La 20 aprilie calendarul ortodox pomenește pe Sfântul Teotim, episcopul Tomisului, numit și Teotim I, „scitul" sau „filosoful".

Teotim I Scitul era de neam daco-roman, născându-se în Dacia Pontică, undeva în a doua jumătate a secolului al IV-lea, fiind contemporan cu Sfinții Ioan Casian și Gherman din Dobrogea. El a devenit episcopul Tomisului în jurul anilor 380 - 395.

Detalii despre viața sa au rămas din scrierile unor importanți autori ce au viețuit în perioada sa: Fericitul Ieronim, istoricul bisericesc Sozomen, Sfântul Ioan Gură de Aur, învățătura sa regăsindu-se, peste veacuri, chiar în scrierile Sfântului Ioan Damaschin († 749).

Ca episcop al Tomisului este amintit pentru prima dată în anul 392, de Fericitul Ieronim, în celebra sa lucrare „De viris illustribus”, despre care spune că era păstor strălucit, cu mare dragoste de Dumnezeu și de oameni, teolog învățat și scriitor talentat și neobosit.

Despre Sfântul Teotim I, istoricul bisericesc Sozomen scria că ducea o viață ascetică, purta plete lungi și se bucura de calificativul de "filosof". Viața lui era modestă și cumpătată, iar virtuțile și înțelepciunea sa l-au făcut cunoscut chiar și în rândul barbarilor huni din regiunea Dunării.

Un alt scriitor creștin, Socrate, spunea despre Sfântul Teotim că „era cunoscut de toți - împărați, episcopi, călugări, credincioși și barbari – pentru evlavia și corectitudinea vieții sale”. Prin scrierile sale patristice, Sfântul Teotim I este considerat „creatorul Filocaliei românești”. În gândirea sa a fost, desigur, influențat de Sfântul Ioan Gură de Aur și de părinții capadocieni. Teotim I vorbește foarte frumos despre liniștea minții și a inimii.

Sub păstoria lui Teotim I, mănăstirile și sihăstriile din Dobrogea secolului IV, renumite prin asceză și isihie, au trăit o epocă de aur, devenind în secolele V-VI cunoscute în întreg imperiul prin vestiții „călugări sciți”, răspândiți, atât la nord de Dunăre până în Carpați, cât și la sud până la Ierusalim, Constantinopol, Roma și Africa.

Bazilicile înălțate de el, ale căror ruine și astăzi se văd, erau mari și frumos ornamentate cu mozaicuri, ceea ce dovedește numărul impresionant de credincioși, precum și frumusețea cultului și arhitecturii secolelor IV-V.

Sfântul Teotim Scitul era bine cunoscut împăratului Arcadie și mai ales Sfântului Ioan Gură de Aur, căruia îi era prieten devotat. În anul 399, marele patriarh i-a trimis fericitului Teotim călugări misionari „pentru nomazii sciți de la Istm”, adică pentru huni. În anul 400, Sfântul Teotim I ia parte la un sinod local în Constantinopol, convocat de Sfântul Ioan Gură de Aur, împotriva învățăturii eretice a episcopului Antonin al Efesului. În anul 403, episcopul Teotim I este din nou în Constantinopol și ia apărarea marelui patriarh și dascăl a toată lumea, împotriva acuzațiilor aduse de Sfântul Epifanie al Ciprului, dovedind prin aceasta adânca legătură duhovnicească dintre episcopul străromân Teotim I și Sfântul Ioan Gură de Aur.

Sfântul Ierarh Teotim merge la Domnul pe la sfârșitul primului deceniu al secolului al V-lea, dată exactă neștiindu-se cu exactitate.

Troparul Sfântului Teotim, episcopul Tomisului

Îndreptător credinței și chip blândețelor, învățător înfrânării te-a arătat pe tine turmei tale adevărul lucrurilor. Pentru aceasta ai câștigat cu smerenia cele înalte, cu sărăcia cele bogate. Părinte ierarhe Teotim, roagă pe Hristos Dumnezeu ca sa mantuiasca sufletele noastre.

Viața Sfântului Anastasie Sinaitul 

Cuviosul și de Dumnezeu purtătorul părintele nostru Anastasie din Sinai (sau Anastasie Sinaitul) este un sfânt monah din secolul al VII-lea, care a părăsit lumea și toate ale ei. Este considerat unul din Sfinții Părinți ai Bisericii. Sfântul Anastasie este prăznuit pe 20 aprilie; mai este prăznuit, împreună cu soborul cuvioșilor Părinți din Sinai, în Marțea Luminată. Nu trebuie confundat cu Sfântul Anastasie, Patriarhul Antiohiei, cunoscut și el sub numele de „Anastasie Sinaitul” și prăznuit tot pe 20 aprilie.

Sfântul Anastasie s-a născut la Alexandria, în Egipt în prima jumătate a secolului al VII-lea. De tânăr și-a luat crucea, potrivit poruncii Domnului, a primit tunderea în monahism, urmând de bunăvoie Domnului.

Râvnind după o viață de nevoință aspră, a plecat mai întâi la Ierusalim ca să se închine la Sfintele Locuri și a ajuns apoi la Muntele Sinai. Acolo a găsit un grup de monahi care duceau o viață de asceză aspră și a rămas să le slujească acestora. A ajuns astfel la o adâncă smerenie și a primit de la Dumnezeu mari daruri de cunoaștere și de înțelepciune. A scris astfel Viețile Sfinților Părinți și a alcătuit mai multe omilii. Anastasie a ajuns în cele din urmă stareț al întregii comunități monahale din Muntele Sinai. A trecut la Domnul cu pace, la adânci bătrânețe, cândva după anul 700.

Dintre sfaturile sale amintim: „Despre cei care primesc Sfintele Taine, adică Trupul și Sângele Domnului, credem și înțelegem astfel: că dacă aceștia au, omenește, vreun păcat mărunt, care se iartă degrabă, cum ar fi: că s-au lăsat furați și au săvârșit vreun păcat cu limba sau cu auzirea sau cu privirea sau din slava deșartă, sau din întristare sau din mânie sau alte lucruri ca acestea, odată ce se mustră în sine și se mărturisesc înaintea Domnului, pot să primească astfel Sfintele Taine. Credem că primirea Sfintelor Taine este pentru unii ca aceștia spre iertarea păcatelor (Introduction to the Philokalic Writings of the Blessed Hesychios from Elder Basil of Poiana Mărului: Spiritual Father of St. Paissy Velichkovsky; traducere din limba engleză de OrthodoxWiki via Doxologia).

Părintele Dragoș Bahrim de la Iași oferă și alte date însoțite de o icoană superbă:

20 aprilie, pomenirea Cuviosului Anastasie Sinaitul, un sfânt scriitor de cărți din secolul al VII-lea, cu nimic mai prejos decât contemporanii săi: Maxim Mărturisitorul, Ioan Scărarul, Sofronie al Ierusalimului.

Sinaxarul Bisericii Constantinopolitane (sec. X) spune despre el: „Pomenirea părintelui nostru Anastasie, cel din muntele Sinai. Acest părinte, părăsind lumea și cele din lume și luându-și crucea potrivit stăpâneștii porunci și fiind tuns, a urmat cu râvnă lui Hristos. Fiind iubitor al celor mai mari nevoințe ale virtuții, vine la Ierusalim atras fiind de Sfintele Locuri și închinându-se cu credință urcă în muntele Sinai și acolo, aflând monahi petrecând în cea mai înaltă nevoință ascetică, a rămas cu ei supunându-se lor și slujind. Fiind smerit în cuget foarte, a primit harisma cunoștinței și a multei înțelepciuni. Și scriind viețile părinților sfinți și compunând cuvinte de suflet folositoare a plecat la Domnul la adânci bătrâneți.” Mineiele îl numeau până nu de mult, „un Nou Moise”.

Câteva scrieri importante ale sale se pot citi de aici: