Mitropolitul Neofit s-a născut în insula Creta pe la anul 1690. Crescut în dreapta credință, și-a îndreptat pașii din tinerețe spre viața monahală, în care a sporit duhovnicește. Totodată a învățat tainele teologiei și științele vremii, ajungând el însuși un călugăr învățat și virtuos, pentru care a fost hirotonit ierodiacon, apoi ieromonah.

Mai târziu fost chemat în Țara Românească de către domnitorul Constantin Mavrocordat (în a treia domnie: 1735-1741), spre a fi dascălul copiilor săi. În ia­nuarie 1737 a fost hirotonit mitropolit titular (onorific) al Mirelor Lichiei, iar după un an, „cu sfatul a toată cinstita boierime și a tot clerul bisericesc”, a fost ales mitropolit al Țării Românești.

Deși era de alt neam și de altă limbă decât păstoriții săi, mitropolitul Neofit a lucrat neobosit pentru propășirea duhovnicească și materială a poporului român, asemănându-se înaintașului său, Sfântul Antim Ivireanul (+1716).

Astfel, Ierarhul Neofit a susținut introducerea deplină a limbii române în cult, prin reînființarea tipografiei Mitropoliei, de la București, în care a publicat 14 cărți de slujbă, în mai multe ediții, și alte cărți de învăță­tură, cele mai multe în limba poporului.

Dorind să sprijine pe creștinii ortodocși aflați sub jug otoman, Mitropolitul l-a ajutat pe Patriarhul Silvestru al Antiohiei în tipărirea, la București, a unei Psaltiri arabe, în anul 1747. Ierarhul Neofit a înființat și înzestrat Biblioteca Mitropoliei, pentru care a construit un sediu adecvat și căreia i-a lăsat, prin testament, bogata sa colecție personală de tipărituri și manuscrise.

El a sprijinit renașterea isihastă, inițiată de  Sfântul Vasile de la Poiana Mărului, pe care l-a chemat să-și prezinte învățătura înaintea patriarhilor Matei al Alexandriei, Silvestru al Antiohiei și Partenie al Ierusalimului, aflați atunci în București, ierarhi care au dat mărturie despre ortodoxia învățăturii propovăduite și trăite de Sfântul stareț Vasile.

Pentru respectarea disciplinei canonice în rândul clericilor și monahilor, în anul 1739, Mitropolitul Neofit a adresat, preoților, călugărilor și tuturor credincioșilor, o Scrisoare pastorală cu prilejul începerii Postului Mare, în care îi îndemna să se spovedească mai des și, cu binecuvântarea duhovnicului să primească Sfânta Împărtășanie, arătând că, din neglijarea acestor Sfinte Taine „vin atâtea bătăi și nevoi și moarte grabnică în toată vremea în pământul acesta; iar de ar fi ascultători poruncilor și învățăturilor dumnezeiești și de ar avea frica de Domnul pururea în inimile lor, ferindu-se de tot lucrul rău, stricător de suflet, atunci toate neputințele și certările ce ne vin de la Dumnezeu s-ar ridica de deasupra noastră și am fi în liniște pururea.”

În anii 1746 și 1747, plin de râvnă apostolică, Mitropolitul Neofit a întreprins două călătorii pastorale în județele eparhiei sale și o parte din eparhia Râmnicului, în timpul cărora a cercetat bisericile și mănăstirile, a îndrumat preoții și credincioșii, a săvârșit slujbe misionare, sfințiri, hirotonii și pomeniri ale ctitorilor.

Totodată, închinându-se moaștelor Sfintei Filofteia, la Curtea de Argeș,  s-a străduit să adune tradițiile care circulau, legate de ea, și să-i alcătuiască Viața.

Mitropolitul a mai scris două scurte tratate, în limba greacă: Despre miruit și Despre împărtășirea cu Sfintele Taine a celor ce au fost ispitiți în vis. De asemenea, se păstrează o predică rostită în Catedrala mitropolitană, precum și frumoasele prefețe ale cărților tipărite de el.

Ierarhul Neofit a susținut învățământul, fiind numit, printr-un hrisov al domnitorului Grigorie Ghica, „ispravnic al dascălilor”, deoarece Biserica  sprijinea financiar toate școlile care funcționau, în vremea sa, la București, Râmnicu Vâlcea, Buzău, Târgoviște, Craiova, Câmpulung și Slatina.

Mitropolitul însuși a înființat o școală româ­nească la Schitul Buliga din Pitești (județul Argeș) și o școală cu învățătură românească, grecească și slavonă la Schitul Pătroaia (județul Dâmbovița), cu învățământ gratuit pentru copiii țăranilor.

A fost, totodată, ctitor și înnoitor de lăcașuri sfinte, contribuind la ridicarea bisericii Sfântul Elefterie – Vechi, din București, și la refacerea bisericii din Pătroaia (jud. Dâmbovița), în jurul căreia a construit un schit.

El s-a preocupat și de ortodocșii români din Transilvania, care erau lipsiți de prezența unui ierarh ortodox, hirotonind mai mulți preoți pentru credincioșii ardeleni, printre care se numără și Sfântul Mărturisitor Moise Măcinic, preotul din Sibiel (prăznuit în 21 octombrie).

Pentru activitatea sa, Patriarhia de Constantinopol i-a conferit titlul de locțiitor al tronului Cezareei Capadociei, care, din anul 1776, va deveni un titlu permanent al mitropoliților Țării Românești.

În timpul arhipăstoriei sale, a înlăturat treptat, în datarea documentelor, numărarea anilor „de la facerea lumii” și a introdus definitiv numărarea anilor de la Nașterea Mântuitorului Iisus Hristos, potrivit calculului făcut de scriitorul și monahul străromân, Sfântul Dionisie Exiguul.

Zelul său pastoral s-a arătat și prin susținerea cerințelor poporului, asuprit de domnitorul fanariot Matei Ghica (1752-1753). Potrivit cronicarilor, Mitropolitul s-a pus în fruntea poporului și a mers la trimisul sultanului, căruia i s-au plâns de toate abaterile domnitorului.

Mâniat de purtarea Mitropolitului, Matei Ghica a poruncit în ascuns ca acesta să fie otrăvit, încât, la scurt timp, în data de 16 iunie 1753, Mitropolitul Neofit a trecut la Domnul, ca un Ierarh Martir, după aproape 15 ani de păstorire, fiind înmormântat lângă Catedrala mitropolitană din București. (Basilica.ro)