Despre simbolul rugului aprins, Părintele Sofian Boghiu, membru al grupului, avea să spună: „Rugul aprins, care ardea și nu se mistuia, este simbolul Rugăciunii neîncetate, deci Rugăciunea lui Iisus. Această interpretare, aparține părintelui iroschimonah Daniil Teodorescu, inițiatorul Rugului Aprins, care a murit în închisoarea de la Aiud. Pentru noi, care ne-am ales acest patron sfânt al Mănăstirii Antim, Rugul Aprins este simbolul rugăciunii neîncetate. Cel ce se roagă neîncetat se aseamănă rugului care ardea și nu se mistuia”.

Grupul s-a constituit în anul 1945, la scurt timp după instaurarea regimului sovietic de ocupație. Despre contextul apariției Rugului Aprins, care „a dat foc comunismului” (după cuvintele unui anchetator de Securitate adresate Părintelui Daniil Sandu Tudor), Părintele Vasile Vasilachi scria în 1992: „Anul 1944  este cel mai tragic din istoria poporului român, anul care a adus potopul ocupației celei mai mari peste toată România. Odată cu armistițiul, frontul se prăbușește și forțele rusești înaintează distrugând prin jafuri și ucideri tot ce era măreț în România. A fost o cotropire care a sfărâmat o țară cu trecut bogat și glorios în toate cele trei evuri ale istoriei. În Rusia, comunismul prăbușise o mie de ani de cultură și civilizație creștină, iar la noi pătrundea cu aceeași dușmănie, dărâmând două mii de ani de cultură și civilizație creștină și împilând aproape 20 de milioane de oameni.

 

În această situație, clericii și intelectualii apropiați Mănăstirii Antim întemeiază mișcarea Rugul Aprins, înțelegând că mai rămăsese o singură rezistență: „cea din taina sufletului fiecărui bun Român, a fiecărei familii care mai nutrea speranța în statornicia omului și în legătura lui cu Dumnezeu. În biserici, oamenii aprindeau lumânări fără de pomelnice și-și făceau cruci mari; dar când se rosteau rugăciuni și pentru conducători, nimeni nu-și făcea cruce! Ceea ce-i mai întărea era gândul că Dumnezeu nu i-a dat uitării, că le cunoștea necazurile și suferințele, ca îi va scoate din robie, coborându-Se El în rugul pustiirii care se întindea peste țară; unii trăgeau nădejde să audă glasul divin, „Eu am văzut necazul poporului meu, de aceea m-am coborît ca să-l izbăvesc…”. Și noi, cu aceeași nădejde tainică, am aprins Rugul la Antim”. (Vasile Vasilachi, Rugul Aprins. Cercul literar – cultural de la Mănăstirea Antim din București, în Calendarul Credința, The Faith, Detroit, 1992, Detroit, 1992, pp. 66)

Părintele stareț Vasile Vasilachi descria astfel întâlnirile de la Antim: „Cu bucurie amintim de marele scriitor și om de teatru Ion Marin Sadoveanu, care ne citea din meditația sa dramatică Martirajul Sfântului Ioan Botezătorul. Parcă-i văd foile cu scris mărunt și apăsat de peniță. Alteori venea Dr. Vasile Voiculescu și ne aducea creațiile sale poetice. Dr. Dabija de la Facultatea de Medicină ne vorbea despre ultimile descoperiri medicale. Apoi Arhimandritul Mitrofor Haralambie Vasilachi, fratele nostru care prezenta disertații filozofice despre adevărul absolut. Profesorul Anton Dumitriu vorbea despre limitele gândirii logice și euclidiene. Profesorul Alexandru Mironescu analiza problematica morală a contemporaneității. Paul Sterian ne cucerea cu revelațiile sale patristice, dezvăluind comori din cugetările Sfinților Părinți. (...) Sandu Tudor, fost ziarist și polemist de duritate laică, aducea magia noilor sale poezii de pocăință, speranța în Cel de Sus și lirism în care cuprindea speranțele întregului popor năpăstuit. (...) Arhimandritul Benedict Ghiuș ne aducea sensibilitățile găsite de el în cărțile cele duhovnicești. Atunci am avut bucuria și eu -  Vasile Vasilachi - să prezint câteva capitole din lucrarea noastră, tipărită mai târziu, Doctorie sufletească pentru toate durerile. Printre cei tineri se remarcau părinții Sofian Boghiu, Felix Dubneac, fratele Andrei Scrima și alții". 

Între anii 1949-1952, când Părintele Daniil Sandu Tudor a fost întemnițat, grupul monahal a desfășurat ședințele la Mănăstirea Neamț, iar o parte a clericilor și laicii, membri ai Rugului Aprins, se vor întâlni la domiciliile lor, până în 1958.

În noaptea de 13-14 iulie 1958, au început arestările în rândurile membrilor Rugului Aprins. Anchetele au durat câteva luni. Între cei condamnați în 8 noiembrie 1958, de Tribunalul Militar, s-au aflat Părintele Daniil Sandu Tudor, Părintele Benedict Ghiuș, Părintele Profesor Dumitru Stăniloae, Părintele Arsenie Papacioc, Părintele Roman Braga, Părintele Adrian Făgețeanu, Părintele Sofian Boghiu, poetul Vasile Voiculescu, profesorul Alexandru Mironescu, fiul său, Șerban Mironescu, doctorul Gheorghe Dabija. 

În 1949, Părintele Arhimandit Vasile Vasilachi și fratele său, Părintele Haralambie Vasilachi, sunt alungați de la Mănăstirea Antim, ajungând în cele din urmă la Schitul Pocrov. În 1959, cei doi frați sunt scoși din călugărie și trimiși cu domiciliu forțat în satul lor natal, Idrici (județul Vaslui). La scurt timp, au fost condamnați, alături de studenți din grupul Rugul Aprins, fiind întemnițati la Gherla, acolo unde Părintele Haralambie Vasilachi avea să-și dea duhul. 

După eliberarea din închisoare, în anul 1964, Părintele Vasile Vasilachi a fost preot de țară în satul Bobâlna (județul Cluj), iar în 1969 a plecat în Statele Unite ale Americii. A slujit în SUA și Canada, ajungând vicar al Arhiepiscopiei misionare ortodoxe Române din America.

La vârsta de 94 de ani, în 6 ianuarie 2003, Părintele Vasile Vasilachi a plecat la Domnul. Fie să avem parte de rugăciunile lui!