„Târgu-Ocna, 18 februarie, ne-am strâns și în acest an alături de Frăția Ortodoxă și de sfințiții părinți ai Arhiepiscopiei Romanului și Bacăului și Mitropoliei Moldovei și Bucovinei la Slujba Parastasului pentru Sfântul Închisorilor Valeriu Gafencu.

Sfinții, martirii si eroii nu pot fi demolați nici de institute străine de români și România, nici de tribunale sau buldozere. Cum oare își imaginează unii că vor putea dărâma Cerul și sfărâma sângele nostru de român?

Generații și Generații întregi au adăugat în Istorie și Cer și Sânge făurind un Neam indestructibil, căci toată plămada pământească este ținută de Duh. De cade un braț, o piatră, un munte de ar cădea, din Cerul Strămoșilor, nu se clinteste nicio fărâmă. Acolo nimeni nu poate ajunge și întotdeauna, de acolo de sus, va cădea o apă vie din care la loc se va face și braț și piatră și munte.

Priviți spre acești sfinți, martiri și eroi și imaginați-vă atitudinea lor în fața vremurilor și prigoanelor de astăzi.
Cu Dumnezeu înainte pentru Biruința Neamului Românesc!” - Mihai Tîrnoveanu

Pe 18 februarie se împlinesc 73 de ani de la despărțirea de viața lumească a lui Valeriu Gafencu, pe care Nicolae Steinhardt l-a numit „Sfântul Închisorilor”. Valeriu Gafencu s-a născut la 24 ianuarie 1921 în localitatea Sângerei, județul Bălți, Basarabia, fiind unul dintre tinerii poeți care au murit în închisorile regimului comunist din România.

„Tatăl lui Valeriu, Vasile Gafencu, votase unire Basarabiei cu România din Sfatul Țării, la 27 martie 1918, fapt pentru care a fost deportat în toamna anului 1940. Valeriu însă s-a refugiat cu ceilalți membri ai familiei în România, însă a avut o soartă la fel de zbuciumată. Fiind condamnat ilegal de administrația dictatorială Antonescu la temniță grea, a rămas să zacă în pușcăriile comuniste până când a deced în temnița de la Târgu Ocna. Datorită jertfei sale, îl salvase de la moarte pe evreul Richard Wurmbrandt, donându-i streptomicina primită de la rude, evreul Nicolae Steingartd l-a numit Sfântul Închisorilor.”, scriau într-un mesaj recent frați basarabeni, la o dezvelire de bust.

La 20 de ani, în toamna anului 1941, Valeriu Gafencu a fost arestat și condamnat la 25 de ani muncă silnică, deoarece făcea parte din Frățiile de Cruce, ale căror membri erau urmăriți și arestați, în acea perioadă. Era student în anul al II-lea al Facultății de Drept și Filosofie din Iași, pe care nu a reușit vreodată să o mai termine, pentru că sfârșitul l-a găsit în închisoare.

Tânărul Valeriu Gafencu a ajuns la Tîrgul Ocna în decembrie 1949, după ce a trecut prin pușcăriile de la Aiud, fiind întemnițat de regimul dictatorial al lui Antonescu, între 1941 – 1944, cât și de la Pitești. Din cauza torturilor și regimului de bestialitate din temnițele comuniste, Valeriu Gafencu a ajuns la sanatoriul-închisoare Tîrgul Ocna într-o stare atât de gravă încât supraviețuirea sa timp de doi ani este considerată, de către mulți, drept o minune. În închisoarea comunistă din Pitești a dobândit boli precum reumatism, TBC pulmonar, osos și ganglionar. Mulți dintre cei care au fost în preajma lui în ultima parte a vieții sale se consideră fericiți că au avut acest privilegiu, mărturisind că, deși trupul îi era o epavă, din cauza lipsei de hrană, chipul îi era îmbrăcat într-o lumină stranie, nepământeană, pentru că, spun ei, „sufletul și mintea sa nu se despărțeau defel de rugăciune”.

Dumnezeu revărsase asupra lui harul frumuseții: - Fizic, părea un arhanghel, purtând când spada de foc a cuvântului Dumnezeiesc, când crinul curăției plin de parfum tainic. - Moral, nu i se putea reproșa ceva, smerenia îmbinându-se cu tenacitatea hotărârilor. - Spiritual, era transfigurat tot timpul, într-o stare extatică aproape permanentă; nu puteai să-ți dai seama dacă ceea ce spune vede în duh sau dacă Duhul vorbește prin el. Viața lui era zbor spre înălțimi, pe care cu greu îl puteai urmări.”, a povestit Virgil Maxim, mărturisitor și coleg de închisoare cu Valeriu Gafencu.

Seninătatea cu care își aștepta Valeriu moartea i-a înmuiat, atât pe colegii săi de suferință, cât și pe „gardienii-călăi”. Cu numeroase plăgi tuberculoase pe trup și cu hemoptizie (tușea scuipând sânge), chipul lui Valeriu emana, totuși, lumină, deși această boală aduce, de regulă, deprimare și schimonosire a chipului.

Și-a cunoscut ziua morții

Pe 2 februarie 1952, Valeriu Gafencu și-a rugat colegii de temniță să-i aducă o lumânare și o camașă albă, pe care să i le pregătească pentru ziua de 18 februarie a aceluiași an. Deasemenea, sfântul închisorii a mai cerut ca o cruciuliță (pe care se pare ca o avea de la logodnica sa) să-i fie pusă în gură, pe partea dreaptă, spre a fi recunoscut la o eventuală dezgropare. La 18 februarie, între orele 14.00 și 15.00, după momente de rugăciune fierbinte, Valeriu a rostit ultimele sale cuvinte: „Doamne, dă-mi robia care eliberează sufletul și ia-mi libertatea care-mi robește sufletul".

Gardianul Petre Orban a plecat din închisoare pentru întreaga zi, pentru a le permite tuturor deținuților să meargă să-și ia rămas bun de la prietenul lor și să se închine la targa unde a fost depus trupul neînsuflețit al lui Valeriu Gafencu. Urma să fie dus într-o groapă comună, a tuberculoșilor.

„Între cei mai cunoscuți martori-martiri, care au suferit, trăind pe cele mai înalte culmi ale spiritualității creștine, stâlp al rezistenței spirituale românești din timpul opresiunii comuniste, considerăm a fi fost atunci studentul VALERIU GAFENCU". - (IPS Bartolomeu Anania)

Printre sfaturile date prin scrisorile trimise către familia sa, Sfântul Închisorilor îndeamnă pe toți oamenii, pe care îi considera „toți cei dragi ai lui”: „Căutați fericirea în sufletele voastre. Nu o căutați în afara voastră. Să nu așteptați fericirea să vină din altă parte, decât dinlăuntrul vostru, din sufletul vostru, unde sălășluiește Domnul Iubirii, Hristos. Dacă veți aștepta fericirea din afara voastră, veți trăi decepții peste decepții și niciodată nu o veți atinge". Valeriu Gafencu le-a arătat tuturor celor care l-au cunoscut, prins în mijlocul suferinței, că fericirea adevărată nu depinde de circumstanțele exterioare. Acesta a fost mesajul său, pe care l-a împărtășit atât prin cuvinte, cât și prin gânduri, dar și prin fapte.

Sophia București – librărie&editură ne aduce aminte și de următoarea scrisoare din corespondența Sfântului Închisorilor:

 „Maica Domnului îmi împlinește rugăciunile. Trăiesc pe revărsarea unor adevărate valuri de dragoste, care îmi copleșesc toată ființa pătrunsă de conștiința nimicniciei mele ca om pe pământ. Stau căzut în fața icoanei, în genunchi, implorând milă, ajutor și dragoste pentru mine și pentru toți ai mei, părinți, rude, prieteni, binefăcători, vrăjmași. (…)

Sunt cum mă știți. Tac mâlc și meditez ore și zile în șir. Îmi trimit gândurile departe și când mă trezesc la realitate zâmbesc. Cânt și mă rog. Sunt vesel sufletește. Viața cotidiană are un aspect uniform. Viața interioară mi-e simplă, vie, plină și mare, cu doruri și vise pe care eu le trăiesc și le simt vii în sufletul meu. Mă lupt cu păcatele. Și cu cât mă adâncesc mai mult în mine, cu atât găsesc altele noi. Dar cu ajutorul Domnului le birui. Am căpătat o seninătate sufletească permanentă și mă mulțumesc cu darurile pe care mi le dă Dumnezeu, căci sunt neprețuite.

Vă mărturisesc iarăși același lucru: trăiesc fericirea, o gust mai ales în lacrimi și durere, acolo o găsesc mai dulce, mai adâncă. Trăiesc cu conștiința omului păcătos. Trăiesc pe Dumnezeu, Izvorul tuturor bucuriilor vieții.(…) Sunt foarte mulțumit acum că am trăit o viață morală și curată. În relațiile mele cu fetele am fost cinstit, corect și curat, mai exact n-am căzut în păcat. Și am iubit atât de mult! (…) Vă spun drept, sunt fericit. Înțeleg și iert totul, oricine m-ar lovi pe mine personal îl iert.”

DOCUMENTAR CU ALȚI MĂRTURISITORI DESPRE VALERIU GAFENCU - SFÂNTUL ÎNCHISORILOR. NOAPTEA PĂTIMIRILOR: