https://www.facebook.com/plugins/post.php?href=https%3A%2F%2Fwww.facebook.com%2FTaviTrance%2Fposts%2Fpfbid02uurXgtrsGzHXiEqXrga4FRDa9ryMP7LtH3grZiwRf1agDFy3AXV9hfoKMGbb1AY4l
Pogorârea Sfântului Duh (Cincizecimea sau Rusaliile) - Sfântul Nicolae Velimirovici ( https://marturieathonita.ro/pogorarea-sfantului-duh-cincizecimea-sau-rusaliile/ )
Când se seamănă sămânța, puterea căldurii și a luminii trebuie să pătrundă înăuntru ca s-o facă să crească. Când se plantează pomul, puterea vântului trebuie să vină ca să-l facă puternic și să-i întărească rădăcina. Când gospodarul își construiește casa, el caută puterea rugăciunii, ca să-i sfințească casa. Domnul nostru Iisus Hristos a semănat sămânță de cel mai mare preț în câmpul lumii acesteia. Trebuia să vină puterea Sfântului Duh ca să-i dea căldură și lumină și să o facă să crească. Dumnezeu Fiul a semănat Pomul Vieții în câmpurile deșerte și necultivate ale morții. Trebuia ca vârtejul puternic al Duhului să respire în el, ca să întemeieze Pomul Vieții.
Înțelepciunea lui Dumnezeu de dinaintea veșniciei se făcuse sălașuri de suflete alese ale oamenilor. Puterea și înțelepciunea Duhului lui Dumnezeu trebuia să pogoare în acest sălaș și să-l sfințească. Mirele Dumnezeiesc Își alesese Mireasa Sa, Biserica sufletelor curate, și Duhul bucuriei veșnice trebuia să pogoare ca să unească cerul și pământul cu un inel și să înveșmânteze Mireasa în haină de nuntă. Toate urmau să se întâmple așa cum au fost proorocite. Duhul Sfânt a fost făgăduit și Duhul Sfânt a venit. Cine putea să făgăduiască venirea pe pământ a Duhului Atotputernic afară numai de Cel care știa că Duhul va face ascultare și va veni? Și cui va putea să dea asemenea ascultare grabnică dacă nu Celui Unuia față de care El are iubire desăvârșită?
O, cât de desăvârșită este iubirea binevoitoare, ca să arate ascultare desăvârșită! Această iubire desăvârșită nu se poate arăta desăvârșit în niciun alt chip decât numai în ascultare desăvârșită. Iubirea este cu grijă mare în toată vremea și în tot ceasul, și cu dorință și grabă de a asculta pe cel iubit. Și din ascultare desăvârșită vine, ca un izvor de lapte și miere, bucurie desăvârșită, care face iubirea un lucru frumos. Tatăl are iubire desăvârșită pentru Fiul și Duhul Sfânt; Fiul are iubire desăvârșită pentru Tatăl și pentru Duhul; și Duhul are iubire desăvârșită pentru Tatăl și pentru Fiul. Datorită acestei iubiri desăvârșite, Tatăl este Slujitorul grabnic al Fiului și al Duhului, tot așa cum este Fiul față de Tatăl și de Duhul, și Duhul față de Tatăl și de Fiul. Iubirea desăvârșită Îl face pe Tatăl slujitor desăvârșit al Fiului și al Duhului; așa cum face Fiul Tatălui și Duhului, și Duhul Tatălui și Fiului. Precum niciun fel de iubire din lumea zidită nu se poate asemăna cu iubirea împărtășită de către fiecare dintre Persoanele Dumnezeiești, tot așa nici o ascultare nu poate fi asemenea ascultării lor, Una de Cealaltă Persoană.
„Lucrul pe care Mi L-ai dat să-l fac, l-am săvârșit” (Ioan 17:4); „Facă-se voia Ta” (Matei 6:10). Nu arată aceste cuvinte ascultarea desăvârșită a Fiului față de Tatăl? „Părinte … Eu știam că întotdeauna Mă asculți” (Ioan 11:41-42), a spus Domnul când l-a înviat pe Lazăr; și mai târziu, El a strigat cu un prilej oarecare: „Părinte, preaslăvește-Ți numele!” Atunci a venit glas din cer: „Și L-am preaslăvit și iarăși Îl voi preaslăvi” (Ioan 12:28). Nu arată toate astea ascultarea desăvârșită a Tatălui față de Fiul? „Și Eu voi ruga pe Tatăl și alt Mângâietor vă va da vouă, ca să fie cu voi în veac” (Ioan 14:16); „Iar când va veni Mângâietorul, … Care de la Tatăl purcede, Acela va mărturisi despre Mine” (15:26). Și într-adevăr, în a cincizecea zi după Înviere, Mângâietorul, Duhul adevărului, S-a pogorât peste cei cărora El le făgăduise. Nu arată aceasta, ascultare desăvârșită față de Fiul?
Porunca mântuitoare pe care Apostolul Pavel o rânduiește tuturor credincioșilor: „în cinste, unii altora dați-vă întâietate” (Romani 12:10), se săvârșește întru desăvârșirea ei între Persoanele Sfintei Treimi. Fiecare Persoană Se sârguiește să dea cinste mai mare celorlalte două decât Sieși; așa cum fiecare dorește, prin ascultare, să Se facă pe Sine mai mic decât celelalte două. Și dacă nu s-ar arăta această năzuință dulce și sfântă prin fiecare dintre aceste Persoane Dumnezeiești cinstind pe celelalte două și micșorându-Se pe Sine prin ascultare, pornind din iubirea nemărginită pe care o are fiecare Persoană față de celelalte două, atunci Dumnezeirea Treimică ar ajunge o Persoană fără identitate.
Deci, din iubirea nemărginită pe care Duhul Sfânt o are pentru Fiul, Duhul S-a grăbit să pogoare la vremea potrivită peste Apostoli. Fiul știa cu siguranță că Sfântul Duh Îl va asculta pe El și de aceea El a făcut făgăduință sigură de pogorâre a Duhului peste Apostoli. „Voi însă ședeți în cetate, până ce vă veți îmbrăca cu putere de sus” (Luca 24:49), a poruncit Domnul Apostolilor Săi. Să nu întrebați cum a cunoscut Domnul nostru Iisus Hristos de mai înainte că această putere de sus, Duhul Sfânt, voia să Se pogoare peste ucenicii Săi. Domnul nu numai că știa de mai înainte aceasta, dar El știe toate celelalte care urmează să se întâmple până la sfârșitul veacurilor și după acest sfârșit. Dar dacă pătrunzi mai adânc cu osebire în lăuntrul acestei întâmplări, veți vedea că această cunoaștere mai dinainte și proorocire a Domnului despre pogorârea Duhului Sfânt este o cunoaștere mai dinainte și o proorocire numai în măsura în care se referă la fapta din afară a acelei pogorâri: nu se referă la acceptarea și voința Duhului de a face Voia Fiului și de a Se pogorî. Căci înainte de a vorbi Domnul de pogorârea Duhului, El deja avea învoirea grabnică și de bună voie a Duhului la aceasta. De fapt, Duhul Sfânt vorbise prin Domnul despre pogorârea Sa. Căci nu se spune în Evanghelie că Iisus era plin de Duh Sfânt (Luca 4:1)? Iar în Nazaret, Domnul nostru Iisus Hristos nu a adeverit că se împlinise în El proorocia lui Isaia: „Duhul Domnului este peste Mine, pentru care M-a uns să binevestesc săracilor” (Luca 4:18)? Iată că este lămurit că Fiul se află în unime nedespărțită cu Duhul Sfânt și cu Tatăl, în împărtășire desăvârșită de iubire, ascultare și bucurie. Ungerea cu mir de către Duhul dovedește prezența reală și vie a Duhului într-o persoană. Atunci, de unde putea Cel Uns cu Mir să spună ceva despre Duhul Însuși și Duhul să nu știe; sau să făgăduiască împreună lucrare cu acest Duh și Duhul să nu fie de acord dinainte? Evanghelia de astăzi arată și faptul că Duhul Sfânt se afla în Domnul Iisus, precum și faptul că El se afla în împărtășire desăvârșită cu Domnul Iisus, referitor la fiecare cuvânt, fiecare lucrare și fiecare făgăduință a Domnului.
Iar în ziua cea din urmă – ziua cea mare a sărbătorii – Iisus a stat între ei și a strigat zicând: Dacă însetează cineva, să vină la Mine și să bea. Această sărbătoare este Sărbătoarea Cortului, care se sărbătorește toamna spre pomenirea zidirii corturilor din pustie din timpul călătoriei iudeilor prin pustiu. Această sărbătoare era sărbătorită în luna a șaptea potrivit socotelii iudaice, corespunzător lunii noastre septembrie, și era sărbătoare a bucuriei (Levitic 23:24; Deuteronom 16:13-14). S-a sărbătorit vreme de șapte zile și ultima zi trebuie să fi fost cu totul măreață, fiind numită „mare”. „Dacă însetează cineva”, a strigat Domnul, „să vină la Mine și să bea”. În Ierusalimul cel deșert, era greu să găsești apă pentru mulțimile de oameni obișnuiți. Sacagiii cărau apă de la fântâna Siloamului de la care gospodarii luau apă în vasele lor. Ce L-a îndemnat pe Domnul să vorbească despre sete și apă? Probabil că oamenii se plângeau de sete; probabil că El Se uita la sacagiii care cărau cu mare osteneală cobilițele lor grele cu apă din dealul Siloamului până pe dealul Moriah, unde se afla Templul; sau probabil situația că era ziua cea din urmă și Domnul a vrut să folosească timpul ca să aducă ideea setei duhovnicești oamenilor cu inimi învârtoșate și ca să le dea lor băutură duhovnicească. Domnul spusese femeii samarinence: „Dar cel ce va bea din apa pe care i-o voi da Eu nu va înseta în veac” (Ioan 4:14). Și El Se gândește acum la aceeași apă dătătoare de viață, duhovnicească, întrucât El cheamă pe fiecare om însetat: „să vină la Mine și să bea!”
„Cel care crede în Mine, precum a zis Scriptura, râuri de apă vie vor curge din pântecele lui.” (Iar aceasta a zis-o despre Duhul pe Care aveau să-L primească acei ce cred în El. Căci încă nu era (dat) Duhul, pentru că Iisus încă nu fusese preaslăvit.) Mai presus de toate Domnul arată nevoia credinței în El. El a făgăduit răsplată numai celor care au o credință în El și asta înseamnă numai precum a scris Scriptura. Oamenii nu vor crede în El ca într-unul dintre prooroci; căci iată, toți proorocii au proorocit despre El. Nici nu va fi privit ca un al doilea Ilie sau Ioan Botezătorul. Ilie și Ioan Botezătorul au fost numai slujitori ai lui Dumnezeu și înaintemergători ai Domnului. Sfânta Scriptură vorbește despre El ca Fiu al lui Dumnezeu, născut din Tatăl din veșnicie și din Preasfânta Fecioară Maria în vremelnicie. Când Apostolul Petru a mărturisit o asemenea credință în El, spunând: „Tu ești Hristosul, Fiul lui Dumnezeu celui viu” (Matei 16:16), El a lăudat asemenea credință. Când cârmuitorii și cărturarii au încercat să-L pună pe El în încurcătură prin felurite întrebări fără limpezime, El i-a pus pe ei în încurcătură și le-a povestit citând din Sfânta Scriptură că Mesia cel așteptat nu era numai Fiul lui David, ci și Fiul lui Dumnezeu (Matei 22:42-45). Voia lui este să se creadă în El ca în cea mai mare descoperire a lui Dumnezeu, prin care toate celelalte descoperiri au fost înlăturate, de la prima la ultima. În afară de El, credința este deșartă, nădejdea este deșartă și iubirea este fără de folos. Dar credința adevărată în El duce la mântuire – fapt ce poate fi adeverit de către cei care au credință adevărată. Cum se poate întări aceasta? Din trupurile lor râuri de apă vie vor curge. Prin „apă vie” se înțelege aici Duhul Sfânt, după cum explică Evanghelistul: Aceasta a zis-o despre Duhul. Deci, cel care crede în Fiul lui Dumnezeu va primi Duhul lui Dumnezeu, care va veni să se sălășluiască în el, și râul duhovnicesc, de viață dătător va curge din trupul lui. Dar de ce din pântecele (trupul) lui? Pentru că trupul este sălașul Duhului Sfânt, în sfinți, după cum spune Apostolul: „Sau nu știți că trupul vostru este templu al Duhului Sfânt, Care este în voi” (I Corinteni 6:19)? Astfel Apostolul Pavel vorbește credincioșilor, peste care Duhul Sfânt Se pogorâse deja prin credința în Fiul lui Dumnezeu. Prin „trup” în sens mai restrâns se înțelege inima omului ca centru al vieții, atât trupești, cât și duhovnicești. „Fiul meu”, spune înțeleptul împărat, „păzește-ți inima mai mult decât orice, căci din ea țâșnește viața” (Pilde 4:20,23). Iar proorocul David s-a rugat lui Dumnezeu: „Inimă curată zidește întru mine, Dumnezeule și duh drept înnoiește întru cele dinăuntru ale mele” (Psalm 50:11). Și iarăși spune Apostolul Pavel: „A trimis Dumnezeu pe Duhul Fiului Său în inimile voastre” (Galateni 4:6). Și astfel din inimă, ca din cel mai mare altar al Duhului Sfânt, curge curent de viață dătător prin omul, în tot întregul lui, atât trupește, cât și duhovnicește. Urmează de aici faptul că trupul credinciosului se va face o armă pentru duhul omului și duhul omului o armă pentru Duhul Sfânt. Omul întreg va fi curățit, luminat, întărit și va fi făcut fără de moarte prin acești curenți ai Duhului, așa încât toate gândurile sale, întreaga iubire și lucrare se vor îndrepta către viața veșnică. Curentul vieții sale va curge în veșnicie și acela al veșniciei în viața sa.
Dar la vremea când Domnul Iisus spunea aceasta, încă nu era (dat) Duhul, pentru că Iisus încă nu fusese preaslăvit. Adică: Duhul Sfânt încă nu fusese dat credincioșilor, cu toate că El era cu Iisus. Duhul Sfânt încă nu-Și începuse lucrarea Sa în lume, întru toată plinătatea Sa și întru toată puterea Sa. Căci Domnul Iisus încă nu fusese preaslăvit: jertfa Lui pentru omenire încă nu se sfârșise și lucrarea Lui ca Mântuitor al oamenilor încă nu se sfârșise. În rânduiala mântuirii omului, Tatăl este pe deplin lucrător în lume când El Își trimite Fiul pentru lucrarea mântuirii oamenilor; Fiul este pe deplin lucrător în săvârșirea mântuirii ca Om-Dumnezeu, și Duhul Sfânt este pe deplin lucrător în întemeierea, sfințirea și continuarea lucrării Fiului. Dar aceasta nu înseamnă că, atunci când Tatăl este lucrător, Fiul și Duhul nu sunt; că atunci când Fiul este lucrător, Tatăl și Duhul nu sunt; și atunci când Duhul este lucrător, Tatăl și Fiul nu sunt. În vreme ce Fiul se afla în toată plinătatea lucrării Sale pe pământ, Tatăl și Duhul erau împreună lucrători cu El, așa cum se vede la Botezul din apa Iordanului, și așa cum spunea Domnul Însuși: „Tatăl Meu lucrează … și Eu lucrez” (Ioan 5:17). Tatăl și Fiul lucrează împreună și în același timp. Duhul Sfânt face la fel, așa cum se vede din făgăduința Domnului Iisus că El va trimite Duhul, Mângâietorul ucenicilor Săi și că El Însuși va rămâne cu ei „în toată vremea până la sfârșitul lumii„. Dumnezeirea Treimică este deoființă și nedespărțită, dar, în raport cu lumea zidită, Dumnezeirea Își săvârșește lucrarea Sa uneori în chip mai remarcabil printr-o Ipostază Dumnezeiască și alteori printr-o alta. Deci, atunci când Domnul Iisus a făgăduit pogorârea Duhului Sfânt peste Apostoli, Duhul Sfânt se afla în El, așa încât se poate spune că făgăduința a venit atât de la Duhul Sfânt, cât și de la Fiul.
Să vedem acum în ce chip s-a împlinit această făgăduință și cum a avut loc pogorârea Duhului Sfânt, căruia Îi închinăm noi astăzi această sărbătoare sfântă. Și când a sosit ziua Cincizecimii, erau toți împreună în același loc. La porunca Domnului lor, Apostolii au rămas în Ierusalim și au așteptat putere de sus care să le spună ce vor urma să facă. Ei erau uniți în suflet și în rugăciune, toți ca un singur om, ca un singur suflet. Chipul în care este mulțumit sufletul îi deosebește sau îi face pe oameni asemănători; și mulțumirea sufletelor tuturor Apostolilor la vremea aceea era una și aceeași lucrare; sufletele lor erau pline de laudă a lui Dumnezeu pentru toate cele ce se întâmplaseră și cu așteptarea celor ce urmau să se întâmple.
Și din cer, fără de veste, s-a făcut un vuiet, ca de suflare de vânt ce vine repede, și a umplut toată casa unde ședeau ei. Și li s-au arătat, împărțite, limbi de foc și au șezut pe fiecare dintre ei. Și s-au umplut toți de Duhul Sfânt. Ce zgomot este acesta? Nu este zgomotul cetelor îngerești? Nu este vuietul aripilor heruvimilor, pe care l-a auzit proorocul Iezechiel (1:24)? Oricare ar fi el, nu vine de pe pământ, ci din cer; nu din vânturile pământești, ci de la puterile cerești. Acest zgomot arată pogorârea Împăratului ceresc, Sfântul Duh Mângâietorul. Duhul nu este foc, după cum nici porumbel nu este. El S-a arătat la Iordan în chip de porumbel și acum Se arată ca un foc; în primul caz pentru a semnifica întreaga înțelepciune și curăția Domnului Iisus, peste care S-a pogorât, și aici pentru a semnifica putere ca de foc, căldură și lumină: o putere care arde păcatul, o căldură care aprinde inima și o lumină care luminează mintea. Duhul nu are trup și nu primește niciun fel de trup, ci Se arată, potrivit trebuinței, în chip materialnic, care simbolizează cel mai bine sensul momentului. De ce, în această împrejurare, Duhul Sfânt S-a descoperit în chipul limbilor de foc, astfel că s-a așezat câte o limbă de foc pe fiecare dintre Apostoli, se face lesne lămurit din ceea ce urmează:
Și au început să vorbească în alte limbi, precum le dădea lor Duhul a grăi. Iată cum se lămurește faptul că Duhul S-a descoperit în limbi ca de foc. Prima Sa lucrare a fost să dea Apostolilor putere de a vorbi în limbi. De aici este limpede faptul că, de la întemeierea Bisericii lui Hristos, Evanghelia mântuirii se adresa tuturor popoarelor pământului, așa cum a arătat lămurit Domnul după Învierea Sa, poruncind ucenicilor Săi: „Mergând, învățați toate neamurile” (Matei 28:19). Pentru că iudeii, poporul ales, Îl prigonise pe Domnul și Îl răstignise pe Cruce, Domnul cel biruitor Însuși a făcut o nouă alegere dintre toate popoarele de pe pământ, zidind un nou popor ales, nu care să aibă o singură limbă, ci un singur duh, un popor sfânt, Biserica lui Dumnezeu. Cum ar fi putut Apostolii lui Hristos să fi mers să învețe toate neamurile dacă nu ar fi cunoscut limbile lor? Deci, acești misionari ai Evangheliei au folosit la începutul misiunii lor prima putere, aceea de a înțelege și vorbi în limbi străine. Ca oameni simpli, ei cunoșteau numai limba aramaică, limba lor maternă, și nicio altă limbă. Dacă aceștia ar fi învățat multe alte limbi în chip obișnuit, când le-ar fi învățat? Nu le-ar fi trebuit viața întreagă ca să învețe atât de multe limbi câte i-a învățat pe ei într-o clipă Duhul Sfânt? Căci iată cât de multe popoare diferite erau atunci adunate în Ierusalim: Parți și mezi și elamiți și cei ce locuiesc în Mesopotamia, în Iudeea și în Capadocia, în Pont și în Asia, în Frigia și în Pamfilia, în Egipt și în părțile Libiei cea de lângă Cirene, și romanii în treacăt, iudei și prozeliți, cretani și arabi!
Îi auzim pe ei vorbind în limbile noastre despre faptele minunate ale lui Dumnezeu! Și toți erau uimiți și nu se dumireau. Vedeau înaintea lor oameni simpli, oameni cu purtare simplă, cu căutătura simplă și cu haine simple, și fiecare Îl auzea pe Dumnezeu slăvit în limba sa! Cum puteau să nu se minuneze? Cum puteau să nu fie uimiți? Unii dintre ei, neștiind cum să deslușească ceea ce se întâmpla, au început să spună că Apostolii erau beți. Dar, așa cum se întâmplă adesea, oamenii cinstiți par beți celor beți, și oamenii cu gândire dreaptă par nebuni celor nebuni. Legați de pământ și beți cu de-ale pământului – cum ar putea judeca ei altfel pe oamenii care fuseseră umpluți de Duh Sfânt și care, ca purtători de Duh, au spus ceea ce le-a dat lor Duhul să spună? Oamenilor obișnuiți nu le plac surprizele și atunci când vin surprizele aceștia le întâmpină fie cu mânie, fie cu batjocură. Dar Duhul Sfânt nu este ca omul cel războinic, care dă buzna în casa altui om. El intră în casa a cărei ușă se deschide de bunăvoie și acolo unde El este așteptat ca Oaspete drag și îndelung așteptat. Apostolii L-au așteptat cu mult dor și Acesta S-a pogorât peste ei și Și-a făcut sălaș în ei. El nu S-a pogorât peste ei cu răcnet de amenințare, ci cu strigăt de bucurie.
O, frații mei, cât Se bucură de tare Duhul Sfânt, cu bucurie de negrăit prin cuvânt, când află suflete curate care sunt deschise Lui și ard de dorul Lui! Cu strigăt de bucurie, El Se sălășluiește în ei și le dă lor darurile Lui cele bogate. El intră în ei ca un foc, ca să ardă de tot ultimele rămășițe ale seminței păcatului; pentru ca lumina să-i lumineze pe ei cu lumina cea cerească care nu apune niciodată; pentru ca fierbințeala să-i încălzească pe ei cu căldura sfântă a iubirii, cu care se încălzesc cetele îngerilor în Împărăția lui Dumnezeu. Sf. Simeon Noul Teolog spune: „Precum lampa, deși este plină cu ulei și are fitil, rămâne în întuneric dacă nu este aprinsă cu foc, tot așa și sufletul este stins și întunecat până când este atins de lumina și de harul Duhului Sfânt” (Tratate mistice 59). El a dat Apostolilor darul limbilor ca cel dintâi dar al Lui, acesta fiindu-le lor de cea mai mare trebuință la vremea aceea. Dar mai târziu, tot ca răspuns la nevoile misionare ale Apostolilor, El a turnat în ei și alte daruri: darul facerii de minuni, darul proorocirii, darul înțelepciunii, darul vorbirii, darul îndurării, darul păcii lăuntrice, darul statorniciei în credință și în nădejde, darul iubirii de Dumnezeu și de aproapele. Duhul Sfânt a dat aceste daruri cu îmbelșugare și cu bucurie mare, nu numai Apostolilor, ci și urmașilor lor și tuturor sfinților din Biserica lui Hristos până în ziua de astăzi, toate astea după nevoia și curăția oamenilor. Prin lucrările Sale pe pământ, Domnul Iisus a adus bucurie mare atât Tatălui, cât și Duhului Sfânt. De la primele zile ale viețuirii lui Adam în Rai, Duhul Sfânt nu mai cunoscuse această bucurie pe care a simțit-o în ziua Cincizecimii, când Dumnezeu Fiul a făcut pentru Acesta prilejul de a fi lucrător printre oameni în toată plinătatea puterii Sale. Cu adevărat, El era lucrător în toată vremea și în tot ceasul asupra oamenilor, care erau încătușați de păcat de la căderea lui Adam în păcat până la Învierea lui Hristos. Dar lucrarea Lui era atunci stăvilită și stingherită de păcatele oamenilor. El urma o cale strâmtă printre oameni, turnând ulei din destul în lampa vieții pentru ca acesta să nu se isprăvească cu totul. El a lucrat și prin legile firii, și prin legile oamenilor, prin prooroci și împărați, prin artiști și înțelepți – în măsura în care puteau, și voiau, ca să se lepede de ei pentru lucrarea Lui. Oriunde cădeau lacrimi de dor pentru dreptatea lui Dumnezeu în țărâna pământului, aceasta era din căldura cu care El înflăcăra inimile oamenilor.
Oricând un om înțelept avea o străfulgerare a cunoașterii Celuia Unul, Dumnezeu Cel Fără de Moarte, aceasta era scânteia Lui în sufletul omului. Oricând un artist cânta, ori cioplea ori picta vreo alegorie a vieții, care, în vreun chip, deschidea ochii omenirii oarbe ca să vadă adevărul Dumnezeiesc, acolo El atingea duhul omului cu suflarea Lui dătătoare de viață. Ori de câte ori omul care este cu adevărat demn, cu credință în Dumnezeu și jertfelnic, a apărat dreptatea și adevărul prigonit, acolo El a turnat puterea Sa în inima omului. Dar aceasta se întâmpla fără însuflețire ori bucurie mare. Acestea fuseseră numai fărâmituri aruncate întemnițaților celor flămânzi. Cu toate acestea, atunci când Domnul Iisus a nimicit iadul păcatului și al morții și a adus pe cei doisprezece Apostoli ai Săi înaintea Duhului Sfânt ca doisprezece slujitori minunați, împărătești, atunci Dumnezeu Duhul, cu un strigăt de bucurie și în plinătatea puterii Sale, Și-a făcut sălaș în ei. Duhul Sfânt, care era încă mâhnit de păcatul lui Adam, a început încă o dată lucrarea Lui nestrâmtorată a puterii și însuflețirii între oameni.
Pentru o mai bună înțelegere, vă poate ajuta această asemănare: soarele strălucește iarna și primăvara, dar lumina și căldura lui nu pot face să crească nimic prin zăpada iernii. Cu toate acestea, același soare, care trimite aceeași căldură și lumină, face să încolțească și să crească toate semințele semănate. Oamenii de știință ne spun că partea pământului, acolo unde este iarnă, se îndepărtează de soare, că zonele acoperite cu zăpadă sunt așezate mai departe de soare și că acestea primesc lumina soarelui în plan înclinat și razele nu ajung nemijlocit. Primăvara, acea parte a pământului se întoarce înspre soare, zonele acoperite cu zăpadă se apropie de soare, și lumina și căldura soarelui ajung ca raze directe. De la Adam până la Hristos, sufletele oamenilor erau ca pământul iarna. Duhul Sfânt dădea lumină și căldură, dar, din pricina răsucirii păcătoase a sufletului omului și a îndepărtării lui de Dumnezeu, acesta a rămas înghețat și niciun fel de roadă nu putea înmuguri și crește din acesta. Domnul Iisus a îndreptat sufletul omului și l-a adus aproape de Dumnezeu, a curățit gheața și zăpada de pe el, l-a arat și a semănat în el sămânță sfântă. Și atunci Duhul Sfânt a început, precum soarele primăvara, să nască și să pună în priveliște, prin puterea Lui, roade dulci și minunate în câmpul sufletului omenesc. Iarna nu poate niciodată să facă minunile cu care primăvara împodobește pământul. Și în același chip, oamenii se sucesc dinspre Duhul Sfânt, viețuind cu sufletele păcălite de gheața și zăpada înșelării de sine, nu pot crede niciodată darurile minunate cu care Duhul Sfânt împodobește pe cei care se apropie de El, și se așează sub razele nemijlocite ale luminii și căldurii Lui Dumnezeiești. Cum ar putea un eschimos, care s-a născut și a trăit toată viața în gheață și zăpadă, să creadă călătorul din pământurile sudice, când acesta îi vorbește despre copaci și pomi în floare, și pajiști acoperite cu flori multicolore, și despre coline verzi?
Tot la fel nici oamenii dintr-o țară îndepărtată de Dumnezeu, înghețată și întunecată de păcat, nu-i credeau pe Apostoli atunci când aceștia începeau să anunțe veștile de bucurie despre Dumnezeul Cel viu din cer: despre Tatăl care cheamă la El pe toți cei care vor să se numească fiii Lui; despre Fiul lui Dumnezeu, care a venit în lume ca om, a trăit printre oameni, a suferit pentru oameni, a înviat din morți întru putere și S-a înălțat întru slavă; despre Duhul Sfânt, care S-a pogorât peste ei și le-a dat lor daruri cerești; despre țara plină de lumină, fără de moarte, din cer, de care ne desparte numai păcatul; despre curăția vieții care este căutată la noi pentru ca să ne putem întoarce în țara noastră cea cerească și să ne facem însoțitori și frați ai îngerilor în viața veșnică. Unii credeau în aceste vești pline de bucurie; alții nu. De la sfinții Apostoli au curs râuri de apă vie prin toată lumea. Unii s-au apropiat și au băut din destul din această apă vie; alții nu au băut. Apostolii umblau printre oameni ca niște dumnezei, făcând minuni, alinând fiecare întristare și tămăduind fiecare slăbiciune, propovăduind pocăința și iertarea de păcate. Unii i-au primit cu bucurie, dar alții i-au prigonit cu mânie și batjocură. Cei care i-au primit au simțit împărtășirea lor cu Duhul Sfânt și lucrarea Lui în ei. Și așa Poporul Sfânt sporea ca număr și Biserica lui Dumnezeu se lățea și se întemeia în lume. Așadar sămânța a încolțit și a dat roadă. Așadar casa adevărului, a cărei piatră de temelie era Domnul Iisus, a fost sfințită de către Duhul Sfân, și s-a întins în toate cele patru colțuri ale pământului, turnurile sale ajungând până la cele mai mari înălțimi ale cerului.
Sărbătorind astăzi Praznicul Sfântului Duh, care, din iubire nesfârșită pentru Dumnezeu Fiul, cu bucurie și ascultare nesfârșită, dorea să coboare pe pământ și să ia în mâinile Sale atotputernice lucrarea mântuirii omului, să pomenim în laude de înălțare pe Preasfânta Fecioară Maria, peste care Duhul Sfânt S-a pogorât mai devreme decât S-a pogorât peste Apostoli. Duhul S-a pogorât peste Apostoli ca Biserică, ca și împărtășirea de un singur gând, a sfinților, în vreme ce Duhul S-a pogorât peste Maica Domnului ca preaaleasa. „Duhul Sfânt se va pogorî peste tine și puterea Celui Preaînalt te va umbri” (Luca 1:35), Arhanghelul Gavriil a vestit-o pe Preasfânta Fecioară. Și ea, prin puterea Duhului Sfânt, a dat naștere Rodului Celui Preaslăvit, mireasma căruia străbate cerul și pământul și prin care toți credincioșii sunt hrăniți de la primul până la ultimul. O, Preasfânta și Preacurata Maica Domnului, tu, zorii și leagănul mântuirii noastre, chipul nostru de smerenie și ascultare, ocrotitoarea și mijlocitoarea noastră înaintea tronului lui Dumnezeu, roagă-te neîncetat pentru noi, dimpreună cu sfinții Apostoli!
Împărate ceresc, Mângâietorule, Duhul adevărului, vino peste noi, și Te sălășluiește întru noi, și viețuiește întru noi ca putere, lumină și căldură, ca viață a noastră și bucurie a noastră! Curățește-ne pe noi de toată întinăciunea și, Bunule, mântuiește sufletele noastre! Umple inimile noastre de bucurie și gurile noastre de laude, ca să Te slăvim dimpreună cu Tatăl și cu Fiul – Treimea cea deoființă și nedespărțită, acum și pururea și-n vecii vecilor. Amin.
EVANGHELIE https://doxologia.ro/ev-ioan-7-37-53-8-12
Ev. Ioan 7, 37-53; 8, 12
În ziua cea din urmă – ziua cea mare a sărbătorii –, Iisus a stat între ei și a strigat, zicând: Dacă însetează cineva, să vină la Mine și să bea. Cel ce crede în Mine, precum a zis Scriptura, râuri de apă vie vor curge din lăuntrul său. Iar aceasta a zis-o despre Duhul pe Care aveau să-L primească cei ce au crezut în El. Căci încă nu era dat Duhul, pentru că Iisus încă nu fusese preaslăvit. Deci, mulți din popor, auzind cuvintele acestea, ziceau: Cu adevărat, Acesta este Prorocul. Iar alții ziceau: Acesta este Hristos. Iar alții ziceau: Nu cumva din Galileea va să vină Hristos? N-a zis oare Scriptura că Hristos va să vină din seminția lui David și din cetatea Betleem, de unde era David? Și s-a făcut dezbinare în mulțime pentru El. Și unii dintre ei voiau să-L prindă, dar nimeni n-a pus mâinile pe El. Deci slugile au venit la arhierei și la farisei, iar aceia le-au zis: De ce nu L-ați adus? Slugile au răspuns: Niciodată n-a vorbit un om așa cum vorbește Acest Om. Deci le-au răspuns fariseii: Nu cumva ați fost și voi amăgiți? Nu cumva a crezut în El cineva dintre căpetenii sau dintre farisei? Dar mulțimea aceasta, care nu cunoaște Legea, este blestemată! A zis către ei Nicodim, cel ce venise mai înainte la El noaptea, fiind unul dintre ei: Nu cumva Legea noastră judecă pe om, dacă nu-l ascultă mai întâi și nu știe ce a făcut? Ei au răspuns și i-au zis: Nu cumva și tu ești din Galileea? Cercetează și vezi că din Galileea nu s-a ridicat proroc. Și s-a dus fiecare la casa lui. Deci, iarăși a vorbit Iisus, zicând: Eu sunt Lumina lumii; cel ce Îmi urmează Mie nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieții.
APOSTOL https://doxologia.ro/ap-fapte-2-1-11
Ap. Fapte 2, 1-11
În zilele acelea, când a sosit ziua Cincizecimii, Apostolii erau toți împreună în același loc. Și din cer, fără de veste, s-a făcut un vuiet, ca de suflare de vânt ce vine repede, și a umplut toată casa unde ședeau ei. Și li s-au arătat, împărțite, limbi ca de foc și au șezut pe fiecare dintre ei. Și s-au umplut toți de Duhul Sfânt și au început să vorbească în alte limbi, precum le dădea lor Duhul a grăi. Și erau în Ierusalim locuitori iudei, bărbați cucernici, din toate neamurile care sunt sub cer. Și, iscându-se vuietul acela, s-a adunat mulțimea și s-a tulburat, căci fiecare îi auzea pe ei vorbind în limba sa. Și erau uimiți toți și se minunau, zicând: Iată, nu sunt aceștia care vorbesc, toți galileieni? Și cum auzim noi fiecare limba noastră în care ne-am născut? Parți și mezi și elamiți și cei ce locuiesc în Mesopotamia, în Iudeea și în Capadocia, în Pont și în Asia, în Frigia și în Pamfilia, în Egipt și în părțile Libiei cea de lângă Cirene, și romani în treacăt, iudei și prozeliți, cretani și arabi, îi auzim pe ei vorbind în limbile noastre despre faptele minunate ale lui Dumnezeu.
https://doxologia.ro/rugaciune-pentru-citirea-cu-folos-sfintei-scripturi
https://doxologia.ro/cum-citim-talcuim-sfanta-scriptura-pe-sfintii-parinti
"Fără citirea Sfintei Scripturi, mântuirea omului este îndoielnică." Sf. Ioan Gură de Aur https://doxologia.ro/sfantul-ierarh-ioan-gura-de-aur-arhiepiscopul-constantinopolului
RĂZBOI ÎNTRU CUVÂNT https://www.crestinortodox.ro/sarbatori/pogorarea-sfantului-duh/ && https://www.cuvantul-ortodox.ro/category/duminici-si-sarbatori-noime-vii-pentru-viata-noastra/sarbatori-imparatesti/pogorarea-sfantului-duh-rusaliile/ && NOTA BENE https://marturieathonita.ro/pogorarea-sfantului-duh-cincizecimea-sau-rusaliile/ && https://marturieathonita.ro/tag/pogorarea-sfantului-duh-cincizecimea-sau-rusaliile/
ÎNTREGUL CARE PREMERGE PARTEA https://doxologia.ro/pogorarea-sfantului-duh-cincizecimea-rusaliile-duminica-8-dupa-pasti
https://fb.watch/sTjUdmg7Eq/
Sau direct în conturile Media Root de la Banca Transilvania:
Autentifică-te sau înregistrează-te pentru a trimite comentarii.
Pogorârea Sfântului Duh (Cincizecimea sau Rusaliile) - Sfântul Nicolae Velimirovici ( https://marturieathonita.ro/pogorarea-sfantului-duh-cincizecimea-sau-rusaliile/ )
Când se seamănă sămânța, puterea căldurii și a luminii trebuie să pătrundă înăuntru ca s-o facă să crească. Când se plantează pomul, puterea vântului trebuie să vină ca să-l facă puternic și să-i întărească rădăcina. Când gospodarul își construiește casa, el caută puterea rugăciunii, ca să-i sfințească casa. Domnul nostru Iisus Hristos a semănat sămânță de cel mai mare preț în câmpul lumii acesteia. Trebuia să vină puterea Sfântului Duh ca să-i dea căldură și lumină și să o facă să crească. Dumnezeu Fiul a semănat Pomul Vieții în câmpurile deșerte și necultivate ale morții. Trebuia ca vârtejul puternic al Duhului să respire în el, ca să întemeieze Pomul Vieții.
Înțelepciunea lui Dumnezeu de dinaintea veșniciei se făcuse sălașuri de suflete alese ale oamenilor. Puterea și înțelepciunea Duhului lui Dumnezeu trebuia să pogoare în acest sălaș și să-l sfințească. Mirele Dumnezeiesc Își alesese Mireasa Sa, Biserica sufletelor curate, și Duhul bucuriei veșnice trebuia să pogoare ca să unească cerul și pământul cu un inel și să înveșmânteze Mireasa în haină de nuntă. Toate urmau să se întâmple așa cum au fost proorocite. Duhul Sfânt a fost făgăduit și Duhul Sfânt a venit. Cine putea să făgăduiască venirea pe pământ a Duhului Atotputernic afară numai de Cel care știa că Duhul va face ascultare și va veni? Și cui va putea să dea asemenea ascultare grabnică dacă nu Celui Unuia față de care El are iubire desăvârșită?
O, cât de desăvârșită este iubirea binevoitoare, ca să arate ascultare desăvârșită! Această iubire desăvârșită nu se poate arăta desăvârșit în niciun alt chip decât numai în ascultare desăvârșită. Iubirea este cu grijă mare în toată vremea și în tot ceasul, și cu dorință și grabă de a asculta pe cel iubit. Și din ascultare desăvârșită vine, ca un izvor de lapte și miere, bucurie desăvârșită, care face iubirea un lucru frumos. Tatăl are iubire desăvârșită pentru Fiul și Duhul Sfânt; Fiul are iubire desăvârșită pentru Tatăl și pentru Duhul; și Duhul are iubire desăvârșită pentru Tatăl și pentru Fiul. Datorită acestei iubiri desăvârșite, Tatăl este Slujitorul grabnic al Fiului și al Duhului, tot așa cum este Fiul față de Tatăl și de Duhul, și Duhul față de Tatăl și de Fiul. Iubirea desăvârșită Îl face pe Tatăl slujitor desăvârșit al Fiului și al Duhului; așa cum face Fiul Tatălui și Duhului, și Duhul Tatălui și Fiului. Precum niciun fel de iubire din lumea zidită nu se poate asemăna cu iubirea împărtășită de către fiecare dintre Persoanele Dumnezeiești, tot așa nici o ascultare nu poate fi asemenea ascultării lor, Una de Cealaltă Persoană.
„Lucrul pe care Mi L-ai dat să-l fac, l-am săvârșit” (Ioan 17:4); „Facă-se voia Ta” (Matei 6:10). Nu arată aceste cuvinte ascultarea desăvârșită a Fiului față de Tatăl? „Părinte … Eu știam că întotdeauna Mă asculți” (Ioan 11:41-42), a spus Domnul când l-a înviat pe Lazăr; și mai târziu, El a strigat cu un prilej oarecare: „Părinte, preaslăvește-Ți numele!” Atunci a venit glas din cer: „Și L-am preaslăvit și iarăși Îl voi preaslăvi” (Ioan 12:28). Nu arată toate astea ascultarea desăvârșită a Tatălui față de Fiul? „Și Eu voi ruga pe Tatăl și alt Mângâietor vă va da vouă, ca să fie cu voi în veac” (Ioan 14:16); „Iar când va veni Mângâietorul, … Care de la Tatăl purcede, Acela va mărturisi despre Mine” (15:26). Și într-adevăr, în a cincizecea zi după Înviere, Mângâietorul, Duhul adevărului, S-a pogorât peste cei cărora El le făgăduise. Nu arată aceasta, ascultare desăvârșită față de Fiul?
Porunca mântuitoare pe care Apostolul Pavel o rânduiește tuturor credincioșilor: „în cinste, unii altora dați-vă întâietate” (Romani 12:10), se săvârșește întru desăvârșirea ei între Persoanele Sfintei Treimi. Fiecare Persoană Se sârguiește să dea cinste mai mare celorlalte două decât Sieși; așa cum fiecare dorește, prin ascultare, să Se facă pe Sine mai mic decât celelalte două. Și dacă nu s-ar arăta această năzuință dulce și sfântă prin fiecare dintre aceste Persoane Dumnezeiești cinstind pe celelalte două și micșorându-Se pe Sine prin ascultare, pornind din iubirea nemărginită pe care o are fiecare Persoană față de celelalte două, atunci Dumnezeirea Treimică ar ajunge o Persoană fără identitate.
Deci, din iubirea nemărginită pe care Duhul Sfânt o are pentru Fiul, Duhul S-a grăbit să pogoare la vremea potrivită peste Apostoli. Fiul știa cu siguranță că Sfântul Duh Îl va asculta pe El și de aceea El a făcut făgăduință sigură de pogorâre a Duhului peste Apostoli. „Voi însă ședeți în cetate, până ce vă veți îmbrăca cu putere de sus” (Luca 24:49), a poruncit Domnul Apostolilor Săi. Să nu întrebați cum a cunoscut Domnul nostru Iisus Hristos de mai înainte că această putere de sus, Duhul Sfânt, voia să Se pogoare peste ucenicii Săi. Domnul nu numai că știa de mai înainte aceasta, dar El știe toate celelalte care urmează să se întâmple până la sfârșitul veacurilor și după acest sfârșit. Dar dacă pătrunzi mai adânc cu osebire în lăuntrul acestei întâmplări, veți vedea că această cunoaștere mai dinainte și proorocire a Domnului despre pogorârea Duhului Sfânt este o cunoaștere mai dinainte și o proorocire numai în măsura în care se referă la fapta din afară a acelei pogorâri: nu se referă la acceptarea și voința Duhului de a face Voia Fiului și de a Se pogorî. Căci înainte de a vorbi Domnul de pogorârea Duhului, El deja avea învoirea grabnică și de bună voie a Duhului la aceasta. De fapt, Duhul Sfânt vorbise prin Domnul despre pogorârea Sa. Căci nu se spune în Evanghelie că Iisus era plin de Duh Sfânt (Luca 4:1)? Iar în Nazaret, Domnul nostru Iisus Hristos nu a adeverit că se împlinise în El proorocia lui Isaia: „Duhul Domnului este peste Mine, pentru care M-a uns să binevestesc săracilor” (Luca 4:18)? Iată că este lămurit că Fiul se află în unime nedespărțită cu Duhul Sfânt și cu Tatăl, în împărtășire desăvârșită de iubire, ascultare și bucurie. Ungerea cu mir de către Duhul dovedește prezența reală și vie a Duhului într-o persoană. Atunci, de unde putea Cel Uns cu Mir să spună ceva despre Duhul Însuși și Duhul să nu știe; sau să făgăduiască împreună lucrare cu acest Duh și Duhul să nu fie de acord dinainte? Evanghelia de astăzi arată și faptul că Duhul Sfânt se afla în Domnul Iisus, precum și faptul că El se afla în împărtășire desăvârșită cu Domnul Iisus, referitor la fiecare cuvânt, fiecare lucrare și fiecare făgăduință a Domnului.
Iar în ziua cea din urmă – ziua cea mare a sărbătorii – Iisus a stat între ei și a strigat zicând: Dacă însetează cineva, să vină la Mine și să bea. Această sărbătoare este Sărbătoarea Cortului, care se sărbătorește toamna spre pomenirea zidirii corturilor din pustie din timpul călătoriei iudeilor prin pustiu. Această sărbătoare era sărbătorită în luna a șaptea potrivit socotelii iudaice, corespunzător lunii noastre septembrie, și era sărbătoare a bucuriei (Levitic 23:24; Deuteronom 16:13-14). S-a sărbătorit vreme de șapte zile și ultima zi trebuie să fi fost cu totul măreață, fiind numită „mare”. „Dacă însetează cineva”, a strigat Domnul, „să vină la Mine și să bea”. În Ierusalimul cel deșert, era greu să găsești apă pentru mulțimile de oameni obișnuiți. Sacagiii cărau apă de la fântâna Siloamului de la care gospodarii luau apă în vasele lor. Ce L-a îndemnat pe Domnul să vorbească despre sete și apă? Probabil că oamenii se plângeau de sete; probabil că El Se uita la sacagiii care cărau cu mare osteneală cobilițele lor grele cu apă din dealul Siloamului până pe dealul Moriah, unde se afla Templul; sau probabil situația că era ziua cea din urmă și Domnul a vrut să folosească timpul ca să aducă ideea setei duhovnicești oamenilor cu inimi învârtoșate și ca să le dea lor băutură duhovnicească. Domnul spusese femeii samarinence: „Dar cel ce va bea din apa pe care i-o voi da Eu nu va înseta în veac” (Ioan 4:14). Și El Se gândește acum la aceeași apă dătătoare de viață, duhovnicească, întrucât El cheamă pe fiecare om însetat: „să vină la Mine și să bea!”
„Cel care crede în Mine, precum a zis Scriptura, râuri de apă vie vor curge din pântecele lui.” (Iar aceasta a zis-o despre Duhul pe Care aveau să-L primească acei ce cred în El. Căci încă nu era (dat) Duhul, pentru că Iisus încă nu fusese preaslăvit.) Mai presus de toate Domnul arată nevoia credinței în El. El a făgăduit răsplată numai celor care au o credință în El și asta înseamnă numai precum a scris Scriptura. Oamenii nu vor crede în El ca într-unul dintre prooroci; căci iată, toți proorocii au proorocit despre El. Nici nu va fi privit ca un al doilea Ilie sau Ioan Botezătorul. Ilie și Ioan Botezătorul au fost numai slujitori ai lui Dumnezeu și înaintemergători ai Domnului. Sfânta Scriptură vorbește despre El ca Fiu al lui Dumnezeu, născut din Tatăl din veșnicie și din Preasfânta Fecioară Maria în vremelnicie. Când Apostolul Petru a mărturisit o asemenea credință în El, spunând: „Tu ești Hristosul, Fiul lui Dumnezeu celui viu” (Matei 16:16), El a lăudat asemenea credință. Când cârmuitorii și cărturarii au încercat să-L pună pe El în încurcătură prin felurite întrebări fără limpezime, El i-a pus pe ei în încurcătură și le-a povestit citând din Sfânta Scriptură că Mesia cel așteptat nu era numai Fiul lui David, ci și Fiul lui Dumnezeu (Matei 22:42-45). Voia lui este să se creadă în El ca în cea mai mare descoperire a lui Dumnezeu, prin care toate celelalte descoperiri au fost înlăturate, de la prima la ultima. În afară de El, credința este deșartă, nădejdea este deșartă și iubirea este fără de folos. Dar credința adevărată în El duce la mântuire – fapt ce poate fi adeverit de către cei care au credință adevărată. Cum se poate întări aceasta? Din trupurile lor râuri de apă vie vor curge. Prin „apă vie” se înțelege aici Duhul Sfânt, după cum explică Evanghelistul: Aceasta a zis-o despre Duhul. Deci, cel care crede în Fiul lui Dumnezeu va primi Duhul lui Dumnezeu, care va veni să se sălășluiască în el, și râul duhovnicesc, de viață dătător va curge din trupul lui. Dar de ce din pântecele (trupul) lui? Pentru că trupul este sălașul Duhului Sfânt, în sfinți, după cum spune Apostolul: „Sau nu știți că trupul vostru este templu al Duhului Sfânt, Care este în voi” (I Corinteni 6:19)? Astfel Apostolul Pavel vorbește credincioșilor, peste care Duhul Sfânt Se pogorâse deja prin credința în Fiul lui Dumnezeu. Prin „trup” în sens mai restrâns se înțelege inima omului ca centru al vieții, atât trupești, cât și duhovnicești. „Fiul meu”, spune înțeleptul împărat, „păzește-ți inima mai mult decât orice, căci din ea țâșnește viața” (Pilde 4:20,23). Iar proorocul David s-a rugat lui Dumnezeu: „Inimă curată zidește întru mine, Dumnezeule și duh drept înnoiește întru cele dinăuntru ale mele” (Psalm 50:11). Și iarăși spune Apostolul Pavel: „A trimis Dumnezeu pe Duhul Fiului Său în inimile voastre” (Galateni 4:6). Și astfel din inimă, ca din cel mai mare altar al Duhului Sfânt, curge curent de viață dătător prin omul, în tot întregul lui, atât trupește, cât și duhovnicește. Urmează de aici faptul că trupul credinciosului se va face o armă pentru duhul omului și duhul omului o armă pentru Duhul Sfânt. Omul întreg va fi curățit, luminat, întărit și va fi făcut fără de moarte prin acești curenți ai Duhului, așa încât toate gândurile sale, întreaga iubire și lucrare se vor îndrepta către viața veșnică. Curentul vieții sale va curge în veșnicie și acela al veșniciei în viața sa.
Dar la vremea când Domnul Iisus spunea aceasta, încă nu era (dat) Duhul, pentru că Iisus încă nu fusese preaslăvit. Adică: Duhul Sfânt încă nu fusese dat credincioșilor, cu toate că El era cu Iisus. Duhul Sfânt încă nu-Și începuse lucrarea Sa în lume, întru toată plinătatea Sa și întru toată puterea Sa. Căci Domnul Iisus încă nu fusese preaslăvit: jertfa Lui pentru omenire încă nu se sfârșise și lucrarea Lui ca Mântuitor al oamenilor încă nu se sfârșise. În rânduiala mântuirii omului, Tatăl este pe deplin lucrător în lume când El Își trimite Fiul pentru lucrarea mântuirii oamenilor; Fiul este pe deplin lucrător în săvârșirea mântuirii ca Om-Dumnezeu, și Duhul Sfânt este pe deplin lucrător în întemeierea, sfințirea și continuarea lucrării Fiului. Dar aceasta nu înseamnă că, atunci când Tatăl este lucrător, Fiul și Duhul nu sunt; că atunci când Fiul este lucrător, Tatăl și Duhul nu sunt; și atunci când Duhul este lucrător, Tatăl și Fiul nu sunt. În vreme ce Fiul se afla în toată plinătatea lucrării Sale pe pământ, Tatăl și Duhul erau împreună lucrători cu El, așa cum se vede la Botezul din apa Iordanului, și așa cum spunea Domnul Însuși: „Tatăl Meu lucrează … și Eu lucrez” (Ioan 5:17). Tatăl și Fiul lucrează împreună și în același timp. Duhul Sfânt face la fel, așa cum se vede din făgăduința Domnului Iisus că El va trimite Duhul, Mângâietorul ucenicilor Săi și că El Însuși va rămâne cu ei „în toată vremea până la sfârșitul lumii„. Dumnezeirea Treimică este deoființă și nedespărțită, dar, în raport cu lumea zidită, Dumnezeirea Își săvârșește lucrarea Sa uneori în chip mai remarcabil printr-o Ipostază Dumnezeiască și alteori printr-o alta. Deci, atunci când Domnul Iisus a făgăduit pogorârea Duhului Sfânt peste Apostoli, Duhul Sfânt se afla în El, așa încât se poate spune că făgăduința a venit atât de la Duhul Sfânt, cât și de la Fiul.
Să vedem acum în ce chip s-a împlinit această făgăduință și cum a avut loc pogorârea Duhului Sfânt, căruia Îi închinăm noi astăzi această sărbătoare sfântă. Și când a sosit ziua Cincizecimii, erau toți împreună în același loc. La porunca Domnului lor, Apostolii au rămas în Ierusalim și au așteptat putere de sus care să le spună ce vor urma să facă. Ei erau uniți în suflet și în rugăciune, toți ca un singur om, ca un singur suflet. Chipul în care este mulțumit sufletul îi deosebește sau îi face pe oameni asemănători; și mulțumirea sufletelor tuturor Apostolilor la vremea aceea era una și aceeași lucrare; sufletele lor erau pline de laudă a lui Dumnezeu pentru toate cele ce se întâmplaseră și cu așteptarea celor ce urmau să se întâmple.
Și din cer, fără de veste, s-a făcut un vuiet, ca de suflare de vânt ce vine repede, și a umplut toată casa unde ședeau ei. Și li s-au arătat, împărțite, limbi de foc și au șezut pe fiecare dintre ei. Și s-au umplut toți de Duhul Sfânt. Ce zgomot este acesta? Nu este zgomotul cetelor îngerești? Nu este vuietul aripilor heruvimilor, pe care l-a auzit proorocul Iezechiel (1:24)? Oricare ar fi el, nu vine de pe pământ, ci din cer; nu din vânturile pământești, ci de la puterile cerești. Acest zgomot arată pogorârea Împăratului ceresc, Sfântul Duh Mângâietorul. Duhul nu este foc, după cum nici porumbel nu este. El S-a arătat la Iordan în chip de porumbel și acum Se arată ca un foc; în primul caz pentru a semnifica întreaga înțelepciune și curăția Domnului Iisus, peste care S-a pogorât, și aici pentru a semnifica putere ca de foc, căldură și lumină: o putere care arde păcatul, o căldură care aprinde inima și o lumină care luminează mintea. Duhul nu are trup și nu primește niciun fel de trup, ci Se arată, potrivit trebuinței, în chip materialnic, care simbolizează cel mai bine sensul momentului. De ce, în această împrejurare, Duhul Sfânt S-a descoperit în chipul limbilor de foc, astfel că s-a așezat câte o limbă de foc pe fiecare dintre Apostoli, se face lesne lămurit din ceea ce urmează:
Și au început să vorbească în alte limbi, precum le dădea lor Duhul a grăi. Iată cum se lămurește faptul că Duhul S-a descoperit în limbi ca de foc. Prima Sa lucrare a fost să dea Apostolilor putere de a vorbi în limbi. De aici este limpede faptul că, de la întemeierea Bisericii lui Hristos, Evanghelia mântuirii se adresa tuturor popoarelor pământului, așa cum a arătat lămurit Domnul după Învierea Sa, poruncind ucenicilor Săi: „Mergând, învățați toate neamurile” (Matei 28:19). Pentru că iudeii, poporul ales, Îl prigonise pe Domnul și Îl răstignise pe Cruce, Domnul cel biruitor Însuși a făcut o nouă alegere dintre toate popoarele de pe pământ, zidind un nou popor ales, nu care să aibă o singură limbă, ci un singur duh, un popor sfânt, Biserica lui Dumnezeu. Cum ar fi putut Apostolii lui Hristos să fi mers să învețe toate neamurile dacă nu ar fi cunoscut limbile lor? Deci, acești misionari ai Evangheliei au folosit la începutul misiunii lor prima putere, aceea de a înțelege și vorbi în limbi străine. Ca oameni simpli, ei cunoșteau numai limba aramaică, limba lor maternă, și nicio altă limbă. Dacă aceștia ar fi învățat multe alte limbi în chip obișnuit, când le-ar fi învățat? Nu le-ar fi trebuit viața întreagă ca să învețe atât de multe limbi câte i-a învățat pe ei într-o clipă Duhul Sfânt? Căci iată cât de multe popoare diferite erau atunci adunate în Ierusalim: Parți și mezi și elamiți și cei ce locuiesc în Mesopotamia, în Iudeea și în Capadocia, în Pont și în Asia, în Frigia și în Pamfilia, în Egipt și în părțile Libiei cea de lângă Cirene, și romanii în treacăt, iudei și prozeliți, cretani și arabi!
Îi auzim pe ei vorbind în limbile noastre despre faptele minunate ale lui Dumnezeu! Și toți erau uimiți și nu se dumireau. Vedeau înaintea lor oameni simpli, oameni cu purtare simplă, cu căutătura simplă și cu haine simple, și fiecare Îl auzea pe Dumnezeu slăvit în limba sa! Cum puteau să nu se minuneze? Cum puteau să nu fie uimiți? Unii dintre ei, neștiind cum să deslușească ceea ce se întâmpla, au început să spună că Apostolii erau beți. Dar, așa cum se întâmplă adesea, oamenii cinstiți par beți celor beți, și oamenii cu gândire dreaptă par nebuni celor nebuni. Legați de pământ și beți cu de-ale pământului – cum ar putea judeca ei altfel pe oamenii care fuseseră umpluți de Duh Sfânt și care, ca purtători de Duh, au spus ceea ce le-a dat lor Duhul să spună? Oamenilor obișnuiți nu le plac surprizele și atunci când vin surprizele aceștia le întâmpină fie cu mânie, fie cu batjocură. Dar Duhul Sfânt nu este ca omul cel războinic, care dă buzna în casa altui om. El intră în casa a cărei ușă se deschide de bunăvoie și acolo unde El este așteptat ca Oaspete drag și îndelung așteptat. Apostolii L-au așteptat cu mult dor și Acesta S-a pogorât peste ei și Și-a făcut sălaș în ei. El nu S-a pogorât peste ei cu răcnet de amenințare, ci cu strigăt de bucurie.
O, frații mei, cât Se bucură de tare Duhul Sfânt, cu bucurie de negrăit prin cuvânt, când află suflete curate care sunt deschise Lui și ard de dorul Lui! Cu strigăt de bucurie, El Se sălășluiește în ei și le dă lor darurile Lui cele bogate. El intră în ei ca un foc, ca să ardă de tot ultimele rămășițe ale seminței păcatului; pentru ca lumina să-i lumineze pe ei cu lumina cea cerească care nu apune niciodată; pentru ca fierbințeala să-i încălzească pe ei cu căldura sfântă a iubirii, cu care se încălzesc cetele îngerilor în Împărăția lui Dumnezeu. Sf. Simeon Noul Teolog spune: „Precum lampa, deși este plină cu ulei și are fitil, rămâne în întuneric dacă nu este aprinsă cu foc, tot așa și sufletul este stins și întunecat până când este atins de lumina și de harul Duhului Sfânt” (Tratate mistice 59). El a dat Apostolilor darul limbilor ca cel dintâi dar al Lui, acesta fiindu-le lor de cea mai mare trebuință la vremea aceea. Dar mai târziu, tot ca răspuns la nevoile misionare ale Apostolilor, El a turnat în ei și alte daruri: darul facerii de minuni, darul proorocirii, darul înțelepciunii, darul vorbirii, darul îndurării, darul păcii lăuntrice, darul statorniciei în credință și în nădejde, darul iubirii de Dumnezeu și de aproapele. Duhul Sfânt a dat aceste daruri cu îmbelșugare și cu bucurie mare, nu numai Apostolilor, ci și urmașilor lor și tuturor sfinților din Biserica lui Hristos până în ziua de astăzi, toate astea după nevoia și curăția oamenilor. Prin lucrările Sale pe pământ, Domnul Iisus a adus bucurie mare atât Tatălui, cât și Duhului Sfânt. De la primele zile ale viețuirii lui Adam în Rai, Duhul Sfânt nu mai cunoscuse această bucurie pe care a simțit-o în ziua Cincizecimii, când Dumnezeu Fiul a făcut pentru Acesta prilejul de a fi lucrător printre oameni în toată plinătatea puterii Sale. Cu adevărat, El era lucrător în toată vremea și în tot ceasul asupra oamenilor, care erau încătușați de păcat de la căderea lui Adam în păcat până la Învierea lui Hristos. Dar lucrarea Lui era atunci stăvilită și stingherită de păcatele oamenilor. El urma o cale strâmtă printre oameni, turnând ulei din destul în lampa vieții pentru ca acesta să nu se isprăvească cu totul. El a lucrat și prin legile firii, și prin legile oamenilor, prin prooroci și împărați, prin artiști și înțelepți – în măsura în care puteau, și voiau, ca să se lepede de ei pentru lucrarea Lui. Oriunde cădeau lacrimi de dor pentru dreptatea lui Dumnezeu în țărâna pământului, aceasta era din căldura cu care El înflăcăra inimile oamenilor.
Oricând un om înțelept avea o străfulgerare a cunoașterii Celuia Unul, Dumnezeu Cel Fără de Moarte, aceasta era scânteia Lui în sufletul omului. Oricând un artist cânta, ori cioplea ori picta vreo alegorie a vieții, care, în vreun chip, deschidea ochii omenirii oarbe ca să vadă adevărul Dumnezeiesc, acolo El atingea duhul omului cu suflarea Lui dătătoare de viață. Ori de câte ori omul care este cu adevărat demn, cu credință în Dumnezeu și jertfelnic, a apărat dreptatea și adevărul prigonit, acolo El a turnat puterea Sa în inima omului. Dar aceasta se întâmpla fără însuflețire ori bucurie mare. Acestea fuseseră numai fărâmituri aruncate întemnițaților celor flămânzi. Cu toate acestea, atunci când Domnul Iisus a nimicit iadul păcatului și al morții și a adus pe cei doisprezece Apostoli ai Săi înaintea Duhului Sfânt ca doisprezece slujitori minunați, împărătești, atunci Dumnezeu Duhul, cu un strigăt de bucurie și în plinătatea puterii Sale, Și-a făcut sălaș în ei. Duhul Sfânt, care era încă mâhnit de păcatul lui Adam, a început încă o dată lucrarea Lui nestrâmtorată a puterii și însuflețirii între oameni.
Pentru o mai bună înțelegere, vă poate ajuta această asemănare: soarele strălucește iarna și primăvara, dar lumina și căldura lui nu pot face să crească nimic prin zăpada iernii. Cu toate acestea, același soare, care trimite aceeași căldură și lumină, face să încolțească și să crească toate semințele semănate. Oamenii de știință ne spun că partea pământului, acolo unde este iarnă, se îndepărtează de soare, că zonele acoperite cu zăpadă sunt așezate mai departe de soare și că acestea primesc lumina soarelui în plan înclinat și razele nu ajung nemijlocit. Primăvara, acea parte a pământului se întoarce înspre soare, zonele acoperite cu zăpadă se apropie de soare, și lumina și căldura soarelui ajung ca raze directe. De la Adam până la Hristos, sufletele oamenilor erau ca pământul iarna. Duhul Sfânt dădea lumină și căldură, dar, din pricina răsucirii păcătoase a sufletului omului și a îndepărtării lui de Dumnezeu, acesta a rămas înghețat și niciun fel de roadă nu putea înmuguri și crește din acesta. Domnul Iisus a îndreptat sufletul omului și l-a adus aproape de Dumnezeu, a curățit gheața și zăpada de pe el, l-a arat și a semănat în el sămânță sfântă. Și atunci Duhul Sfânt a început, precum soarele primăvara, să nască și să pună în priveliște, prin puterea Lui, roade dulci și minunate în câmpul sufletului omenesc. Iarna nu poate niciodată să facă minunile cu care primăvara împodobește pământul. Și în același chip, oamenii se sucesc dinspre Duhul Sfânt, viețuind cu sufletele păcălite de gheața și zăpada înșelării de sine, nu pot crede niciodată darurile minunate cu care Duhul Sfânt împodobește pe cei care se apropie de El, și se așează sub razele nemijlocite ale luminii și căldurii Lui Dumnezeiești. Cum ar putea un eschimos, care s-a născut și a trăit toată viața în gheață și zăpadă, să creadă călătorul din pământurile sudice, când acesta îi vorbește despre copaci și pomi în floare, și pajiști acoperite cu flori multicolore, și despre coline verzi?
Tot la fel nici oamenii dintr-o țară îndepărtată de Dumnezeu, înghețată și întunecată de păcat, nu-i credeau pe Apostoli atunci când aceștia începeau să anunțe veștile de bucurie despre Dumnezeul Cel viu din cer: despre Tatăl care cheamă la El pe toți cei care vor să se numească fiii Lui; despre Fiul lui Dumnezeu, care a venit în lume ca om, a trăit printre oameni, a suferit pentru oameni, a înviat din morți întru putere și S-a înălțat întru slavă; despre Duhul Sfânt, care S-a pogorât peste ei și le-a dat lor daruri cerești; despre țara plină de lumină, fără de moarte, din cer, de care ne desparte numai păcatul; despre curăția vieții care este căutată la noi pentru ca să ne putem întoarce în țara noastră cea cerească și să ne facem însoțitori și frați ai îngerilor în viața veșnică. Unii credeau în aceste vești pline de bucurie; alții nu. De la sfinții Apostoli au curs râuri de apă vie prin toată lumea. Unii s-au apropiat și au băut din destul din această apă vie; alții nu au băut. Apostolii umblau printre oameni ca niște dumnezei, făcând minuni, alinând fiecare întristare și tămăduind fiecare slăbiciune, propovăduind pocăința și iertarea de păcate. Unii i-au primit cu bucurie, dar alții i-au prigonit cu mânie și batjocură. Cei care i-au primit au simțit împărtășirea lor cu Duhul Sfânt și lucrarea Lui în ei. Și așa Poporul Sfânt sporea ca număr și Biserica lui Dumnezeu se lățea și se întemeia în lume. Așadar sămânța a încolțit și a dat roadă. Așadar casa adevărului, a cărei piatră de temelie era Domnul Iisus, a fost sfințită de către Duhul Sfân, și s-a întins în toate cele patru colțuri ale pământului, turnurile sale ajungând până la cele mai mari înălțimi ale cerului.
Sărbătorind astăzi Praznicul Sfântului Duh, care, din iubire nesfârșită pentru Dumnezeu Fiul, cu bucurie și ascultare nesfârșită, dorea să coboare pe pământ și să ia în mâinile Sale atotputernice lucrarea mântuirii omului, să pomenim în laude de înălțare pe Preasfânta Fecioară Maria, peste care Duhul Sfânt S-a pogorât mai devreme decât S-a pogorât peste Apostoli. Duhul S-a pogorât peste Apostoli ca Biserică, ca și împărtășirea de un singur gând, a sfinților, în vreme ce Duhul S-a pogorât peste Maica Domnului ca preaaleasa. „Duhul Sfânt se va pogorî peste tine și puterea Celui Preaînalt te va umbri” (Luca 1:35), Arhanghelul Gavriil a vestit-o pe Preasfânta Fecioară. Și ea, prin puterea Duhului Sfânt, a dat naștere Rodului Celui Preaslăvit, mireasma căruia străbate cerul și pământul și prin care toți credincioșii sunt hrăniți de la primul până la ultimul. O, Preasfânta și Preacurata Maica Domnului, tu, zorii și leagănul mântuirii noastre, chipul nostru de smerenie și ascultare, ocrotitoarea și mijlocitoarea noastră înaintea tronului lui Dumnezeu, roagă-te neîncetat pentru noi, dimpreună cu sfinții Apostoli!
Împărate ceresc, Mângâietorule, Duhul adevărului, vino peste noi, și Te sălășluiește întru noi, și viețuiește întru noi ca putere, lumină și căldură, ca viață a noastră și bucurie a noastră! Curățește-ne pe noi de toată întinăciunea și, Bunule, mântuiește sufletele noastre! Umple inimile noastre de bucurie și gurile noastre de laude, ca să Te slăvim dimpreună cu Tatăl și cu Fiul – Treimea cea deoființă și nedespărțită, acum și pururea și-n vecii vecilor. Amin.
EVANGHELIE https://doxologia.ro/ev-ioan-7-37-53-8-12
Ev. Ioan 7, 37-53; 8, 12
În ziua cea din urmă – ziua cea mare a sărbătorii –, Iisus a stat între ei și a strigat, zicând: Dacă însetează cineva, să vină la Mine și să bea. Cel ce crede în Mine, precum a zis Scriptura, râuri de apă vie vor curge din lăuntrul său. Iar aceasta a zis-o despre Duhul pe Care aveau să-L primească cei ce au crezut în El. Căci încă nu era dat Duhul, pentru că Iisus încă nu fusese preaslăvit. Deci, mulți din popor, auzind cuvintele acestea, ziceau: Cu adevărat, Acesta este Prorocul. Iar alții ziceau: Acesta este Hristos. Iar alții ziceau: Nu cumva din Galileea va să vină Hristos? N-a zis oare Scriptura că Hristos va să vină din seminția lui David și din cetatea Betleem, de unde era David? Și s-a făcut dezbinare în mulțime pentru El. Și unii dintre ei voiau să-L prindă, dar nimeni n-a pus mâinile pe El. Deci slugile au venit la arhierei și la farisei, iar aceia le-au zis: De ce nu L-ați adus? Slugile au răspuns: Niciodată n-a vorbit un om așa cum vorbește Acest Om. Deci le-au răspuns fariseii: Nu cumva ați fost și voi amăgiți? Nu cumva a crezut în El cineva dintre căpetenii sau dintre farisei? Dar mulțimea aceasta, care nu cunoaște Legea, este blestemată! A zis către ei Nicodim, cel ce venise mai înainte la El noaptea, fiind unul dintre ei: Nu cumva Legea noastră judecă pe om, dacă nu-l ascultă mai întâi și nu știe ce a făcut? Ei au răspuns și i-au zis: Nu cumva și tu ești din Galileea? Cercetează și vezi că din Galileea nu s-a ridicat proroc. Și s-a dus fiecare la casa lui. Deci, iarăși a vorbit Iisus, zicând: Eu sunt Lumina lumii; cel ce Îmi urmează Mie nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieții.
APOSTOL https://doxologia.ro/ap-fapte-2-1-11
Ap. Fapte 2, 1-11
În zilele acelea, când a sosit ziua Cincizecimii, Apostolii erau toți împreună în același loc. Și din cer, fără de veste, s-a făcut un vuiet, ca de suflare de vânt ce vine repede, și a umplut toată casa unde ședeau ei. Și li s-au arătat, împărțite, limbi ca de foc și au șezut pe fiecare dintre ei. Și s-au umplut toți de Duhul Sfânt și au început să vorbească în alte limbi, precum le dădea lor Duhul a grăi. Și erau în Ierusalim locuitori iudei, bărbați cucernici, din toate neamurile care sunt sub cer. Și, iscându-se vuietul acela, s-a adunat mulțimea și s-a tulburat, căci fiecare îi auzea pe ei vorbind în limba sa. Și erau uimiți toți și se minunau, zicând: Iată, nu sunt aceștia care vorbesc, toți galileieni? Și cum auzim noi fiecare limba noastră în care ne-am născut? Parți și mezi și elamiți și cei ce locuiesc în Mesopotamia, în Iudeea și în Capadocia, în Pont și în Asia, în Frigia și în Pamfilia, în Egipt și în părțile Libiei cea de lângă Cirene, și romani în treacăt, iudei și prozeliți, cretani și arabi, îi auzim pe ei vorbind în limbile noastre despre faptele minunate ale lui Dumnezeu.
https://doxologia.ro/rugaciune-pentru-citirea-cu-folos-sfintei-scripturi
https://doxologia.ro/cum-citim-talcuim-sfanta-scriptura-pe-sfintii-parinti
"Fără citirea Sfintei Scripturi, mântuirea omului este îndoielnică." Sf. Ioan Gură de Aur https://doxologia.ro/sfantul-ierarh-ioan-gura-de-aur-arhiepiscopul-constantinopolului
RĂZBOI ÎNTRU CUVÂNT https://www.crestinortodox.ro/sarbatori/pogorarea-sfantului-duh/ && https://www.cuvantul-ortodox.ro/category/duminici-si-sarbatori-noime-vii-pentru-viata-noastra/sarbatori-imparatesti/pogorarea-sfantului-duh-rusaliile/ && NOTA BENE https://marturieathonita.ro/pogorarea-sfantului-duh-cincizecimea-sau-rusaliile/ && https://marturieathonita.ro/tag/pogorarea-sfantului-duh-cincizecimea-sau-rusaliile/
ÎNTREGUL CARE PREMERGE PARTEA https://doxologia.ro/pogorarea-sfantului-duh-cincizecimea-rusaliile-duminica-8-dupa-pasti
https://fb.watch/sTjUdmg7Eq/