Auzind mai apoi de viața sfântă și minunile săvârșite de Ioan Zăvorâtul, un sfânt rus contemporan, tânărul Simeon și-a dat seama că "dacă există Sfinți, înseamnă că Dumnezeu e cu noi și n-am nevoie să străbat tot pământul să-L găsesc.”

La vârsta de 19 ani, Simeon, înflăcărat de dragostea lui Dumnezeu, simte o transformare interioară și atracția pentru viața monahală. Tatăl său este însă categoric:

Această dorință puternică a durat, în conștiința tânărului, trei luni, după care l-a părăsit. Tânărul Simeon, viguros și chipeș, începe să ducă o viață asemenea celorlalți tineri de vârsta lui, departe de curăția în care voia să trăiască, asemenea sfinților. Dotat cu o fire robustă și cu exceptională forță fizică, trece prin multe ispite ale tinereții; într-o zi lovește pe un alt băiat din sat atât de puternic, încât acesta de-abia ramâne în viață. În vâltoarea vieții robite de păcat, prima chemare la viața monahală începe, astfel, să se stingă. Într-o zi, însă, este trezit dintr-un coșmar de glasul blând al Maicii Domnului, care a mângâiat sufletul său tulburat. Până la sfârșitul vieții,

Cuviosul Siluan i-a mulțumit Preasfintei Fecioare pentru că a binevoit să-l ridice din căderea sa. Această a doua chemare, petrecută cu puțin timp înaintea serviciului militar, a jucat un rol hotărâtor în alegerea căii pe care avea să meargă de acum înainte. Simeon a simțit o adâncă rușine pentru trecutul său și a început să se căiască fierbinte înaintea lui Dumnezeu. Atitudinea sa față de tot ce întâlnea în această viață s-a schimbat radical. Simeon își execută serviciul militar la Sankt Petersburg, în batalionul de geniu al gărzii imperiale. Soldat conștiincios, cu o fire pașnică și purtare ireproșabilă, a fost foarte prețuit de camarazii săi. Gândul său era, însă, mereu, la pocăință, la Sfântul Munte Athos, unde trimitea uneori chiar și bani. În timpul serviciului militar, sfaturile sale salvează de la destrămare tânăra familie a unui soldat căzut într-o ispită. Puțin înainte de eliberare s-a dus să ceară binecuvântarea Părintelui Ioan din Kronștadt, însă, negăsindu-l, îi lasă o scrisoare. Întors în cazarmă, Simeon simte puterea rugăciunii sfântului părinte, Ioan.

Ajuns, mai apoi, acasă, se îmbarcă în scurt timp pentru o nouă perioadă a vieții sale: Muntele Athos, "Grădina Maicii Domnului”, inima monahismului răsăritean. Sfântul Munte cunoștea la sosirea sa un moment de apogeu. În vârstă de 26 de ani, intră în mănăstirea rusească a Sfântului Mucenic Pantelimon, numită și Russikon.

Introdus în tradiția atonită, a început să cunoască rugăciunea singuratică la chilie, lungile slujbe în biserică, posturi, privegheri, deasa mărturisire și cuminecare, citirea, munca și ascultarea – fratele Simeon se bucură nespus de dulceața rostirii neîncetate a rugăciunii lui Iisus:

Într-o seară, pe când se ruga înaintea icoanei Maicii Domnului, dobândește – ca un dar neprețuit – rugăciunea inimii, ce țâșnea de la sine, fără încetare. Lipsit de experiență, tânărul frate cade mai apoi pradă unor ispite cumplite: chinurile demonice. După 6 luni de sfâșieri lăuntrice, într-o după-amiază, șezând în chilia sa, a atins treapta ultimă a deznădejdii, încercând preț de o oră sentimentul unei părăsiri totale de către Dumnezeu – fapt care i-a cufundat sufletul în întunericul unei spaime de iad. Pradă aceleiași spaime și întristări, se duce la vecernie în paraclisul Sfântului Ilie și abia șopteste „Doamne, Iisuse Hristoase, miluiește-mă!”

Atunci, în dreapta ușilor împărătești, în locul icoanei Mântuitorului, Îl vede pe Iisus Hristos Cel Viu! Întreaga sa faptură s-a umplut de focul harului Duhului Sfânt, o lumină dumnezeiască l-a învăluit, răpindu-i mintea la cer. Intensitatea viziunii îi provoacă o stare de epuizare aproape de moarte. Cuviosul Siluan face parte din acei rari sfinți creștini care primesc încă de la începutul căii lor ascetice arătarea desăvârșită a harului lui Dumnezeu. Calea lor este însă cea mai grea, căci sentimentul părasirii și al pierderii harului sfâșie sufletul („nu puteți întelege durerea mea”, spunea Siluan). Câteva zile după arătarea lui Hristos, Simeon trăiește o stare de fericire pascală. A trecut apoi un răstimp. Într-o zi de sărbătoare, același har l-a cercetat a doua oară, dar cu mai puțină intensitate, după care, treptat, lucrarea sa simțită a început să slăbească; pacea și bucuria lăsau loc unei chinuitoare neliniști și temeri de a pierde harul. În efortul de a păstra adânca pace a lui Hristos, fratele Simeon (devenit acum monahul Siluan) recurge la mijloace ascetice care pot părea incredibile. Păstrându-și ascultarea de econom (responsabil administrativ) al mănăstirii cu peste două mii de viețuitori, se cufundă si mai adânc în rugăciune.

(FOTO: Părintele Siluan cu Părintele Sofronie) 

Începe o lungă perioadă, de 15 ani, de alternări continue între vizite ale harului și părăsiri, dublate de intense atacuri demonice. După 15 ani de la prima arătare a Domnului Hristos, într-o înfricoșătoare noapte de luptă spirituală împotriva demonilor, Siluan cade din nou în ghearele unei disperări vecine cu moartea și necredința. Descurajat, cu inima îndurerată, se roagă fierbinte. Și atunci aude glasul Domnului: „Cei mândri suferă pururea din pricina demonilor”. „Doamne, zice atunci Siluan, învață-mă ce să fac ca sufletul meu să ajungă smerit”. Și din nou, în inima sa primește acest răspuns de la Dumnezeu:

Ține mintea ta în iad și nu deznădajdui

Începând din acel moment, sufletul său a înțeles că locul de bătălie împotriva răului, a răului cosmic se găsește în inima noastră, că rădăcina ultimă a păcatului stă în mândrie – acest flagel al umanității care-i smulge pe oameni de lângă Dumnezeu și cufundă lumea în nenorociri și suferințe; mândria – această adevărată sămânță a morții care face să apese asupra întregii omeniri întunericul deznădejdii. De acum înainte Siluan își concentrează toate puterile sufletului pentru a dobândi smerenia lui Hristos: biruiește orice suferință pământească, aruncându-se într-o suferință încă și mai mare; osândindu-se la iad, ca nefiind vrednic de Dumnezeu, dar, touși, stă în chip înțelept pe marginea adâncului, legat bine cu „frânghia iubirii lui Dumnezeu” „și nu deznădăjduiește”.

Timp de încă 15 ani, Siluan urmează „calea de foc” ce i-a fost arătată. De acum înainte harul nu-l mai părăsește ca mai înainte – Duhul Sfânt îi dă din nou puterea de a iubi. În această stare, Cuviosul Siluan începe să înțeleagă, în profunzimea lor, marile taine ale vieții duhovnicești. Puțin câte puțin, în rugăciunea sa începe să predomine compătimirea pentru cei ce nu-l cunosc pe Dumnezeu. Întinsă la extrem și însoțită de lacrimi din belșug, rugăciunea sa trece dincolo de marginile timpului. Duhul Sfânt îi îngăduie să trăiască aievea iubirea pentru „întreg Adamul” – iubirea lui Hristos pentru toată omenirea. Aceeași iubire îl îndeamnă pe Siluan să-și aștearnă în scris experiența interioară, extraordinara sa viață duhovnicească, ignorată aproape cu totul de confrații săi monahi. În această perioadă a vieții sale, îl descoperă Arhimandritul Sofronie, cel care avea să publice însemnările sale.

MESAJUL Sf. Siluan Athonitul pentru întreaga omenire:

„Sunt bătrân și aștept moartea și scriu adevărul din dragoste pentru norod, pentru care se întristează sufletul meu. Dacă aș putea ajuta fie și numai un singur suflet să se mântuiască, și pentru aceasta voi mulțumi lui Dumnezeu, dar inima mea suferă pentru întreaga lume și mă rog și vărs lacrimi pentru întreaga lume, ca toți să se pocăiască și să cunoască pe Dumnezeu și să trăiască în iubire și să se desfete de libertate în Dumnezeu.

Voi, toți oamenii de pe pământ, rugați-vă și plângeți pentru păcatele voastre, ca Domnul să vi le ierte. Unde este iertarea păcatelor, acolo e și o conștiință liberă și iubire, chiar dacă una mică. Domnul nu vrea moartea păcătosului [Iz 18, 32], iar celui ce se pocăiește îi dă în dar harul Duhului Sfânt. El dă sufletului pacea și libertatea de a fi cu mintea și inima în Dumnezeu. Când Duhul Sfânt ne iartă păcatele, atunci sufletul primește libertatea de a se ruga lui Dumnezeu cu mintea curată; atunci el vede liber pe Dumnezeu și rămâne întru El în odihnă și bucurie. Aceasta e adevărata libertate. Dar fără Dumnezeu nu poate fi libertate, pentru că vrăjmașii tulbură sufletul prin gândurile cele rele (...)

(...) Voi spune adevărul în fața lumii întregi: sunt un ticălos înaintea lui Dumnezeu și aș fi deznădăjduit de mântuirea mea dacă Dumnezeu nu mi-ar fi dat harul Sfântului Său Duh. Și Duhul Sfânt m-a învățat și de aceea scriu despre Dumnezeu fără osteneală, pentru că El mă atrage să scriu.

Mi-e milă și plâng și suspin pentru oameni. Mulți gândesc: „Am făcut multe păcate: am ucis, am zburdat, am siluit, am defăimat, am desfrânat și am făcut multe alte lucruri”, și de rușine nu vin la pocăință. Dar ei uită că înaintea lui Dumnezeu toate păcatele lor sunt ca o picătură de apă în mare.

O, frații mei din tot pământul, căiți-vă până când mai e vreme! Dumnezeu așteaptă cu milostivire pocăința noastră. Și tot cerul, toți sfinții așteaptă această pocăință. Așa cum Dumnezeu este iubire [1, In 4, 8], așa și Duhul Sfânt în sfinți e iubire. Cere iertare, și Dumnezeu te va ierta. Și când vei primi iertarea păcatelor, atunci în sufletul tău va fi bucurie și veselie, și harul Duhului Sfânt va intra în sufletul tău și vei zice: „Iată adevărata libertate; ea este în Dumnezeu și de la Dumnezeu”.

(Mai multe însemnări ale sfântului părinte Siluan Athonitul sunt accesibile la adresa: http://siluanathonitul.wordpress.com/)

Thomas Merton, unul dintre cei mai cunoscuți monahi cistercieni, l-a considerat drept "cel mai autentic monah al secolului al XX-lea". Recunoașterea Sfântului Siluan Athonitul drept om duhovnicesc s-a făcut până în prezent la o scară mondială. Nu doar ortodocșii, ci și romano-catolicii și unele confesiuni protestante au regăsit în scrierile starețului dovada unei iubiri duhovnicești deosebite.

Sfârșitul pământesc al Cuviosului Siluan de la Athos a fost la fel de blând, liniștit și smerit ca întreaga sa viața de călugăr. După o scurtă suferință, de 8 zile, perfect lucid, senin și cufundat în rugăciune, se stinge ușor – fără ca vecinii de infirmerie să audă ceva – între orele 1-2 din noaptea de 24 septembrie a anului 1938, în timp ce în paraclisul infirmeriei se cânta utrenia.

Prin viața sa sfântă și prin însemnările sale, Părintele Siluan Athonitul a devenit un instrument al lui Hristos, prin care transmite un mesaj umanității strivite de absurditatea experiențelor cotidiene, durere și deznădejde.