

S-a întâmplat în 5 iunie 1883: În această zi, ajuns la Iași pentru a participa la dezvelirea statuii lui Ștefan cel Mare, Mihai Eminescu citește, la sediul „Junimii", poemul „Doina". Se știe de la Iacob Negruzzi că „Doina” a fost ultima lectură a lui Eminescu la „Junimea”.
În esență, „Doina” era strigătul de durere al poetului pentru soarta neamului său. Concepută în 1878, după pierderea, încă o dată, a Basarabiei prin Tratatul de la Berlin, a fost definitivată în 1883 la Iași cu prilejul dezvelirii statuii lui Ștefan cel Mare.
Iată ce spunea Iacob Negruzzi:
„La 5 iunie 1883 se făcu în Iași cu mare pompă inaugurarea statuii lui Ștefan cel Mare. Profitând de împrejurarea că un număr mare de membri ai societății literare, printre care și Eminescu, Junimea ținu o întrunire. În acea seară Eminescu ne citi cunoscuta sa „Doină”. Efectul acestor versuri pesimiste: un tunet de aplauze izbucni la sfârșitul citirii. Această citire a fost cea de pe urmă a lui Eminescu la „Junimea”, un cântec de lebădă al poetului”.
Finalizarea poeziei „Doina" ar fi fost făcută în primăvara anului 1883. Pe 5 iunie, Eminescu, ca reprezentant oficial al ziarului „Timpul" din București, a mers la Iași unde se dezvelea Monumentul ecvestru al lui Ștefan cel Mare, în fața Palatului Domnesc, astăzi Palatul Culturii, operă a sculptorului francez Emanuel Frémiet (cel care realizase și statuia lui Mihai Viteazul, inaugurată în 1876 în fața clădirii Universității din București).
Ar fi vrut să citească poezia în fața mulțimii adunate la dezvelire, dar în ultimul moment s-a răzgândit, preferând să meargă cu amicul Ion Creangă, și probabil și alți câțiva prieteni, la „Bolta Rece”, la un pahar de vin.Totuși, seara, la o adunare ad-hoc al „Junimii" ieșene, Eminescu citește poezia „Doina".
„Efectul acestor versuri pesimiste care contrastau așa de mult cu toate celelalte ode ce se compusese cu ocaziunea acelei strălucite serbări fu adânc, indescriptibil. În contra obiceiului Junimii, căreia nu-i plăcea să-și manifeste entuziasmul, pentru întâia dată de 20 de ani de când există societatea, un tunet de aplausuri isbucni la sfârșitul cetirii și mai mulți dintre numeroșii membri prezenți îmbrățișează pe poet.", spunea Iacob Negruzzi, amfitrionul serii literare.
Poezia a apărut ulterior, pentru prima dată, la 1 iulie, în revista „Convorbiri literare".După ani, Octavian Goga la dezvelirea unui monument Eminescu, spunea: „Doina” nu este numai o capodoperă, dar și „cântecul năzuințelor noastre eterne: e cea mai categorică evanghelie politică a românismului”.
Poezia „Doina" de Mihai Eminescu a fost, încă de la nașterea ei, una dintre poeziile cele mai discutate și controversate, având acces liber la circulație sau fiind interzisă, în funcție de interesele politice și de tipurile de dictaturi ce s-au succedat la conducerea țării. Uneori s-a constatat că și în momentele de liberatate „supremă" a apărut „libertatea" de a critica și de a o pune „la index", pe motiv că „nu e acum momentul", „surescită spiritele naționaliștilor", „incită la xenofobie" etc. Cred că ceva asemănător trăim și astăzi, „Doina" fiind adoptată fără rezerve de patrioții luminați „pentru lirismul ei ardent și sarcastic" (acad. Eugen Simion), și deopotrivă respinsă, pe față sau tacit de oficiali, pentru „naționalismul exacerbat".„Toate-s vechi și nouă toate",ar spune , poate, chiar Mihai Eminescu.
Eminescu a scris mai multe versiuni ale „Doinei", cercetătorul D.A. Mazilu consemnând zece versiuni, iar Perpessicius (cel care a început, definitivând și publicând între 1939 și 1963 primele VI volume din integrala Eminescu - Opere) un număr de opt.
Același reputat eminescolog, Perpessicius, este de părere că poezia „Doina" ar avea perioada de „incubație” cu cinci ani mai devreme de când a fost publicată, prin 1878-1879, și ar fi continuarea poeziei „La arme" (publicată postum), „scrisă odată cu pierderea Basarabiei, după tratatul de la Berlin, din 1878" (după alți cercetători poezia „La arme" este din perioada vieneză), și că poezia „Doina", ar trebui citită (pentru înțelegerea contextului în care a fost scrisă) în tandem cu articolele lui Eminescu, din „Timpul", referitor la Basarabia și Bucovina.
Totuși, poezia poate fi ceva mai mult! Viziunea de ansamblu a poetului, dar și a poeziei, reiese și din versurile „Din Sătmar pân` în Săcele” și „Dela Turnu`n Dorohoi”, adică și pe axa Nord-Sud și nu numai pe cea Est-Vest („Dela` Nistru pân la Tisa..”), știind câtă compasiune avea Eminescu și pentru românii subjugați din Imperiul Austro-Ungar. Este, așadar, chiar o viziune a trecutului și o proiectare a viitorului nu prea îndepărtat, când spațiile celor două axe vor crea împreună România Mare!
Într-o altă variantă sunt amintite și alte două localități din „România de peste munți, Ardealul!", aflate în „mâini străine": „Din Brașov pân` la Arad/ Și-au făcut dușmanii vad".
Este de notorietate că s-a făcut închisoare pentru „Doina” lui Mihai Eminescu pe vremea comuniștilor.
Multe decenii a fost scoasă din manualele școlare, edițiile au apărut ciuntite, forfecate. După instaurarea regimului bolșevic în România, s-a impus o cenzură drastică a tuturor cărților care nu erau în consens cu noul regim. Cum era de așteptat, Mihai Eminescu, alături de Nicolae Iorga, au fost cu cele mai multe cărți cenzurate, scoase din circuitul lecturii. Era voie de la stăpânire de a se tipări doar două poezii eminesciene: „Viața” și „Împărat și proletar”.
Trebuie spus că acela care a avut curajul, aproape nebunesc, de a solicita reincluderea „Doinei” în circuitul public a fost Adrian Păunescu, care a mers la data de 25 august 1968 la Nicolae Ceaușescu spre a aproba restituirea în public a „Doinei”. După mărturisirea lui Adrian Păunescu, Nicolae Ceaușescu nu i-a dat aprobare în acest sens, spre a nu-i irita și mai mult pe sovietici.Totuși, Nicolae Ceaușescu n-a uitat această solicitare și, într-o zi de început de noiembrie 1984, Adrian Păunescu a fost chemat la București de către Nicu Ceaușescu, secretar al C.C. al U.T.C., sub egida căruia ființa Cenaclul „Flacăra”, inițiat și condus de Adrian Păunescu și i-a comunicat că s-a aprobat ceea ce a solicitat în 1968, fără să rostească subiectul.
Începând cu 13 noiembrie 1984, Adrian Păunescu a recitat îndată în cadrul Cenaclului celebra „Doina”. Glasul său a impresionat publicul și a recitat-o până la 15 iunie 1985, când a fost interzis cenaclul.
De la Nistru pân' la Tissa
Tot românul plânsu-mi-s-a,
Că nu mai poate străbate
De-atâta străinătate.
Din Hotin și pân' la mare
Vin muscalii de-a călare,
De la mare la Hotin
Mereu calea ne-o ațin;
Din Boian la Vatra-Dornii
Au umplut omida cornii,
Și străinul te tot paște
De nu te mai poți cunoaște.
Sus la munte, jos pe vale
Și-au făcut dușmanii cale,
Din Sătmar pân' în Săcele
Numai vaduri ca acele.
Vai de biet român săracul!
Îndărăt tot dă ca racul,
Nici îi merge, nici se-ndeamnă,
Nici îi este toamna toamnă,
Nici e vară vara lui,
Și-i străin în țara lui.
De la Turnu-n Dorohoi
Curg dușmanii în puhoi
Și s-așează pe la noi;
Și cum vin cu drum de fier
Toate cântecele pier,
Zboară păsările toate
De neagra străinătate;
Numai umbra spinului
La ușa creștinului.
Își dezbracă țara sânul,
Codrul - frate cu românul -
De secure se tot pleacă
Și izvoarele îi seacă -
Sărac în țară săracă!
Cine-au îndrăgit străinii,
Mâncă-i-ar inima câinii,
Mânca-i-ar casa pustia,
Și neamul nemernicia!
Ștefane, Măria ta,
Tu la Putna nu mai sta,
Las' arhimandritului
Toată grija schitului,
Lasă grija sfinților
În sama părinților,
Clopotele să le tragă
Ziua-ntreagă, noaptea-ntreagă,
Doar s-a-ndura Dumnezeu,
Ca să-ți mântui neamul tău!
Tu te-nalță din mormânt,
Să te-aud din corn sunând
Și Moldova adunând.
De-i suna din corn o dată,
Ai s-aduni Moldova toată,
De-i suna de două ori,
Îți vin codri-n ajutor,
De-i suna a treia oară
Toți dușmanii or să piară
Din hotară în hotară -
Îndrăgi-i-ar ciorile
Și spânzurătorile!
Resurse: Mihai-Eminescu.ro
Autentifică-te sau înregistrează-te pentru a trimite comentarii.
Intelectualul creștin asumat, luminat de Duhul Sfânt al lui Dumnezeu, nu este, cum spunea Mihail Eminescu în poemul Epigonii, doar un „cuib de înțelepciune”, care „șterge colbul de pe cronice bătrâne”, „descifrând eternitatea din ruina unui an” și grăind într-o limbă „ca un fagure de miere”, ci și un „preot deșteptării noastre, semnelor vremii profet”, un om ales/harismatic și preocupat atât de „cugetarea sacră”, desigur, cât și de trezirea oamenilor la o conștiință mai înaltă, capabilă să sesizeze și mișcările din planul nevăzut al proniei divine care ține toate lucrurile în rânduială, chiar dacă în planul văzut, omenesc, pare a fi uneori un vacarm necontenit.
Creștinul înțelept și curajos nu poate fi nepăsător la devierile ideologice și morale promovate în societate de cercuri politice de putere care abuzează poporul și încearcă să-l reeduce prin propagandă și legi care atentează la sănătatea și demnitatea spirituală a omului, confiscându-i drepturile naturale și constituționale, ci ia atitudine fermă împotriva acestor abuzuri care reflectă intenții demonice și tiranice de răzvrătire împotriva lui Dumnezeu, a oamenilor și a legilor firii „bune foarte” (întemeiate de Dumnezeu).
- fragment din articolul „Sfântul Antim Ivireanul, Mihail Eminescu și „Rugul Aprins”- mărturisitori de foc ai Adevărului în cultura română” (PDF) - https://patermihail.wordpress.com/wp-content/uploads/2024/03/rev.-ortodoxia-3-2023-antim-ivireanul-mihail-eminescu-si-rugul-aprins.pdf
DOINA
de Mihai Eminescu
De la Nistru pân’ la Tisa
Tot românul plânsu-mi-s-a,
Că nu mai poate străbate
De-atâta străinătate
Din Hotin și pân’ la Mare
Vin Muscalii de-a călare,
De la Mare la Hotin
Calea noastră ne-o ațin
Și Muscalii și Calmucii
Și nici Nistrul nu-i înneacă
Săraca țară, săracă!
Din Boian la Cornu Luncii
Jidovește-nvață pruncii
Și sub mână de jidan
Sunt românii lui Ștefan.
Că-ndărăt tot dă ca racul
Fără tihnă-i masa lui
Și-i străin în țara lui.
Din Brașov pân’la Abrud
Vai ce văd și ce aud
Stăpânind ungurul crud
Iar din Olt până la Criș
Nu mai este luminiș
De greul suspinelor
De umbra străinilor,
De nu mai știi ce te-ai face
Sărace român, sărace!
De la Turnu-n Dorohoi
Curg dușmanii în puhoi
Și s-așează pe la noi;
Și cum vin cu drum de fier
Toate cântecele pier
Zboară paserile toate
De neagra străinătate
Numai umbra spinului
La ușa creștinului
Codrul geme și se pleacă
Și izvoarele îi seacă
Săraca țară, săracă!
Cine ne-a adus jidanii
Nu mai vază zi cu anii
Și să-i scoată ochii corbii
Să rămâie-n drum ca orbii
Cine ne-a adus pe greci
N-ar mai putrezi în veci
Cine ne-a adus Muscalii
Prăpădi-i-ar focul jalei
Să-l arză, să-l dogorească
Neamul să i-l prăpădească,
Iar cine mi-a fost mișel
Seca-i-ar inima-n el,
Cum dușmanii mi te seacă
Săraca țară, săracă!
Ștefane, Măria ta,
Lasă Putna, nu mai sta,
Las’ arhimandritului
Toată grija schitului,
Lasă grija gropilor
Dă-o-n seama popilor
La metanii să tot bată,
Ziua toată, noaptea toată,
Să se-ndure Dumnezeu
Ca să-ți mântui neamul tău…
Tu te-nalță din mormânt
Să te-aud din corn cântând
Și Moldova adunând
Adunându-ți flamurile
Să se mire neamurile;
De-i suna din corn odată
Ai s-aduni Moldova toată
De-i suna de două ori
Vin și codri-n ajutor;
De-i suna a treia oară
Toți dușmanii or să piară
Din hotară în hotară
Dați în seama ciorilor
Ș-a spânzurătorilor.
Ștefane, Măria Ta,
Lasă Putna, nu mai sta
Că te-așteaptă litvele
Să le zboare tigvele
Să le spui molitvele
Pe câți pari, pe câți fuștei
Căpățani de grecotei
Grecoteii și străinii
Mânca-le-ar inima câinii
Mânca-le-ar țara pustia
Și neamul nemernicia
Cum te pradă, cum te seacă
Săraca țară, săracă!