Astăzi, 18 martie, se împlinesc 68 de ani de la trecerea la Domnul a Episcopului Nicolae Velimirovici, unul dintre cei mai mari Sfinți contemporani și un predicator de o valoare incontestabilă, motiv pentru care a mai fost numit și un „Gură de Aur al secolului XXI”. A fost canonizat de Biserica Ortodoxă Sârbă acum 21 de ani, în 2003.
Episcopul Nicolae s-a născut la 23 decembrie 1880, de praznicul Sfântului Naum al Ohridei, din părinți sârbi binecredincioși, Dragomir și Katarina Velimirovici, în satul Lelici din Serbia apuseană.
Educația sa, începută în sânul familiei, a continuat la Mănăstirea Celie, el urmând, apoi, cursurile gimnaziului din Valievo. Încă de tânăr s-a arătat înzestrat cu o minte iscusită și a dovedit o râvnă neostoită pentru învățătură și rugăciune. Adesea, în vacanțele de vară, Nicolae urca în clopotnița catholiconului Mănăstirii Celie și stătea acolo cât era ziua de lungă citind cărți și rugându-se.
După ce a terminat clasa a șasea a gimnaziului din Valjevo, Nicolae s-a înscris pentru examenul de admitere la Academia Militară, însă nu a fost admis din motive medicale: doctorii au zis că este prea plăpând pentru o carieră militară. Astfel s-a îndreptat către Seminarul Sfântul Sava din Belgrad, unde a și fost admis.Datorită inteligenței și cunoștințelor sale, precum și activităților sale evanghelice, Nicolae a fost trimis să studieze în străinătate. Aici și-a desăvârșit erudiția. A studiat până și spiritualitatea și filosofia Indiei Antice. Nicolae a devenit un adevărat spirit renascentist, a cărei erudiție și profunzime de gândire erau recunoscute de toți.
În 1908, Nicolae și-a susținut teza de doctorat la Universitatea din Berna, având ca temă: „Credința în Învierea lui Hristos ca temelie a dogmelor Bisericii apostolice”. În anul următor, acest geniu autentic și-a pregătit un alt doctorat în filosofie, la Oxford (Anglia), pentru ca în vara aceluiași an să susțină cea de-a doua sa teză de doctorat la Universitatea din Geneva, cu tema: „Filosofia lui Berkeley”.
În 1909, vindecându-se în mod minunat de dizenterie, Nicolae hotărăște să se călugărească, primind numele Sfântului Ierarh Nicolae. La 20 decembrie 1909, monahul Nicolae a fost hirotonit preot, iar la scurtă vreme, arhimandrit.
Odată cu începerea Primului Război Mondial, Părintele Nicolae a fost trimis într-o misiune diplomatică oficială în Anglia în încercarea de a obține sprijinul guvernului englez pentru poporul sârb. Pe lângă ajutorul obținut pentru țara sa, Părintelui Nicolae i s-a acordat și titlul de Doctor Honoris Causa la Universitatea Cambridge.
În această perioadă, el propovăduiește întoarcerea Europei la adevăratul ei izvor și la adevărata temelie a întregii ei culturi și civilizații, Domnul Iisus Hristos, Mântuitorul lumii. Sfântul a susținut o bogată activitate socială, prin înființarea de orfelinate în care mulți copii săraci au cunoscut dragostea lui Hristos. Toate activitățile misionare, sociale și diplomatice nu l-au împiedicat pe Sfântul Nicolae să se dedice scrisului și păstoririi credincioșilor lui. A scris numeroase cuvântări cuprinse în lucrările: Noi predici la poalele muntelui, Omilii la Evanghelii, Gânduri despre bine și rău, Rugăciuni pe malul lacului, Războiul și Biblia, Semne și simboluri, Proloagele de la Ohrida, Epistole misionare, Viața Sfântului Sava, Casiana, Predici, Credința sfinților, Mai presus de Răsărit și de Apus .
La 12 martie 1919, Sinodul Bisericii Ortodoxe Sârbe îl ridică pe Părintele Nicolae, în vârstă de 39 ani, la rangul de Episcop al Jicei, scaunul istoric al celui dintâi arhiepiscop al Serbiei, Sfântul Sava. În 1921, Episcopul Nicolae a fost strămutat în Eparhia Ohridei și Bitolei, pentru a ușura unirea dintre Biserica sârbă și cea macedoneană. Fericitul Părinte a reușit să îi unească pe sârbii și macedonenii din aceste regiuni.
Însă Episcopul Nicolae a fost chemat să țină cuvântări în universități și biserici din America, unde a propovăduit Ortodoxia, a strâns fonduri pentru ajutorarea celor loviți de Primul Război Mondial, mulțumind comunităților ortodoxe sârbe pentru ajutorul acordat în timpul războiului, și a înființat o Eparhie Ortodoxă Americană a Bisericii Sârbe. Sfântul Nicolae Velimirovici a rămas în amintirea credincioșilor din Statele Unite drept inițiator, susținător și protector al Bisericii Ortodoxe Sârbe din America, profesor la Seminarul „Sfântul Sava” din Libertyville (Illinois), decan și rector la Seminarul Sfântul Tihon din Zadonsk din South Canaan (Pennsylvania) și autor al neprețuitelor Proloage de la Ohrida, publicate în patru volume.
În cel de-Al Doilea Război Mondial a luptă împotriva forțelor naziste, atee, care au distrus sănătatea duhovnicească a poporului sârb. Astfel, în anul 1941, Episcopul Nicolae a fost arestat și condamnat la închisoare, împreună cu Patriarhul său, Gavriil Dojici, în cumplitul lagăr de la Dachau, din Germania. Nici măcar în închisoare nu a încetat a scrie lucrări care sunt ca un jurnal duhovnicesc al anilor de captivitate.
Episcopul Nicolae Velimirovici a plecat la Domnul în anul 1956, în timp ce se ruga în chilia lui modestă de la Seminarul Ortodox „Sfântul Tihon” (America). Sfântul Episcop avea 76 de ani. În anul 1991, după 25 de ani de la mutarea sa la Domnul, moaștele sale au fost aduse acasă și puse spre închinare în mănăstirea ctitorită de el însuși în satul natal, Lelici. A fost canonizat de Biserica Ortodoxă Sârbă în anul 2003.
Predica Părintelui Velimirovici despre etică si tehnologie
La origini, religia a fost maica eticii si a tehnologiei. Mai inainte de toate, religia a fost un suvoi ce izvora din adancimi ascunse, etica un rau purtator de viata si tehnologia, cu ajutorul fagaselor artei, purta apa din acest rau prin toate arterele vietii omului. Dumnezeu i-a vestit omului legea credintei, legea purtarii si cunoasterea tehnologiei.
Cu indrumarile lui Dumnezeu, Noe a ridicat o corabie care a savarsit una din cele mai lungi calatorii din istoria navigatiei. Prin insuflarea lui Dumnezeu, Betaleel a fost umplut de intelepciune in intelegere, in cunoastere, la tot lucrul, sa savarseasca planuri artistice pentru lucrul in aur, in argint si in bronz, si in taierea pietrelor pentru monturi, si in sculptura lemnului, ca el sa poata lucra in toate soiurile de mestesuguri. (Iesirea 31:1-11)
Asemenea, Templul lui Solomon, una dintre cele mai mari minuni arhitectonice ale vechii lumii, a fost cladit de catre oameni invatati de catre Duhul lui Dumnezeu si condusi de mana Domnului. Astfel marturisesc Sfintele Scripturi. Dumnezeu era motivul credintei adevarate, al bunei purtari si al cunoasterii tehnologice, printre oameni.
Atunci cand oamenii il simteau neincetat pe Dumnezeu deasupra lor, in fata lor si in jurul lor, in acelasi fel cum simteau aerul si lumina, ei atribuiau si daruiau toate lucrarile tehnologice si munca lor manuala Lui, Domnul si Ziditorul lor. Cand simtirea prezentei lui Dumnezeu s-a atenuat si vederea duhovniceasca s-a intunecat, atunci a intrat mandria in mestesugari si tehnologi, iar ei au inceput sa dea doar lor insile slava, pentru cladirile lor, pentru lucrarea mainilor si mintilor lor, incepand sa foloseasca in mod gresit munca lor – atunci umbra pierzaniei a inceput sa cada asupra tehnologiei.
Multi se plang de tehnologie. Multi acuza tehnologia moderna de toate relele din lume. Este tehnologia intr-adevar de osanda, sau cei care creeaza tehnologia si o folosesc? O cruce de lemn este de osandit daca cineva rastigneste pe altcineva pe ea? Un ciocan este de osandit daca un vecin sparge cu el capul vecinului sau?
Tehnologia nu simte binele sau raul. Aceleasi tevi pot fi folosite pentru apa potabila sau pentru canalizare. Raul nu vine din tehnologia moarta, lipsita de simtire, ci din inimile moarte ale oamenilor.
Constient pe deplin de prezenta lui Dumnezeu si fara de mandrie, Noe a ridicat o nava uimitoare, pentru izbavirea sa si a noii omeniri ce urma sa se nasca. Intr-o constiinta intunecata cu privire la prezenta lui Dumnezeu, oamenii plini de mandrie au cazut de acord unii cu altii "Haidem sa ne facem un oras si un turn al carui varf sa ajunga la cer si sa ne facem faima inainte de a ne imprastia pe fata a tot pamantul!” Aceasta a fost construirea turnului Babel.
Cand regele Solomon a terminat cladirea maretului Templu al Domnului, si-a ridicat mainile catre ceruri, si cu smerenie a strigat: „Cerul si cerul cerurilor nu Te incap, cu atat mai putin acest templu pe care l-am zidit numelui Tau.”
Acest templu minunat a dainuit vreme de 11 generatii. A fost facut praf si pulbere atunci cand urmasii fara de Dumnezeu ai regelui Solomon l-au preschimbat dintr-o „casa de rugaciune, intr-o casa de negot.” Nu datorita tehnologiei a ramas Templul in picioare vreme de secole, nici din pricina tehnologiei n-a disparut de pe fata pamantului.
Tehnologia este surda, muta si fara de raspuns. Este complet dependenta de etica, asa cum este si etica de credinta.
Este binecunoscuta povestea biblica a regelui Nabucodonosor. El a construit orasul Babilonului cu palate, si turnuri suspendate, cu o asemenea dibacie tehnologica si frumusete cum lumea nu mai vazuse. Regele a privit spre orasul pe care il cladise, stand pe acoperisul palatului sau si a grait plin de mandrie: "Oare nu este acesta Babilonul cel mare pe care l-am cladit eu intru taria puterii mele si spre cinstirea stralucirii mele, ca resedinta a imparatului?” Pe cand glasuia el aceste vorbe increzute, Dumnezeu l-a lovit cu nebunia si si-a pierdut mintile, si in nebunie a trait vreme de sapte ani ca o fiara intre fiarele padurii.
Orasul lui, Babilonul cel mare, a devenit o gramada de daramaturi si loc de batjocura, a ajuns un pustiu fara de locuitori, intocmai cum a proorocit Ieremia proorocul (Ieremia 51:37) Atunci cand frica de Dumnezeu dispare si legea morala a lui Dumnezeu este incalcata, muntele tehnologiei omenesti se prabuseste in tarana din care a fost facut.
Astfel se vor prabusi in tarana cea fara de forma, si Turnul Eiffel si catedralele gotice germane si zgarie-norii americani, turnurile tehnologiei si arhitecturii omenesti, daca mandria omului, chiar si cea a crestinilor, lupta sfidator impotriva lui Dumnezeu, si depaseste toate masurile mandriei si pacatoseniei, si reuseste sa sfarseasca indelunga rabdare a lui Dumnezeu. De ce sunt atat de multe civilizatii marete ingropate adanc in pamant, iar deasupra plugarii ara, fara nici cea mai mica idee ca turnurile si oasele lor zac sub pamantul arat?
Cum se face ca din toate maretele contructii din marmura ale grecilor nu a mai ramas altceva decat Acropola? Cum de a indraznit pamantul sa ascunda de la fata soarelui si de la ochii oamenilor templele titanice din Baalbek si Egipt, ca si maretele orase Egbata, Persepolis, Tir, Sidon si Troia, ca acum vacile sa pasca linistite deasupra lor, si porcii dedesubt, iar pastorii sa cladeasca grajduri din marmura imprastiata? De ce mandrele cetati si temple si castele ale regelui Montezuma au disparut fara de urma? La fel si imparatiile atat de cultilor incasi si peruvieni? Ce mana nemilostiva a rostogolit munti de noroi asupra tuturor acestor constructii omenesti, care prin taria, forma si frumusetea lor, puteau concura cu cele mai bune constructii moderne?
De ce exista intreruperi si nu este continuitate in civilizatia umana? Deoarece nici una din acestea nu era placuta Unului Sfant Dumnezeu. Nici una din aceste civilizatii ingropate nu a fost distrusa de timp ori din lipsa unei constructii tehnologice solide, ci de pacatul impotriva credintei sfinte si a eticii sfinte.
Instabilitatea etica si tehnologica le-a ingropat in adanca intunecime. „Si tu, Capernaume: N-ai fost inaltat pana la cer? Pana la iad te vei cobori.” Aceasta proorocie a lui Hristos, in zilele in care Capernaumul era plin de marire, ca o cetate de basm langa lac, s-a implinit. S-a implinit atat de teribil, incat atunci un calator se gaseste intre spini si serpi, pe locul unde odata se inalta bogata si mandra cetate a Capernaumului, se intreaba cu cutremur: „Este oare cu putinta ca acest loc dezgustator sa fi fost odata un loc unde vietuiau oameni?”
Etica este nepieritoare si neschimbatoare, si anume, etica evanghelica, dar tehnologia este intotdeauna in schimbare. Etica este asemanatoare unei doamne, iar tehnologia cameristei ei. Din aceasta pricina, etica trebuie sa controleze tehnologia. Valorile vesnice sunt teritoriul eticii si nu al tehnologiei. Este distrugator pentru un neam intreg sa isi aseze ca scop al vietii tehnologia, si toate lucrarile si sudoarea lor sa si-o jertfeasca avansului tehnologic, tarand in urma lor etica, asa cum Ahile tara lesul lui Hector legat de carul sau. Un popor ca acesta poate reusi sa isi cladeasca orasele din fildes si din aur, dar daca oameni ca Ahab si Izabela locuiesc in ele, cainii vor avea ultimul cuvant, nu oamenii. Intre cinste si pricepere este usor de ales. Un om cinstit, chiar si fara pricepere, este mai respectat in vremea noastra, decat un om priceput dar necinstit.
Tehnologia schimba relatia omului cu natura, dar nu si relatia lui cu Dumnezeu. Oricine gandeste altfel pretuieste mai mult lucrurile decat oamenii, si tarana mai mult decat duhul. O drama groaznica a vremurilor noastre este razboiul dintre oameni si Dumnezeu.
Dumnezeu vrea sa inalte si sa slaveasca identitatea omului deasupra materialitatii fara de minte si de viata, in timp ce oamenii vor sa isi ingroape identitatea si sa isi uite Ziditorul, facandu-si ca scop unic al vietii tehnologia si bogatia materiala.
Multi oameni ce sunt handicapati spiritual si moral de catre necredinta lor in Hristos, fac din tehnologia moderna idoli la care se inchina, si cheama pe toti oamenii si popoarele sa aduca jertfa acestor idoli.
Episcopul Nicolae s-a născut la 23 decembrie 1880, de praznicul Sfântului Naum al Ohridei, din părinți sârbi binecredincioși, Dragomir și Katarina Velimirovici, în satul Lelici din Serbia apuseană.
Educația sa, începută în sânul familiei, a continuat la Mănăstirea Celie, el urmând, apoi, cursurile gimnaziului din Valievo. Încă de tânăr s-a arătat înzestrat cu o minte iscusită și a dovedit o râvnă neostoită pentru învățătură și rugăciune. Adesea, în vacanțele de vară, Nicolae urca în clopotnița catholiconului Mănăstirii Celie și stătea acolo cât era ziua de lungă citind cărți și rugându-se.
După ce a terminat clasa a șasea a gimnaziului din Valjevo, Nicolae s-a înscris pentru examenul de admitere la Academia Militară, însă nu a fost admis din motive medicale: doctorii au zis că este prea plăpând pentru o carieră militară. Astfel s-a îndreptat către Seminarul Sfântul Sava din Belgrad, unde a și fost admis.Datorită inteligenței și cunoștințelor sale, precum și activităților sale evanghelice, Nicolae a fost trimis să studieze în străinătate. Aici și-a desăvârșit erudiția. A studiat până și spiritualitatea și filosofia Indiei Antice. Nicolae a devenit un adevărat spirit renascentist, a cărei erudiție și profunzime de gândire erau recunoscute de toți.
În 1908, Nicolae și-a susținut teza de doctorat la Universitatea din Berna, având ca temă: „Credința în Învierea lui Hristos ca temelie a dogmelor Bisericii apostolice”. În anul următor, acest geniu autentic și-a pregătit un alt doctorat în filosofie, la Oxford (Anglia), pentru ca în vara aceluiași an să susțină cea de-a doua sa teză de doctorat la Universitatea din Geneva, cu tema: „Filosofia lui Berkeley”.
În 1909, vindecându-se în mod minunat de dizenterie, Nicolae hotărăște să se călugărească, primind numele Sfântului Ierarh Nicolae. La 20 decembrie 1909, monahul Nicolae a fost hirotonit preot, iar la scurtă vreme, arhimandrit.
Odată cu începerea Primului Război Mondial, Părintele Nicolae a fost trimis într-o misiune diplomatică oficială în Anglia în încercarea de a obține sprijinul guvernului englez pentru poporul sârb. Pe lângă ajutorul obținut pentru țara sa, Părintelui Nicolae i s-a acordat și titlul de Doctor Honoris Causa la Universitatea Cambridge.
În această perioadă, el propovăduiește întoarcerea Europei la adevăratul ei izvor și la adevărata temelie a întregii ei culturi și civilizații, Domnul Iisus Hristos, Mântuitorul lumii. Sfântul a susținut o bogată activitate socială, prin înființarea de orfelinate în care mulți copii săraci au cunoscut dragostea lui Hristos. Toate activitățile misionare, sociale și diplomatice nu l-au împiedicat pe Sfântul Nicolae să se dedice scrisului și păstoririi credincioșilor lui. A scris numeroase cuvântări cuprinse în lucrările: Noi predici la poalele muntelui, Omilii la Evanghelii, Gânduri despre bine și rău, Rugăciuni pe malul lacului, Războiul și Biblia, Semne și simboluri, Proloagele de la Ohrida, Epistole misionare, Viața Sfântului Sava, Casiana, Predici, Credința sfinților, Mai presus de Răsărit și de Apus .
La 12 martie 1919, Sinodul Bisericii Ortodoxe Sârbe îl ridică pe Părintele Nicolae, în vârstă de 39 ani, la rangul de Episcop al Jicei, scaunul istoric al celui dintâi arhiepiscop al Serbiei, Sfântul Sava. În 1921, Episcopul Nicolae a fost strămutat în Eparhia Ohridei și Bitolei, pentru a ușura unirea dintre Biserica sârbă și cea macedoneană. Fericitul Părinte a reușit să îi unească pe sârbii și macedonenii din aceste regiuni.
Însă Episcopul Nicolae a fost chemat să țină cuvântări în universități și biserici din America, unde a propovăduit Ortodoxia, a strâns fonduri pentru ajutorarea celor loviți de Primul Război Mondial, mulțumind comunităților ortodoxe sârbe pentru ajutorul acordat în timpul războiului, și a înființat o Eparhie Ortodoxă Americană a Bisericii Sârbe. Sfântul Nicolae Velimirovici a rămas în amintirea credincioșilor din Statele Unite drept inițiator, susținător și protector al Bisericii Ortodoxe Sârbe din America, profesor la Seminarul „Sfântul Sava” din Libertyville (Illinois), decan și rector la Seminarul Sfântul Tihon din Zadonsk din South Canaan (Pennsylvania) și autor al neprețuitelor Proloage de la Ohrida, publicate în patru volume.
În cel de-Al Doilea Război Mondial a luptă împotriva forțelor naziste, atee, care au distrus sănătatea duhovnicească a poporului sârb. Astfel, în anul 1941, Episcopul Nicolae a fost arestat și condamnat la închisoare, împreună cu Patriarhul său, Gavriil Dojici, în cumplitul lagăr de la Dachau, din Germania. Nici măcar în închisoare nu a încetat a scrie lucrări care sunt ca un jurnal duhovnicesc al anilor de captivitate.
Episcopul Nicolae Velimirovici a plecat la Domnul în anul 1956, în timp ce se ruga în chilia lui modestă de la Seminarul Ortodox „Sfântul Tihon” (America). Sfântul Episcop avea 76 de ani. În anul 1991, după 25 de ani de la mutarea sa la Domnul, moaștele sale au fost aduse acasă și puse spre închinare în mănăstirea ctitorită de el însuși în satul natal, Lelici. A fost canonizat de Biserica Ortodoxă Sârbă în anul 2003.
Predica Părintelui Velimirovici despre etică si tehnologie
La origini, religia a fost maica eticii si a tehnologiei. Mai inainte de toate, religia a fost un suvoi ce izvora din adancimi ascunse, etica un rau purtator de viata si tehnologia, cu ajutorul fagaselor artei, purta apa din acest rau prin toate arterele vietii omului. Dumnezeu i-a vestit omului legea credintei, legea purtarii si cunoasterea tehnologiei.
Cu indrumarile lui Dumnezeu, Noe a ridicat o corabie care a savarsit una din cele mai lungi calatorii din istoria navigatiei. Prin insuflarea lui Dumnezeu, Betaleel a fost umplut de intelepciune in intelegere, in cunoastere, la tot lucrul, sa savarseasca planuri artistice pentru lucrul in aur, in argint si in bronz, si in taierea pietrelor pentru monturi, si in sculptura lemnului, ca el sa poata lucra in toate soiurile de mestesuguri. (Iesirea 31:1-11)
Asemenea, Templul lui Solomon, una dintre cele mai mari minuni arhitectonice ale vechii lumii, a fost cladit de catre oameni invatati de catre Duhul lui Dumnezeu si condusi de mana Domnului. Astfel marturisesc Sfintele Scripturi. Dumnezeu era motivul credintei adevarate, al bunei purtari si al cunoasterii tehnologice, printre oameni.
Atunci cand oamenii il simteau neincetat pe Dumnezeu deasupra lor, in fata lor si in jurul lor, in acelasi fel cum simteau aerul si lumina, ei atribuiau si daruiau toate lucrarile tehnologice si munca lor manuala Lui, Domnul si Ziditorul lor. Cand simtirea prezentei lui Dumnezeu s-a atenuat si vederea duhovniceasca s-a intunecat, atunci a intrat mandria in mestesugari si tehnologi, iar ei au inceput sa dea doar lor insile slava, pentru cladirile lor, pentru lucrarea mainilor si mintilor lor, incepand sa foloseasca in mod gresit munca lor – atunci umbra pierzaniei a inceput sa cada asupra tehnologiei.
Multi se plang de tehnologie. Multi acuza tehnologia moderna de toate relele din lume. Este tehnologia intr-adevar de osanda, sau cei care creeaza tehnologia si o folosesc? O cruce de lemn este de osandit daca cineva rastigneste pe altcineva pe ea? Un ciocan este de osandit daca un vecin sparge cu el capul vecinului sau?
Tehnologia nu simte binele sau raul. Aceleasi tevi pot fi folosite pentru apa potabila sau pentru canalizare. Raul nu vine din tehnologia moarta, lipsita de simtire, ci din inimile moarte ale oamenilor.
Constient pe deplin de prezenta lui Dumnezeu si fara de mandrie, Noe a ridicat o nava uimitoare, pentru izbavirea sa si a noii omeniri ce urma sa se nasca. Intr-o constiinta intunecata cu privire la prezenta lui Dumnezeu, oamenii plini de mandrie au cazut de acord unii cu altii "Haidem sa ne facem un oras si un turn al carui varf sa ajunga la cer si sa ne facem faima inainte de a ne imprastia pe fata a tot pamantul!” Aceasta a fost construirea turnului Babel.
Cand regele Solomon a terminat cladirea maretului Templu al Domnului, si-a ridicat mainile catre ceruri, si cu smerenie a strigat: „Cerul si cerul cerurilor nu Te incap, cu atat mai putin acest templu pe care l-am zidit numelui Tau.”
Acest templu minunat a dainuit vreme de 11 generatii. A fost facut praf si pulbere atunci cand urmasii fara de Dumnezeu ai regelui Solomon l-au preschimbat dintr-o „casa de rugaciune, intr-o casa de negot.” Nu datorita tehnologiei a ramas Templul in picioare vreme de secole, nici din pricina tehnologiei n-a disparut de pe fata pamantului.
Tehnologia este surda, muta si fara de raspuns. Este complet dependenta de etica, asa cum este si etica de credinta.
Este binecunoscuta povestea biblica a regelui Nabucodonosor. El a construit orasul Babilonului cu palate, si turnuri suspendate, cu o asemenea dibacie tehnologica si frumusete cum lumea nu mai vazuse. Regele a privit spre orasul pe care il cladise, stand pe acoperisul palatului sau si a grait plin de mandrie: "Oare nu este acesta Babilonul cel mare pe care l-am cladit eu intru taria puterii mele si spre cinstirea stralucirii mele, ca resedinta a imparatului?” Pe cand glasuia el aceste vorbe increzute, Dumnezeu l-a lovit cu nebunia si si-a pierdut mintile, si in nebunie a trait vreme de sapte ani ca o fiara intre fiarele padurii.
Orasul lui, Babilonul cel mare, a devenit o gramada de daramaturi si loc de batjocura, a ajuns un pustiu fara de locuitori, intocmai cum a proorocit Ieremia proorocul (Ieremia 51:37) Atunci cand frica de Dumnezeu dispare si legea morala a lui Dumnezeu este incalcata, muntele tehnologiei omenesti se prabuseste in tarana din care a fost facut.
Astfel se vor prabusi in tarana cea fara de forma, si Turnul Eiffel si catedralele gotice germane si zgarie-norii americani, turnurile tehnologiei si arhitecturii omenesti, daca mandria omului, chiar si cea a crestinilor, lupta sfidator impotriva lui Dumnezeu, si depaseste toate masurile mandriei si pacatoseniei, si reuseste sa sfarseasca indelunga rabdare a lui Dumnezeu. De ce sunt atat de multe civilizatii marete ingropate adanc in pamant, iar deasupra plugarii ara, fara nici cea mai mica idee ca turnurile si oasele lor zac sub pamantul arat?
Cum se face ca din toate maretele contructii din marmura ale grecilor nu a mai ramas altceva decat Acropola? Cum de a indraznit pamantul sa ascunda de la fata soarelui si de la ochii oamenilor templele titanice din Baalbek si Egipt, ca si maretele orase Egbata, Persepolis, Tir, Sidon si Troia, ca acum vacile sa pasca linistite deasupra lor, si porcii dedesubt, iar pastorii sa cladeasca grajduri din marmura imprastiata? De ce mandrele cetati si temple si castele ale regelui Montezuma au disparut fara de urma? La fel si imparatiile atat de cultilor incasi si peruvieni? Ce mana nemilostiva a rostogolit munti de noroi asupra tuturor acestor constructii omenesti, care prin taria, forma si frumusetea lor, puteau concura cu cele mai bune constructii moderne?
De ce exista intreruperi si nu este continuitate in civilizatia umana? Deoarece nici una din acestea nu era placuta Unului Sfant Dumnezeu. Nici una din aceste civilizatii ingropate nu a fost distrusa de timp ori din lipsa unei constructii tehnologice solide, ci de pacatul impotriva credintei sfinte si a eticii sfinte.
Instabilitatea etica si tehnologica le-a ingropat in adanca intunecime. „Si tu, Capernaume: N-ai fost inaltat pana la cer? Pana la iad te vei cobori.” Aceasta proorocie a lui Hristos, in zilele in care Capernaumul era plin de marire, ca o cetate de basm langa lac, s-a implinit. S-a implinit atat de teribil, incat atunci un calator se gaseste intre spini si serpi, pe locul unde odata se inalta bogata si mandra cetate a Capernaumului, se intreaba cu cutremur: „Este oare cu putinta ca acest loc dezgustator sa fi fost odata un loc unde vietuiau oameni?”
Etica este nepieritoare si neschimbatoare, si anume, etica evanghelica, dar tehnologia este intotdeauna in schimbare. Etica este asemanatoare unei doamne, iar tehnologia cameristei ei. Din aceasta pricina, etica trebuie sa controleze tehnologia. Valorile vesnice sunt teritoriul eticii si nu al tehnologiei. Este distrugator pentru un neam intreg sa isi aseze ca scop al vietii tehnologia, si toate lucrarile si sudoarea lor sa si-o jertfeasca avansului tehnologic, tarand in urma lor etica, asa cum Ahile tara lesul lui Hector legat de carul sau. Un popor ca acesta poate reusi sa isi cladeasca orasele din fildes si din aur, dar daca oameni ca Ahab si Izabela locuiesc in ele, cainii vor avea ultimul cuvant, nu oamenii. Intre cinste si pricepere este usor de ales. Un om cinstit, chiar si fara pricepere, este mai respectat in vremea noastra, decat un om priceput dar necinstit.
Tehnologia schimba relatia omului cu natura, dar nu si relatia lui cu Dumnezeu. Oricine gandeste altfel pretuieste mai mult lucrurile decat oamenii, si tarana mai mult decat duhul. O drama groaznica a vremurilor noastre este razboiul dintre oameni si Dumnezeu.
Dumnezeu vrea sa inalte si sa slaveasca identitatea omului deasupra materialitatii fara de minte si de viata, in timp ce oamenii vor sa isi ingroape identitatea si sa isi uite Ziditorul, facandu-si ca scop unic al vietii tehnologia si bogatia materiala.
Multi oameni ce sunt handicapati spiritual si moral de catre necredinta lor in Hristos, fac din tehnologia moderna idoli la care se inchina, si cheama pe toti oamenii si popoarele sa aduca jertfa acestor idoli.
Sau direct în conturile Media Root de la Banca Transilvania:
Autentifică-te sau înregistrează-te pentru a trimite comentarii.
“Binecuvântează-i pe vrăjmașii mei, Doamne. Eu însumi îi binecuvântez și nu îi blestem.
Vrăjmașii m-au purtat către îmbrățișarea Ta, mai mult decât au făcut-o prietenii.
Prietenii m-au legat pământului, vrăjmașii m-au slobozit din robia pământului și mi-au dărâmat toate năzuințele mele lumești.
Vrăjmașii m-au făcut străin tărâmurilor lumești și locuitor în afara lumii. Precum un dobitoc hăituit își găsește un adăpost mai sigur decât unul ce nu e hăituit, la fel și eu, prigonit de vrăjmași, am aflat cel mai ferit Lăcaș, adăpostindu-mă dinapoia Cortului tău, unde nici prietenii, nici vrăjmașii nu îmi pot omorî sufletul.
Binecuvântează-i pe vrăjmașii mei, Doamne. Eu însumi îi binecuvântez și nu îi blestem.
Ei, mai degrabă decât mine, au mărturisit păcatele mele dinaintea lumii.
Ei m-au pedepsit, de câte ori când am pregetat să o fac eu însumi.
Ei m-au chinuit, de câte ori când am încercat să scap chinurilor.
Ei m-au ocărât, de câte ori când m-am lingușit în sine-mi.
Ei au scuipat asupră-mi, de câte ori când m-am umplut de mândrie.
Binecuvântează-i pe vrăjmașii mei, Doamne. Eu însumi îi binecuvântez și nu îi blestem.
De câte ori m-am făcut înțelept, ei mi-au zis nebun.
De câte ori m-am ridicat întru mărire, m-au batjocorit precum un pitic.
De câte ori am vrut să conduc oamenii, m-au împins în spate.
De câte ori m-am grăbit spre a mă îmbogăți, m-au împiedicat cu o mână de fier.
De câte ori am crezut că voi dormi în pace, m-au trezit din adormire.
De câte ori am încercat să zidesc o casă spre o viață lungă și liniștită, au dărâmat-o și m-au alungat.
Cu adevărat, vrăjmașii m-au îndepărtat de la fața lumii și mi-au întins mâinile către poala veșmântului tău.
Binecuvântează-i pe vrăjmașii mei, Doamne. Eu însumi îi binecuvântez și nu îi blestem.
Binecuvântează-i și îi sporește; înmulțește-i și fă-i pe ei și mai înverșunați împotriva mea:
pentru ca fuga mea către Tine să nu aibă întoarcere;
pentru ca toată nădejdea mea în oameni să se împrăștie precum pânza de păianjen;
pentru ca liniștea desăvârșită să înceapă a domni în sufletul meu;
pentru ca inima mea să ajungă mormânt celor doi gemeni ticăloși, mândria și mânia;
pentru ca să pot chivernisi toată comoara mea cea cerească;
ah, pentru ca să pot odată să mă slobozesc din înșelarea de sine, care m-a prins în îngrozitoarele mreje ale vieții celei neadevărate.
Vrăjmașii m-au învățat să cunosc ceea ce puțini alții mai cunosc, că cineva nu are alți vrăjmași în lume decât pe S I N E.
Cineva își urăște vrăjmașii doar atunci când nu își dă seama că nu-i sunt vrăjmași, ci prieteni nemiloși.
Cu adevărat, greu îmi este a spune cine mi-a făcut mai mult bine și cine mi-a făcut mai mult rău, în lume: prietenii SAU vrăjmașii.
Prin urmare, binecuvântează-i, Doamne, atât pe prieteni, cât și pe vrăjmași.
Un rob își blesteamă vrăjmașii, căci NU pricepe. Dar un FIU îi binecuvântează, pentru că el pricepe.
Căci un fiu cunoaște că vrăjmașii săi NU îi pot atinge viața.
Prin urmare, el pășește slobod în rândul lor și se roagă Domnului pentru ei."
Din Rugăciuni pe țărmul lacului, 1999
la Duminica Izgonirii lui Adam din Rai
PRIN postire, omul își înalță sufletul deasupra temniței pământești și pătrunde prin întunecimea vieții trupești CĂTRE lumina Împărăției lui Dumnezeu, către adevăratul său sălaș.
Postirea îl face pe om PUTERNIC, HOTĂRÂT și CURAJOS, atât înaintea OAMENILOR, cât și înaintea DRACILOR.
Postirea îl mai face pe om darnic, blând, milostiv și ascultător. Prin postire, Moise a fost învrednicit de primirea Tablelor Legii din mâinile lui Dumnezeu.
Prin postire, Ilie a închis cerurile, așa că nu a mai fost ploaie timp de trei ani de zile; prin postire, el a chemat foc din cer peste jertfelnicul cel idolesc, și prin postire s-a curățit și a putut el să meargă până la Horeb ca să vorbească cu Dumnezeu.
Prin postire, Daniel a fost izbăvit din groapa cu lei și cei Trei Copii din cuptorul cu foc.
Prin postire, Împăratul David și-a înălțat inima la Dumnezeu și harul lui Dumnezeu a pogorât peste dânsul și el a cântat rugăciunile cele mai dulci și mai minunate pe care le înălțase cineva vreodată lui Dumnezeu, înainte de venirea lui Hristos.
Prin postire, împăratul Iosafat i-a stârpit pe vrăjmașii săi, pe amoniți și pe moabiți (II Cronici 20:23).
Prin postire, iudeii au fost izbăviți de osândirea lui Aman, cel care era al doilea după împărat (Estera 4:3).
Prin postire, cetatea Ninive a fost izbăvită de la năruirea pe care o prorocise prorocul Iona.
Prin postire, Ioan Botezătorul a ajuns cel mai mare dintre cei născuți din femeie.
Înarmat cu postirea, Sfântul Antonie a biruit toate cetele dracilor și le-a alungat de la el. Ce? Numai Sfântul Antonie? O armată fără de număr de sfinți creștini, atât bărbați, cât și femei, s-au curățit prin postire și au ajuns cei mai mari eroi din istoria omenirii. Întrucât ei au cucerit ceea ce este cel mai greu de biruit- pe ei înșiși. Și, biruindu-se pe ei, ei au biruit lumea și pe satan.
Sfântul Vasile spune: „Postirea întărește mintea.”
Sfântul Diodor: „Postitorii adevărați se înfrânează de la mâncare nu pentru că ei socotesc că lucrul aceasta este rău în sine, ci pentru ca, prin înfrânare, să-și păzească părțile zburdalnice ale trupului.”
Și fericitul Ieronim: „Dumnezeu, Ziditorul și Domnul universului, nu are nevoie de chiorăitul intestinelor din burtă, dar fără aceasta nu poate exista faptă bună: aliter pudicitia tuta esse non possit.”
Și în cele din urmă, nu Domnul Iisus Însuși Și-a început preoția dumnezeiască a mântuirii lumii cu un post lung de patruzeci de zile? Și, în felul acesta, nu El a fost Acela Care ne-a arătat în chip lămurit că trebuie să punem început bun vieții noastre de creștini cu ajutorul postirii? Mai întâi postul și apoi tot restul vine dimpreună cu postirea și prin postire. Prin exemplul Său personal, Domnul ne-a arătat ce
ARMĂ PUTERNICĂ este postirea.
Cu această ARMĂ, El l-a biruit pe satan în pustiu, cu ea a ieșit biruitor asupra celor trei patimi satanice principale, cu care L-a ispitit satan: iubirea de lenevire, iubirea de mărire și iubirea de arginți. Acestea sunt trei patimi pierzătoare, cele mai mari capcane în care vrăjmașul diavol ademenește pe soldații lui Hristos.
https://marturieathonita.ro/duminica-izgonirii-lui-adam-din-rai/
Post cu folos duhovnicesc!
Doamne, miluiește.
Sfinte Nicolae, roaga'te pentru noi, pacatosii