Sfântul Cuvios Rafael s-a nevoit în așezământul monahal de la Agapia Veche, în secolul al XVI-lea, fiind cinstit ca sfânt încă din secolul al XVII-lea. Sfântul Rafael a avut o viață de sihastru, fiind un exemplu pentru viețuitorii „Mănăstirii lui Agapie”.

Sfântul Rafael s-a născut în anul 1560, în satul Bursucani, comuna Bălăbănești, aflată în nordul județului Galați. De curând, în satul natal al sfântului, pe locul unui fost schit, s-a pus temelia unui nou așezământ monahal, numit Schitul Zimbru (metoc al Mănăstirii Adam). Astfel, odată cu oficializarea cinstirii sale în Biserica Ortodoxă Română, Cuviosul Rafael a devenit unul dintre ocrotitorii Eparhiei Dunării de Jos.

Începând cu secolul al XVI-lea, mulți sihaștri s-au retras în „codrii Adamului”, viețuind în asceză și neîncetată rugăciune. Urmând probabil acestor nevoitori, Sfântul Rafael a luat și el drumul mănăstirii, oprindu-se în pădurile dese de la Agapia din Deal, unde călugării nemțeni duceau o viață deosebit de înaltă.

La intrarea în monahism, tânărul a primit numele de Rafael. Monahul Rafael se va nevoi neîncetat, ziua și noaptea. După mai mulți ani petrecuți în singurătate, Sfântul Rafael a coborât în obștea monahală, unde a fost ales duhovnic. Se crede că, în cele din urmă, Sfântul Rafael a fost ales chiar stareț al mănăstirii. În toate pomelnicele vechi și mai noi, precum și în „Sinodicul mănăstirii”, scris în anul 1869, părintele Rafael apare al doilea, după sihastrul Agapie, întemeietorul schitului Agapia Veche, și este numit „fericitul stareț Rafail”.

Rafael a ajuns, în scurtă vreme, un mare îndrumător duhovnicesc, nenumărați creștini venind la acesta, pentru binecuvântare și sfătuire. Încă din timpul vieții, ca și după fericita adormire întru Domnul, sfântul s-a arătat făcător de minuni. Sfântul Rafael a plecat la Domnul cândva între anii 1640-1645, la vârsta de peste 80 de ani.

La numai șapte ani de la înmormântare, când părinții au desfăcut mormântul, trupul său a fost aflat neputrezit și frumos mirositor. După rugăciuni îndelungate și dezlegări, rămânând nedesfăcut, trupul sfântului a fost așezat într-o raclă de lemn, în biserica schitului.

Și Sfântul Partenie a sihăstrit în zonă, pe muntele Scaunele. Sfântul Cuvios Partenie a fost nevoitor în obștea de la Agapia Veche, în secolul al XVII-lea. 

Sfântul Partenie a viețuit după modelul pustnicilor: ziua se ruga în singurătate, iar la apusul soarelui gusta puțină pâine și legume fierte, după care toată noaptea rostea rugăciunea, în timp ce împletea coșuri.

Sfântul s-a ostenit mult spre a putea aduce în obște cărți duhovnicești, cu greu de găsit în vremea aceea. Încă din timpul vieții, cuviosul Partenie a fost cunoscut ca făcător de minuni.

Datorită rugăciunii și povățuirii sale blânde, mulți călugări și pustnici s-au mântuit, fiind învrednicit cu darurile tămăduirii și scoaterii demonilor

Sfântul Ierarh Dosoftei, Mitropolitul Moldovei, care a cunoscut mulți călugări cu viață duhovnicească din Moldova, îl numără pe Cuviosul Partenie printre sfinții români cărora „le-a văzut viața și traiul”. Astfel, după adormirea sa întru Domnul, în anul 1660, când trupul i-a fost dezgropat, acesta a fost aflat nestricat și frumos mirositor.

Părticele din Moaștele Sfinților Rafael și Partenie se află la Sihastria de la Agapia Veche (2 km mai sus de Mănăstirea Agapia din Vale; 12 km sud-vest de Târgu Neamț; 48 km nord de Piatra Neamț) și la Mănăstirea Putna (la 30 km nord-vest de Rădăuți, județul Suceava).

 

Sfinții Cuvioși Simeon și Ioan au trăit în secolul al 6-lea și erau din Edesa, Siria, scrie Ziarul Lumina. Fiind cuprinși de dumnezeiască dragoste, au plecat în Ierusalim unde s-au închinat Crucii Domnului, apoi au mers în Mănăstirea Sfântului Gherasim, unde s-au călugărit. Imediat după intrarea lor în monahism au plecat în pustiu, unde au viețuit 40 de ani, înfruntând arșița soarelui și frigul nopților. Ioan a rămas în pus­tiu până la trecerea sa la Domnul, iar Simeon a plecat la Ierusalim unde s-a închinat la Mormântul Domnului Iisus Hristos. Prefăcându-se că este nebun, Simeon a plecat în cetatea Emesa, unde săvârșea multe minuni spre folosul oamenilor. Și așa viețuind și-a dat sufletul în mâinile Domnului în ziua de 21 a lunii iulie.