„Încă din primii ani de școală teologică, când am citit viața Sfântului Haralambie am fost impresionat de curajul bătrânului ierarh, care la venerabila vârstă de 113 ani L-a mărturisit cu prețul vieții pe Domnul nostru Iisus Hristos. Ziua sfârșitului martiric și a nașterii sale în Împărăția lui Dumnezeu o sărbătorește Biserica noastră astăzi. Pentru lumea ortodoxă Mucenicul lui Hristos, Haralambie, este mare izbăvitor în vreme de molimă, făcător de minuni și grabnic ajutător al celor care-i cer ajutorul și citesc Acatistul și Paraclisul său. Este considerat un sfânt taumaturg, fiind vindecător de boli și mai ales în vremuri pandemice care afectează milioane de oameni”, scrie Pr. Ciprian Florin Apetrei în Ziarul Lumina:

„Sfântul Haralambie s-a născut în orașul Magnesia, cel mai probabil în Tessalia (Grecia), undeva la sfârșitul primului secol creștin. În aghiografia greacă este trecut anul 90 (cf. pemptousia.ro).

S-a născut într-o familie creștină, ceea ce a fost o șansă pentru el, deoarece din copilărie a cunoscut Evanghelia lui Hristos. Să nu uităm că în acea perioadă majoritatea locuitorilor Imperiului roman, din care făcea parte și Magnesia, erau păgâni. Creștinismul era o religie persecutată, însă acest aspect nu l-a împiedicat pe Haralambie să fie un bun creștin care a propovăduit Evanghelia păgânilor din cetatea sa.

El „a trăit toată viața în Magnesia. În tinerețe, a fost o pildă luminoasă de viață cumpătată. Mai târziu, credința sa în Hristos a devenit tot mai înflăcărată, iar do­rin­ța sa de a-i ajuta pe creștini și pe păgâni să se mântuiască a deve­nit și mai mare. Nu avea pace sufletească când se gândea că există oameni departe de Hristos, care nu-și cunosc menirea și scopul vieții lor pe acest pământ” (cf. pemptousia.ro).

La vârsta de 40 de ani devine preot, iar din această treaptă de slujire sacerdotală intensifică misiunea sa de convertire a păgânilor la creștinism. Era un predicator plin de zel misionar, propovăduind cu înflăcărare cuvântul lui Hristos.

Ajuns la vârsta senectuții, nu se menaja atunci când vestea păgânilor Evanghelia și avea o râvnă misionară ce-i inspira pe creștinii mai tineri. Dumnezeu a îngăduit să ajungă la venerabila vârstă de 113 ani, când i s-a împlinit dorința de a-L mărturisi cu prețul vieții pe Hristos.

El va suferi moarte martirică în timpul domniei împăratului roman Septimiu Sever (193-211). Acest cezar al Romei interzice propovăduirea creștinismului undeva pe la anul 201/ 202. În urma acestei măsuri, sunt martirizați mulți creștini.

Lucian, guvernatorul Magnesiei, pornește o puternică persecuție împotriva creștinilor aflați în teritoriul său. Aflând de misiunea pe care o făcea Sfântul Haralambie de propovăduire a creștinismului, Lucian a poruncit să fie adus în lanțuri la scaunul său de judecată. La întrebarea acestuia de ce nesocotește porunca imperială, Sfântul Haralambie i-a răspuns că se supune doar Împăratului cerurilor, Hristos. „Împăratul vostru porun­cește lucruri necugetate. Vă porun­cește să vă închinați unor dumnezei fără viață, unor fantasme moarte, unor idoli fără suflare. Împăratul nostru, Hristos, ne îndreaptă spre mântuire, spre viața veșnică. Oricine cere prin rugăciune și cu credință puterea Sa, devine și el puternic. Cu puterea Lui, se face puternic. Cu puterea Lui sunt înlăturate bolile și sunt zdrobiți demonii...”

La auzul cuvintelor Sfântului Haralambie, guvernatorul l-a oprit spunându-i că nu-l interesează predica lui și-i cere să se închine zeităților păgâne. Răspunsul Sfântului este pilduitor pentru orice creștin și mai ales pentru clerici: „Ți-ai imaginat în mod greșit că un preot al lui Hristos se va înfricoșa de amenințările cu chinurile și cu moartea. Eu ar fi trebuit să adorm întru Domnul acum multă vreme, mi-am sfârșit vremelnica viață. De aceea, dacă mă omori, îmi vei da ceea ce așteptam. În plus, noi creștinii nu fugim de chinuri și de moarte, ci le așteptăm și le dorim cu ardoare. Suntem obișnuiți cu luptele și războaiele și, ca niște soldați viteji, nu ne dorim moartea liniștită în pat, ci moartea glorioasă din bătălie” (pemptousia.ro).

Sfântul Haralambie folosește în răspunsul său o tehnică retorică prin care aseamănă lupta creștinu­lui mărturisitor cu cea a eroilor an­tici prezenți în mentalul colectiv grecesc și roman. Acest lucru ne arată că Sfântul Haralambie stăpânea foarte bine tehnicile oratorice și era un bun cunoscător al culturii și civilizației greco-romane.

Lucian recurge la o tehnică de manipulare emoțională subliniind că din cauza bătrâneții lui nu-l supune la chinuri. Plin de curaj, Sfântul Haralambie mărturisește că „în luptele noastre, ale crești­nilor, cel mai important este sufletul. Acesta nu îmbătrânește cu vârsta”.

În urma refuzului categoric al Sfântului de a jertfi idolilor păgâni, guvernatorul a poruncit să fie supus la chinuri. La vârsta lui de 113 ani, Haralambie, plin de curaj, a înfruntat tortura mulțumind lui Dumnezeu că l-a învrednicit „să înmulțească ceata mucenicilor”. L-a rugat pe Dumnezeu să-i dea răbdare pentru a suporta tortura la care era supus și să rămână credincios.

Curajul cu care suporta chinurile Sfântul i-a determinat pe doi dintre călăii săi să devină creștini și să-L mărturisească pe Hristos ca Domn și Dumnezeu. Ei au fost martirizați din ordinul guvernatorului prin tăierea capului. Trei femei prezente la caznele la care era supus Sfântul Haralambie au adus laudă lui Hristos și au fost și ele martirizate.

În timpul torturii sale, martirul lui Hristos, Haralambie, se ruga și mărturisea credința lui creștină. Atitudinea lui i-a impresionat pe cei prezenți și mulți dintre ei au devenit creștini.

Săvârșindu-se mai multe minuni în urma rugăciunii Sfântului, guvernatorul l-a eliberat și a poruncit să înceteze persecuția creștinilor în Magnesia. Casa lui a devenit loc de pelerinaj pentru cei care doreau să vadă puterea lui Dumnezeu, Care l-a întărit să reziste la chinuri chiar dacă avea 113 ani. Mulți păgâni s-au convertit la creștinism ascultând predicile pe care le rostea, văzând puterea credinței lui, și mai ales minunile pe care le săvârșea.

Împăratul, aflând de la guvernatorul Lucian despre minunata su­praviețuire a Sfântului Haralambie în timpul torturilor și de mi­nu­nile pe care le făcea, a ordonat să fie adus la el în Antiohia. Aici este su­pus la chinuri pentru a părăsi credința creștină. Văzând că nici prin amenințări și nici prin cazne nu poate să-l determine să creadă în zei, împăratul Septimiu Sever a pronunțat condamnarea la moarte a Sfântului prin decapitare.

Sfârșitul martiric al Sfântului Haralambie este o plidă de curaj și credință pentru creștini și moda­li­tatea de a înțelege minunile pe care Dumnezeu le-a săvârșit în decursul veacurilor prin rugăciunile lui. Credincioșii îl cheamă în ajutor pe Sfântul Haralambie pentru că știu că el este povățuitor bun și adu­cător de vindecare trupească și sufletească”, conchide Părintele Apetrei.

Sfânta Enata era din ținutul Gaza, iar Valentina din Cezareea. Când ighemonul Firmilian sta la judecată, a fost adusă viteaza fecioară Enata, care fiind întrebată dacă se leapădă de Hristos și ea mărturisind că Hristos este Dumnezeu, a fost chinuită cumplit.

Atunci cinstita Valentina și ea fecioară fiind și nesuferind să vadă neomenia și cruzimea celor săvârșite, s-a umplut de îndrăzneală și când i s-a poruncit ca să aducă jertfă idolilor, căci acolo lângă scaunul de judecată, se găsea un jertfelnic, ea l-a izbit cu picioarele și l-a surpat împreună cu focul ce era pe el. Atunci tiranul mânuindu-se, a chinuit-o cumplit și pe ea. Și încetând a le mai chinui, a hotărât să fie arse în foc.

După aceasta a fost adus la pătimire Sfântul Pavel. Și după ce a suferit mai multe chinuri și s-a arătat mai presus de patimi, cu harul lui Hristos, a fost osândit la moarte de sabie. Iar el, mulțumind lui Dumnezeu și rugându-se pentru cei de o credință cu el, a primit tăierea cinstitului său cap, dându-și duhul în mâinile lui Dumnezeu, amintește Doxologia.