Un episod mai puțin cunoscut din viața lui C.S. Lewis îl reprezintă colaborarea sa cu celebrul serviciu secret MI6. În anul 1940, când Germania a reușit să ocupe Franța, Belgia, Olanda, Danemarca și Norvegia, Marea Britanie a decis să riposteze prin ocuparea Islandei, parte a regatului Danemarcei în acea vreme. Islanda însemna un punct strategic în bătălia contra Reichului, doar că islandezii nu avansaseră nicio invitație către englezi. Drept pentru care, bunăvoința lor trebuia câștigată în așa fel încât Albionul să evite a-și trimite cele mai bune trupe în nordul Atlanticului. Din acest motiv, locuitorii micuței insule urmau să fie seduși pentru a lua parte cumva voluntar la o eventuală bătălie împotriva forțelor germane. Și, la fel de important era ca parteneriatul impus de britanici să fie acceptat cu docilitate. 

Așa că oficialii MI6 s-au gândit că n-ar strica să-l implice pe C.S. Lewis într-un act de propagandă culturală sui-generis. La acea vreme, autorul "Cronicilor din Narnia” era o vedetă veritabilă, care reușea să umple amfiteatrele cu prelegerile sale încărcate de erudiție și silogisme fermecătoare.  

 

La sugestia serviciului, în conferința transmisă de BBC, "The Norse Spirit in English Literature”, Lewis a vorbit despre legătura dintre popoarele nordice și cel englez, dar și despre datoria care l-a motivat să vorbească despre influența culturală a Islandei în viața sa. Potrivit lui Lewis, la 14 ani, imaginația sa a prins aripi după ce a descoperit mitologia nordică, iar ulterior, la Oxford, când a studiat limba islandeză această iubire pentru literatura Nordului s-a desăvârșit.

Lewis a marșat în elogiul său. Limba islandeză a devenit, în discursul profesorului de la Oxford, cea mai poetică din lume, iar floarea scriitorilor englezi (Shakespeare, Fielding, Dickens, etc) s-a remarcat (și) prin importul cultural islandez. Potrivit lui C.S. Lewis, englezii și islandezii mai au în comun spiritul de independență, se înțelege, spre deosbire de continentali. Adică, germani. 

În mod paradoxal, aceasta a rămas singura mențiune a lui Lewis despre afinitățile dintre cele două literaturi, iar tema a rămas nexplorată ulterior. De asemenea, scriitorul nu a făcut niciodată publică colaborarea cu serviciul secret britanic. 

 

Un caz întrucâtva similar îl reprezintă J.R.R. Tolkien, prietenul lui Lewis. Divizia de spart coduri a spionajului britanic a decis, la finalul anilor ’30, să facă o listă cu profesorii universitari capabili să participe în misiuni operative, în cazul declanșării războiului. Tolkien se afla pe acea listă și a petrecut trei zile de instructaj în primăvara anului 1939; ofițerii britanici au notat că scriitorul este dornic să intre în serviciu. Din aceeași echipă de intelectuali făcea parte și matematicianul homosexual Alan Turing, cel care avea să spargă mai târziu codul Engima al germanilor. După cele trei zile petrecute printre spioni, Tolkien a renunțat la oferta primită "din motive necunoscute”, după cum menționează istoricii britanici ai spionajului. 

 

Mariajul dintre serviciile secrete britanice și intelectuali este de notorietate, mai ales în ceea ce privește secolul XX. Malcolm Muggeridge, "descoperitorul Maicii Tereza” și un scriitor cu reflexe creștine indubitabile, povestește cu frenezie și fără mari scrupule aventurile sale de James Bond în timpul Celui De-Al Doilea Război Mondial. Sommerset Maugham, Compton Mackenzie, Graham Greene, John Le Carre și Ian Fleming sunt doar câteva dintre celebritățile literare ale veacului trecut care și-au folosit talentul în slujba serviciilor de informații britanice.  Această elită culturală nu aducea doar inteligență, ci și auroela unei imagini sclipitoare în care "intelligence” se transforma într-o vocabulă încărcată de prestigiu și semnificații. 

Ian Fleming a fost printre cei mai fertili propagandiști ai MI6 prin succesul seriei James Bond, cu peste 100 de milioane de exemplare vândute și cu a doua cea mai de success franciză cinematografică din lume, după Harry Potter.  Cărțile sale au dat o poleială de-a dreptul mitologică spionilor, transformați în agenți monocolori ai Binelui (adică ai Imperiului Britanic).

Chiar și în România prestigiul MI6 s-a răsfrânt copios asupra intelectualilor locali. În urmă cu doar foarte puține luni, un profesor universitar român compara trist vremurile de astăzi ale arivismului securistic cu epoca trecută a nobililor sub acoperire. "Nu e o întâmplare că până recent, în filme, când un mare boss de intelligence apărea prin scenă, era un tip cu pipă, cu jachetă din tweed căruia ceilalți i se adresau cu "domnule Profesor” (…) În vechime aveam așadar niște gentlemeni care în virtutea lucrurilor trebuiau să interacționeze și lucreze cu elemente sociale dubioase social și moral. O mizerie asumată. Fie că este socială sau intelectuală, Noblesse Oblige. Azi se pare că e invers: niște caractere dubioase moral, intelectual și ca extracție socială, avântați în cariere ariviste, în trafic de influență cu scopuri lucrative și care în virtutea lucrurilor fac tot ce pot ca prin comportament și atitudinea lor să NU fie cumva confundați cu acele calități umane și de atitudine socială care caracterizează niște gentlemani”

Dacă este să-i dăm crezare generalului de securitate român Aurel  Rogojan, chiar și Constantin Noica împreună cu partea cea mai vocală a discipolilor săi a căzut în mrejele seducătoare intelectual ale spionajului britanic. (vezi cartea "Fereastra Serviciilor Secrete – România în jocul strategiilor globale”, Editura Compania 2011). Ceea ce ar părea să confirme într-un fel observațiile profesorului universitar citat mai sus. 

Însă un exemplu mai inconfortabil pentru viziunea de mai sus ne oferă Dostoievski.  În anul 1880, un grup de teroriști ruși au plasat câteva sute de kilograme de dinamită sub Palatul de Iarnă al țarului, cu scopul de a decapita monarhia rusă. Doar o întâmplare fericită pentru familia imperială a făcut ca explozia să-i lase teferi. Cu toate acestea, câteva zeci de soldați nevinovați au fost omorâți de bomba nihiliștilor.  

La câteva zile de la tragedie, Dostoievski discută cu prietenul său, editorul Alexei Suvorin, despre cele întâmplate. Cei doi erau susținători devotați ai monarhiei.  După o introducere caracteristică, Dostoievski îl întreabă pe Suvorin: Să presupunem că ai fi aflat de complot, că știi care vor fi consecințele, te-ai duce să-i denunți pe criminali? Suvorin, care conducea un ziar proguvernamental, nu a avut prea multe ezitări: "Nu. Nu m-aș duce”. Dostoievski a răspuns și el. "Nici eu.  Dar de ce? E îngrozitor, e o crimă. Am fi putut să o prevenim(…) motivele pentru care ar fi  trebuit să o facem sunt serioase: datoria creștină, rațiuni de stat. Cele pentru nu o facem sunt complet nesemnificative. Pur și simplu teama de a fi cunoscuți ca informatori ”.

Pentru a-l parafraza pe profesorul universitar, alte vremuri, alți oameni.