Membrii grupului – Dumitru Ochiu, Ion Chirilă, Oliviu Beldeanu, Stan Codrescu și Teodor Ciochină – erau refugiați politici în Occident, evadați din iadul instaurat de sistemul represiv condus de Gheorghe Gheorghiu Dej. Ei aveau deja la activ o întreagă serie de acțiuni împotriva comuniștilor, atât în țară, cât și în exil, se arată pe site-ul Muzeul Rezistenței.

Ei transmiseseră deja că acțiunea lor era o formă de protest față de crimele, abuzurile și încălcările flagrante ale drepturilor omului din România comunistă. Prin acest demers extrem, ei doreau să atragă atenția opiniei publice internaționale asupra suferințelor îndurate de națiunile captive ale Europei de Est. Pentru prima oară de la sfârșitul războiului și coborârea Cortinei de Fier. Ei au reamintit Occidentului indiferent de suferința popoarelor ce se aflau dincolo de Cortina de Fier și au dezvăluit acțiunile de spionaj pe care Securitatea le desfășura – în beneficiul NKVD – împotriva țărilor Europei de Vest.

Dumitru Ochiu și Ion Chirilă fuseseră colegi la liceul Cuza-Vodă din Huși, unde militaseră într-o grupare clandestină anticomunistă, reușind să inducă în eroare agenții Securității și, astfel, să fugă prin Iugoslavia.

Elev bucureștean, Stan Codrescu a participat, încă din 1944, la protestele anticomuniste, unde a și fost grav maltratat de contramanifestanții comuniști. Iar în 1946, avea să participe la sechestrarea primarului comunist din satul natal, ca urmare a abuzurilor acestuia împotriva țăranilor. În timpul stagiului militar, fiind detașat la grăniceri, va profita și va trece granița în Iugoslavia.

Teodor Ciochină era basarabean, scăpat de persecuțiile ocupantului sovietic din 1940, și revenit în ținutul de peste Prut alături de armata germană, după 1941. Rămas fără un picior, el a fost totuși deportat de ruși în Siberia, de unde va evada, revenind în țară, unde va fi aruncat însă în închisoare. Deși invalid, a evadat din nou, ajungând și el în Iugoslavia.

Șeful grupului era Oliviu Beldeanu, arestat prima oară în 1945, la 21 de ani, pentru răspândirea de lozinci favorabuile lui Iuliu Maniu și Partidului Național Țărănesc. Fusese închis o perioadă pentru colaborare cu rezistența armată din Munții Făgărașului, și cunoscuse pe pielea sa tratamentul sălbatic al închisorilor politice din România. Avea să evadeze din țară în 1949, prin Iugoslavia. Serviciile secrete iugoslave i-au oferit libertatea în schimbul efectuării unor misiuni de spionaj în România, dar la Trieste rupe legăturile cu iugoslavii și ajunge în Occident, stabilindu-se la Munchen, iar apoi în Elveția, la Konstanz. Pe ceilalți camarazi ai săi îi cunoscuse în timpul periplului prin închisorile și lagărele iugoslave.

El a fost creierul organizării, până în cele mai mici amănunte, a acțiunii de la Berna, locație aleasă ca urmare a suspiciunii că diplomații acestei legații erau de fapt spioni în favoarea sovietelor. Atacul a fost precedat de îndelungi antrenamente și de procurarea de arme.

Fiind invalid, Teodor Ciochină a avut doar rolul de a-i conduce cu mașina pe ceilalți camarazi.

Reuniți la Konstanz pe 14 februarie, ei au pornit spre Berna, unde, în jurul orei 22, Ochiu, Chirilă Beldeanu și Codrescu vor descinde în fața legației RPR.

Ei aveau să escaladeze gardul și, în timp ce Codrescu și Ochiu asigurau garda în curte, Beldeanu și Chirilă s-au îndreptat în anexa ce adăpostea cancelaria. Aici locuia șoferul legației, Alexandru Șețu, în realitate ofițer de Securitate, care locuia aici împreună cu soția sa.

Pătrunși înăuntru, ei vor proceda cu multă grijă la imobilizarea soției șui Șețu, începând să caute ore întregi documentele incriminatoare.

În jurul orei 02.00, avea să își facă apariție Aurel Șețu, care a fost somat de Codrescu dar, după o scurtă luptă corp la corp, avea să fie împușcat tocmai când vroia să folosească pistolul automat.

Împușcăturile au alertat personalul legației, dar și pe Beldeanu și Chirilă, care părăsiră cancelaria cu sute de documente. Erich Stoffel, șeful legației, se aruncă pe fereastră, abandonându-și soția și copii, care însă au beneficiat de purtarea omenoasă a celor patru luptători.

Alertată, poliția elvețiană a înconjurat legația RPR, neputând însă să pătrundă ca urmare a interdicției menținute de șeful acesteia, Stoffel.

Seara, primul luptător avea să se predea polițiștilor elvețieni, înmânând autorităților sute de documente ce dovedeau fără dubiu activitățile de spionaj desfășurate de personalul legației. El va declara că ocuparea legației are ca scop demascarea acțiunilor ostile ale regimului de la București împotriva Occidentului.

El avea să descrie, de asemenea, regimul de exterminare aplicat de comuniști elitelor deținute în închisorile politice. Ochiu a susținut ca revendicare eliberarea generalului Aurel Aldea, a episcopului Ioan Suciu, a redactorului țărănist Anton I. Mureșanu și a fruntașului țărănist Ilie Lazăr. El a mai declarat despre ceilalți trei camarazi ai săi că juraseră să rămână în legație până la moarte sau până când guvernul comunist de la București le va îndeplini doleanțele.

Demascat în acțiunile sale de spionaj, Stoffel dezlănțue un virulent protest la adresa autorităților elvețiene, acuzându-le de violarea neutralității, și cerând arestarea tinerilor români, pe care îi numea fasciști, și predarea lor Bucureștiului.

Comisarul elvețian Kurt Kessai, a refuzat să ia cu asalt legația, așa cum cerea Stoffel, tratând cu tinerii anticomuniști și convingându-i să se predea.

Ei aveau să fie judecați de o curte elvețiană, primind pedepse nesemnificative, între patru ani și un an, toți fiind eliberați însă mult mai repede.

Totuși, mâna lungă a Securității avea să se răzbune. După o serie de tentative nereușite de răpire a liderului Oliviu Beldeanu, acesta avea să fie capturat în 1957. Operațiunea, încadrată în rândul așa numitelor „afaceri umede” ale Securității (asasinate, răpiri și atentate teroriste desfășurate pe teritoriul țărilor occidentale împotriva unor vârfuri ale exilului anticomunist), avea să fie coordonată de generalul Nicolae Doicaru, același care în 1948-52 coordonase teribila represiune împotriva rezostenței armate din Dobrogea.

Unealta folosită a fost un anume George Kehayoglu, un pretins om de afaceri, care îl invitase pe Beldeanu la Berlin, pentru a-i oferi un loc de muncă onorabil. Agentul deplânsese soarta tristă a luptătorilor anticomuniști, abandonați mizeriei de indiferența Occidentului. Automobilul care îl preluase pe Beldeanu de la aeroport era condus de un agent STASI, care a trecut de linia de demarcație, în Berinul de Est. Înțelegând că este victima unei capcane, Beldeanu a scos arma, trăgând în șofer și încercând să fugă înapoi, în Berlinul de Vest. Avea să fie împușcat de ofițerii STASI. El a strigat, în timp ce era imobilizat de comuniști: „Germani, ajutor! Sunt răpit. Numele meu este Beldeanu, luptătorul de la Berna!”