” sau ”Iisus în celulă”, parcă uitau de foame, parcă uitau de durere. (…)

Gheorghe Penciu, în cartea sa "Candidați pentru eternitate" îl descrie astfel pe Radu Gyr.

"În cei 14 ani de detenție, dintre care 8 executați la Aiud, asumându-mi riscurile de a fi descoperit și pedepsit de temniceri, am învățat – printre altele – și cincizeci-șaizeci de poezii concepute în ”Zarcă”, sau pe celular de prințul neîncoronat al metaforei, poetul Radu Demetrescu – Gyr. El a creat, cu migala unui șlefuitor de diamante, poezii de o incontestabilă frumusețe lirică și etică. Majoritatea le-am învățat prin pereții celulelor.

Nemaiavând ce pierde (decât lanțurile), în ceasuri de restriște, deținuții politici au obligat zidurile să li se supună și zidurile li s-au supus, devenind cu timpul, prietenii și sprijinitorii lor.

Scrise pe câte un crâmpei de geam, pe o plăcuță de lemn prețuită ca un tezaur, sau pe curelele pantalonilor, peste care se aplica cu studiată pricepere un strat de săpun, poeziile bardului craiovean au fost memorate de mii de osândiți și purtate ca o flacără olimpică din pușcărie în pușcărie.

Poeziile lui erau vânate cu precădere. Nu există vreo arestare, în care victima să nu fie întrebată de călăi: ”Unde ai ascuns poeziile lui Radu Gyr? Și câte poezii ai învățat de la el ?”[1]

Era un adevărat concurs de întrecere creativă între cei doi titani ai condeiului: Radu Demetrescu – Gyr și Nichifor Crainic.

Mi-aduc aminte că prin anii aceia, tocmai învățam poezia, sau mai bine-zis balada ”Iancu Jianu” când, antrenat în meșteșugul cuvintelor, Nichifor Crainic crează și el balada lui ”Baldovin și Mădălina”. Amândouă aceste balade aveau să vadă lumina tiparului după revoluția din 1989, sub alte denumiri.

[…]

Revenind la Radu Gyr, trebuie spus că în ”Zarcă”, iadul cu regim sever unde era încarcerat, până la ultimul ungher al celularului nou, nu era om să nu fi învățat câteva stihuri ale lui Radu Gyr și ale multor altora, prin carcere, frig, foamete, prețul fiind împins uneori până la limitele morții.

Activitățile intelectuale erau strict interzise și pedepsite exemplar.

Datorită sistemului de recepție – uneori deficitar – al alfabetului Morse, multe din poeziile lui au fost chiar înregistrate greșit. Nu li se poate reproșa acestor iubitori de frumos reaua credință, din moment ce – pentru a și le însuși – își riscau uneori și viața.

Cu poetul meleagurilor craiovene, nu am stat în celulă, dar aveam să-l cunosc într-o împrejurare dramatică pentru mine. Ca mulți alți confrați de suferință, în timpul detenției, datorită în mare măsură subnutriției și a faptului că am făcut toată iarna lui 1958-1959 în cămașă, m-am îmbolnăvit grav de tuberculoză pulmonară, detalii care se găsesc în mai multe articole ale mele.

Într-o zi, am fost scos din secție și dus să mi se administreze pneumotorax. Era și aceasta o șansă de supraviețuire. Se mai încercase și cu pneumoperitoneu, dar nu dăduse rezultate. Aveam cavernă subclavicular dreaptă și compresarea bazelor pulmonare se dovedise a fi apă de ploaie.

Nu știu ce s-a întâmplat, dar în momentul când mi s-a introdus acul aparatului între cele două pleure, am leșinat. Doctorul Marola, medicul – deținut la vremea aceea, se făcuse pământiu la față, după câte am aflat. Când mi-am revenit, eram întins pe o targă și scos pe culoarul spitalului având drept paznic pe caraliul care mă adusese. Dar el era obișnuit cu ”mortăciunile” și sigur că nu eram primul pe care trebuia să-l ducă în secție sau la morgă.

Prudent, mi-am aruncat ochii, grijuliu, în lături. Din partea opusă venea un alt temnicer, trăgând după el o mogâldeață de om, cu capul ascuns într-o zeghe. În Aiud, ca de altfel peste tot, nu aveai voie să te vezi deținut cu deținut, dar mai ales cu cei din ”Zarcă”, fiind socotiți periculoși datorită pregătirii lor intelectuale.

Când se întâmpla de erai chemat la vreo anchetă și te intersectai cu un alt deținut, trebuia să te întorci cu fața la perete având capul bine acoperit cu vestonul, ca nu cumva ”bandiții” să se recunoască între ei.

– Ce-i cu ăsta, de ce nu-și ascunde fața cum scrie în regulament? întrebă noul venit, aruncându-mi o privire bănuitoare.

– Lasă-l – silabisi paznicul meu – este pe trei sferturi mort: un bandit mai puțin!

Atentă la discuții, mogâldeața din fața mea a prins, preț de o clipă, să desfacă laturile zeghei. Doi ochi vioi, am avut impresia că mă cercetează de sus până jos, făcându-mi cu degetul la gură un semn care putea să fie interpretat ca o invitație la prudență, sau ca o creștinească încurajare.

Afară ploua mărunt și trist, ca într-o poezie de Bacovia.

La câteva minute după această ciudată întâlnire, purtat pe targă de doi deținuți de drept comun, aveam să aflu de la doctorul Marola, în drumul către secție, că mogâldeața ce mă sfredelise cu privirea o câtime de secundă, nu era altul decât poetul răsfățat al metaforelor – Radu Demetrescu – Gyr."

Cum își compunea Radu Gyr poeziile în închisoare

Să scrii poezii în temniță nu era un lucru prea ușor. Simpla deținere a unui creion sau a unei bucăți de hârtie îți atrăgea bătăi teribile și săptămâni de izolare la Neagra (o celula neîncălzită de 1/3m din beton, cu apă pe jos, fără pat și scaune –deținutul dormea din picioare sau pe jos). Metodele de scriere țin de domeniul incredibilului. Deținuții foloseau bucăți de săpun sau de sticlă pe care se sufla praful destinat deratizării pe care se scrijelea cu o așchie. O altă metodă de „a scrie” o constituia înnodarea aței, poezii întregi „fiind înșirate” pe ațele smulse din zeghe sau din pături.Talpa de bocanc, căptușeala hainelor, obloanele sau pereții celulelor au servit ca suport pentru strălucite opere literare.

Profesorul Atanasie Berzescu, rememorează întâlnirea avută în curtea penitenciarului Aiud cu Radu Gyr:

Rep: Cum a fost întâlnirea cu Radu Gyr?

Atanasie Berzescu: Așa cum am scris și în cartea mea de memorii „Lacrim iși sânge. Rezistența anticomunistă armată din munții Banatului”, am avut fericirea să-l întâlnesc în curtea penitenciarului chiar când mă aflam într-o stare de prăbușire morală. A venit la mine, m-a luat părintește de după umeri și mi-a zis „Să nu uiți că noi trebuie să credem cu tărie că vom ieși afară. Să-L avem pe Dumnezeu în noi tot timpul”. Am avut norocul să stau cu el mult timp. Simt și azi cum, strângându-mă la pieptul   lui,  cu  căldura  sufletească de părinte,  mă   copleșea, mă  fascina. El  era patriarhul nostru și comandantul nostru, al Aiudului întreg. Din gura lui am cules laude și îndemn la rezistență. Îl păstrez în minte și-n suflet până la moarte.

Rep: Ce însemna poezia lui Radu Gyr pentru deținuții din Aiud?

Atanasie Berzescu: În Aiud, Radu Gyr a adus pe Iisus în celulă. L-a coborât de pe Cruce și L-a adus alături de noi pe rogojina cu libărci, spre îndumnezeirea omului. Îi știam cu toții poeziile pe dinafară și așteptam cu nerăbdare următoarea creație care să ne bucure, să ne îmbărbăteze. E greu de înțeles pentru omul modern de azi ce a însemnat atunci temnița comunistă și ce rol a avut poezia lui Gyr în acel context. Fără ea, mulți s-ar fi prăbușit. Iată ce rol major poate avea poezia în viața omului.

Rep: Ați avut curiozitatea să-l întrebați cum compune poeziile. Ce v-a răspuns maestrul?

Atanasie  Berzescu:  După primele  întâlniri gâtuite  de  emoție  în  care  abia reușeam   să   articulez cuvintele am   prins îndrăzneală   și   l-am întrebat  cum scrie poeziile și cum face să le țină minte pe toate. „Pai, uite cum!”, mi-a răspuns el râzând de curiozitatea mea. „Stau în pat pe spate și mă uit în plafon. Fiind alb, mi-l închipui hârtia mea. Acolo, în fața ochilor, scriu versurile, așa cum vin ele din inspirație. Și așa, strofă cu strofă, până termin poezia. Când ies afară, la plimbare, îl iau pe unu ldintre voi și-i spun poezia făcută în cameră. Cel care m-ajută mai mult este Relu Stratan. El este biblioteca mea. El știe toate poeziile mele de aici. Mai sunt și alții care le învață, cum este Gili Ioanid. Dacă se întâmplă să moară unul, să rămână altul care să le scoată afară”. Rămân cu tristețea că noile generații nu-l cunosc pe acest mare poet și nu își înfrumusețează spiritul cu această poezie de o sensbilitate și trăire cum nu se întâlnește decât la marile genii.

Poezia lui Radu Gyr pusă pe muzică de Tudor Gheorghe

Sensibilitatea și frumusețea poeziei lui Radu Gyr a fost pusă și mai mult în evidență pe muzica cunoscutului rapsod Tudor Gheorghe al cărui tată, Ilie Tudor, a fost camard de suferință al poetului în închisoarea de la Aiud. Prin concertul „Cu Iisus în   celulă   –   poezia   în   închisori   1941-1964”  Tudor   Gheorghe   aduce   în   conștiința generației de astăzi una dintre cele mai cumplite suferințe pe care ființa omenească a trăit-o vreodată.

Securitatea semnează texte cu numele lui Radu Gyr

Nici după eliberarea din 1964 poetul nu avea să cunoască liniștea, Securitatea urmărindu-l pas cu pas. În 1968 Securitatea îl amenință cu închisoarea dacă nu acceptă să dea diverse note informative, dar Gyr refuză categoric. Mai mult, pentru a încerca să-l compromită, Securitatea îl obligă să colaboreze la o gazetă comunistă ,„Glasul Patriei”. În realitate, toate articolele erau scrise de securitate și poetul era obligat să le semneze.

După 1989, poezia poetului a reușit să spargă și ultimele stavile ridicate de comuniști, opera sa fiind introdusă spre studiu în manualele școlare.

Poetul a trecut la cele veșnice în 29 aprilie 1975, lăsându-ne moștenire o operă monumentală de simțire și trăire românească.

Înmormântat inițial în Cimitirul Bellu Catolic, pentru că nu i s-a găsit loc de veci în altă parte, osemintele sale au   fost deshumate împreună cu ale soției și au fost mutate în cimitirul Mănăstirii Petru Vodă, unde moaștele sale au fost izvorâtoare de mir. În veci pomenirea lui!